Romanul Papucii lui Mahmud, publicat de Gala Galaction in an 1932, reia tema crimei săvârșite cu ușurință și a proceselor de

conștiință, chinuitoare de după săvârșirea ei, din romanul Crima și pedeapsa de Dostoievski. O reia tot de pe o poziție creștină,
dar fara anvergură și fără făea ardoare metafizica proprie scriitorului rus ci mai de graba dintr-o perspectivă preoțească.
Papucii lui Mahmud ar putea servi că predica duminicală, ascultată cu emoție de enoriași, într-o biserica de doi dintr-un orășel
de provincie. Romanul predica, sau mai bine zis, parabolă, scris cu talent literar, dar și cu responsabilitate pedagogică, Papucii
lui Mahmud se dezvolta într-un mod complicat-tendentios, amestecând realitatea istorică, Războiul de independență din
1877-1878 și perioada imediat următoare, unele neverosimile, necesare demonstrației.

După căderea Plevnei din toamna anului 1877, mai mulți prizonieri turci sunt aduși din Bulgaria in Romania sub escortă.
Sergentul Iorgu Mutafu, originar din Teleorman, împreună cu alți soldați români, escortează prizonierii. În drum spre Pitești
face un popas la Roșiorii de Vede unde petrece la o carciuma, care se numea "cârciuma lui Vancea". Iorgu Mutafu avea acolo
destui cunoscuți, printre care și Savu Pantofaru, care avea cam aceeași vârstă cu el și era tot necăsătorit. Acesta îl asculta cu
admirație pe sergent, care povestea întâmplări din război, completaț, cu ajutorul câtorva pahare, cu fabulații. Savu, nefiind un
împătimit al alcoolului, se îmbată și devine de nerecunoscut, total de omul pașnic, așa cum îl știau cei care-l cunoșteau. Era
iarnă și viscolea. Când pleacă împreună cu prietenul său Iorgu că sa găsească adăpost pentru câțiva dintre prizonierii dați în
grija acestuia, ucide pe neașteptate, i explicabil, un prizonier turc, Mahmud, bolnav de febră tifoida sau lingoare cum se
spunea în timpul acela. Mahmud cade și este acoperit repede de zăpadă, ramanandu-i afara doar îmineii(papucii) rupți prin
care i se văd degetele picioarelor. Detaliul expresiv, este dovada talentului literar al lui Gala Galaction. Papucii lui Mahmud,
menționați și în titlul românii, îl umanizează prin concretețe pe necunoscutul căzut victimă, care altfel ar fi rămas un personaj
abstract. În același timp ei devin un simbol, prefigurând faptul că o crimă nu poate fi niciodată îngropată cu totul în uitare.

