Proorocul Si Ambasadorul Public Corectat Cop

PROROCUL și AMBASADORUL
Mircea Bulatov
Dedic această carte eroilor principali.
1
Mircea Bulatov
Coperta și tehnoredactarea: Mircea Bulatov

Tipărit la: S.C. ADI CENTER SRL
Copyright © MIRCEA BULATOV
2
„Nicăieri nu este prețuit un proroc

mai puțin decât în patria și în casa lui.”
BIBLIA – Evanghelia după Matei 13:57
Ambasador. Persoană incomodă

căreia statul îi oferă o indemnizaţie
cu condiţia să stea departe de ţară.
Ambrose Bierce
3
Mircea Bulatov
Această carte nu s-ar fi scris fără povestirile și notele

încredințate de cei care au fost sursa de inspirație
pentru personajele principale
4
Mircea Bulatov
PROROCUL
și
AMBASADORUL
ROMAN
București - 2022
5
Mircea Bulatov
6
Acum, în această pandemie, când lumea întreagă se zvârcolește

în indusele dureri ale schimbării, scriu. De ce acum, în plin
război producător de noi dureri? Durerile acestea vor continua
și după? Oare nimic nu o să mai fie la fel ca înainte? S-a
întâmplat așijderea în timpul grozăviilor secolului trecut:
Primul și al Doilea Război Mondial. Oare acum lucrurile se vor
schimba complet, radical, repede, lacom și amnezic? După, în
pauza până la următoarea criză, cei ce s-au gândit doar la sine,
în această urâtă perioadă, vor fi mai mulți și se vor manifesta
mai egoist, iar cei ce au mers până aproape de sacrificiu pentru
semenul lor vor ajunge ca diamantele: puține, strălucitoare, tari
și prețioase. Cei mulți vor uita cum a fost, gândindu-se cu frică
la ce va să vie. Cei care până acum își modelau gândirea,
apelând nu numai la informațiile oferite ieftin și subiectiv, ci și
la cele extrase, muncit, din tomuri de pe rafturi prăfuite din
biblioteci și îmbogățite cu cele din Cartea ce a dăruit acest
nume, o să citească din ce în ce mai selectiv, mai pragmatic,
mai angoasat, mai puțin sau chiar deloc. De aceea caut să scriu
și eu cât pot de repede pentru a mai apuca să fiu citit de câțiva
interesați de ziua de ieri, când mai toți socoteam că normalul ni
se cuvenea. Poate că în ziua de mâine, cei puțini care își
antrenează azi memoria sufletului și a minții o să aprecieze
normalul neprețuit ieri, făcându-l să trăiască în cel de
poimâine. Oare de ce trecerea de la mersul desculț, prin colbul
fierbinte al drumurilor de țară, la cel încălțat cu pantofi de lac,
pe trotuarele spălate cu detergent din metropolele lumii, pare,
nu numai personajelor cărții, un normal meritat? Această
greșeală a neprețuirii normalului, mărturisesc, dragul meu
cititor, mi-a alterat și mie mult timp gândirea.
7
Mircea Bulatov
Pentru a nu cădea, ca și mine, în această abatere, dă-mi voie

să te invit a citi această „cărticică”, cu ochii sufletului. Deși
este dedicată celor doi eroi principali, ce au înțeles diferit acest
normal, cred, sunt sigur, ni se potrivește și nouă, mie și ție,
pentru a-l percepe la adevărata lui valoare, ca un dar nemeritat
venit de sus pentru scurta perioadă ce o petrecem despărțiți de
Cel ce ni l-a făcut cadou, plătind cu îmbrăcarea în haina
păcatelor noastre. Cititorule, de la începutul scrierii acestei
cărți și până azi, când ea este în mâinile tale, s-au petrecut
multe și e posibil ca rândurile ei să fie socotite mistice sau
chiar periculoase. Iartă-mă!
8
Semnalmentele călăuzei
L iniștea din jur suna a Chopin, a nocturnă. Doar apa,

ce-mi șiroia printre picioarele ce pășeau orbecăit
prin tunelul lui Iezechia, îmi spunea că încă nu am
murit. Restul, totul, de la lumina stinsă a lanternei ce se găsise
a se strica tocmai la mijloc de drum și până la atingerile reci ale
pereților jilavi ce mă înghesuiau spre înainte, contrazicându-mi
simțurile, părea a drum prin moarte. Mergeam prin apa
Ghihonului ce se strecura rece prin calcarul de sub Ierusalim,
udându-mă până la genunchi, iar mâinile, pe post de ochi,
priveau palpând stânga-dreapta, pereții colțuroși. La un
moment dat, creștetul capului se lovi de o ieșitură a bolții,
făcându-mă să mă încovoi și mai mult. Știam, teoretic, la fel
cum credeam că granița spre lumea de dincolo trece prin
întuneric pentru a ajunge la lumina eternă, că după o îndelungă
bâjbâială, o să ajung la strălucirile Siloamului. Această liniște
pentru ce va fi îmi crea o vremelnică neliniște a cărei durată
n-o puteam ghici. Timpul părea că stă, iar conștiința începea să
vadă viața. Nu cea trăită, ci pe cea viitoare. Fără timp, simțeam
că nu mai am sprijin, că nu mai am de ce să mă agăț spre…
Spre ce? Îmi rămânea doar nădejdea, singura călăuză prin
întunericul ce ducea la lumină. Pășeam în continuare prin
beznă, trăindu-mi propria moarte ce încă nu venise. Fiecare pas
îmi era ajutat de nădejdea cu care făcusem cunoștință cu mult
timp în urmă.
9
Mircea Bulatov
Pentru întâlnirea cu ea m-a ajutat adesea, cum a ajutat și pe

mulți alții, prorocul, prevestitor de lumină sau întuneric în
funcție de alegerile incipiente ale multora din jurul lui.
În această lipsă a timpului, cât încă sunt în întunericul
acestei morți virtuale, au înmugurit gândurile de a-ți povesti
despre el. Poate îți este dat și ție să-l întâlnești și poate, de ce
nu, să te ajute. Sigur ai nevoie de ajutor, chiar dacă întunericul
din jurul tău strălucește a lumină. Iar dacă în căutările tale, nu
dai de el, este imposibil ca în una din răscrucile vieții să nu
întâlnești un alt proroc, un călăuzitor, asemenea lui. Ca să vezi
că aceasta este posibil, îți destăinui de la bun început că am
avut ocazia să asist la o astfel de întâlnire în două etape, între
el, prorocul, și o cunoștință de-a mea, pot zice, chiar prieten,
ambasadorul, care, în acele momente, ambii, erau la răscruci
de viață. Întâlnirea, prima, a celor doi a fost scurtă, cât o
schimbare de macaz, dar de câte consecințe… Ar mai fi ceva
să-ți spun de la bun început, ispite și încercări demoralizatoare
cu vinovății și remușcări deprimante au avut parte când unul,
când altul. Toate acestea creează în sufletul meu, refuz să spun
și în mintea mea, o plămădeală comună, dar totuși atât de
diferită, asemenea unui șnur de mărțișor. Ciudat însă, șnurul
nu-i încă împletit, abia începe, dar nu de la un capăt, ci de pe
undeva, de pe la mijloc. De ce? Dar despre aceasta mai târziu,
la vremea potrivită.
Dragul meu cititor, pentru a nu rata o astfel de întâlnire, mă

simt dator să-ți dau semnalmentele prorocului… să-ți arăt câte
ceva din prevestirile și trăirile lui. Mai de-a dreptul, să-l
cunoști, pe el sau de ce nu, pe unul asemănător lui, să-i înțelegi
setea de viață, dar și eșecurile și dăruirea în favoarea celui de
lângă el. Pare, în parte chiar este, un personaj fictiv, împodobit
cu detalii reale sau tălmăcit imaginare. Dacă a existat sau nu, tu
decizi, regăsind în amintirile tale unul sau mai multe dintre
„fleacurile” importante ale vieții tale sau ale celor apropiați.
10
Posibil ca pentru cei prea tineri, astfel de amănunte, la

prima vedere fără importanță, să nu le fi ajuns la ureche și de
aceea, pentru a le regăsi valoarea și a nu fi uitate, cutez
relatarea lor cu riscul de a nu fi crezute, poate chiar trecute în
categoria ficțiune.
Nu-mi pasă, las realitatea acelor timpuri și fapte, să pară,
posibil în ochii multora, îmbrăcate cu haina născocirii, deși…
Dar, înainte de a-ți povesti despre el și a-ți arăta câteva
dintre cele trăite în preajma lui, permite-mi să zăbovesc puțin
peste ce am înțeles că înseamnă a fi proroc, titlu generic
atribuit de gândurile mele, celor care au trăit asemenea sau...
Cei mai mulți consideră drept proroc un cunoscător a ce
trebuie făcut în vremuri de cumpănă.
Chiar în Biblie primim o astfel de definiție: Odinioară în
Israel, când se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea:
„Haidem, să mergem la văzător!” Căci acela care se numește
azi proroc, se numea odinioară văzător. (1Samuel 9:9 )
Și astfel de proroci, de cunoscători ai voiei Lui, ne sunt

descriși în Biblie. Nu sunt teolog, dar încerc să-i enumăr:
Abraham • Aaron • Moise • Ilie • Isaia • Ieremia • Ezechiel •
Osea • Daniel • Ioel • Amos • Obadia • Iona • Miheia • Naum •
Habacuc • Sofonie • Hagai • Zaharia • Maleahi • Ioan
Botezătorul.
Abraham, prorocul credinței, Moise, conducătorul unui
popor spre libertate, Daniel, visător și dezlegător de vise
aducătoare de semne mari, Isaia, profetul tâlcuitor de vremi,
Ilie, prorocul făptuitor de minuni, Ioan Botezătorul, vestitor de
adevăr în vremuri tulburi.
De cele mai multe ori, noi, creștinii, ne limităm a înțelege
că un proroc este doar acea persoană care știe a interpreta
voința lui Dumnezeu și poate să prezică viitorul, când vrea Cel
de Sus, precum a făcut Daniel cu viziunile sale.
11
Mircea Bulatov
Atunci, de ce Moise, care a fost un zelos executant, un lider

ascultător de voia lui Dumnezeu și care a condus o adunătură
de răzvrătiți, timp de patruzeci de ani prin pustie, asistând la
metamorfozarea ei într-un popor liber pentru a intra în țara
promisă, este socotit pentru acest fel de trăire, proroc?
La fel ne putem întreba despre Ilie sau Elisei. Ei, nu atât de
mult au prezis, cât au înfăptuit voia lui Dumnezeu.
Dacă așa stau lucrurile, este greșit să spunem, noi, creștinii,
că aceia dintre noi care fac voia lui Dumnezeu sunt într-un fel
călăuze, proroci ai zilelor noastre?
În zorii creștinismului, la Rusalii, Apostolul Petru a zis: „În
zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu
peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor proroci,
tinerii voștri vor avea vedenii, și bătrînii voștri vor visa
visuri!” (F.A.2:17)
De aici se nasc întrebări ce se întorc în timp sau trec
dincolo de vremea noastră.
Noe, nu a fost și el proroc? Nu a ascultat neabătut de voia
lui Dumnezeu timp de 120 de ani, cât a construit arca?
Nu a prorocit în acest timp printre cei ce-l socoteau țicnit,
că o să urmeze potopul? Cine l-a ascultat? Doar cei din familia
sa, și este greșit a se afirma că a fost un proroc?
Oare Adam, când și-a dat seama de greșeala făcută înainte
de a fi izgonit din Eden, nu a fost un proroc în familia lui,
vestind voia lui Dumnezeu? Dacă nu ar fi făcut așa, ar fi rămas
în această lume doar urmașii lui Cain, nu și cei ai lui Set.
De ce Ioan Botezătorul, pământește văr cu Domnul Isus și
împlinitor al voii lui Dumnezeu, este trecut în lista multor
teologi ca fiind ultimul proroc?
Oare în zilele noastre un împlinitor deplin al voii lui
Dumnezeu, la el în familie sau printre cei apropiați, nu este un
proroc, cel puțin pentru unii dintre ei?
Și atunci, oare, cele spuse de Domnul Isus privitor la El, nu
se pot extrapola și la cei care fac voia Lui?
12
Mar_6:4 Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este disprețuit

