BALTAGUL

Mihail Sadoveanu apartine unei vaste perioade, el evoluand in peisajul literaturii romane din anul 1904, anul debutului, pana in 1960 si acoperind astfel atat perioada interbelica cat si cea postbelica. Caracterizat de George Calinescu avand realismul unui Balzac si viziunea unui romantic, Sadoveanu scrie 100 de volume in care identificam mai multe teme. El este creatorul romanului istoric (Creanga de aur, Fratii Jderi). O alta tema evocata de Sadoveanu este aceea a naturii, scriitoul prezentand cele mai tulburatoare imagini ale Carpatilor, Tara de dincolo de negura, sau Deltei. Scriitorul face sa retraiasca tipuri umane pline de vitalitate ca in capodopera sa, Baltagul, aparuta in anul 1930. Baltagul este prin repeziciune si desavarsit echilibru una din cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu, un roman al transhumantei, cu intriga antropologica. Este un roman realist, social, traditional, perspectiva narativa este obiectiva, naratorul este extradiegetic, si omniscient. Il putem considera un roman mitic, politist, de dragoste si initiatic. In ceea ce priveste diegeza se pot identifica elementele romanului de tip politist. Neincrezatoare in autoritati, Vitoria crede ca e de datoria ei sa-si caute barbatul si tine la respectarea legii. Ea este ca un detectiv care face presupuneri, legaturi. In opera exista o crima, o ancheta, un faptas, un complice si un mobil. Romanul initiatic se releva din punctul de vedere al lui Gheorghita, personaj secundar, un baiat de 18 ani care porneste intr-o calatorie lunga si decisiva. Motivul drumul poate fi asociat cu proba labirintului dar si cu descendus ad infernos. Este un roman mitic inca din motto: stapane, stapane, mai cheama si-un cane. Raportarea Baltagul-ui la balada Miorita a fost realizata de foarte multi critici literari, unii au gasit asemanari (Perpessicius) si altii diferente: Baltagul este o ilustrare magnifica a fortelor normelor etice in societatea traditionala, iar ecoul mitic al intregii intamplari se realizeaza prin corespondenta cu balada Miorita (Ovidiu. S. Crohmaniceanu). Alexandru Paleologu identifica mitul lui Osiris cat se poate de bine camuflat sub aspectele locale ale lumii muntenilor si oltenilor din Moldova de Nord. Punctul central al motivului osirian, in Baltagul, este gasirea si reasamblarea trupului dezmebrat al lui Nechifor Lipan. Incipitul contine o poveste cosmogoica, pe care Nechifor Lipan o spunea la nunti si cumetrii: Domnul Dumnezeu, dupa ce a randuit lumea , a pus randuiala si semn fiecarui neam. Unii au primit abilitati practice, neamtului i-

a dat surubul, sarbului i-a pus in mana sapa, iar altii au primit calitati artistice. Muntenii inca nu primesc niciun dar. Ei ajung ultimii la Dumnezeu si isi deplang destinul aspru, greu incercat. Succesiunea de verbe sugereaza suisurile si coborasurile , spatiul mioritic ca in viziunea blagiana in care traiesc acesti pastori: umblam domol, suim poteci oable si coboram prapastii, Asupra noastra fulgera, trazneste, si bat puhoaiele. Dumnezeu nu ii consoleaza decat cu anumite calitati morale prin care pot depasi dificultatile existentiale: o inima usoara sa va bucurati cu al vostru, sa vie la voi cel cu cetera si cel cu bautura, sa aveti muieri frumoase si iubarete. Aceste ganduri o preocupa pe Vitoria Lipan, personajul principal al operei, o munteanca din partile Tarcaului care isi asteapta barbatul plecat la Dorna sa cumpere oi. Portretul sadovenian pune un mare accent asupra motivului ochilor, considerati de narator ferestre ale sufletului: Ochii ei caprui in care parca se rasfrange lumina castanie a parului erau dusi departe, Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute. Ea priveste lumea atat de necunoscuta, satul Magura, muntii, brazii, cursul repede al Tarcaului, si stie ritmurile calendaristice ale drumurilor lui Nechifor. Simte ca intarzierea pana la Sfantul Andrei este neobisnuita si poarta in suflet o neliniste, se gandeste la Nechifor: la mustata ceea neagra si la ochii cu sprancene aplecate, si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Familia Lipan era una instarita, avere aveau cata le trebuia: oi in munte, poclazi si burdufuri de branza, chiar si bani ascunsi intr-un cofaiel cu cenusa. Din sapte prunci le mai traiau doi, Minodora si Gheorgita. Gheorghita era de fapt numele tainic al lui Nechifor, care imbolanvindu-se, fusese vandut pe geam unei tiganci care ii schimbase numele sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea. Vitoria este destul de ingrijorata deoarece fiica ei, Minodora, a primit o scrisoare de la un tanar si risca sa incalce traditia: iti arat eu valt si coc si bluza! Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea, n-am stiut de acestea si-n legea noastra trebuie sa traiesti si tu!. Vitoria sufera deoarece are un vis greu, ea il vede pe Nechifor calare trecand spre asfintit o revarsare de ape. Capitolul al doilea prezina si alte semne, venirea mai timpurie a iernii si imaginea cocosului care se aseaza cu pliscul spre poarta. In lumea rurala Vitoria apeleaza la cele 2 autoritati: cea sacra, reprezentata de parintele Danila si cea magica, reprezentata de baba Maranda, vrajitoarea satului. Daca parintele o incurajeaza pe Vitoria si ii spune sa isi astepte in continuare sotul, caci Dumnezeu are sa faca lumina si are sa-ti aduca pace, baba

