Paralela dintre

“Viata Lumii” de Miron Costin si

“Glossa” de Mihai Eminescu
Proiect realizat de Nita Olivia
Cateva date despre autori
Miron Costin
 Miron Costin (n. 30 martie 1633 – d. decembrie 1691) a
fost un boier, diplomat, dregător și important cronicar
moldovean.
 Indeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni,
M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe
evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte
le-a reflectat în cronica sa.
M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală
cărturărească. Principala sa operă este "Letopiseţul Ţării
Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de
Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin,
vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii
7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos,
1675 meseţă ...dni". Letopiseţul este împărţit în 22 de
capitole neintitulate şi cuprinde o descriere desfăşurată a
istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea
morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa.
Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a
rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera
sa istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea
cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale
istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, "Despre
originea şi căderea transilvănenilor", P. Piaseţki "Cronica
celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-
1638)", A. Guagnini, "Descrierea Sarmaţiei europene" etc.
Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează
frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul
căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai
cu seamă cînd este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi
Gheorghe Ştefan.
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850
Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, Regatul României)
a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români
și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică
din literatura română.
Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism
literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul
pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit
chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă
pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive,
întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma
modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind
influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia
antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale
romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant
(de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului
acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel
care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea
din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau
politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în
perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva
lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul,
celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica
eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul
era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața
mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un
veritabil cronicar al momentului.
 A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viața iaste floara,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu și nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu așteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiața rumpe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toți. Și multă nevoe
Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge
."Satură-te de moarte, Tiros, și te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Așa jocurește
Împărățiile, lumea, așa le prăvălește.
Nici voi, lumii înțelepții, cu filosofia
Hălăduiți ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinți părinți ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte
Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,
Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.
Cine nu-l socotește, nu petrece bine.
Fârșitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârșituri amară.
Fârșitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,
Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:
Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.
O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii și zilile noastre.
Sfinții ingeri, ferice de viiața voastră.
Viețuim și viiața iaste neștiută,
Și până la ce vreme iasta giuruită,
Așa ne poartă lumea, așa amăgește.
Așa înșală, surpă și batjocorește.
Fericită viiața făr de valuri multe,
Cu griji și neticneală avuțiia pute.
Viețuiți în ferice, carii mai puține
Griji purtați de-a lumii; voi lăcuiți bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie.
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Glossă de Mihai Eminescu
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
 Viata lumii-Miron Costin
Data aparitiei Candva intre anii 1671 si 1673
Titlul operei Titlul operei reprezintă în sine un motiv de
izvor filosofic, prin care se anticipează
mesajul operei şi se pregăteşte spaţiul
receptării.
Tema operei Tema centrală a textului, preluată din
literatura europeană a timpului, este destinul,
căreia i se circumscriu toate motivele: „toate
trec”, moartea elementelor cosmice, norocul,
inspirat din folclor, egalitatea în faţa morţii,
motiv regasit mai tarziu la Mihai Eminescu, în
“Memento mori”, prevederea, succesiunea
generaţiilor, fragilitatea vieţii etc.
Glossa-Mihai Eminescu
In 1883, în volumul de “Poezii”
Titlul poeziei eminesciene este luat fie din
limba latină (glossa - „cuvânt care necesită
explicaţii”), fie din limba greacă (glossa
„limbă”).Ca specie literară, „glosa” este de
origine spaniolă, poezia datând încă din
secolul al XIV-lea şi fiind o creaţie a poeţilor
de la curtea regilor.
Tema poeziei este un cod etic al omului
superior, care oferă învăţăminte oamenilor
obişnuiţi, pe baza autocunoaşterii şi
experienţei sale filozofice. Poezia este, de
asemenea, o cugetare filozofică pe un ton
pretenţios, conţinând adevăruri universal-
valabile, deci incontestabile, existand in prim
plan trecerea inevitabila a timpului.
 Viata lumii-Miron Costin Glossa-Mihai Eminescu

Limbajul La nivel stilistic şi imagistic se disting Stilul este clasic, armonios şi clar, de o
artistic structurile expresive inedite, îmbogăţite de simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt
parfumul limbii române vechi. Inversiunea, de puţine, existând doar câteva epitete („recea
exemplu, se obţine mai ales dintr-o cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”,
distorsiune a frazei care conferă textului „zgomote deşarte”) şi ceva mai multe
arhaicitate. metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de
sirenă”, „masca fericirii”).
Comparaţiile sunt facile, uneori chiar
prozaice, dar tocmai această trăsătură le Aforismele(adevaruri, pareri) sunt construite
conferă autenticitate poetică şi o amprentă cu expresii populare - „de ai fi cu stea în
lingvistică specială: „cu griji şi primejdii cum frunte”, „nu te prinde lor tovarăş”, „feri în
este şi aţa...”. Aproape toţi termenii de lături”- sau proverbe - „toate-s vechi şi nouă
comparaţie sunt luaţi din natură: floarea, apa, toate”, „ce e val, ca valul trece”.
norul, stelele, cerul etc., ceea ce subliniază
universul de inspiraţie şi sensibilitatea
autohtonă, care vor da roade şi la poeţii
moderni de peste veacuri. Epitetul „prea
subţire” are valoarea unui superlativ absolut
popular şi arhaic, amintind de Luceafărul
eminescian, adevărat reper de limbaj poetic:
„O preafrumoasă fată”.
 Viata lumii-Miron Costin
Continut Poemul demonstrează predispoziţia autorului
spre autoobservare şi cercetare filosofică.
Întreaga operă se vrea o meditaţie gravă pe
tema vremelniciei omului în univers, a
trecerii timpului, a sorţii nestatornice,a
sfârşitului implacabil etc.
Prozodia Poezia prezinta versul lung, de 13 silabe,
împrumutat, probabil, din metrica polonă,
curge uneori melodios, alteori greoi şi
şovăielnic.
Sentimentul apăsător al tragicului existenţial
pare să se estompeze în finalul poeziei, când
este invocat Dumnezeu, omniprezent, care
supravieţuieşte lumii şi îi oferă omului
alinare.
Glossa-Mihai Eminescu
Prin conţinut, poezia Glossă este o poezie
indiferenta fata de trecerea timpului şi filozofică,
ce exprimă adevăruri etice şi morale, cu o mare
putere generalizatoare în versuri, dar cu mare
concentraţie sentenţioasă. (maxima)
Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt versuri
scurte, de opt silabe, rima este încrucişată.
Ritmul trohaic, la fel ca în poezia populară,
produce o muzicalitate uşor melancolică, atât de
sugestivă pentru scepticismul eminescian.