decât în patria lui, între rudele lui și în casa lui.”
Luk_4:24 ... „adevărat vă spun că, niciun proroc nu este
primit bine în patria lui.”
Și așa, am putea merge mai departe până ce linia
despărțitoare dintre un creștin adevărat și un proroc se subțiază
până la dispariție.
Dar înainte de a ne despărți de aceste gânduri privitoare la
ce am înțeles a fi un proroc al zilelor tale, dă-mi voie să mai
adaug ceva, prețul. Mai întotdeauna, aproape că este lege ca
acela ce are harul de a i se face cunoscut un anume adevăr al
prezentului sau viitorului, să devină vox clamantis in deserto1.
Și mai e ceva, câtă durere produce această cunoaștere
asupra deținătorului de adevăr care de cele mai multe ori își dă
seama că strigă celor din jur ca și cum s-ar afla în vid, și el și
ei.
Pe buza de sus a peștelui
Î
ncă de pe vremea României Mari, acolo unde granița de
după 1919 împărțea Banatul în cel sârbesc și cel
timișorean, harta de vest a țării arăta ca botul unui uriaș
pește cu gura căscată. Cam în aceeași vreme, prin satele plasate
pe buza de sus a peștelui de pe hartă, începu să se perinde un
meșter dogar de prin părțile Aradului.
1
„glasul celui care strigă în pustiu” o expresie tradusă din latină,
cunoscută din Evanghelii ca referire la Sf. Ioan Botezătorul, care a fost
precursor al lui Isus Hristos și care predica în deșert.
13
Mircea Bulatov
Din primăvară până-n toamnă dogea tot felul de butoaie și

ciubere, de la donițe și șiștare, la putine și hârdaie. Nu lua mult
și nu făcea lucru de mântuială. Avea încredere în oameni și
dogea chiar pe datorie.
Cum dădea prima ploaie de toamnă, pleca spre locurile lui
natale, dar se întorcea la clientela lui multietnică din satele
bănățene, formată din români, sârbi, italieni sau cehi, când
înfloreau nucii. Cu cât primăvara se lăsa mai mult așteptată,
mai mult de lucru avea dogarul în noul sezon.
Ba un ciubăr fusese uitat cu apă în ger și îi plesnise vreo
doagă, ba un butoi în care stătuse prea mult vinul pe drojdie,
începuse să dea semne de betegeală.
Într-una din aceste primăveri, dogarul își priponi căruța pe
izlazul de la marginea uneia dintre așezările unde meșterise
anul trecut cu săteni amestecați, români și sârbi. Vestea că a
venit dogarul zbură din gură în gură și clientela își făcu
programarea, azi unul, mâine altul.
Veni și Maida, o tânără gospodină româncă ce avea pe
lângă nume și ceva sânge sârbesc în vine.
Sosi cu un ciubăr ce nu cutezase să-l dea la dogit anul trecut
când ardeleanul îi drese pe datorie unul mai mare.
— Săru'mâna! Ce bine c-ai venit iar pe la noi în sat. Am
venit cu ruga să mi-l lecuiești și pe ista. În el îi și veresia pentru
ăl de anu’ trecut.
— Ziua bună, mândră gospodină! Ia dă la moșu’
bolnăviorul să văz ce are… Da de ce mi-ai pus în el o sută două
zeci de lei? Pentru putina de-amu un an trebuia să-mi dai doar
șaizeci, cât un kil de brânză la orăș…
— Păi n-am adus acu și ciubăru’ ista? Aș fi vrut să-l
dogești împreună cu cel mare, dară atunci n-aveam bănet, abia
făcusem nunta.
— Și acu’ ce ai pre’ mult? Ia un pol ’napoi. Ista-i micuț…
zise dogarul în timp ce scoase din chimir o hârtie de douăzeci
14
de lei pe care o întinse Maidăi și așeză ciubărul beteag sub

coviltirul din căruță.
— Mulțam de bunăvoință, da să mi-l faci ca lumea, ca pe
celălalt…
— Apăi să știi că eu nu lucru’ ca lumea.
— Da’cum? întrebă curioasă Maida.
— Cum trebă, ca pentru Domnu’… O să-ți spun mai multe
când vii să-l iei ’napoi, dogit gata.
Timp de două zile, cât trecu până ce Maida se duse să-și ia

ciubărul reparat, cuvintele dogarului: „Eu nu lucru’ ca lumea”,
o tot cercetară.
Înțelese câte ceva când se duse să-și ia ciubărul, iar
ardeleanul îi spuse că tot ce facem în lumea asta trebuie făcut
bine, ca pentru Domnul. Curioasă, îl întrebă:
— De unde să știu mereu ce e bine și ce e rău?
— Cum de unde? Din Scriptură… De acolo ne vorbește El.
— Păi nu știu citi slavonește cum îi scris în cartea cea mare
a popii din sat.
— Da românește știi ceti?
— Sigur.
— Apăi cumpără-ți o Biblie de la Arad sau Oradea scrisă
în românește.
— Există așa ceva?
— Cum să nu… Eu cetesc în fiecare zi din ea. E eșită de la
tiparniță acu trei ani, în ’21. Am dat peste zece poli pe ea. E
faină, să vezi cum arată, continuă dogarul după o scurtă pauză
în timp ce aduse din căruță o traistă din care scoase o cărțulie,
nici mică, nici mare, cu coperți tari și negre.
Maida o cuprinse grijuliu, cu amândouă brațele, ca pe un

lucru de mare preț. Involuntar, citi solemn literele mari, puțin
șterse, cu luciri aurii, scrise în românește, BIBLIA.
15
Mircea Bulatov
O deschise la întâmplare, iar ochii i-au picat pe „Atunci

cuvântul Domnului i-a vorbit astfel” (1 Împărați 17:8) și citi cu
nesț cum Ilie a ascultat de cele spuse de Domnul.
Dogarul văzând unde citise Maida și cum îi sticleau ochii
de bucurie îi spuse:
— Femeie! Tu nu ai să ai pace și liniște în suflet până nu o
să citești toată Biblia. Ea o să te călăuzească în multe, pe tine,
pe bărbată-tu și pe-ai tăi, neamuri de-a rândul. Ca semn că El
ți-a vorbit prin această carte, o să treci cu bine cu bărbatul tău
peste necazurile ce vor veni peste această țară și o să-ți vezi
nepoții măricei, iar cel pe care-l vei binecuvânta pe patul tău de
moarte, o să fie un proroc.
— Să nu fie cu supărare, dar… Eu nici copil n-am,
darămite nepoți…
— O să ai, și asta în curând… Nu unul, ci trei, și toți băieți
care vor îndrăgi ce-o să le citești din Biblie și vor deveni
slujitorii Domnului.
Până-n toamnă Maida nu–și găsi astâmpărul. Cu noaptea-n

cap mergea la ogor, iar după prânz fugea în capul satului la
tușa cea bătrână care avea un război de țesut pe care nu-l mai
pusese la treabă de când începuseră să-i sfredelească oasele,
durerile de reumă. Maida, după ce îi freca picioarele cu un
amestec de gaz și oțet își scotea tușa la soare pe un jilț scălâmb,
iar ea fără pic de odihnă începea lucrul la războiul de țesut. Cu
lâna cumpărată de la un oier, făcea velințe frumos vărgate, cu
care se ducea când era târg lângă halta de cale ferată.
Într-o zi, după ce se întoarse de la târg și puse banii
câștigați sub candela de la icoană, Zoran, bărbat-su, o întrebă:
— Maido, de ce atâta muncă? Ce, vrei să te betegești? Vrei
să-ți cheltui toți banii agonisiți cu trudă pe doftori?
— Măi, bărbate, ai să vezi la toamnă pentru ce… Își lăsa
mereu Maida vorba neterminată.
16
Veni și toamna, iar Maida își pregăti din vreme desaga

pentru drum. Află de la cineva din satul vecin că dogarul avea
să-și termine mai din timp lucrul în acel an. Când pleca spre
casă trebuia musai să treacă pe la marginea satului către haltă,
unde trenul poposea de două ori pe săptămână, sâmbăta
diminața, la dus și duminica seara, la întors.
Cu un ceas mai devreme de sosirea trenului, Maida deja
pășea îngândurată pe lângă stâlpul pe care era proțăpit felinarul
haltei și sub care se legăna o tăblie cu numele localității,
aproape șters de vânturi și soare.
O trezi din gânduri un glas cunoscut:
— Încotro tânără gospodină? Pornita-i la cale lungă pe
drum de fer…
Era dogarul ce în timp ce o întreba, așa, din politețe, își
așeza lângă stâlpul haltei rucsacul cu scule și doi desagi plini
cu de-ale gurii. Se vede că în ultimele zile acceptase pentru
dogit plată și în natură.
— Apăi unde? La Arăd.
— Păntru ce acu în septembre? Dacă se strică vremea…
Sau nu stăi mult la Arad?
— Doar să cumpăr ceva și iau trinul de duminică să vin
‘napoi.
— Gândești să cumpări civa di soi de nu iei din târg.
— Păi nu mi-ai zâs mata în primăvară că doar acolo
găsăsc…
— A uitat moșu… Da să vede că ești aprigă nevoie mare și
nu șovăi. Arzi să cunoști Cuvântul. El o să-ți deschidă băierele
minții. Ba nu, o să ți-o înnoiască… Dar uite că vine trinu. Ai
belet la a doua sau a tria?
— Cumpăr în trin. Am bani doar pentru a treia și pentru…
carte. Da, hai să te ajut să urci, dă-mi mie rucsacul că mata n-ai
trei mâni să urci și dăsagii. Da, calu’ și căruța unde-s?
— Despărțitu-m-am de ele… Au acu alt stăpân… Da,
aprigă mai ești femeie! Bine, fie… urcă tu desagii.
17
Mircea Bulatov
Tot drumul Maida și dogarul numai despre carte discutară,