A doua zi, sergentul, înainte de a pleca din nou la drum cu prizonierii, încearcă să-l liniștească pe Savu spunandu-i că nu
trebuie să-și facă griji in legătură cu crimă săvârșită, fiindcă nimeni nu-l va trage la răspundere, iar în primăvara, când va fi
găsit cadavrul, se va crede că turcul s-a lovit în cădere și a murit de moarte naturală. Auzind cuvintele liniștitoare ale
sergentului, Savu, păru că se liniștește, dar mustrările de conștiință își făceau loc în mintea lui, simțind că nu mai poate scăpa
de acestea În noaptea aceea recuperează cadavrul din zăpadă și îl pune într-un sac, pe care-l duce la cimitir, unde îl îngroapă
alaturi de părinții lui, Anghel și Ralița. A doua zi rămâne acasă, unde locuiește împreună cu unchiul sau Pantilie și mătușa sa
Slamna, nefiind în stare să se ducă la atelierul lui de cizmărie. Se îmbolnăvește de febră tifoida și se zbate între viață și moarte
timp de câteva săptămâni. Îl salvează de la moarte doctorul Cloajă, adus la căpătâiul lui de arendașul moșiei Negară, Nicolache
Piua Petru, prieten și rudă cu Savu prin soția sa, Cleopatra. După vindecare, nu-și mai poate relua lucrul la cizmărie, fiind
chinuit de gândul că a ucis un om. Se duce la schitul Negară, pentru a se spovedi unui călugăr bătrân, Silvestru, care trăiește că
un sihastru și este și duhovnic. Până acum nu se aflase de crimă săvârșită de el, în în af de prietenul lui, Iorgu. Și totuși, când se
apropie de călugăr, acesta îi spune că e plin de sânge. Savu recunoaște că a ucis un om, povestindu-i totul prozaic-amanuntit,
cerandu-i călugărului o soluție de a-și răscumpăra păcatul Trebuie sa sa renrene la avere și să pribegească prin lume, lucrând
istovitor la confecționarea a 1000 de perechi de incaltari pentru a le împărți săracilor . Abia apoi va putea fi iertat de un preot,
dar nu de orice preot, ci unul ce va fi botezat e el călugărul Silvestru. Savu face întocmai. Își vinde averea, îi lasă casa unchiului
său și începe să umble prin lume, dând de pomană popuci unor oameni sărmani. Cu timpul a fost supranumit Hagi Papuc. Un
timp îndelungat sta la Turnu Măgurele unde se împrietenește cu un negustor turc, Ibraim, și cu un curelar evreu, Marcu
Golstein. Componența etnică a grupului de prieteni este identica , în mod curios, cu aceea a grupului de prieteni din piesa lui
Victor Ion Popa, Take, Ianke și Cadâr, scrisă tot în 1932.. E posibil că așa își reprezenta pe atunci societatea românească ideea
de comuniune sufletească transnațională și de solidaritate umană. Savu îl salvează de la moarte pe turc, riscandu-si propria
viață. Recunoscător, atunci când își vinde averea și pleacă la Istanbul, Ibraim insistă să îl ia cu el pe Savu. Acesta îi mărturisește
ce are pe conștiință și îi promite că va veni la el abia când se va simți că și-a ispășit pedeapsa. După plecarea turcului, Savu se
stabilește temporară la Brăila unde o ajută material pe o văduvă cu cinci copii. Colinda apoi țara, stand cate o scurta perioadă
în diverse orașe. Pe site tot pe unde se duce confecționează papuci pe care îi dăruiește sărmanilor. Corespondează cu
prietenul Saul la Istanbul. După 40 de ani, ajungând la a mia pereche de papuci, pleacă în călătorie cu vaporul conform vechii
înțelegeri cu Ibraim. În drum spre Constantinopol se dezlănțuie o furtună devastatoare. Savu se îmbolnăvește și cere să fie
vegheat de arhimandritul Veniamin, aflat și el pe vapor.Arhimandritul este fiul unui prieten al lui Savu, Nicolache și, imediat
după naștere fusese botezat de călugărul Silvestru. Deci aceasta avea puterea de a-l ierta și mântui de păcate pe Savu, ceea ce
și face. Când ajunge la Istanbul, Savu se simte mai bine, este întâmpinat de turcul Ibraim care îl invită la el acasă. Îl invită și pe
Veniamin dar acesta trebuia să-și continue călătoria la Sfântul Munte. Savu se instalează la prietenul său într-un caic, la vâsle
aflându-se băieții acestuia. În drum spre casă, Savu are o vedenie și scoate ultimii papuci lucrați, vrând să-i de-a prietenului
său, dar chiar în acest timp moare pe neașteptate, că și cum destinul și-ar fi epuizat rezervă de timp. Ibraim hotărăște să-l
îngroape in mormantul părinților săi, așa cum făcuse Savu altădată cu turcul ucis. Romanul are un dramatism acumulativ.
Întâmplările vietii, multe neobișnuite, se însumează după o logică a parabolei morale și dau o pregnantă impresie de destin.