Maranda ii spune ca Nechifor si-a gasit una cu ochii verzi si cu sprancene imbinate, care nu-l lasa sa plece. Capitolul al V-lea marcheaza o etapa noua in desfasurarea actiunii, si anume prezenta fiului, a lui Gheorghita, care sosete de la apa Jijiei unde lasase oile in perdele. Intre mama si fiu exista o comunicare complexa. Vitoria isi marturiseste nelinistea si il trimite pe Gheorghita in cautarea tatalui spunand ca ea tine post negru douasprezece vineri. Observa insa ca fiul ei este sfios si nesigur. Pe cand ea era plina de patimi, de gandire si de durere. Exact ca in mitul lul Isis si al lui Osirirs, ea isi schimba intentia si intelege ca trebuie sa gaseasca un mijloc ca mintea ei sa ajute si bratul lui sa lucreze. In acel sat uitat, totul se desfasura ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult. Vitoria nu poate sa participe la sarbatorile de iarna deoarece fara barbatul ei ea se simte ca si moarta. Hotaraste totusi in a saptea vinere de post sa faca un drum la Piatra si unul la manastirea Bistrita. Ezitarile fiului sunt curmate de decizia mamei om cerca, cine nu cearca, nu izbandeste. Gheorghita o caracterizeaza in mod direct: mama asta trebuie sa fie farmacatoare, cunoaste gandul omului, iar Vitoria ii confirma acest lucru: eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte. Ajunsa la icoana Sfintei Ana ea se roaga ca o jertfa ranita, uda naframa cu lacrimi si isi pune nadejdea in orientare divina. Criticul literar Nicolae Manolescu, in eseul sau Arca lui Noe observa in Baltagul tema iesiri din spatiul consacrat: Sa remarcam ca Vitoria vorbeste de doua tari, cea de sus, a muntenilor, si cea de jos, a targurilor si a capitalei. Femeia reprezinta elementul stabil, conservator si formalist al colectivitatii, iar barbatul pe acela mobil si pliabil la schimbare. Vitoria este o Penelopa pe care imprejurarile o imping sa plece in cautarea lui Ulise. Vitoria ajunge la Piatra, in lumea civilizatiei, intra la prefect si ii prezinta cazul sotului ei. Subprefectul o admira ochii ii luceau ca intr-o usoara ceata, in dosul genelor lungi si rasfrante in carligase. Acesta formuleaza pentru prima data posibilitatea morti lui Nechifor: L-au pradat hotii si l-au rapus. Vitoria simte o putere neobisnuita si se comporta asemenea Antigonei lui Sofocle. Are un legamant cu propria sa fiinta: N-am sa mai am hodina cum n-are paraul Tarcaului, pan ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan. Se hotaraste sa o duca pe Minodora la manastirea Varatec, isi lasa gospodaria fara sa se gandeasca decat la datoria ei. In lumea rurala, evenimentele se desfasoara dupa calendarul nescris al naturii. In luna Martie, curatita de orice ganduri, dorinti si doruri, Vitoria il pune pe preot sa blagosloveasca baltagul. Apoi il cheama pe negustorul