iar moșul o îndruma cu Scriptura în brațe cum și ce să citească
mai întâi, ca să priceapă, și să nu o apuce plictisul celor
neînțelese.
Înainte de a intra trenul în Gara Mare a Aradului, bătrânul
dogar, după ce puse la loc în desagă Biblia învelită cu un
ștergar protector, se uită în ochii Maidăi și-i zise:
— Mai am ceva să-ți spun aprigă gospodină. Să citești din
Evanghelia după Ioan, undeva prin capitolul zece… Acolo
Domnul Isus, Păstorul, pomenește despre oițele din staulul Lui
și despre cele pe care eu, tu, trebuie să le conducem la El. Aaa,
da, mi-am adus aminte, îi scris în Ioan zece cu șaispce. O să
primești și răsplată pentru aiasta… Multe săgeți ale celui rău o
să zboare în jurul tău, o mie o să cadă alături de tine și zece mii
la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Și nu uita ce ți-am
spus atunci în sat, când ai deschis prima dată această carte.
Nepotul pe care ai să apuci a-l binecuvânta o să fie proroc.
Trenul își încetinise mersul, apoi se hurducăi scurt și se opri
acompaniat de-un scârțâit al fierătaniilor de la roțile vagoanelor
vechi și prost întreținute. Lumea din tren se buluci spre a
coborî pe peron. După ce îl ajută pe bătrânul dogar să-și pună
desagii pe spinare își luară rămas bun. Tot de la el Maida află și
adresa unde se găsea magazinul de carte creștină. Nu mai
trebuia să piardă vremea să întrebe localnicii din Gara Mare a
Aradului.
Era musai să ajungă la magazin până ce nu închidea. Dacă
se întâmpla să nu-l găsească deschis trebuia să rămână până
luni, și unde să doarmă două nopți?
Întrebând de mai multe ori, Maida, ce nu fusese încă la
Arad, ajunse destul de repede pe strada căutată. Era undeva
prin preajma bisericii luterane, Biserica Roșie, nu departe de
bucla cea mare a Mureșului. Ajunsă în fața magazinului, nici
nu își aruncă ochii în mica vitrină plină cu cărți, ci se grăbi să
urce cele trei trepte cam înalte, ce parcă susțineau ușorii unei
18
uși destul de îngustă și nepotrivită pentru una de intrare. Totul

la fațadă trăda că magazinul de carte fusese nu de mult o
simplă locuință cu ieșirea direct la stradă.
Maida, apăsând clanța din alamă, împinse vârtos ușa care
făcu să sune zglobiu un clopoțel din același metal ca și mânerul
lustruit. Era bucuroasă că magazinul era încă deschis, dar în
interior nimeni. Începu să iscodească încăperea pătrățoasă ce
pe două laturi avea o tejghea îngusă ce cotea în unghi drept și
în spatele căreia se întindeau rafturile unei biblioteci înalte. Pe
peretele din dreapta, fără bibliotecă, atârnau câteva stampe alb-
negru. Două portrete străjuiau stânga-dreapta o reproducere cu
Isus rugându-se în Ghetsimani. Maida, curioasă, se apropie să
vadă numele înscrise în partea de jos. Nu prea reușea să le
descifreze, erau scrise în germană, cu caractere gotice înflorate,
cu terminații subțiri și arcuite alambicat. Puțin aplecată și cu
ochii ațintiți în micuțele litere, începu să silabisească șoptit:
m.. a.. r.. t.. i.. n..
— Martin Luther e cel la care te uiți, iar ăl din dreapta, cel
cu ochelarii lăsați pe vârful nasului, este Charles Spurgeon,
veniră explicațiile de la un domn mititel ce apăruse pe
neașteptate în spatele Maidăi.
— Ziua bună, sau mai degrabă bună seara, că soarele dă
spre scăpătat… Venit-am să cumpăr și eu Cartea…
— Care dintre ele? Ce vreți să cumpărați, doamnă? rosti
politicos bărbatul mititel cu început de chelie, care era și
patronul magazinului.
— Păi… nu e o singură Biblie în româneasca noastră cea
de toate zilele? întrebă mirată Maida.
— Te referi la traducerea modernă a fostului ierodiacon
Dumitru Cornilescu?
— Cred, ba nu, sigur, a dânsului… că doar am cetit puțin
din ea, bâigui nedumerită Maida.
— Aveți dreptate, dar să vă lămuresc puțintel. Până acum
au apărut două ediții, una în 1921 și alta în 1924 care-i mai
19
Mircea Bulatov
scumpă, zise domnul cel mititel, punând pe masă câte un

exemplar din fiecare.
— De ce? întrebă ea de curiozitate, nu pentru târguială.
— Ultima, cea din douășpatru are și trimiteri, și-i tipărită
pe hârtie de India, mai subțire și mai de calitate.
— Ce-s alea trimiteri, unde te trimit ele?
— Când un cuvânt mai acătării se găsește în mai multe
locuri din Biblie, îi pus în dreptul lui un semn, iar în partea de
jos a versetului respectiv sunt notate locurile unde le mai
găsești scrise în Sfânta Carte. Așa, Cuvântul se tălmăcește prin
el însuși… ca-n viață.
— Cât ceri pe ea? zise hotărât Maida, alegând-o pe cea cu
trimiteri.
— Prețul nu-l fixez eu. Este cel cerut pentru tipărire de
Societatea pentru răspândirea Bibliei din Anglia și străinătate.
Eu adaug doar transportul de la Oradea.
— Ajunge ce-i aici? Aista-i tot ce am, rosti cu tremur în
glas Maida, în timp ce desfăcea pe masă legăturica din pânză
de in, scoasă din desagă. Acolo era toată agoniseala ei din vara
ce trecuse.
Domnul cel mititel numără banii pentru Biblie și pe pânza
de in mai rămăseseră câțiva poli. Ochii Maidăi se luminară. Nu
pentru polii rămași, ci pentru că munca ei pe velințe a fost
suficientă pentru a cumpăra Sfânta Scriptură. Ceva din bucuria
Maidăi se transmise și domnului din spatele tejghelei ce îi făcu
recomandarea:
— Cu o parte din banii rămași poți cumpăra și un Nou
Testament. A apărut primul din această traducere. E din 1920,
și-i ușor de purtat în desagă. Îl poți lua cu tine la drumuri mai
lungi, că te văd aprigă doritoare de cetit din Cuvânt.
Deodată ochii Maidăi începură să strălucească
deconspirând șoapta minții: „Mulțam Doamne, că vrei să mi te
descoperi!” Când făcu drumul întors spre Gara Mare, nu se mai
grăbi. Avea în desagă mai mult decât pentru ce venise.
20
Cumpără bilet la clasa a doua pentru trenul de dimineață,

adăugând la banii puși de-o parte pentu întors, ultimii doi poli
rămași de la magazin.
Făcu aceasta nu pentru a călători mai comod împreună cu
negustoresele ce mergeau la Timișoara, ci pentru a beneficia de
accesul în sala de așteptare a gării. Dacă ar fi luat bilet pentru
clasa a treia, trebuia să dârdâie toată noaptea pe băncile de pe
peron, așa cum își făcuse socoteala când plecase de acasă.
Ajunsă în sala de așteptare, pe jumătate goală, își alese un
loc pe o banchetă iluminată zgârcit de-un bec de veghe
spânzurat într-o aplică de alamă coclită de răceala zilelor de
iarnă, când încăperea largă nu reușea să fie încălzită de cele
două godine din fontă ce străjuiau ferestrele din colțuri.
Scoase cu grijă Noul Testament și la lumina gălbuie începu
să citească. Din când în când se freca la ochi mecanic,
involuntar. Când prin geamurile nespălate începu să pătrundă
lumina zorilor, Maida, cu ochii roșii, lăcrimând de oboseală,
închise cartea punându-i drept semn biletul de tren. Ajunsese
deja la Evanghelia după Ioan.
Nici în primăvara următoare și nici în celelalte, bătrânul

dogar ardelean nu mai sosi prin satele bănățene din susul
Baziașului. Maida ar fi vrut să-l mai vadă. Nu neapărat pentru
a-i duce ceva la dogit, ci pentru a-l întreba despre cele
neînțelese din Biblie. Sătenii îl uitară repede. Nu-i duceau
dorul căci donițele din lemn au fost înlocuite destul de repede
de ferdelele2 din tablă galvanizată, cercuite zdravăn, în partea
de jos, cu inele din fier nituit.
2
Ferdelă - Măsură populară de capacitate, echivalând cu 20 de litri.
21
Mircea Bulatov
Le aduceau la târg, sau chiar în sat, gaborii tinichigii când

veneau să repare jgheaburile și burlanele la cei mai înstăriți ce
cutezaseră să-și îmbrace acoperișurile cu tablă.
Maida, prin hărnicia ei, devenise o fruntașă a satului, iar
gura lumii o pomenea doar de bine. Muncea cot la cot cu Zoran
la câmp și mai avea putere, după ce gătea, să dea și la război
făcând câte o velință vărgată la zece zile. Erau gospodari și
chivernisiți. Poate de aceea la începutul căsniciei lor nu
hotărâră nici de cununie, nici de nuntă. Când veniră pe lume
copiii, doi flăcăi, aveau deja cele musai necesare.
Puturoșii satului începură primii să-i invidieze și să
născocească vorbe că: „Pe Maida o ajută necuratul”. Că de-aia
la Maida scroafa fată cel puțin zece purcei, toți sănătoși. Că de-
aia bărba-su nu-i iese din cuvânt. La crâșmă nu, și după alte
muieri nu-i aleargă ochii, iar când vine de la câmp meșterește
toată ziua.
„Sigur, necuratu’ îi ajută”, se lățea vorba ce avea un temei
șubred. Maria, mama Maidăi, mai dădea în bobi și din când în
când vrăjea, dar doar de bine.
De ajutat, îi ajuta Cineva, dar o vreme acesta a fost doar
secretul lor. Dimineața și seara, înainte ca cei doi să fie una,
stăteau de vorbă cu Dumnezeul din Cartea adusă de Maida de
la Arad. Secretul nu mai rezistă odată ce copiii începură să
vorbească, iar vecinii, cei pizmăreți, să-i tragă de limbă. Aflară
că Maida rostea psalmi întregi pe dinafară și că la ei în casă
devenise lege, de bună voie, ca să nu ia nimeni nici o
înghițitură de mâncare sau de apă fără să ceară binecuvântare
de la Domnul. Când Maida dădea boabe la orătănii, le
binecuvânta cu aceleași cuvinte cu care binecuvânta și nutrețul
ce-l ducea Zoran în grajd, la vacă și la cai. Când Maida pleca
cu plozii la tușa, ca să țeasă la război velințe, bărbatul ei zăvora
poarta cea mare și se închidea în șopronul din spatele casei. Își
făcea semnul crucii și se apuca de meșterit. Făcu asta aproape
zi de zi, mai puțin duminica, timp de un an.
22
Înainte cu o săptămână de sărbătoarea Floriilor din 1929,

Zoran îi ceru Maidăi să-i dea ceva bani, mai mulți, de sub
candelă, dar înainte de a-i lua, i-a spus să-i binecuvânteze.
Înhămă caii la căruță și după ce puse în ea două velințe,
plecă grăbit din sat cu noaptea-n cap. Când ajunse la drumul
mare, lăsă caii la pas că avea drum lung până la Naidăș, la un
meșter lemnar ce știa meșteri cocii3 frumoase și de la care
furase din ochi modelul când trecea pe la el. Încă de la ultimul
Crăciun arvuni la meșter trei roți mari cu spițe ușoare, ca de
trăsură vieneză cu bandouri din cauciuc și două arcuri din foi
de oțel, aduse de la Reșița. În timp ce caii mâncară ceva fân și
se adăpară din jgheabul umplut cu apă proaspătă, bărbatul
Maidăi făcu plata și încărcă toate cele în căruță, acoperindu-le
cu velințe ca pe-un secret de mare taină.
Înainte de plecare, meșterul zgârcit la vorbă nu răbdă să
nu-l întrebe:
— Gospodine, iartă-mi întrebăciunea, de ce trei? Ori două,
ori patru, de ce trei?
— Două mi-s de-ajuns, da’ nevastă-mea mi-a spus că o să
vină vremuri grele în curând, când banul nu o să mai aibă
valoare, iar oamenii, câțiva ani, s-or cam opri din lucru. De-aia
am cumpărat, acu’ când pot, măcar o roată, hărăzită pentru
înlocuire când s-o betegi o surată de-a ei.
— Și de unde știe nevastă-ta că eu și alții ca mine n-om
mai lucra peste ceva vreme din lipsă de ceriri?
— Ți-oi răspunde, da’ mă iei în zeflemea și nu se cade…
— Pe Sfântul Dumnezeu, te-ntrebai cumpătat.
— Dacă-i așa, ți-oi zice. Știe direct de la Cel pe care L-ai
pomenit. Stă de vorbă cu El în fiecare zi.
— Tot serios te-ntreb, de unde știe că îi vorbește
Dumnezeu și nu o închipuire a minții?
3
Cocie – Trăsură ușoară, caretă, pe arcuri trasă de un singur cal.
23
Mircea Bulatov
— Tot ce i-a spus până acu’ s-a adeverit. Ai să crezi când

s-or împlini și cele spuse despre vremurile grele ce bat la ușă,
da’ a vedea nu mai e credință…
Dădea spre miezul nopții când căruța mânată de bărbatul

