3.

Crizele creștinătății occidentale si reformele religioase din secolul al XVI-lea

Reforma și tot ceea ce a însemnat spiritul protestantismului, a constituit, fără îndoială, la fel ca și
fenomenul fabulos al Renașterii din sec. XIV-XVI sau al începuturilor capitalismului datând din sec. XII-
XIII, o direcție de dezvoltare și modernitate care a avut valabilitate universală.

Pe de altă parte, întreaga mișcare protestantă a constituit o reflectare a crizei creștinătății din acel
moment, prin rediscutarea critică a catolicismului și redimensionarea liturgică, simbolistică și
instituțională a principiilor creștine de până atunci. Nu era prima formă de discontinuitate și criză a
creștinismului ca religie, pentru că tensiuni existaseră și prin secolul VIII, prin criza iconoclastă, dar mai
cu seamă în sec. XI, prin marea ruptură sau schismă din 1054 care a despărțit Biserica creștină în două:
Roma și Bizanț. Din acest moment, creștinismul bizantin sau Ortodox s-a raportat la Bizant,
Constantinopol (Patriarhia Ecumenică din Constantinopol), respectiv cel catolic, strâns legat de Roma și
Vatican, cunoscut azi sub numele de Statul Pontifical sau Sfântul Scaun. O ruptură cu consecințe adânci
pentru întreaga creștinătate a avut loc, fără îndoială, odată cu firmarea Reformei protestante, provocată
de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei. Mult mai târziu, creștinismul a
cunoscut și alte discontinuități, însă mai puțin seismice, unua dintre ele fiind determinată de apariția
cultelor neoprotestante, baptism, penticostalism, adventism etc.

Ceea ce trebuie spus pe de altă parte, ca aspect esențial al evoluției Europei și lumii moderne este faptul
că Reforma prin Martin Luther și Jean Calvin și în genere doctrina protestantă cu eficienta ei punere în
practică a dus la impulsionarea fenomenului capitalist, a activităților antrepreniriale și în ansamblu la
valorizarea muncii, ceea ce a creat condițiile favorabile nașterii lumii moderne, a capitalismului modern,
a Revoluției Industriale, a întăririi entității religioase, culturale și economice a Europei. Reforma a fost
începută de Martin Luthe cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor, afișate la sfârșitul lunii
octombrie 1517, pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru
comunitatea universitară.

Doctrină a protestantismului german, întemeiată în sec. al XVI-lea de Martin Luther, Lutheranismul

considera esențială pentru mântuire numai credința și proclama autoritatea exclusivă a Bibliei,
recunoscând doar două taine sau sacramente: Botezul și Împărtășania. Actualmente, Biserica
Evanghelică-Luterană numără trei sacramente: botezul, euharistia și spovedania, iar Biserica Anglicană și
Bisericile Protestante, altele decât cele luterane, doar botezul și euharistia. Înfine, biserica catolică, la fel
ca și cea ortodoxă (schisma celor două având loc în 1054), de exemplu acceptă și alte sacramente: Mirul,
Euharistia, Spovada, Maslul, Preoția și Căsătoria.

Jean Calvin a fost un reformator religios francez, care a inițiat, alături de Martin Luther, Reforma
protestantă, desigur, în opoziție cu anumite dogme și ritualuri ale Bisericii Catolice romane. Prin urmare,
Calvinismul a fost un cult religios protestant, întemeiat în sec. al XVI-lea de Jean Calvin, care a suprimat
complet ceremoniile și care a redus sfintele taine la Botez și Cuminecătură.

Anglicanismul a prins contur în Anglia, încurajat fiind de Regele Angliei Henry al VIII-lea care a obligat
clerul să-l recunoască ca "unicul protector și șef al bisericii și clerului din Anglia". Reforma în Anglia a fost
continuată de urmașul său, Eduard și în orice caz în 1559, sub Elisabeta I a Angliei, Parlamentul englez a
adoptat noi decrete prin care regele Angliei a devenit guvernator suprem al Bisericii Angliei.
Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții
care au izvorât direct din reforma fiind cea luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea
anabaptistă și cea anglicană.

Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că Reforma a însemnat triumful individualismului,
confirmat prin interiorizarea pietății, raportul direct al credinciosului cu divinitatea și meditația
aprofundată asupra mântuirii. Nu a admis ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul
succesiuni apostolice, ci preoția universală, un concept cu care, de pildă, Biserica ortodoxă nu este de
acord.

Înfine, Protestantismul, care a prins rădăcini în Germania, în statele scandinave, îndeosebi în Suedia, în
Olanda, în Austria sau chiar într-o parte din Polonia, a impulsionat capitalismul și spiritul întreprinzător.
Este suficient de spus aici că protestantismul a venit cu o altă viziune despre muncă, valorizând munca și
spunând că timpul înseamnă bani. A dus chiar la configurarea unei culturi a muncii prin justificarea
muncii și privirea ei ca o virtute, schimbând mentalitatea conform căreia cei care lucrează sunt inferiori
în societate, și argumentând, astfel că bogăția sau afacerea este acceptată atâta vreme cât se bazează
pe muncă și binele pentru celălat.

Înafară de istoricul român Andrei Oțetea, sociologul Max Weber, de exemplu, a arătat în Etica
protestantă și spiritul capitalismului că în familiile protestante s-a cultivat și dezvoltat atitudinea
favorabilă activităților tehnice, preferința pentru școlile și specializările tehnice și pentru profesiile
industriale sau comerciale. Rezultă de aici că tinerii care proveneau din familii protestante în Germania
și nu numai, erau mai calificați în marea industrie modernă și mai aproape de ideea câștigului capitalist,
decât cei din familiile catolice. Același autor vorbește despre vocația protestanților, despre răspundere,
mentalitatea lucrului, chibzuință, utilitarism și austeritate. De altfel, Reforma a amplificat imens accentul
moral și răsplata religioasă pentru munca laică ordonată profesional. Luther a aprofundat conceptul
conform căruia profesia era ceea ce omul trebuia să accepte ca poruncă dată de Dumnezeu, o misiune
dată de divinitate.

