Chirita in provintie

De Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22

august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg,
folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului
românesc și al literaturii dramatice în România

Genul dramatic cuprinde opere literare destinate reprezentării scenice. acestea

sunt divizate în acte, alcătuite la rândul lor din scene, prin care se marchează
intrarea sau ieșirea unui  personaj ori schimbarea loclui acțiunii. Autorul prezintă,
în mod indirect, gândurile și sentimentele, prin intermediul personajelor, care
comunică între ele, dialogul derminând înaintarea acțiunii. Intervenția directă a
autorului este evidentă doar prin didascalii.
Comedia este o specie a genului dramati, în versuri sau în proză, care provoacă
râsul prin surprinderea unor moravuri sociale sau situații umane, având un final
fericit și un rol moralizator. Comicul este o categorie estetică având drept efect
râsul, determinat de contrastul dintre aparență și esența naturii personajelor, și
manifestat prin mijloace specifice de realizare. Formele de manifestare a
comicului sunt foarte variate: comicul de situație, comicul de caracter, comicul de
limbaj, comicul de moravuri, comicul de intenție, comicul de nume.
Comedia "Chirita in prontie" de Vasile Alecsandri este continuarea "Chiritei
in Iasi", din care cauza fusese intitulata, initial, "inturnarea cucoanei Chirita", si a
avut premiera in mai 1852.
Piesa, denumita de dramaturg "comedie cu cantice", este structurata in doua acte,
fiecare dintre ele fiind alcatuit din mai multe scene." Personajele piesei, numite de
catre autor "persoane", sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are
fiecare in cadrul comediei. Perspectiva spatiala este reala si deschisa, fiind
precizata de catre autor, "Ia mosia Barzoieni" si "intr-un targ din tinut", iar timpul
in care se petrec intamplarile este plasat in prima jumatate a secolului al XlX-lea.
Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, adica prezentate in
ordinea derularii evenimentelor, iar in cateva situatii perspectiva temporala este
discontinua, remarcandu-se alternanta temporala a intamplarilor, prin flashback.
Comedia este realista prin spiritul critic, prin faptul ca eroii, conflictul, subiectul
sunt luate din viata sociala. Chirita este tipul arivistului, Barzoi este tipul
ispravnicului abuziv, Leonas este tipul tanarului inteligent.
Semnificaţia titlului
Chiriţa în provinţie ilustrează statutul real al eroinei principale, acela de
provincială, sugerând în acelaşi timp parvenitismul şi snobismul ei de a respinge cu
toată forţa această situaţie pe care o consideră degradantă şi străduindu-se să
impună în provincie moda orăşenească de la Iaşi ori Paris.
 
Tema
Chiriţa în provinţie este o comedie realistă de moravuri sociale, ilustrând
contrastul dintre esenţă şi aparenţă prin care sunt construite personajele aparţinând
micii boierimi rurale, care, inculte, vulgare şi corupte, vor să pară aristocraţi
cultivaţi şi emancipaţi.
Conflictul dramatic este reprezentat de încrâncenarea cu care Chiriţa se
împotriveşte, din motive meschine şi răutăcioase, căsătoriei dintre Luluţa şi
Leonaş, doi tineri care se iubesc şi care triumfa în finalul comediei.
Piesa, structurată în două acte, are ca temă satirizarea parvenitismului şi a
snobismului epocii, a stâlcirii limbii române, precum şi demascarea abuzurilor şi
corupţiei din Administraţia statului. In textul piesei sunt presărate cuplete pe care
le cântă, în anumite momente, personajele comediei, cu scopul de a accentua o
situaţie, o trăsătură caracterială sau un aspect social şi care conferă comediei
dinamism şi veselie.
 
Acţiunea
Acţiunea comediei se petrece după evenimentele revoluţiei de la 1848, când mica
boierime era dornică de parvenire, străduindu-se din răsputeri să se comporte la
Bârzoieni după moda de la Iaşi şi Paris.
Actul I
Actul I se petrece la moşia Chiriţei din Bârzoieni. Începutul piesei ilustrează
ridicolul inovaţiilor mondene înfăptuite Ia Bârzoieni sub îndrumările Chiriţei, care
îşi măritase cele două fete şi acum se ocupa de educaţia mezinului, Guliţă, de 14
ani. Prost şi răsfăţat, el ia lecţii de franceză cu „monsiu Şarlă”, nume sugestiv în
limba română pentru trăsătura dominantă a personajului, aceea de „şarlatan”, de
„leneş”, provenind, fără îndoială din franţuzescul Charles.
 