Maidăi intra în sat. Câinii vecinilor hămăiră de câteva ori și se
potoliră după ce căruța intră în curte. Săptămâna care urmă,
Zoran o petrecu mai mult în șopron. De câteva ori o chemă și
pe nevastă-sa să-l ajute. Ultima dată a fost când a montat roțile
la cocie. După Paști, pizmașii satului erau mai, mai, să crape de
ciudă. Maida cu copiii mergeau zilnic la munca câmpului în
cocia mânată de Zoran ce o făurise în tăcere, cu dragoste și fără
pic de mândrie. Când trecea pe lângă un sătean, nu se auzea
nici scârț de căruță, nici îndemn la opinteala cailor. Aluneca
prin colbul drumului fără zgomot, ca visele unui copil. Vorbele
pizmașilor nu conteniră, ba din contră, asta după ce aflară de la
copii că Maida le citește în fiecare seară din Scriptură.
Vorbele ajunseră și la preotul satului când purtătorii lor
aflară că Maida merge din când în când la Casa de Rugăciune a
baptiștilor din satul vecin.
Într-una din zile, Maida se trezi cu popa bătând și strigând
la poartă:
— Zoran! Zoran, ieși că am ceva să-ți spun…
— Săru-mâna părinte! Bărbată-miu nu-i acasă, da
spuneți-mi mie, zise Maida, ieșind în fața porții.
Preotul ce nu se cădea a intra în ogradă fără prezența lui
Zoran, fu nevoit să înceapă discuția cu Maida în marginea
uliței..
— Femeie! Să-i spui lui Zoran să nu mă mai ocolească și
să treacă pe la biserică. Îl știu de bun creștin, că doar el o adus
clopotul cu căruța, de la trin’, acum doi ani. Fapta asta nu se
uită, da’ să nu se sucească după tine că-i vai și amar de…
— Cu ce mi-am sucit bărbatu’ părinte? rosti apăsat Maida.
24
— Încă nu, dar să nu-l duci și pe el în rătăcire pe la abătuții

de la calea cea dreaptă din satul vecin. Îi de-ajuns că te-au făcut
pe tine să-ți pierzi dreapta credință… Nu-l duce și pe Zoran în
iad unde ai să mergi tu, se burzului popa, mai ales că ieșiră să
caște gura vecinii din stânga și din dreapta.
— Părinte, de ce-mi spui vorbe grele? Cred și eu, ca
matale, ca orice creștin, în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ce
legătură am eu cu iadul?
— Te-ai apucat să citești Biblia și știi afurisenia care se
abate peste cel care o începe și nu o termină. Bașca, o citești pe
cea tradusă de Cornilescu…
— Da, părinte, o cetesc pe asta că o înțeleg. E scrisă cu
litere românești, nu cu cele slavonești pe care nu le cunosc. Iar
privind afurisenia, nu se leagă de mine că am cetit-o pe toată de
la Geneza, Exod, Levitic până la Evanghelii și Apocalipsa.
Întreabă-mă din oricare și o să-ți răspund cât știu, iar ce nu știu,
o să mă lămurești mata și o să mai cetesc apoi, ca să mă
dumiresc mai bine.
— Bine! Bine! Da’ să-i spui lui Zoran să dea pe la
biserică… lăsă vorba neterminată preotul, ce o porni învârtoșat
spre vatra satului.
În urmă, gurile cască se împărțiră în trei: aprigii, cei mai
mulți, de partea popii, compătimitorii, ce-l văicăreau pe Zoran
ce nu știa să-și strunească nevasta, și câțiva de partea Maidăi ce
ziceau: „Femeia asta, te pomenești că știe mai bine Scriptura
decât popa?!”.
Din acea zi, apele începură să se separe, dar aceasta dură
ceva timp în sat. Zoran era la mijloc. Îl durea cel mai tare când
ceilalți râdeau de el că nu-și stăpânește nevasta. Pentru a nu se
da fudul, acceptă într-o zi invitația vecinului, vechi camarad
din armată, să intre în birtul satului. Din acea zi începu să bea
tot mai mult și să asculte „sfaturile binevoitoare” ale colegilor
de pahar. „Eu i-aș da o batută… Eu aș pune-o pe coji de
nucă… Eu aș băga-o în grajd și mi-aș aduce o altă muiere în
25
Mircea Bulatov
casă…” Le asculta sfaturile, dar nu le împlinea. Prea își iubea

nevasta.
Totuși, după o beție cruntă, Zoran o alungă pe Maida de
acasă. Femeia petrecu câteva nopți prin zăbranul din apropiere.
Se întoarse spre seară, pe furiș, prin dosul casei, ca să-și vadă
copiii.
Se uită prin geamul de la cuhnie și-l văzu pe Zoran
mâncând pită cu slană și ceapă, împreună cu băieții. Începură
gândurile să o macine: „Dacă are grijă de ei, nu-i suflet rău,
trebuie să-l iert, chiar dacă nechibzuit, îi flutură mezinului
ceapa pe sub nas”. Prinse curaj și intră în casă. Copiii îi săriră
de gât, iar Zoran plecă capul rușinat și dădu să iasă. Maida abia
ținându-și copiii ce i se agățau de brațe, se puse în pragul ușii
zicându-i:
— Dacă nu cutezi să mă privești drept în ochi, se poate
termina totul. Nu înțelegi că acum ești în cumpănă și că
Domnul te cântărește. Dacă-l lași pe cel rău să-ți fure dragostea
din suflet, devii ușor. Ai să-l perzi pe Dumnăzău, pe mine și pe
copii, iar cel rău o să râdă de tine luându-te cu el în perzania
veșnică. Hai! Zorane, întinde-mi mâna… Trebuie să trecem și
prin asta mereu împreună. Doar ți-am spus că o să vină vremuri
urâte și fără Domnul o să fie rău.
Lunga vară furtunoasă, în familia Maidăi, trecu lăsând locul

unei toamne aducătoare de liniște. Această tihnă a sufletului, ce
sădea pace în toți ai Maidăi, nu era lăsată a se așeza și peste
săteni, vecini sau rude.
Neliniștea intră în sat la sfârșit de octombrie 1929. Cei mai
cu carte citiră în „Universul” cum în douăzeci și patru ale lunii,
în „joia neagră”, așa o botezaseră ziariștii, s-a prăbușit dolarul
american la Bursa din Wall Street.
26
Deși hotărâse să nu mai intre în birt, ca să nu se trezească

cu alte povețe privitoare la comportamentul lui față de nevastă,
Zoran intră să cumpere „Universul”, că la debitul de tutun nu
mai găsi.
— Dă-mi și mie ziarul de azi, ceru cu jumătate de glas,
apropiindu-se de tejgea, pentru a nu-l băga în seamă sfătoșii
satului printre care era, nelipsit ca de obicei, și vecinul ce-l
îndemnase în toiul verii să-și bată nevasta.
— Nu mai am. Le-am vândut pe toate.
— Da’ cel de pe poliță al cui e?
— Al popii.
— De când vine popa la birt?
— De când nu se mai înțelege cu tutungiul, ce nu mai vrea
să-i oprească ziaru’. Cică nu-i lasă nimica și-i cere restu’ la
ultimul bănuț… În plus, a trimis vorbă printr-un băiet ca să i-l
opresc musai, că auzita de la primar că-s lucruri grele
pomenite-n cel de azi.
— Dacă-i așa, dă-mi-l să-l răsfoiesc măcar.
— Ți-l dau eu… Hâc! Da’ c-un suplement… se auzi un
glas amețit venit din spate.
Zoran recunoscu proprietarul vorbelor fără să se-ntoarcă.
Era vecinul lui, pe jumătate beat, ce se sprijinea cam greu pe
picioare și pe umerii căruia atârna șleampăt o haină arsă de
soare și vânt, din buzunarul căreia ieșea la iveală „Universul”
făcut sul.
— Dă-mi ziarul și spune-mi cât vrei pe el, rosti grăbit
Zoran, întorcându-se cu fața spre fostul lui camarad de armată.
— Nu cer mult, doar de-o cinzeacă… Da’ nu de drojdie
sau secărică, ci de pălincă… Hai la masa noastră că ne-aduce
pălinca birtașu’…
— Uite banii! Cu doi lei mai mult ca ziaru’. Faci ce vrei cu
ei, dar eu nu ți-am cumpărat de băut, rosti la fel de grăbit Zoran
care, după ce îi întinse vecinului o bancnotă de cinci lei, îi
smulse ziarul din buzunar și porni spre ieșire.
27
Mircea Bulatov
— Hei! Nu mai suntem ortaci ca-n armată? Te-ai dat după

nevastă… Asculți numa’ de ea. Măi Zorane, cândva erai
bărbat, acu’ te-oi și biserici ca ea, făr’ de cruci și icoane
sfințite…
Restul Zoran nu mai auzi, era deja afară, pe uliță,
grăbindu-se spre casă. Voia să citească în tihnă despre cele
pomenite-n ziarul de la București, pe care fiecare le interpreta
cum îl ducea capul. După cină nu stinse lampa din cuhnie și în
timp ce ridică fitilul ca să fie mai multă lumină, își îndemnă
nevasta:
— Maido! Culcă băieții și vino înapoi, trebuie să ne
sfătuim. Avem multe de cântărit…
Până ce adormiră năzdrăvanii, dură ceva vreme. Băieții nu
voiau cu niciun chip să-l lase pe moș Ene să li se aciuiască pe
la gene. Cum să-i dea voie când lumina din bucătărie nu hotăra
să se stingă, cum era obiceiul la astfel de ceasuri târzii.
Articolele din „Universul” păreau contradictorii, dar până la
urmă tot acolo ajungeau, la criza cea mare din America ce
începuse să-și facă simțită prezența și în vestul Europei. Unii
spuneau că în România nu o să se schimbe nimic deoarece țara
avea o economie agrară, iar de haleală o să fie nevoie mereu.
Alții spuneau că o să urmeze o criză a prețurilor, apoi a
veniturilor, a consumului și producției, ce o să ducă la mari
nemulțumiri, mai ales, între cei ce nu o să mai aibă un loc de
muncă.
Când Maida se reîntoarse, îl găsi pe Zoran cu capul sprijinit
în mâinile ce băteau darabana deasupra pletelor ce începuseră
cam devreme să încărunțească.
— Ce-i bărbate? Nu ți-e bine?
— E jale mare, Maido. Cei mulți încă nu știu… Nu au
deschis încă ochii, că nu cetesc gazeta… Da’ dacă ăi mari so’
spăriet, îi bai mare. Știu și eu câte ceva despre bani, de la
armie. Dacă cei americăni și lira ingleză nu mai au putere, se
duce de râpă tătul… Și după prăbușirea lor vine zarva, poate
28
chiar haosul. Dubla de porumb sau de grâu n-o să mai aibă

nicio valoare. Atunci nu știu ce ne-om face! Iar de la școlirea
băieților să-ți iei adio și… Și vremurile grele de care mi-ai tot
pomenit înseamnă c-au sosit. Poate de-aia mi-e și frică acum,
știam de la tine că o să vină…
— Zoran, nu de la mine… El m-a atenționat de când L-am
ales drept călăuză. Să nu te spăimânți, ne va spune ce să facem.
Doar să crezi și ai să-ți vezi băieții, flăcăi învățați și slujindu-L
pe El.
Pentru Maida urmară câteva zile de post negru și rugăciuni.