4. Statele occidentale între idealul unității creștine (respublica christiana) și principiul rațiunii de stat

Fră îndoială că a existat încă din Evul Mediu o raportare a statelor europene la idealurile creștinătății,
evoluția în timp a asocierii celor două autorități și structuri instituționale, stat-biserică ducând chiar la
modelul politic al republicii creștine. Identitatea creștină a Europei în genere, raportarea europenilor la
valorile creștinătății, păstrarea și valorificarea acestor valori este o realitate inclusiv a filosofiei politice
de azi, însăși Uniunea Europeană ca structură supranațională, apelând la principiile creștine, ca repere
cultural-identitare. Semnificația forței spiritual-religioase a Vaticanului, altfel spus a Sfântului Scaun, este
profundă, intensă și globală nu doar pentru creștinii catolici care se definesc spiritual prin aceasta, ci și
pentru ceilalți creștini, ortodocși, protentanți care se raportează la acesta atât din punct de vedere
religios, cât și instituțional, prin relațiile bilaterale dezvoltate cu statul pontifical. Din perspectiva
filosofiei identitare a Europei, celebrul erudit italian Toma D’Aquino a scris, referindu-se la Europa
Christiana, despre credință și rațiune, teologul italian fiind, de altfel și cel care a reunit într-un mod
spectaculos teologia cu filosofia.
Conceptul de Respublica christiana sau Res publica christiana și întreaga filosofie creată în jurul acestuia,
își are originea în epoca medievală, cu continuitate în perioada modernă, sensul acesteia fiind acela de
comunitate internațională ceștină, adică de populații și state constituite în urma destrămării Imperiului
Roman. Prima utilizare a termenului de res publica chiristiana datează din sec. al V-lea, pentru ca, mai
târziu, între sec. VI-XI, el să desemneze întregul imperiu creștin: Imperiu Bizantin în Est, respectiv
Imperiul Carolingian și Sfântul Imperiu Roman în Vest. Ulterior, semnificația a căpătat sens instituțional
mai profund, desemnând comunitatea statelor creștine aflate sub autoritatea Papei de la Vatican,
unitatea lumii creștine fiind o temă importantă în Evul Mediu și epoca modernă. Renașterea, așa cum
era de așteptat, a dat o redefinire și reinterpretare a conceptului prin punerea în centrul ideii a
papalității, relația orașelor-republici italiene, precum Venezia, cu papalitatea fiind notorie. Într-un sens
postmodern, actual, creștinătatea, în sens instituțional, spiritual, religios sau cultural este o
componentă importantă a identității europene, chiar dacă Europa actuală este multidimensională,
multietnică și multireligioasă.

5.Confruntarea dintre creștinătate și islam

Realitatea confruntăriii religioase, spirituale, culturale și instituționale, dar și militare sau teritoriale
dintre spațiul statelor creștine și islam, reprezentat de Turcia, cu precădere, derivă dinspre diferențele
fundamentale dintre cele două religii, monteistice ce-i drept, dar diferite în esența lor, chiar dacă
ambele au in centru principiul credinței, raportarea la iubire și alte valori umane sau chiar la o anumită
simbolistică, știut fiind faptul că Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, simbol fundamental al creștinismului,
este recunoscut și promovat inclusiv în islam. Diferențele majore dintre cele două religii, începând cu
centralitatea în Dumnezeu, respectiv Alah, sau cu reprezentarea umanizată rpin Iisus Hristos, respectiv
Mohamed, au căpătat în timp conotații și interpretări multiple. Nici exagerările nu au lipsit, astfel încât
fundamentaliștii islamici au promovat în timp ideea exagerată a așa-zisului război sfânt, djihat, în
numele căruia au executat atentate și atacuri, unele dintre ele foarte recente. În numele aceleiași idei
extremiste de război sfânt, islamicii, turcii, au purtat războaie împotriva statelor creștine, toată istoria
Imperiului Otoman de la căderea Constantinopolului, 1453, până la destrămarea oficială a acestuia în
1922 , reflectând într-un fel sau altul și disputa pentru supremația militară, statal și culturală cu lumea
creștină. Rolul statelor române ca state care au constituit o adevărată poartă a creștinătății este
cunoscut și recunoscut.

Dar, nici excesele din partea statelor creștine, savârșite în numele unor așa-zise principii religioase și
statale, dar extremiste și ele, nu au lipsit. Cruciadele, inclusiv Cruciada Copiilor, purtate de creștini din
secolul XI și până în sec XIII, denotă aceleași limite sensibile ale exagerărilor construite pe baza
principiilor religioase.

Aspectul religios al cruciadelor a constat în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o
ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa
numitelor "locuri sfinte", în principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană.
Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan
internațional, se afirmă în secolul al XI-lea în mod clar și evident.

Până la urm, excesele, ideile preconcepute sau teoriile extremiste, de orice natură ar fi ele, religioase
(așa-zise războaie sfinte), de rasă (eugenism, rasă ariană etc), ideologice (dușmanul politic, de clasă etc),
doctrinară, identitară (antisemitism, xenofobism) sunt nu doar păguboase, ci și periculoase, în locul lor
principiile lumii postmodernede azi încurajând multilingvismul, autonomia, federalismul fiscal,
federalismul statal sau regional, regiunile cu statut special, diversitatea etnică și culturală.