Chiriţa are scopuri precise: să-şi vadă soţul ispravnic şi pe Guliţă căsătorit cu
Luluţa, pupila ei, care era orfană dar moştenitoarea unei importante averi.
Chiriţa, avidă să se comporte după moda de la Iaşi, fumează, călăreşte în costum de
amazoană, deşi „hurducă şî gloaba asta, că m-o apucat de vro şapte ori sughiţu
păn-acu...”. De altfel, întreaga viaţă a Chiriţei se derulează sub comanda modei,
deviza după care se conduce constituie un laitmotiv în piesă: „d-apoi dă!... dacă-i
moda...”, „dacă-i moda... şi dacă-mi place...”.
Cu toate că este nerăbdătoare să afle veşti de la soţul ei, plecat la Iaşi să obţină un
post de ispravnic (dregător care răspundea de îndeplinirea poruncilor domneşti,
conducător al unui judeţ sau ţinut), ea refuză să citească „răvaşul” pentru că nu este
adus”după modă” şi-i pretinde argatului Ion să pună pe „talger” un „şărvet” şi
„răvaşu pe şărvet”.
Bietul ţăran nu înţelege „protocolul” şi aşază răvaşul şi şervetul sub tavă, spre
indignarea Chiriţei. În biletul trimis, Grigore Bârzoi îi spune că „s-a isprăvnicit” şi
o cheamă degrabă pe Chiriţa în târg „cu toată gospodăria şi cu tot neamul”,
atrăgându-i atenţia să nu uite „curcanul cel bătrân” pe care o să-l pună „în slujbă”.
Chiriţa este fericită că a ajuns isprăvniceasă „cu jăndari la poartă şi-n coadă!” şi
visează să „dureze” un voiaj la Paris, în „ţara nemţească”.
Luluţa, o tânără de 15 ani, rămasă orfană în urmă cu trei ani, se afla în grija
cucoanei Chiriţa, care intenţionează să o mărite cu Guliţă, deoarece fata „are zăstre
bună”. Ea este însă îndrăgostită de Leonaş, un prieten din copilărie, tânăr inteligent
şi cinstit, cu un acut simţ al umorului, care ştie să îmbine judecata sănătoasă cu
gluma bufonă. Leonaş soseşte la Bârzoieni tocmai în iureşul provocat de Guliţă,
care încălecase fără voia „nineacăi” şi tot satul, în frunte cu ea, alerga să-l prindă.
Băiatul suferă o teribilă „trântition” şi, după ce-şi revine din spaimă, Chiriţa îl
alungă pe Leonaş, care însă o previne: „de azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din
partea mea”.
Finalul actului I înfăţişează plecarea triumfală spre isprăvnicie a Chiriţei, care ţine
în braţe curcanul cel bătrân, fiind însoţită de Guliţă, Luluţa şi „monsiu Şarlă”, cu
toţii urmaţi de jandarmii „cu săbiile scoase”.
Acţiunea actului al II-lea se desfăşoară în salonul Chiriţei dintr-un „târg din
ţinut”, unde ea aplică şi impune mai abitir moda. Bârzoi se plânge că-l strâng
hainele pe care nevastă-sa îl obligă să le poarte, este necăjit că ea nu mai vrea să
facă dulceţuri şi cozonac, nu mai catadicseşte să se ocupe de gospodărie. Bârzoi
este nemulţumit şi de cheltuielile fără măsură pe care le face nevasta pe numeroase
rochii şi straie cu fir.
Indiferentă la reproşurile soţului, Chiriţa este preocupată de petrecerea pe care o
organizează în cinstea logodnei dintre Luluţa şi Guliţă, cu toate că băiatul este prea
tânăr iar fata „are toane de nebunie” şi „îi cam lipsâtă”, însă nu-şi permite să piardă
„zăstrea Luluţăi de la mână”. Totodată, este nerăbdătoare să plece la Paris,
gândindu-se cu satisfacţie anticipată la efectul „ce-oi să fac la Paris ca
isprăvniceasă”.
Reapare Leonaş care, ca să se răzbune pentru că fusese alungat şi ca să fie aproape
de Luluţa, se deghizează în ofiţer, purtând nişte „musteţi mincinoase”. Prin
quiproquo (cviprocvo - situaţie comică prin care un personaj este confundat cu
altul, rezultând o serie de încurcături), se distinge comportamentul ridicol al
eroinei, care îl ia pe „ofiţerul” Leonaş drept un admirator înfocat.
El îi face curte Chintei şi-i cere portretul ca dovadă a iubirii ce i-o poartă,
ameninţând-o că se împuşcă dacă-l refuză, dar pistolul cu care o sperie este de
ciocolată. Guliţă îl surprinde pe Leonaş sărutând-o pe Luluţa şi-l provoacă la duel,
spre disperarea Chiriţei care-l recunoaşte pe „curtezan” şi-l alungă din nou. Pentru
a scăpa de logodna cu Gulită, Luluţa se preface nebună, tremură şi dă continuu din
cap, vorbeşte incoerent şi devine agresivă cu Guliţă: „Vină-ncoace să te muşc... să
te mănânc”.
Leonaş apare travestit în „bricicar” (brişcar, vizitiu) şi vine în audienţă la ispravnic
însă fără plocon, de aceea argatul Ion îi „vinde” curcanul cel bătrân, pe care tânărul
să-l lase la isprăvnicie. Curcanul fusese vândut „de 57 de ori pe la împricinaţi, şi o
slujit până-acum de 57 de ori ca peşcheş”, ori de câte ori petiţionarul venea Ia
Bârzoi cu mâinile goale. Recomandându-se Piciu bricicariul, Leonaş este
recunoscut de Chiriţa, dar curajos şi cinstit, tânărul ameninţă cu demascarea
faptelor de corupţie, lovindu-i peste picioare cu biciuşca.
Musafirii sosiţi cu prilejul logodnei dintre Guliţă şi Luluţa sărbătoresc totodată şi
paşaportul Chiriţei, care-i fusese adus de „monsiu Şarlă” de la Iaşi şi în care ea
declarase titlul de „baroană”, justificându-şi minciuna prin acelaşi slogan: „De ce
nu?... dacă-i moda?”. Deghizat pentru a treia oară, Leonaş se dă drept actriţă şi sora
acestuia. Luluţa se preface nebună şi, în criză fiind, doreşte să se mărite cu actriţa,
„că de nu... nebunesc!...”.
 