A patra zi dimineața, după ce se spălă pe față din belșug, doar
cu apă rece proaspăt adusă de la fântână, puse pe masă laptele
covăsit, pita și jumările, iar apoi își trezi încetișor bărbatul.
Zoran, cum făcu ochi, dădu de zâmbetul Maidăi. Nu o mai
văzuse de mult așa, toată numai zâmbet. O clipă se gândi la
cele negre: „Nu trebuia să-i spun de temerile mele… S-o fi
spăriet rău? N-o lovit-o damblaua?”. Se liniști când la
îndemnul nevestei se așeză la masa pregătită așa de devreme.
Rămase mirat când văzu lângă pâinea nefrântă, Biblia Maidăi
deschisă la Psalmul 91. Nedumerit, o întrebă din priviri: „Ce
vrei să-mi spui?” Parcă înțelegându-i întrebarea nerostită,
pornită din sufletu-i neliniștit, ce țâșnise către ea prin uitătura
ochilor lui bruni, Maida îi răspunse:
— Mi-a vorbit Domnul.
— Și… Și ce ți-a spus? întrebă și mai tulburat Zoran.
— Că te afli la răscruce mare și că de alegerea ta o să
depindem toți, eu, copiii și nepoții ce-or veni.
— Zi odată, ce ți-a spus… De ce mă perpelești?
— Ca să ascult de tine, să nu-ți ies din cuvânt.
— Ce să asculți? Când nici eu n-am habar ce-i de făcut.
29
Mircea Bulatov
— O să ai, după ce-L lași să fie stăpân pe voința ta, să

devii calm, să nu te temi de groaza din timpul nopții ce o să
vină peste țară…
— Mi-ai mai spus de atâtea ori că o să vină zile grele…
Așa-i, te-am crezut, și acu’ iată că ne bat la ușă. Ziaru’ nu
minte… Nu știu ce hotărâre să iau. De acest nu știu, mi-e frică.
— Pentru că zici: „Domnul este locul meu de adăpost” și
faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio
nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de
cortul tău. Singura condiție, ce ți-o cere El, este ca această
zicere să o spui cu inima și să o dovedești cu fapta.
Multe se schimbară în familia lui Zoran din acea dimineață

plumburie de început de toamnă, de la gânduri și acțiuni, la
crezuri și idealuri. Până să înțeleagă cei mai mulți din sat că
vremurile prezise de Maida chiar vor fi grele și că nu trebuiau
bagatelizate cele scrise în mai toate gazetele, nu numai în
„Universul”, Zoran deja pornise la război. Era războiul lui și al
Maidăi cu primul inamic, criza economică, ce lovea orbește de
la bancheri și patroni de fabrici, până la ultimul țăran.
Cu durere de inimă se despărți de cei doi murgi favoriți pe
care-i vându împreună cu cocia unui căruțaș din Răcășdia. Nu
mai avea mușterii pentru transportat marfă, negustorii puseseră
comerțul în cui și se gândi să se apuce de poștărit către Oravița
și Anina până nu i-o lua altcineva înainte. Trebuia să se
mulțumească cu mai puțin decât îi ieșea înainte, dar decât de
loc…
Cu mâhnire, Zoran, tăie din zăbran cinci goruni frumoși pe
care-i vându unui dulgher din Naidăș. Cu banii câștigați din
acest soi de afaceri, aducătoare de întristări, cumpără de la
vecinul său de casă și de arie, două pogoane neînsămânțate.
Cum veni primăvara lui 1930, plăti aratul și semănă pe tot
pământul porumb, floarea soarelui și grâu.
30
Cei de la birt râdeau de el clevetind: „Geaba are pământ

dacă nu știe să facă agricultură… Doar monocultura aduce
bănet, iar el se ia după capul muierii care i-a sucit mințili de
tăt…” După doi ani, clevetitorii amuțiră. Leul se devalorizase,
iar samsarii de cereale cumpărau dublele la preț de nimic.
Zoran vindea puțin, doar cât avea nevoie să-și plătească
funcia și școala băieților. Restul păstra pentru nevoile casei și
pentru troc. Acesta din urmă devenise „schimbul valutar” cel
mai apreciat între localnici și nu numai.
În acei ani, în sat totul se zburlise: bunăstarea, omenia,
credința. Această dezordine se manifesta mai peste tot ca și în
țară, ducând politica în zone tulburi.
Codreanu, conducătorul Gărzii de Fier, a întemeiat partidul
Totul pentru Țară voind să câștige, cu programul lui fascist și
antisemit, alegerile. Nu era original, dar în acei ani de criză,
destui îl acuzau de imitare a celor întâmplate în Germania,
când Hitler a câștigat pe această direcție puterea.
Tânăra democrație de pe meleagurile României și-a văzut
adesea veșmintele pătate cu sânge de lideri politici. Se îngloda
tot mai mult într-un totalitarism al camarilei casei regale, bazat
pe interese, ce deschidea drumul spre dictatură militară.
„Universul” aducea primul știrile triste, și aici, în Banatul
de deasupra Clisurii Dunării. Poze mari cu știri lugubre despre
dreptatea făcută cu pistolul sau despre prim-miniștri asasinați,
scrise pe prima pagină în chenar de doliu, apăreau în ziarul citit
de Zoran și comentate cu Maida la lumina lămpii de gaz din
bucătărie, în tovărășia băietanilor ce începeau să înțeleagă
frânturi.
Zile întregi vorbiră despre asasinarea lui I.G.Duca pe
peronul de la Sinaia, la câteva zile după Crăciunul lui 1933,
despre arestarea lui Codreanu și moartea lui, ce a stârnit
supărări, împreună cu alți legionari în timp ce se aflau sub
escorta jandarmilor.
31
Mircea Bulatov
În 1939 la începutul lui septembrie, Zoran citi în

„Universul” despre intrarea armatelor lui Hitler în Polonia,
când mezinul începuse anul școlar, acum la liceu, iar ceilalți
doi trimiteau părinților scrisori din armată. Spre sfârșitul lunii,
citi despre asasinarea altui prim-ministru, Armand Călinescu,
pomenită cu litere de-o șchioapă într-o ediție specială.
Lui Zoran începuse să-i fie teamă.
După ce cumpăra ziarul, îl desfăcea cu un amestec de grijă
și neliniște: „Dacă se pomenește de o altă grozăvie aducătoare
de rău? Dacă nenorocirile o să se abată și peste noi sau peste
băieți, pe unde-or fi…?”
Această teamă deveni o regulă de a fi pentru mulți din sat și
din țară în 1940.
În iunie U.R.S.S.-ul a luat Basarabia, în august, Germania și
Italia au hotărât ca o parte din Transilvania să fie cedată
Ungariei horthyste, iar în septembrie, Dobrogea Nouă,
Cadrilaterul. România devenise o țară ciungă din care colții
hrăpăreți ai vecinilor mușcau cu nesaț. Nemulțumirea celor
mulți se îndrepta spre rege, căruia îi reproșau că nu făcuse
nimic împotriva acestor ciuntiri. Antonescu și legionarii, amici
cât leul și hienele, au ațâțat jarul acestor nemulțumiri
transformându-le în indignare și revoltă pentru a-l alunga pe
rege și a ajunge la putere. Au „păpat” câtva timp împreună, dar
fiecare voia totul pentru sine. Astfel, în ianuarie 1941, hienele
au atacat leul, declanșând rebeliunea legionară și spulberarea
„amiciției” lor. În același an, fiul cel mare al lui Zoran trebuia
să fie lăsat la vatră, dar se conformă, pe 21 iunie, apelului la
luptă al mareșalului Antonescu „Ostaşi, vă ordon: treceţi
Prutul!” În timpul marii mobilizări îi urmă și fratele mijlociu ce
tocmai terminase seminarul teologic, doar mezinul, ce urma
încă liceul, nu fusese trimis pe front.
Până în 1945, cât dură războiul, Maida ținu mai multe zile
de post negru decât cele în care băga ceva în gură.
32
Nopți întregi le petrecea în genunchi, rugându-se pentru

băieții de pe front, dar și pentru mezinul ce îndrăgi și el Biblia
pe care visa să o povestească la cât mai mulți, pentru a nu fi răi
și ca ei, la rândul lor, să schimbe lumea în bine.
Visa să nu mai fie războaie și dragostea să-i unească pe
oameni. Dumnezeu-bunuțu’ ascultă rugăciunile Maidăi și îi
aduse, în ’45, băieții din război. Bătrânii satului ce o clevetiseră
în tinerețe, o pizmuiau acum mai abitir pentru aceasta. Unii
chiar lăsară mândria jos și o întrebau: „Dumnezeul tău, Maida,
e mai puternic decât al nostru? Atâția flăcăi din sat au murit pe
front, iar ai tăi s-au întors amândoi, teferi și nevătămați.”
Tuturor le dădea același răspuns: „Dumnezeu este Același,
Unul singur, doar credința să ne fie cât un bob de muștar și…”
Aici Maida se oprea, iar întrebătorii rămâneau nedumeriți și
aflau că dezlegarea enigmei o puteau afla în Biblia pe care erau
invitați să o citească. Unii au aflat-o chiar în biserica din casa
ei, chiar de la cei ce au fost păziți de Îngerul Domnului prin
„stepele” războiului abia terminat. Am uitat să vă spun că, încă
de la începutul războiului, în locuința Maidăi, în camera cea
mare ce dădea la uliță, se înființase o Casă de Rugăciune. La
început, propovăduia un pastor din satul vecin, dar apoi, tot
mai des, mezinul Maidăi. Terminase și el seminarul teologic,
ce își întrerupsese cursurile pe vremea războiului, cel pe care-l
absolviseră și frații lui pe atunci mobilizați pe front.
Revenind la șirul povestirii, cei doi băieți lăsați la vatră
stătură puțină vreme în sat. Căsătoriți și cu seminarul terminat,
fură solicitați să slujească în parohii de la oraș, rămase
„văduve” din motive nestrăine de războiul abia sfârșit. Cel
mare începu munca pastorală la Lugoj, iar mijlociul la Sibiu.
Doar mezinul rămase lângă părinți. O făcea din trei motive,
toate legate de iubire. Prima era o dragoste încă nemărturisită
pentru o tânără cunoscută în biserica din satul vecin, unde era
chemat adesea să predice.
33
Mircea Bulatov
A doua era dragostea față de maică-sa de la care îndrăgise

