2.

Tipologia textelor

Din numeroasele criterii de clasificare a textelor, am ales să dăm curs criteriului

structural, care se pliază, de altfel, la intenţia emiţătorului. Preluând de la Jean Michel Adam
(1992) tipologia realizată conform acestui criteriu, relevăm următoarele tipuri de text:
a) text narativ
b) text descriptiv
c) text informativ-expozitiv
d) text argumentativ
e) text instructiv / injonctiv / procedural
f) text predictiv
g) text dialogal/conversaţional

a) Textul narativ este definit de următoarele caracteristici:

 scopul este relatarea unor fapte care se desfăşoară într-un anumit interval de timp, pe
parcursul căruia se petrece o transformare, o evoluţie de la o stare iniţială către o stare
finală
 intenţia emiţătorului este de a povesti, de a relata
 perspectivă, puncte de vedere narative
 organizare pe axa timpului
 mărci lingvistice: prezenţa verbelor de acţiune, a timpurilor prezent, perfect compus, mai
mult ca perfect, imperfect, perfect simplu; prezenţa personajelor; prezenţa reperelor
temporale (indicatori temporali şi conectori temporali)
 stil direct, indirect sau indirect liber
 registre (sau tonalităţi): serios, comic, fantastic, patetic, didactic etc.
 exemple:roman, povestire, nuvelă, memorii, epopee, jurnal intim, reportaj etc.
J.M. Adam reliefează şase elemente constitutive ale narativului (J.M. Adam, 1992, 46 -
59):
1. succesiunea evenimentelor
2. unitatea tematică (existenţa a cel puţin unui actor subiect; trebuie avut în vedere faptul că
unicitatea actorului nu asigură unitatea acţiunii, acest criteriu devenind pertinent doar prin
raportare la celelalte componente: succesiunea în timp şi acţiunile ce caracterizează subiectul)
3. transformarea – se ţine seama de ceea ce se spune despre subiect (predicatele ce-l
caracterizează: este / face / are / nu are) în momentul iniţial t şi de ceea ce se spune despre
subiect în momentul final t+n; important de reţinut este situaţia predicatelor ce definesc
subiectul în momentul iniţial t şi apoi în cel final t+n
4. procesul, care admite includerea componentei temporale însă nu ca simplă succesiune de
evenimente, ci ca o transformare a predicatelor (ceea ce se spune despre subiect) raportabile
la subiect de la momentul t la momentul t+n (ex. basmul: un subiect valorizat în momentul
iniţial negativ datorită absenţei unui obiect de valoare, prin acţiunea transformatoare a unui
scop, subiectul devine posesor al obiectului de valoare, în momentul final t+n); procesul
transformaţional poate fi reuşit sau nu (eşec)
5. cauzalitatea – există un punct de plecare ce determină succesiunea evenimentelor şi
transformările, acest punct fiind un reper atât pentru personajele naraţiunii, cât şi pentru
narator
6. evaluarea finală / morala (explicită sau implicită)
Exemplu.: Doamna aştepta autobuzul
Domnul aştepta autobuzul
trece un câine care şchiopăta
doamna priveşte câinele
domnul priveşte cîinele
timp în care autobuzul trecea.
Morala: cei doi scapă autobuzul, revenind la situaţia iniţială este implicită.

Exemplu (adaptare după J. M. Adam):

