9.
Imnul are reprezenatanti atat in literatura
Imnul in literatura
Prin imn se înțelege un anumit tip
de cântec solemn, de obicei religios, compus
anume pentru a admira, prețui, lăuda, adora sau
ruga, adresat, de cele mai multe ori, unei zeități,
unei figuri importante istorice, mitologice sau
religioase, adeseori chiar unei țări, atunci când
cântecul este un simbol național. Cuvântul „imn”
derivă, în toate limbile moderne, din greaca veche,
din cuvântul ὕμνος hymnos, care înseamnă
„cântec de laudă”, care la rândul său este derivat
din rădăcina proto-indo-europeană *sh2em-, „a
cânta”, fiind conectat cu cuvântul
din hitită išḫamai, „el cântă”, și cuvântul sāman,
însemnând „cântec” în limba sanscrită Definiția
imnului: Imnul este o poezie lirică închinată unei
personalități, unei idei mărețe, unui sentiment
nobil. Caracteristici: 1.INVOCAȚIA, procedeu
specific stilului retoric, este reluată în primul vers
al poeziei în care se adresează un îndemn
categoric contemporanilor și urmașilor de a se
trezi la realitate, de a-și redeștepta conștiința
națională. 2.EVOCAREA este tot un procedeu
specific imnului menit să reliefeze sentimentele
celui care evocă.
1.Imnul este o specie a liricii cetatenesti,
sensul denumirii sale fiind '' cantec de biruinta,
de slava ''.
2. Imnul are o vechime foarte mare in
literatura universala si initial, preamarea eroii
legendar si zeii.
3. Pe parcurs imnurile si-au largit tematica.
4. La inceput, erau invocatii religioase; cu
timpul au aparut si imnurile profane, iar in
secolul XIX-lea isi fac aparitia imnurile
nationale si apoi cele internationale.
5. Sub aspect compozitional, imnul :
a. incepe printr-o invocatie retorica ;
b.contine numeroase indemnuri ;
c.apeleaza la evocare.
6. Cu timpul, imnul capata doar sensul unei
meditatii solemne.
7. Imnurile sunt puse pe muzica si se canta.
8.Versurile lor au un ton solemn , avantat ,
mobilizator .
universala cat si in literatura romana
Initial, in antichitate, imnul era un cantec solemn
de prea marire a eroilor sau a zeilor. Apoi, el isi
largeste continutul proslavind si divinitatea, o
personalitate, patria, o idee, un eveniment deosebit
si chiar un sentiment nobil.
La origine, imnurile erau invocatii religioase, cu
timpul, largindu-si continutul, multe dintre ele au
devenit creatii profane.
In secolul al XIX-lea, o data cu formarea
natiunilor, au aparut imnurile nationale, care sunt
cantece patriotice solemne, adoptate de o tara sau
alta si care exprima idealurile de unitate nationala
ale unui popor, dorinta de libertate si solidaritate a
acestuia. Imnurile nationale sunt intonate in cadrul
unor ceremonii publice, nationale si
internationale.
Deoarece el exprima nu numai vointa de unitate a
unei colectivitati nationale, ci si pe aceea a unei
colectivitati sociale, imnurile pot fi si
internationale, referindu-se la intregi categorii
sociale.
Astfel, au aparut - Gaudeamus igitur - imnul
studentilor, Imn olimpic - in cadrul olimpiadelor.
Sub aspect compozitional, imnul incepe printr-o
invocare retorica, contine numeroase indemnuri
sau apeleaza la evocare pentru a ilustra calitatile
deosebite a ceea ce el preamareste. Nu de putine
ori, imnul capata sensul unei meditatii solemne, in
care invocatia initiala este numai un pretext.
Fiind cantece de slava, de biruinta, imnurile au
fost puse pe muzica si se canta, versurile lor avand
un ton solemn, avantat, mobilizator.
In literatura universala au scris imnuri Pindar,
Safo, Fr. Schiller, Ch. Baudelaire, Novalis s.a., iar
in literatura romana aceasta specie a fost ilustrata
prin creatiile lui Vasile Alecsandri, Ion Pillat,
Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru s.a.