Şarl îi sfătuieşte să n-o contrazică şi s-o logodească pe Luluţa cu „madama”, apoi
fac schimb de inele. Leonaş îşi dezvăluie identitatea, îl anunţă pe Bârzoi că a fost
numit ispravnic în locul său şi-i prezintă acestuia demiterea din funcţie. Chiriţa se
întristează că pierde „bunătate de zăstre”, dar şantajată de Leonaş că arată portretul
lui Bârzoi, este de acord cu căsătoria celor doi tineri, ba, mai mult acceptă să fie
nuni mari la nuntă.
Finalul piesei evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în
care oamenii sunt actori: „Apoi... nu ştii că lumea-i un teatru plin de comedieni?”
(Leonaş), idee reiterată prin cupletele care se cântă de către toţi cei prezenţi pe
scenă, în timp ce „Cortina cade”.
Comedia are, aşadar, un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a
personajelor negative nu atinge forme atât de grave încât să producă nenorociri ori
să împiedice împăcarea finală.
Comicul este creat prin contrastul dintre estenţă şi aparenţă, adică situaţiile stau cu
totul altfel decât vor să pară, iar personajele , Chiriţa în special, se străduiesc să se
comporte diferit faţă de felul lor de a fi şi a gândi.
Comicul de limbaj
Comicul de limbaj reiese, în principal, din stâlcirea limbii române şi a limbii
franceze prin:

 calchierea expresiilor româneşti (traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiilor din

limba română în franceză, rezultând o înşiruire de cuvinte care nu formează o
expresie în franceză şi, deci, nu are sens”): „boire un cigare” (a bea o ţigară),
„un tambour d’instruction” (tobă de carte), „pour des fleurs de coucou” (de flori
de cuc), „donner de l’argent pour du miel” (să dai bani pe miere);
 amestecul ridicol de cuvinte franţuzeşti cu expresii argotice în acelaşi enunţ:
„O! non te tem... că sunt vurtos” (Şarl); „est-ce que vous etes... mulţămit de
Guliţă?”; „j’aprendre tout seulette le francais... pre legea mea”;
 deformarea cuvintelor franţuzeşti prin pronunţare românizată, barbarisme:
„furculision”, „fripturision”, „învârtision”;
 expresiile populare şi regionalisme, cuvinte de argou şi jargon: „Mai tras-ai în
cărţi, cumnăţâco?”; „Da’ aşa s-aduce răvaşul, măi oblojâltule?”, „bată-te cucu,
mangosâtule!”;
 pronunţia greşită a neologismelor: „Şăde toată zaua pe tandur (divan), la tauletă
(toaletă) şi din blanmajăle (din fr. blanc-manger), din bulionuri, din garnituri
nemţăşti nu mă slăbeşte...”;
 confuzii lingvistice: „Ils sont de minune... cigeres de Halvanne”, adică ţigări de
halva, în loc de Havane, „Am să-i durez ş-un voiaj la Paris”, însemnând că
intenţionează să întreprindă o călătorie la Paris.

 
Comicul de nume
Comicul de nume se manifestă prin diminutivele Leonaş, Luluţa, Guliţă sau prin
deformarea numelor unor personaje, cum este „monsiu Şarlă”, în loc de „monsieur
Charles”.