A fost odată un prinţ care vroia să se însoare cu o prinţesă, dar cu una adevărată
(autentică). Porni atunci într-o călătorie în întreaga lume pentru a o căuta, şi, într-adevăr
lumea era plină de prinţese; cu toate acestea el nu putea în nici un chip să fie sigur că
acestea erau autentice; găsea întotdeauna ceva suspect la fiecare. Astfel, el se întoarse,
nefericit de a nu fi găsit ceea ce căuta.
Analiza: - timpul se scurge de la un moment iniţial t (plecarea prinţului) la un moment final
t+n (întoarcerea prinţului)
- evenimentele se succed între momentele t şi t+n
- unicitatea actorului (prinţul) asigură unitatea textului
- predicatele: în momentul t prinţul este valorizat negativ (prinţul nu are) (el nu se
află în posesia obiectului de valoare – o prinţesă autentică); în momentul t+n prinţul este la fel
caracterizat (– posesie); subiectul nu devine posesor al obiectului de valoare; decisiv, în acest
sens, este criteriul prezentat pentru găsirea unei soţii: o prinţesă autentică
- cauzalitatea: dorinţa prinţului de a se însura
- existenţa unui element transformator care poate determina modificarea predicatelor
de bază/iniţiale (călătoria + întâlnirea cu prinţese), susceptibile de a introduce alte caracteristici
ale subiectului (găsirea unei prinţese autentice = posesia obiectului de valoare); intervenţia unui
element de reacţiune (incapacitatea prinţului de a stabili autenticitatea prinţeselor) care conduce
la situaţia finală (tristeţea prinţului, care se întoarce acasă); prezenţa acestor elemente constituie
intriga (mise en intrigue), drept trăsătură a narativului
Observaţie: intriga este aceea care generează distincţia dintre textul narativ şi relatarea unei
succesiuni de evenimente
Exemplu:
Ieri am plecat de acasă pentru a lua trenul de 8½ h care ajunge în X la 10 h. Am luat un taxi
care m-a dus la gară, acolo mi-am cumpărat bilet şi m-am dus la peron; la 8 h şi 20 min. am
urcat în trenul care a plecat la timp şi m-a dus la X.
Deşi textul este construit ca relatare a unei succesiuni de acţiuni, nu există nicio intrigă,
ceea ce determină considerarea lui ca descriere de acţiuni şi nu ca text narativ.

b) Textul descriptiv se individualizează prin următoarele trăsături:

 implică organizare în spaţiu
 alegerea unui punct de vedere descriptiv (oprire asupra imaginii)
 mărci lingvistice : prezenţa reperelor spaţiale; prezenţa verbelor de stare sau de percepţie,
a timpurilor imperfect (descriptiv) şi prezent (descriptiv) predomină substantivele şi
adjectivele; figuri de stil pentru a spori subiectivitatea descrierii
  intenţia emiţătorului este de a prezenta un loc, un personaj, un obiect astfel încât
receptorul să şi-l poată imagina
 registre (sau tonalităţi): punctul de vedere descriptiv (focalizarea) va determina o
descriere obiectivă (documentar) sau subiectivă (ordinea părţilor descrierii este
facultativă, spre deosebire de naraţiune); în acest ultim caz, descrierea va fi :
contemplativă, lirică (peisajul în acord cu starea de spirit; critic sau satiric (portrete);
realist (funcţia narativă subliniind psihologia personagelor) sau poetică (anticipând
acţiunea printr-o serie de semne)
 la Homer descrierea este reprezentată, în general, printr-un singur element, definitoriu,
ceea ce conferă textului un grad mai mare de dinamism (descriptivul nu rupe firul narativ,
ca la Flaubert, unde descrierea apare marcată prin alineat)
 exemple: genul romanesc, poemele în proză / în versuri, textele documentare
J.M. Adam (1992: 85-96) semnalează anumite proceduri specifice textului descriptiv, şi
anume:
Ancorarea în realitate (referenţialitatea), care presupune desemnarea obiectului / subiectului în
discuţie prin trei operaţiuni:
 prezentarea obiectului descrierii la începutul secvenţei descriptive, ca temă-titlu
(ancorare referenţială propriu-zisă);
 prezentarea obiectului descrierii la sfârşit (destinare = operaţiunea de afectare”a destina
ceva unui scop determinat”);
 reformulare (reformularea unor proprietăţi sau a desemnării obiectului descrierii)
Exemplu (adaptare după J. M. Adam):
O mică mustaţă neagră şi
o pălărie de aceeaşi
culoare. Descriere sumară
şi exactă, în acelaşi timp, a amicului public
Nr. 1: Charlot.
Tema-titlu este reprezentată de numele propriu (Charlot). Desemnarea obiectului descriptiv se
realizează prin operaţiunea de destinare, la sfârşitul secvenţei. Este prezentă, aici, şi reformularea,
sub forma amicul public Nr.1: Charlot. Atât numele propriu, cât şi desemnarea amicul public
Nr.1 trimit la acelaşi referent. Se observă că desemnarea amicul public nr. 1 este construită prin
antiteză cu inamicul public nr.1, care constituie sistemul calificativ curent.
Aspectualizarea, care se referă la decuparea textului în părţi şi proprietăţi / calităţi (de ex., în
textul anterior culoarea şi mărimea sunt proprietăţi ale pălăriei, care este o parte a întregului:
Charlot)
Relaţionarea presupune introducerea unui element comparativ, cu care este relaţionat obiectul
descrierii; descrierea, ca enumerare de calităţi, este raportată la un alt element (prin procedee ca
metafora, metonimia)
Exemplu:
O faţă rozalie, nasul rotund, fruntea imensă. Aducea cu o fecioară flamandă fără cosiţe.
Textul debutează cu enumerarea unor părţi, de fapt, ale unui întreg pe care îl deducem (o fată, o
domnişoară). În a doua propoziţie este introdus elementul fecioară (flamandă fără cosiţe), cu
care este pus în relaţie obiectul descriptiv implicit, prin părţile sale explicitate anterior.
Încadrarea prin subtematizare semnifică o expansiune a descrierii prin încadrarea unei secvenţe
în alta
Exemplu (adaptare după J. M. Adam):
Hotelurile Meridian Caraibe
Albastru, alb, revigorant
Albastru ca marea, uneori verde sau turcoaz sau violet, în funcţie de oră. Alb ca nisipul sau
ca soarele la prânz. Albastru, alb, revigorant ca atunci când te răcoreşti pe marginea
piscinei. Hotelurile Meridian Caraibe sunt cocteiluri de plăcere.
Cele trei proprietăţi / calităţi ale temei-titlu (hotelurile Meridian Caraibe) sunt supuse, fiecare, la
o explicitare descriptivă, o expansiune descriptivă ierarhică în profunzime. Fiecare devine obiect
descriptiv, la rândul său.
Observaţie: textul injonctiv /procedural şi cel predictiv sunt considerate de unii cercetători
(J.M.Adam) un caz aparte de text descriptiv.