cele scrise în Biblie și care îl îmboldea tot mai des în ultima
vreme zicându-i: „Să te-nsori băiatu’ mamii… Mai grabă, dar
cu chibzuință că vreau apuca să-ți legăn băietu’ ce-i hărăzit a fi
proroc și să-i dau binecuvântarea ce-o păstrăz de-o viață”.
„Ciudată e maica!” Se gândea mezinul când Maida aducea iar
vorba despre însurătoare grabnică. A treia dragoste a tânărului
era una secretă și neînțeleasă bine nici de el. O simțea când
hălăduia vara prin zăbranul răcoros, strângând lemne pentru
iarnă. Aidoma se întâmpla când făcea baie sau punea noaptea
minciocul în Nera care-i încânta privirea cu luna reflectată în
unduiri sclipitoare. Dar mai ales simțea acel fior de bucurie ce-i
încânta sufletul, urcându-l pe culmea fericirii, când hălăduia
prin Clisura Dunării, acolo, în începutul ei, cât încă nu se
îngusta în defileul de la Cazane.
Drumul nu era lung, două-trei ceasuri cu căruța sau patru la
pas bărbătesc. Când era copil, când încă nu vânduse Zoran
cocia, drumul era o încântare și se găta într-un ceas și ceva.
Acolo, pe mal, privind uriașul fluviu, Zoran își învăța copiii să
cânte Valurile Dunării la acordeon. Cum să nu pricepi
acordurile frumosului vals când Dunărea îți fremăta la
picioare?
Mezinul se dezmetici din aceste încântări în timpul
foametei anilor ’46-’47. Oare era apogeul vremurilor grele,
pomenite de Maida? Munceau din răsputeri amândoi, bătrânul
Zoran și mezinul lui. Maida se mișca din ce în ce mai greu, nu
mai putea ajuta la muncă, iar ceilalți doi băieți, pastorii, veneau
rar doar la prașilă și la recoltat. Apoi, mai toată rodirea mergea
la cote, iar cotele în U.R.S.S. și la dispoziția P.M.R-ului, la
Raion. Băieții de la oraș aveau și altă scuză: banii erau puțini,
iar biletele de tren costau, nu glumă. Leul, valoarea lui, intrase
la apă mai ceva ca înainte de război. Comuniștii preluaseră
toate hățurile trăsurii României și parcă se grăbeau să o
transforme cât mai repede în căruță.
34
La oraș dezbinau lumea împărțind-o pe clase și profesii.

Aici, la sat, împărțiră țăranii după modelul sovietic, în țărani și
țărani. Împărțeala se făcea în funcție de pământ. Țărani fără
pământ, țărani săraci, mijlocași, chiaburi și moșieri. În ’48
Zoran mai-mai să nu fie trecut pe listele de chiaburi. Scăpă la
sfatul unui notar din Răcășdia ce-l povățui: „Dă-le zăbranul de
goruni că tot nu o să te mai lase să tai din ei”.
În noaptea naționalizării din ’48, cei categorisiți moșieri au
fost ridicați și au fost strămutați în alte localități unde nu știa
nimeni de ei, iar casele lor au fost transformate în sedii G.A.S.
ce foloseau pământul proaspăt expropriat. Se zvonea că
urmează țăranii numiți chiaburi și apoi cei alde Zoran,
mijlocașii. Să fie zvonuri? Degeaba Zoran mai cumpăra
„Universul” ca să afle ce se mai întâmpla prin lume și prin țară.
Ziarul nu mai era plin de știri ca înainte de război când era
condus de Stelian Popescu.
Fusese naționalizat, iar acum apărea sub conducerea unui
„comitet de direcție” ce aproba pentru tipar doar comunicate și
articole cu „direcții” de sorginte sovietică. Lui Zoran nu-i
rămânea decât să asculte de cele spuse de nevastă-sa care avea
o altă sursă de informare, mult mai de sus, de la Cel ce
îngăduia evenimentele.
Într-o zi, mezinul își luă inima-n dinți și o întrebă pe fata de
care se îndrăgostise, dacă vrea să-i fie soție. Bucuros, după ce
primi acceptul, veni cu mândra să o prezinte maică-sii. Maida
și Zoran le dădură binecuvântarea, iar după câteva zile urmă o
nuntă fără fast, ca multe din acele timpuri ce deveneau tot mai
roșii în ideologie și tot mai gri în concretul existențial. În iarna
aceluiași an Zoran răci puternic și o lăsă pe Maida în seama
noii nore și a mezinului. De vină a fost lipsa lemnelor. Pentru a
le procura, mezinul avea voie să culeagă doar vreascuri din
fostul lor zăbran cu goruni, unde copilărise, ce devenise bun al
poporului. Mezinul ținu chiar el slujba de înmormântare la care
participară puțini din sat.
35
Mircea Bulatov
Popa le zisese mirenilor că n-au ce căuta la înmormântarea

lui Zoran, că de, făcuse parte dintre cei ce se roagă fără a săruta
icoanele și ai cărui fii îndeamnă oamenii să asculte mai mult de
cele citite în Biblie, decât de Sfânta Tradiție.
Mai toți sătenii pășiră în anii ’50 cu stângul și păreri de rău.

Activiștii veniți de la Raion duceau muncă de lămurire ca toți
să se înscrie la colectivă. Erau conduși de un trimis de la Raion
ce pe vremea războiului, în prizonierat la sovietici, fusese făcut
din caporal, direct ofițer în divizia Tudor Vladimirescu,
formată din soldați români convinși în lagăre să lupte împotriva
lui Antonescu. Se școlise ca activist pe vremea aprigei
campanii electorale din 1946, când încerca fără succes să
convingă electorii să voteze formațiunea comunistă, punând
tineri soldați să picteze zidurile cu sloganul „Votați Soarele”.
La fel, țăranii simțeau că sunt mințiți, că o să fie bine dacă
votează Frontul Plugarilor, simțeau că o să li se fure pământul
cu promisiuni precum că o vor duce ca-n rai, după ce totul o să
fie al tuturor.
Cei împotrivitori erau chemați ba la comisie, ba la Raion,
ba la cercetare la pichet, în funcție de împotrivire. Erau ocărâți
cu sudalme că-s chiaburi și din dușmani ai poporului muncitor
nu-i mai scotea nimeni.
Mezinul, devenit bărbatul casei după plecarea fraților la
oraș, la sfatul mamei, cedă și semnă pentru colectivizare.
Maida își liniștea băiatul: „Dragul mamei, nu-ți fă inimă rea.
Asta-i vremea lor, trebă să sugă că-s căpușe. Cât? Până se
umflă și cad, dacă nu fac pui. Am aflat că vor veni aceste
timpuri încă de pe vremea când abia mă cununasem cu
răposatu’ taică-tu. Vei vedea multe nelegiuiri în jurul tău, dar
cât te ții scai de Domnul, ele nu te vor atinge. Scrie în Cuvântul
Sfânt că niciun fir de păr nu-ți va cădea, iar prin răbdarea ta îți
vei izbăvi sufletul”.
Cele spuse de Maida se împliniră întocmai.
36
După înființarea CAP-ului, mârșăviile și josniciile deveniră

lege la Sfatul Popular al comunei. Dacă nu erai rudă sau
„pretin” cu președintele și făceai „cerere” încheiată cu
obligatoriul „Trăiască lupta pentru Pace!”, primeai învoire
pentru a tăia ceva lemne de foc din zăbranul ce altădată fusese
al tău, doar dacă „atașai” un purcel sau ceva orătănii. Așa
obțineai căldură în sobă pentru o iarnă.
În ’51 nora Maidăi născu primul copil, un băiat. Mezinul își
făcea probleme, cu ce o să-l crească, acum, când toți din sat
deveniră egali, în sărăcie. Ascultă de sfaturile mamei și se
abandonă în mâinile Domnului, devenind pastor în bisericuța
satului ce funcționa în continuare în propria casă. Din averea
de altădată a lui Zoran, mezinul rămase doar cu casa, cu
acareturile și grădinița din spate.
În grajdul dublu, unde altădată mugeau vacile cerând să fie
mulse și caii nechezau gata să iasă la plimbare, fluiera acum
vântul a pustiu. Căruța și caii, tânărul pastor îi cedă la colectivă
printre ultimii din sat. Totul se făcea „de bunăvoie” la
îndemnul noilor conducători ai comunei numiți de la Raion.
Într-o duminică, după ce ținu predica de seară, pastorul,
mezinul Maidăi, încheie cântând la harmoniu Dragoste divină
sfântă. După fiecare strofă credincioșii cântau cu toții refrenul:
El în cer ne va deschide
Poarta de mărgăritar
Şi spălaţi în al Lui sânge
Vom păşi salvaţi prin har.
Pe Maida, ce stătea cu nepoțelul în brațe, o podidiră

lacrimile, iar după ce plecă și ultimul enoriaș, își chemă nora și
băiatul lângă ea.
— Dragii mei copii, a sosit ceasul…
— Ce ceas mamă?
— Cel al binecuvântării și de rămas bun.
37
Mircea Bulatov
— Unde vrei să pleci? întrebă mezinul, gândindu-se că

maică-sa dorea să-și vadă ceilalți copii de la oraș.
— La El. L-am văzut astă-seară cum mi-a deschis poarta
de mărgăritar. Deocamdată, doar pentru mine. Mă cheamă…
Voi, mai încolo.
— Poate a fost doar un gând de-al tău, mamă…
— Nu! Am fost chemată pe nume, dar înainte să plec am
să vă spun ceva din partea Lui. Vremurile grele despre care El
m-a înștiințat încă din tinerețe că vor veni, nu se vor termina
așa curând. Voi să nu vă dezlipiți de El și vă v-a purta de grijă.
Ca semn că așa o să fie, micuțul din brațele mele va crește cu
frică de Dumnezeu și va trăi ca un proroc al vremurilor lui. Îl
va sluji pe Domnul împreună cu fratele lui pe care în curând,
după plecarea mea, El o să vi-l dăruiască. De aceea, chem
binecuvântarea Domnului peste el.
Nu peste multă vreme Maida păși pe porțile de mărgăritar.

Își isprăvise alergarea și se împlinise profeția dogarului,
primită în tinerețe.
Acolo, în prag de altă lume, o întâmpină chiar Cel cu care
făcuse cunoștință în Biblia cumpărată de la Arad și a cărei
tipărire acum era interzisă.
În toiul verii lui 1958, mezinul Maidăi devenise deja un
pastor cunoscut în mai toate satele din jur. Oamenii îl respectau
tot mai mult. Chiar și popa din sat îl aprecia într-un fel, că nu-i
făcea concurență, dar începuse să-l pizmuiască puțintel pentru
charismă. Aflase că pastorul îndemna, nu fără succes, în mai
toate predicile ca enoriașii să și trăiască cele propovăduite sau
citite de el din Biblie. Sătenii, curioși, începură să compare, iar
gurile rele, neavând ce cleveti, pomeneau între ele: „Vezi,
mezinul Maidăi i-a călcat pe urme și deși e pastor, muncește și
la colectivă, doar atât cât îi trebă pentru lemne”.
38
Cu un an înainte, pastorul aflase că la colectivă se primise

