Eminescu si poeziile lui

de Titu Maiorescu

Rezumat
Eminescu și poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889,
anul morții lui Eminescu, și este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei
eminesciene. Așadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător și cuceritor al operei
eminesciene). Așa cum arată și titlul, studiul cuprinde două părți: prima parte se referă la viața
poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia
(„poeziile lui”).
Criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut
la Botoșani, a studiat la Cernăuți, Viena și Berlin, a fost inspector școlar, bibliotecar; a murit în
1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit
căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanșată de sărăcie și arată că ea a
fost moștenită ereditar (doi frați ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că
viața sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecință a acestei boli
și nu factorul care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiindu-i ca trăsături definitorii inteligența,
memoria extraordinară (capacitatea de a reține un volum imens de cunoștințe), cultura
excepțională (cunoscător al filosofiei, al credințelor religioase; pasionat de marile scrieri ale
lumii), setea de cunoaștere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile științifice, economice,
filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor și al gloriei; simplitatea pe care o dovedește în
discuția cu regina României, Carmen Sylva).
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent,
visător, însetat de cunoaștere, dar nefericit în plan familial, neînțeles de societate.
Pune în discuție pesimismul eminescian și arată că acesta a fost unul nativ ( ține deci de
structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei și
a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al
pesimismului, arătă că, oricând și oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit același
pesimism, aceeași dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu
nu-și plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din conștientizarea
nedreptăților sociale, politice, dar mai ales din conștientizarea tragismului condiției umane.
Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând
perfect structurii sufletești a lui Eminescu.
Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în
valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului și al conținutului de idei, socotit
novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera
lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa și o face inconfundabilă este bogăția
ideilor filosofice și frumusețea limbajului, „semnul celor aleși” (ți-a ales întotdeauna cele mai
potrivite cuvinte pentru a exprima exact ideile). Remarcă multitudinea de idei filosofice,
religioase, științifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, și le explică prin cultura
excepțională a acestuia. Evidențiază talentul excepțional dovedit în mânuirea limbii, concretizat
în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor.
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar
copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greșit, arată că erotica eminesciană are o
dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci platonismul.
Remarcă bogăția și varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului,
originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuși identifică trei tipurti de rime:
- Rime noi, rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat (sine-mi”/ „inemi”
/„suie” cu „nu e”).
- Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obișnuit cu unul prozaic, neliterar
(„nalte” cu „încalte”).
- Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/
„oaspe” cu „Istaspe”).
Observă că poetul a utilizat relativ puține cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciază
sonetele eminesciene, „Glossa” și „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalității liricii poetului
de la Ipotești o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Mușatini). Laudă înteresul
acestuia pentru folclor și faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri) , dând
versurilor o perfecțiune aproape onomatopeică.
În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeție care a fost confirmată mai
târziu, arătând că „pe cât se poate omenește prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul
al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi germenele
din care se va naște toată poezia secolului următor).