c)Textul informativ – expozitiv. Textul explicativ reprezintă textul prin care se transmit
informaţii, date. Cu privire la denumirea lui, se impune aici o precizare de natură
terminologică privind noţiunile informativ – expozitiv – explicativ, în opinia lui J.M. Adam
 ntr-o oarecare măsură este informativ (aduce/transmite o informaţie),
(1992: 127): orice text, î
fapt care generează impunerea termenului expozitiv, considerat mai puţin vag şi mai adecvat.
O altă precizare pe care o face lingvistul se referă la delimitarea unei ipostaze a textului
expozitiv, şi anume explicaţia, arătând că aceasta se distinge de informaţie prin intenţia
diferită ce o caracterizează: deşi atât textul informativ cât şi cel explicativ au drept fundament
transmiterea unei informaţii, acesta din urmă conţine în plus dorinţa de a determina
înţelegerea unui fenomen; textul explicativ constituie rezultatul /consecinţa unei întrebări
explicite sau implicite (el are menirea de a o elucida); textul informativ nu vizează nici o
concluzie, el transmite date organizate, ierarhizate, fără a avea vreo finalitate demonstrativă.
Texul explicativ se caracterizează prin elementele următoare:
 mărci lingvistice : conectori logici şi cronologici; funcţia referenţială a limbajului este
dominantă (informaţii obiective, definiţii, cifre, date, nume, etc); neutralitate şi
impersonalitate (emiţătorul prezintă sau explică cu obiectivitate un fenomen); prezenţa
pronumelor la persoana a III-a, a unui vocabular tehnic sau specializat; prezentarea unor
adevăruri general valabile; prezenţa conectorilor care au rolul de a orienta semantic textul.
 schema textului explicativ: problema/întrebarea (de ce?, sub aspect explicit sau implicit)
– explicaţia / răspunsul (pentru că) – concluzia-evaluarea
 registre (sau tonalităţi) – didactic
 exemple: notiţe, explicaţiile dintr-un dicţionar sau din enciclopedii, manuale şcolare,
instrucţiuni de folosire, etc.
 intenţia emiţătorului este de a da explicaţii, de a răspunde la o întrebare, de a permite
receptorului să înţeleagă
Exemple comentate
Lichidele şi gazele pot fi încălzite datorită procesului de convecţie. Atunci când apa
dintr-un vas se încălzeşte, urcă şi transferă căldura sa în aer. După ce a cedat căldura sa,
apa se răceşte şi coboară la fundul vasului, unde este încălzită din nou. Această mişcare
circulară, sau circulaţie de cald şi rece, se numeşte curent de convecţie.
- schema textului explicativ: întrebare/problemă implicită (cum se încălzesc
lichidele/gazele? + explicaţia/răspunsul (prin procesul de convecţie) +
explicitarea procesului (explicarea/descrierea procesului de convecţie) +
concluzia/evaluarea (definiţia procesului de convecţie)
 - mărci lingvistice caracteristice: conectori logici (atunci când, după ce) cu
rol în orientarea sensului, verbe la diateza pasivă, vocabular specializat
(proces/curent de convecţie, mişcare circulară, circulaţie de cald şi rece)
- stil impersonal: verbe la diateza pasivă, persoana a 3-a, informaţii
obiective, definiţia