de la Raion un ordin dur, uciderea cailor. Era venit de sus de
tot, cică de la viceprim-ministrul4 de atunci. Motivul: „Vacilor
le sunt mâncate coarnele de cai”. Ordinele venite de sus, cât ar
fi fost de tâmpe, trebuiau musai îndeplinite. Inflația de carne de
cal bântui un timp toate abatoarele. În plus, pe atunci comerț cu
vestul nu se prea făcea, iar despre Lasagna cu carne de
cabaline, apreciată la Londra sau Paris, nici pomeneală.
Degeaba carmangii modificaseră rețeta salamului parizer,
înlocuind carnea de porc sau vită. Nu mai făceau față la miile
de cai aduși de aiurea, iar atâția sfârșiră în gropi comune.
Nepotul cel mare, cel binecuvântat de Maida înainte de
plecarea pe „porțile de mărgăritar” și despre care pomenise că
va trăi o viață de proroc, nu mai era singur la părinți de ani
buni.
Prorocul, așa îl voi pomeni de aici înainte, avea deja un
frate, cu doi ani mai mic, ce-i devenise până acum, în prag de
școală, prieten și competitor de nădejde.
Prorocul, ce studiase deja abecedarul și buchisea bine în
cartea de citire, cumpărate amândouă din timp de tatăl ce-l voia
bun la învățătură, hotărî că-i vremea și de-o „expediție”.
Trebuia să vadă cu ochii lui acel loc, departe de sat, către Nera,
nepermis copiilor și botezat în șoaptă de gura lumii: „cimitirul
cailor”. Plecarea celor doi băieți către apă nu stârni neliniști
părinților. Vara mai toți copiii mergeau la bălăceală. Prorocul,
după ce trecu de capătul satului își îndemnă fratele să-l urmeze,
nu către apa răcoritoare, ci către o pârloagă înconjurată ca o
redută cu tufe de scaieți. Ajunși lângă bariera țepoasă, ce le
trecea de creștetul capului, fură surprinși de zgomotul venit de
dincolo.
4
În anul 1957, viceprim-ministrul Alexandru Moghioroş a dat ordinul ca
toţi caii din România să fie ucişi, pe motiv că ar consuma hrana vacilor.
Astfel, ar fi fost omorâţi circa 800.000 de cai.
39
Mircea Bulatov
Aducea cu bâzâitul bondarilor de pământ pe care îi

prindeau când se duceau să culeagă vreascuri în zăbranul de
goruni. Semăna, dar era parcă multiplicat de zeci sau sute de
ori. Porniră roată în jurul scaieților până ce găsiră un intrând
prin care se strecurau niscai șleauri de căruță bătucite și tărcate
cu urme albe de var. Pătrunseră prin spărtura împletiturii de
scaieți și rămaseră înmărmuriți în fața unei priveliști pe cât de
ieșite din comun, pe atât de îngrozitoare. Își strânseră mâinile
până la durere, iar picioarele, ce nu mai puteau păși, porniră să
tremure.
În fața ochilor, o groapă imensă aproape acoperită cu
pământ, din care răzbăteau pe margine zeci de schelete
cabaline, albite de soare, ploaie și var. La doi pași de ei, în
dreapta, un roi de muște bâzâia asurzitor ciondănindu-se pe
rămășițele găsite în găvanele ochilor unui craniu de cal ce
rânjea cu toți dinții rămași fără protecția buzelor de altădată.
Șocul primului moment trecu, iar Prorocul se uită și în stânga.
Destul de aproape, piciorul din spate al unui cal, de care mai
atârna ceva piele încă nearsă de var, își avânta copita potcovită
spre cer. Caielele stăteau mai mult în aer, semn că gerul iernii
și arșița soarelui trecuseră peste ce altădată definea puterea
unui cal. Ca vrăjit, Prorocul prinse ceva curaj, întinse mâna și
apucă potcoava.
Nu trebui să tragă prea puternic, căci ea se desprinse de
copita putredă împreună cu o caielă rămasă să-i țină companie.
Mișcarea bruscă de la marginea gropii mișcă puțin maldărul de
oase albe făcând ca roiul de muște să decoleze. Frații, crezând
că escadrila de insecte vine să-i atace, căpătară curaj și
picioarele mânate de adrenalină îi conduseră în fugă departe de
tufele de scaieți, departe de „cimitirul cailor”.
Dură ceva vreme până ajunseră acasă, dar pastorul, citind
teama din ochii băieților, îi luă de-o parte și-i întrebă:
— Cine sau ce v-a speriat așa tare?
— Caii…
40
— Care cai? În sat nu mai sunt… Înseamnă că ați fost la

sediul colectivei. Doar acolo mai îs câțiva…
— Nu, tata! Am fost la cimitirul lor…Am văzut cât de
mulți sunt îngropați acolo… mulți. N-au murit de moarte bună.
Sigur i-au omorât oameni răi, iar dacă au făcut atâta rău,
înseamnă că or să mai facă. Uite aici o potcoavă luată de-acolo.
E cu două nasuri. E de la picioarele din spate, cum am văzut că
au cei de la cooperativă.
Pastorul luă potcoava din mâna băiatului și întorcând-o
când pe față, când pe dos, căzu pe gânduri.
Între cele două nasuri ale potcoavei, pe mijloc, se mai
zăreau doi de R poansonați la cald, ca o emblemă. Însemna că
potcoava era una veche de pe vremea când el era copil și
mergea cu taică-su la potcovarul din Răcășdia. Fierarul cerea
mai mult decât alții, dar bătea doar potcoave marcate cu oțel
tare de Reșița. Pe atunci, doar cei înstăriți și boierii din
împrejurimi aveau caii potcoviți cu „încălțări” marcate R-R,
adică Reșița – Răcășdia.
Să fi fost potcoava chiar de la un cal de-al lui Zoran, taică-
su? Gândurile îi șopteau: „A aflat băiatul de la cineva din sat
despre „pogromul cailor”, sau singur, sau…? Dacă i l-a
descoperit chiar Domnul? De ce a zis băiatul: „Sigur i-au
omorât oameni răi, iar dacă au făcut atâta nenorocire, înseamnă
că or să mai facă”.
Sunt doar vorbe curioase de copil sau prorocește? Dacă
mama Maida a avut dreptate? Dacă băiatului o să-i fie hărăzit
să trăiască precum un proroc? Nu scrie în Biblie, acolo, la
Amos, că Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi
descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci?”
41
Mircea Bulatov
42
Când rănile sunt uitate
U
rgia venită din cer, ca un blestem neașteptat peste
București în ziua celor patru de patru, zguduia
pământul cu exploziile bombelor „dăruite din
belșug” de avioanele Liberator pe patru a patra, patruzeci și
patru. Era primul bombardament al aliaților din ucigătorul șir al
celor ce au venit în acel aprilie peste România, aliată cu forța
Germaniei lui Hitler. Ținta principală a bombardamentului a
fost zona Gării de Nord cu Triajul și atelierele CFR.
Doar că un milimetru mai acana, în ochii țintașilor din
bombardiere, obosiți de lungul zbor de peste Mediterana, s-a
materializat prin exploziile bombelor căzute la kilometri
distanță. Giuleștiul, cartier aflat în apropierea liniilor de cale
ferată ce ieșeau din Gara de Nord, plăti și el tributul acestor
„mici” greșeli de ochire. În acele zile și-au aflat sfârșitul mulți
civili, victime colaterale ale nebuniei marelui război. Ca să nu
fie duși prea departe morții, a fost încropit un cimitir cu nume
de tristă amitire: „Patru aprilie”.
Proprietarii rămași în viață și-au reparat cum au putut casele
avariate, iar pe cele ale rubedeniilor, victime, duse la cimitirul
pomenit mai înainte, le-au vândut cu tot cu gropile din preajmă
rămase de la bombardament. Casele, avariate sau nu, cât și
terenurile din zonă s-au vândut ieftin și repede. Motivul nu a
fost numai cel al gropilor uriașe ce costau mult pentru a fi
umplute cu pământ de căruțașii din capătul mahalalei.
Justificarea prețului scăzut stătea în teama unei repetări a
grozăviei în caz că începea o nouă conflagrație.
43
Mircea Bulatov
Numeroși basarabeni, refugiați în patria mamă după raptul

din iunie 1940 și aciuați care pe unde au putut sau unde au avut
repartiția pe perioada războiului, acum, după terminarea lui,
căutau să se stabilească definitiv în capitală unde se găsea mai
ușor de muncă.
Imediat după 1945, când grija pentru ziua de mâine tulbura
gândirea multora, de la politică până la procurarea hranei,
locuitorii Giuleștiului începuseră să uite grozăviile lui aprilie
din urmă cu un an.
Printre ei se afla și Pascale, un tânăr croitor la o făbricuță de
confecții. Fusese proaspăt numit șef al echipei pentru costume
bărbătești. Avansarea venise împreună cu o mică mărire de
salariu ce-i prindea bine, căci din ianuarie 1944 avea două guri
de hrănit. Atunci, în ultima zi a acelei luni friguroase, în toiul
nopții, i se născuse primul său copil, un băiat pe care soția lui îi
propuse să-l boteze Anton.
Pascale, ce nu-i refuza nimic frumoasei lui soții, acceptă.
Nu se opuse nici numelui provenit de la sărbătorirea lui
Antonie cel Mare, ocrotitorul de farmece și blesteme al
credincioșilor, trecut în calendarul ortodox la mijlocul lui
ianuarie. Pascale nici nu credea în sfinți, căci frecventa, pe
atunci, doar el, fără nevastă, o biserică neoprotestantă din
marginea cartierului, unde la enoriașii bucureșteni sadea s-au
alipit și câteva familii de basarabeni, proaspeți aciuați în
cartier. Acceptase propunerea soției din cu totul alt motiv, pe
cât era de frumoasă, pe atât era de plăpândă, suferea cu
plămânii și nu voia să o necăjească cu ceva. Când iarna
următoare bătu la ușă, cuteză să-și mute familia într-o căsuță
mai bine încălzită, cu sobe de teracotă ce dogoreau, nu cu
godin de fontă, ce făcea mai mult fum decât căldură. De fapt,
căsuța era jumătatea unei locuințe stil vagon cu mai multe
camere, de pe o stradă aflată în apropierea bisericuței
frecventate de Pascale. Era proprietatea unor enoriași bătrâni al
cărui băiat murise pe front, la Cotul Donului.
44
Partea lui de casă o închiriaseră lui Pascale la un preț

modic, mai ales acum pe vreme de ger. Nici avans pe trei luni,
cum se cerea în cartier, nu i-au cerut. Bătrânii proprietari se
gândeau mai mult la micuțul Anton ce le aducea aminte de
chipul băiatului lor, din vremea când erau tineri, și care trebuia
musai ajutat pentru ce-o vrea viața să-i pregătească. În aceeași
căsuță liniștită, cu tei la poartă, peste doi ani, văzu lumina și al
doilea băiat al lui Pascale. Pentru frumoasa lui soție cea de-a
doua naștere îi secătui sănătatea-i fragilă. Acest tribut pentru o
nouă viață se manifestă la început în asprirea feminității
jumătății croitorului. Apoi, se continuă treptat, treptat, cu
instalarea unei frigidități pustiitoare. Pascale își potolea avântul
bărbătesc consolându-se cu grija maternă a iubitei lui soții față
de băieți. Tot treptat, treptat, clepsidra timpului instaură peste
locatarii casei bătrânești și peste vecinii cu tei la porți, o liniște
și o înțelegere cu iz patriarhal. Consensul vecinilor, proprietari
sau chiriași, curgea ca o binecuvântare și peste copiii lor.
Aceștia, fete și băieți, se strângeau adesea la mijlocul străzii să
joace șotronul, bâza, sau Țară, țară vrem ostași! Printre ei,
bineînțeles, erau nelipsiți și băieții tânărului croitor care vara
erau îmbrăcați cu veșminte ușoare, croite din stambă ieftină.
Vecinii și, mai ales, copiii acestora se obișnuiră repede cu
ciudații lor pantalonași spilhozen, bufanți ca la curtea Spaniei
în secolul al XV-lea.
Trecură câteva veri și neobișnuiții pantalonași bufanți fură
înlocuiți cu unii albaștri, tot scurți, dar mai mari, potriviți
picioarelor sprintene ce se alungiră și căpătară o alură sportivă.
Vara lui 1956 își intrase pe deplin în drepturi când cei doi
frați, cocoțați pe treapta vagonului de la tramvai, strigau cât îi
ținea gura: „A venit vacanța cu trenul din Franța!”. Anton,
Toni, cum începuseră să-l strige colegii de școală sau de joacă,
ținându-se de mânerul de alamă de la ușa glisantă a vagonului,
sărea pe caldarâmul străzii înainte ca tramvaiul să oprească în
stație.
45
Mircea Bulatov
Când tramvaiul pornea agale, Toni alerga înainte și se