David si ii vinde burdufuri de branza, piei de miel, papusi afumate si starneste admiratia acestuia daca n-as fi ovrei si insurat, intr-o saptamana as face o nunta. Vitoria ii cere pret fix, 38000, si se dovedeste extrem de prevazatoare, ducand banii la preot. Peste noapte este calcata de hoti, dar trage cu pusca asupra lor. Pornesc la drum pe 10 martie, inchinand fruntea spre lumina si urmand intocmai drumurile lui Nechifor. Vitoria povesteste ca era indraznet si umbla noaptea si nu se temea de nimeni. Ajung la Bistrita, apoi la Bicaz, la hangiul Donea, care si-l aminteste bine pe Nechifor era om vrednic si fudul, nu se uita la parale, numai sa aiba el toate dupa gustul lui. Isi continua drumul pana la Calugareni unde sotia lui David marturiseste ca a insistat ca Nechifor sa nu plece la drum asupra noptii. Vitoria este purtata in acest labirint de un veritabil fir al Ariadnei. Acesta este vantul care prin miscarile lui, prin schimbarile bruste, ii ghideaza in cautarea lor. La Farcasa, se isca brusc vartejuri de ninsoare si Vitoria face popas. Il va identifica pe Nechifor la Mos Pricop fierarul care ii potcovise candva si lui Nechifor calul. Nechifor este un personaj absent, dar care traieste in sufletele celorlalti purta caciula brumarie, avea cojoc in clinuri si era incaltat cu botfori. Capitolul al zecelea debuteaza cu o caracterizare generica a muntenilor: Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca vremea, rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite, fara griji in bucurii ca si-n arsitele lor de cuptor, placandu-le dragostea si betia si datinile lor de la inceputul lumii, ferindu-se de alte neamuri si de oamenii de la campie si venind la barlogul lor ca fiara de codru mai cu sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta: cel mai adesea se desmiarda si luceste de cantec, de prietenie. Vitoria respecta intocmai traditiile, intalnind in calea ei un botez. Ea ofera rodin lauzei sipune parale pe fruntea crestinului. La Cruci intalneste nunta si, dovedind disimulare, face frumoasa urare miresei si arata fata vesela. Ea spune ca merge dupa niste datornici si ca s-ar fi cuvenit sa intalneasca inai nunta si apoi botezul. Punctul culminant al calatoriei il reprezinta Vatra Dornei, acel scaun de judecata al lui Dumnezeu. Ea il gaseste pe Nechifor scris intr-un registru deoarece in luna noiembrie se facuse o mare vanzare, 300 de oi. Omul de la birou ii spune totusi ca doi gospodari necajiti l-au rugat sa le lase si lor o parte si apoi au plecat impreuna. Din acest moment, Vitoria devine un veritabil detectiv cred ca m-a ajutat Dumnezeu si mi-a dat miros sa

adulmec din urma-n urma. Vitoria este orientata de vant s-a rasucit vantul si a prins a bate de catre miezul noptii. Ea ajunge la Sabasa , unde gaseste urma oilor, urca apoi pana la Crucea Talienilor unde era o pustie a ghetei si a omatului si apoi coboara la Suha. La carciuma lui Iorgu Vasiliu gaseste urma oilor, dar ciobanii erau doi. Vantul amuteste si cade in vale, semnul era vadit. Ea afla ca pe cei doi ii chema Ilie Cutui si Calistrat Bogza, ca le-a cazut din cer avere si doreste sa discute cu cei doi. Acestia afirma ca au cumparat oile de la Nechifor, iar munteanca vede cum din intunericul lui, Lipan graieste lamurit doar pentru urechile ei. Ultimul semn pe care il descopera in Sabasa este cainele Lupu ce apartinuse lui Nechifor. Capitolul al 13-lea reprezinta punctul culminant al romanului. Vitoria se afla pe munte cu fiul ei, Gheorghita si cainele lupu, iar acesta se zbate in lantug, este lasat liber si ii duce la o rapa unde se aflau ramasitele lui Nechifor: oase risipite cu zgarciurile umede, botforii, tasca, chimirul, caciula brumarie erau ale lui Nechifor. Capatana era sparta de baltag. Vitoria reuseste in sfarsit sa restabileasca echilibrul. Il pune pe Gheorghita sa-si privegheze tatal, iar acesta nu rezista sa stea singur in rapa. I se pare ca mortul s-a ridicat in picioare si asteapta binecuvantarea din urma viata tainica isi intindea iar puntile peste prapastiile mortii. Sangele si carnea lui Nechifor Lipan se intorceau asupra lui in pasi, in zboruri, in chemari. In literatura lui Sadoveanu se observa o tendinta catre evocarea ceremonialului, catre ritualizare. Evenimentele esentiale se petrec in fata multimii, astfel inmormantarea impresioneaza pe locuitorii din Sabasa. Apar mai multi preoti, se aud cantarile buciumelor, nu lipseste vinul pentru stropit si nici gaina neagra. Vitoria il striga pentru ultima data cu numele sau sacru Gheorghita, de ce m-ai lasat?. Deznodamantul il constituie capitolul al 16-lea, cand Vitoria organizeaza praznicul si pregateste toate elementele pentru reconstituirea faptelor. Ii cere lui Bogza baltagul, afirma ca i-a povestit mortul cum a fost si asemenea printului Hamlet, din tragedia lui Shakespeare, crima se produce la apusul soarelui, cand unul dintre ciobani face semn, iar celalat, in opinci, si-a tras baltagul si il loveste pe Nechifor ca si cum ai vrea sa despici un trunchi. Ea observa fiului sau Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care a lovit pe tatal tau. Flacaul isi termina initierea, il loveste cu muchia baltagului, iar cainele se napusteste la beregata. Muribundul isi recunoaste faptele si ii cere iertare Vitoriei, iar aceasta, neclintita ca o statuie a durerii, afirma: Sa te ierte Dumnezeu.

Romanul se incheie cu monologul Vitoriei, care simbolizeaza viata ce isi continua cursul. Odata dreptatea restabilita, ea vorbeste despre parastasul de 40 de zile, despre Minodora, despre grijile ei. Personajul poate fi comparat numai intr-o latura a personalitatii sale cu Smaranda Creanga, fiind depozitara traditiilor si a obiceiurilor strabune.