Un creion din grafit şi un diamant sunt făcute amândouă din carbon, dar se comportă
diferit pentru că tipul de legătură între moleculele lor este diferit. În creion, moleculele nu
sunt legate strâns între ele, astfel că unele dintre ele rămân pe hârtie când desenezi.
Legătura dintre moleculele în diamant este, în schimb, foarte puternică. De aceea această
piatră preţioasă este greu de zgâriat.
- schema textului: întrebare/probemă implicită (există diferenţă dintre grafit şi
diamant etc.) + explicaţia/răspunsul (structurat pe reliefarea aspectului comun, pentru ca să se
focalizeze apoi pe evidenţierea contrastului dintre cele 2 elemente; trecerea de la ) +
concluzia (informaţie evaluativă referitoare la unul dintre cele două elemente)
- mărci lingvistice: conectorii indică structura textului: având două elemente de
comparat explicaţia este structurată iniţial pe asocierea lor (lexicul: amândouă), dar
construieşte în termenii opoziţiei / antitetici, vizând reliefarea distincţiei (şi – relevă
perspectiva comparativă asociativă; în schimb – perspectiva comparatăvă disociativă); astfel
că – consecinţa; de aceea – conclusiv, accentuând distincţia dintre elementele comparate
(termenii opoziţiei cauză- efect); vocabular specializat (molecule, carbon)
- stil impersonal: descriere obiectivă, persoana a 3- a.
Observaţie: prezenţa persoanei a 2-a (desenezi) este raportabilă la context (textul face parte
dintr-o enciclopedie care se adresează copiilor), prin urmare vizează implicarea receptorului
(desemnarea receptorului ca persoana care efectuează experimentul tinde să genereze
facilitarea înţelegerii fenomenului).
Exemple extrase din Enciclopedia Disney Descoperă lumea distrându-te, nr. 8, Ştiinţa în jurul
nostru, 2008.
d) Textul argumentativ presupune o intervenţie asupra opiniilor, atitudinilor, comportamentelor
interlocutorului, pentru a face credibil sau acceptabil un enunţ-teză. Textul argumentativ
orientează gândirea sau comportamentul receptorului, cu scopul de a-l face să creadă, de a-l
convinge.
 mărci: vocabular evaluativ (apreciativ / depreciativ); subiectivitate; flexibilitate în
utilizarea timpurilor; indici ai enunţării care exprimă subiectivitatea evaluativă (probabil,
fără îndoială, cu siguranţă etc.), revelatorii pentru desemnarea atitudinii locutorului faţă
de enunţul său; termeni ce exprimă opinia şi judecata (o judecată de valoare poate fi
transmisă în mod direct, de ex., cum cred unii sau în mod indirect, de ex., putem spune
că...; conectori logici
 schema generală a textului argumentativ rezidă în prezenţa unei teze / premise (ceea ce
crede locutorul despre un anumit subiect), partea de argumentare sau contraargumentare
a tezei, prin care teza este susţinută sau, dimpotrivă, refuzată, prin argumente (ideile
avansate pentru a demonstra / infirma teza), la rândul lor fondate pe exemple (fapte
concrete pentru ilustrarea argumentelor); ultima parte, concluzia, poate fi reluată fi
reluată într-un enunţ marcat de un indice al enunţării
 centrat pe exprimarea unei poziţii : locutorul este prezent în enunţ (prin emiterea unei
judecăţi, a unei opinii)
 intenţia emiţătorului este de a convinge, de a persuada
 registre (sau tonalităţi) – retoric, particularizat prin amploarea ritmică a frazelor, imagini
surprinzătoare şi contrastante, textul adresat unui auditoriu; polemic, ce implică opoziţii
exprimate cu francheţe, precum şi intensificarea exemplelor şi dovezilor; injonctiv, care
se adresează destinatarului şi se caracterizează prin folosirea imperativului şi a
interogaţiilor oratorice
 exemple : eseuri, articole de ziar, discursuri, pamflete, scrisori de reclamaţie, cereri,
publicitate etc.
 organizare logică a textului şi orientarea raţionamentului receptorului se fundamentează
pe utilizarea conectorilor
- prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale cu rol argumentativ se exprimă
raporturi de tip cauzal, conclusiv, final, consecutiv (deoarece, încât, ca să,
aşadar etc.)
- pronumele şi adjectivele pronominale demonstrative, conectorii şi / şi nu
(pentru marcarea opoziţiei), de asemenea fac legătura între idei
 - conectori precum rezultă, numai, de altfel, deşi, dar, deci, şi anume
realizează conexiunile secundare în interiorul unui argument
 existenţa mai multor demersuri argumentative
- citarea, constituind, în fapt, un argument de autoritate (legat de ethos, v. L.
Suciu, 2005: 166-167) , care conferă credibilitate mesajului
- demersul pragmatic, ce constă într-o organizare discursivă construită în
vederea evidenţierii şi ilustrării consecinţelor favorabile ale acţiunii sau
actului privitoare la tema în discuţie
- demersul de reciprocitate, presupunând transpoziţia punctelor de vedere
simetrice (înfăptuită lingvistic prin structurile pe de o parte...pe de altă
parte)
- demersul comparativ, bazat pe comparaţie, privită ca tip de argument (J.- J.
Robrieux, 1993)
- contraargumentarea (refuzarea tezei)

