Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
html
Iubirea
Acolo unde încã mai existã nevoi personale, unde încã mai tânjesti
dupã ceva exterior, iubirea neconditionatã nu se poate naste.
Nu te amãgi spunându-ti cã e vorba de dragoste atunci când îi spui
prietenului tãu: "Te iubesc atât de mult. Nu pot trãi fãrã tine".
Aceasta nu e dragoste, ci teamã. Te agãti de el deoarece nu stii cum
sã fii fericitã fãrã el.
Nu este dragoste nici când îi spui sotiei tale: "Inima mea este rãnitã
când tu iei masa în oras cu un alt bãrbat". Este posesivitate.
“Mai puţin cunoscut este însă faptul că ceea ce noi numim de obicei
educaţie şi considerăm că este bun şi just implică umilinţe fatale,
care încă nu şi-au făcut loc în conştiinţa noastră, deoarece la
începutul vieţii ni s-a făcut imposibilă această realizare. Prin
aceasta ia naştere un cerc vicios al violenţei şi ignoranţei.
Descoperirile recente şi captivante în domeniul neurobiologiei m-
au ajutat să înţeleg şi mai clar şi să descriu cum funcţionează cercul
vicios pe care l-am recunoscut intuitiv:
1. Calea tradiţională a educaţiei, care include dintotdeauna
pedepse corporale, duce la refularea suferinţei şi a umilinţei.
2. Această refulare absolut necesară pentru supravieţuirea
copilului cauzează mai târziu orbirea emoţională.
3. Orbirea emoţională produce bariere în creier (“blocaje de
gândire”) în scopul protecţiei împotriva pericolelor (adică
împotriva traumatizărilor care au avut deja loc şi nu mai există
activ, dar care – fiind refulate – sunt codificate în continuare în
creier ca pericol care pândeşte permanent).
4. Blocajele de gândire frânează capacitatea tinerilor şi adulţilor
de a învăţa din informaţii noi, de a le prelucra şi de a elimina
programe vechi, depăşite.
5. Corpul în schimb are memoria completă a umilinţelor
suportate, care îl împinge pe omul respectiv să cauzeze inconştient
generaţiei următoare răul suferit odinioară de el însuşi.
6. Blocajele de gândire nu le permit, sau cel puţin le îngreunează,
oamenilor efortul de a scăpa de această repetare, cu excepţia
cazurilor când aceştia se hotărăsc să descopere în propria lor
copilărie existenţa cauzelor constrângerilor. [...]
Eu nu mi-am dorit niciodată un paradis care condiţionează
fericirea de supunere şi necunoaştere. Eu cred în puterea
dragostei, care pentru mine nu înseamnă să fii cuminte şi să te
supui. Dragostea are legătură cu a-ţi fi credincios ţie însuţi, istoriei
proprii, a fi credincios propriilor sentimente şi nevoi. [...] Eu plec
de la premiza că suntem capabili să iubim doar atunci când avem
voie să fim ceea ce suntem: fără eschivări, fără măşti, fără faţade.
Putem iubi cu adevărat doar atunci când nu refuzăm şi nu fugim de
cunoaşterea care ne este accesibilă...”