e) Textul instructiv / injonctiv / procedural induce acte, incită la acţiune, având

următoarele trăsături:
 mărci lingvistice : prezenţa verbelor de acţiune, a modurilor imperativ şi infinitiv, a
timpului viitor
 mesaj impersonal
 registru : didactic
 exemple : instrucţiuni, manuale de utilizare, broşuri

f) Textul predictiv exprimă ipoteze privind viitorul. Este un discurs al generalităţii,

particularizat prin:
 mărci lingvistice: prezenţa verbelor de stare, a timpului viitor, a persoanei a 3-a; absenţa
mărcilor emiţătorului
 registru : serios
 exemple : profeţii, buletin meteo, horoscop etc.
 g) Textul dialogal / conversaţional prezintă o structură apropiată de cea a conversaţiei şi,
astfel, similitudine cu aspectul oral al comunicării. Se individualizează prin
 mărci lingvistice : prezenţa ghilimelelor, a liniei de dialog, a verbelor introductive;
discurs direct, indirect, raportat
 registru : serios
 exemple : discurs, interviu
Observaţie: J. M.Adam (1992:145) face distincţia între textul dialogal / conversaţional şi
conversaţie, arătând că aceasta din urmă este definită de socio-etnologii americani (E. Goffman,
P. Brown, S. Levinson) ca o activitate marcată de ritualuri, a cărei finalitate este de a confirma şi
de a menţine relaţiile sociale, comportă constrângeri de tipul ritualurilor, care îi influenţează
forma şi structura. Dialogul, sub forma lui scrisă, ca ansamblu de unităţi textuale, se sustrage
constrângerilor ritualice sau le transferă într-un plan secund.
Semnalăm faptul că lingvistica de sorginte franceză (J. M. Adam) operează o simplificare
a acestei tipologii potrivit caracterului funcţional şi existenţei unei dominante structurale. Se
introduce noţiunea de schemă textuală globală, menită să asigure coerenţa textului ca întreg
articulat şi ierarhizat. Principalele scheme globale sunt, astfel, narativul, descriptivul şi
argumentativul.