arunca din mers pe scara vagonului de la clasa a doua, în care îl
aștepta fratele mai mic cu ghiozdanele școlare. Îi plăcea să fie
lăudat atât la școală, de învățătoarea care îl socotea cel mai bun
elev al ei, cât și de colegii de joacă pe maidan sau când făcea o
bravură prin cartier.
Spre seară, fetele și băieții de pe stradă se zbenguiau până
târziu. De câteva luni bune, printre ei se aciuaseră și doi băieți
mai mari, prieteni la toartă. Locuiau dincolo de capătul străzii,
peste calea ferată, în zona cea mai rău famată a cartierului,
unde părinții le spuneau că se petrec multe blestemății. Cei doi,
prieteni, Costel, un brunet cârlionțat cu o față drăguță și mereu
zâmbitoare și Vasile, un deșirat cu obraji maslinii plini de
coșuri, ce împliniseră paisprezece ani, dădură mai toată seara
ocheade fetelor de pe stradă. Privirile insistente ale acestora nu
primiră niciun răspuns din partea colegelor de joacă ale lui
Toni. Doar Viorica, o fată ce trecuse de treisprezece ani, se
prinse în jocul lor, acceptându-le glumele colorate spuse cu
jumătate de gură și lăsate neterminate, în șoaptă, la ureche.
Ca un făcut în acea seară, părinții nu-și mai chemară
odraslele cu cuvinte de genul: „Haideți acasă! Mai trebuie și să
învățați pentru mâine!” Începuse vacanța și scăpaseră și ei,
pentru o vreme, de grija școlii.
Când fetele începură să fie chemate la casele lor, Viorica
plecă ultima luîndu-și un alt fel de la revedere, mai special, de
la Costel. Băieții bătură încă ceva timp mingea, mai mult pe
orbecăite, la lumina palidă a becurilor din vârful stâlpilor, apoi
se grăbiră la cină, căci risipa de energie le făcuse la toți o
foame de lup. De acolo, din mijlocul străzii, băieții cei mari
Costel și vlăjganul Vasile, cu o parte din gașca mică, o luară
spre calea ferată, iar Toni cu frate-su și alți patru tovarăși de
joacă, spre casele ce dădeau către linia de tramvai.
Toni se miră când Andrei, prietenul și colegul lui de clasă,
îl conduse până la poartă.
46
După ce o deschise, lăsându-l pe frate-su înainte, dădu să

intre și el. Andrei îl opri, trăgându-l înapoi pe stradă, lângă
teiul din fața porții.
— Am un secret să-ți spun, dar fă-i semn lui frate-tu să se
care în casă. E prea mic pentru…
— Ce secret? întrebă Toni, după ce frate-su intră în casă.
— Ți-l spun, dar rămâne numa’ al nostru…
— Despre ce e vorba?
— Am aflat un pont…
— Care? întrebă din nou Toni, ce devenise curios.
— Viorica i-a promis lui Costel că vine mâine în
porumbiște.
— Și care e treaba noastră? Lasă-i în pace să-și facă
declarații, de ce nu și jurăminte… N-ai văzut că-și tot șușoteau
secrete unul altuia…
— Dar dacă se sărută, dacă se îmbrățișează? Ce ne-ar strica
să vedem un astfel de spectacol? Te aștept în colț până la
unșpe… Eu oricum mă duc. Ei vin la amiază, iar dacă se joacă
de-a doctoru’… O să fie pe viu, nu ca la cinema unde-ți arată
doar începutu’…
Ascunși într-un stog de coceni, cules devreme pentru nutreț

și proțăpit în capătul porumbiștii ce dădea spre balta morii,
unde se revărsau apele Dâmboviței la intrarea în București,
când veneau învolburate primăvara, Toni și Andrei așteptau
„spectacolul”, premieră pentru ochii și mințile lor de
copilandri.
Când soarele ajunse în vârful boltei cerești și arunca spre
pământul uscat doar arșiță, iar umbrele cocenilor parcă
pieriseră, dinspre mahala, de undeva din spatele fostei fabrici
de mobilă Dresler, începură să se audă râsetele Vioricăi ce sălta
zglobie de mână cu Costel. Habar nu avea că „ciobănașul” ce o
răsfăța ca pe o „mioară” se pregătea deja cum să-i sfârtece
castitatea.
47
Mircea Bulatov
Nici cei doi curioși habar nu aveau de intențiile acestuia,

crezând că o să asiste doar la un joc puțin mai deocheat, cel
mult cu trupuri dezgolite. Viorica se prinse în jocul piperat
până ce simțirile-i aprinse o făcură să cadă sub trupul lui Costel
ce începu să se zbată ritmat deasupra-i. Deodată se auzi țipătul
Vioricăi ce striga după ajutor. Era prea târziu, glumețul
ciobănaș devenise măcelar. Dezgustat, Toni îi șopti lui Andrei:
„Hai să-l stropșim cu bulgări. O să-i dea drumu’, iar noi o
rupem la fugă. Suntem doi, nu ne poate prinde să ne bată…”
Toni nu apucă să se înarmeze cum plănui, când prin fața
stogului alergă spre Viorica, apărut ca din pământ, Vasile,
vlăjganul deșirat cu obraji măslinii, amicul lui Costel. Cei doi
tovarăși de blestemății începură să priponească trupul dezgolit
al fetei. Acolo, în semiîntunericul stogului de coceni, Toni și
Andrei închiseră ochii. Nu mai ardeau de curiozitate, îi
cuprinsese pe amândoi scârba, dar teama de a nu fi prinși de
vlăjgani îi țintuia locului. Doar urechile le mai funcționau
auzind scâncetele Vioricăi ce îngăima din când în când către
Costel,: „Nu mă da și lui Vasile! Nu mă da și…”
Într-un târziu cei doi ascunși se dezmeticiră. Peste tot în jur
era liniște. Deschiseră ochii. Nu departe, în fața lor, Viorica
plângea de una singură, strângând în pumni țărâna încinsă de
soarele ce-i învelea trupul siluit cu umbrele cocenilor ce
începuseră să se alungească.
Câteva săptămâni copiii nu mai ieșiră la joacă. Părinții îi

țineau mai mult prin case. Gura lumii o găsea vinovată pe
Viorica și pe părinții ei care deși erau bisericoși nu au știut să o
crească, să o păzească, să… Băieții sparseră primii „gheața”
din timpul vacanței mari, când ieșiră din nou la o miuță.
Vlăjganii de peste calea ferată nu mai veneau pe acolo.
Când ieșeau în cartier, spre tramvai, ocoleau pe departe strada
Vioricăi, înhăitându-se pentru protecție cu cuțitarii și barbugii
mahalalei.
48
Echipa din care făceau parte Toni și Andrei, în meciul care

urmă, primi o grămadă de goluri. Toți se mirau, cum de jucau
așa prost, ei care altădată erau golgheterii echipei. Numai la
fotbal nu se mai gândeau cei doi, care multă vreme se simțiră
vinovați față de Viorica. Toni s-a gândit un timp, dacă o va
întâlni să-i ceară iertare că nu a avut curajul să-i sară în ajutor.
Nu a întâlnit-o multă vreme, iar dorința de a-și mai cere scuze
s-a pierdut undeva în sufletul lui ce refuza să priceapă cum
sentimentele, care apropie un tânăr de o fată, pot fi amestecate
cu ceva de genul acelor manifestări animalice, văzute de el
printre genele-i crispate, acolo, în umbra cocenilor, într-o zi
toridă de vară.
49
Mircea Bulatov
50
Ai note de zece, nu și cravată de pionier
A
colo, în satul bănățean unde de ani buni se odihnea
nu departe de apele Nerei, sub glia cimitirului,
Maida, bunica Prorocului, vara lui 1961 se anunța
mai devreme și mai toridă ca de obicei. Aprinsă, ca și vara ce
încinsese deja pământul, era și discuția dintre cei doi învățători
ai școlii primare din sat. La discuția fierbinte ce mai avea puțin
și devenea ciondăneală, nu asista nimeni, ba da, câteva vrăbii
ce se ciorovăiau aidoma pe creanga cireșului ce atingea cu
fructele-i aproape pârguite, fereastra cancelariei ce se
deschidea spre exterior. Unul dintre învățători, cel mai tânăr, ce
cumula și funcțiile de director și de instructor de pionieri, îl
mustra pe celălalt, neținând cont că avea părul aproape alb..
— Degeaba insiști, nepotul lui Zoran nu primește cravată
roșie!
— Dar e cel mai bun din școală, are zece pe toată linia.
Când l-ai examinat chiar tu, crezând că sunt părtinitor, aproape
te-a încuiat, el pe tine. Încercai să-l lămurești că „Gagarin a
zburat în spaţiu și nu a văzut niciun Dumnezeu acolo.” Te-ai
făcut că plouă când ți-a răspuns că asta scrie doar în ziare și
te-ai enervat de-a binelea când ți-a servit-o cu: „Cine nu L-a
întâlnit pe Dumnezeu pe pământ, nu are cum să-L vadă nici în
spaţiu.”
— Astea nu mă conving, ci din contră, mă obligă să
interzic ca puștiul să primească cravata de pionier. Nu vezi că a
51
Mircea Bulatov
devenit bigot ca taică-su, predicatoru’. Apoi, cum să fie făcut

pionier un fiu de popă, de predicator sau de papistaș?
— Papistaș nu-i o funcție ecleziastică, ci o alegere
religioasă… Lăsăm asta la o parte pentru a o lămuri altădată,
dar de ce judeci cu măsuri diferite? Anul trecut nu ai trecut cu
vederea și l-ai făcut pionier pe nepotul preotului ortodox?
— Păi… ce nu înțelegi? Ai fi vrut să-i înrăutățesc situația
motivând că nu are „origine sănătoasă”? Tinicheaua i-ar fi
zdrăngănit toată viața și dacă ar vrea să se facă inginer sau
doctor, n-ar mai putea. Poate l-am câștigat pentru noua
societate ce în curând o să fie toată cu picioarele pe pământ,
atee, socialistă și nu peste mult timp comunistă.
— Aiurea! Nici tu nu crezi ce spui. Nu te-a împins
bunătatea spre acest compromis ci… știi tu mai bine ce. Aici,
după o scurtă pauză, enervat, învățătorul mai în vârstă făcu un
semn în direcția interlocutorului, frecând alternativ degetul
mare de arătător ca și cum ar fi numărat banii.
— Întreci măsura! Știi că pot să-ți fac referat?
— Să ți-o spun pe-aia dreaptă, mă doare-n fund de
referatul tău. Mai am o serie, patru ani, și ies la pensie. Mă
deranjează, chiar mă doare, că voit tu închizi viitorul acestui
copil dotat. Îi interzici să fie pionier și cu asta gata, nema liceu,
nema facultate… dar poate până atunci s-or mai schimba
lucrurile.
Săptămâna următoare bătrânul cireș din curtea școlii își

etala fructele roșii sub care noii membri ai detașamentului de
pionieri primeau cravate triunghiulare de un altfel de roșu,
nenatural. Bineînțeles, Prorocul, băiatul pastorului din sat, nu
primi cravata de aceeași nuanță ca marele steag roșu cu stema
PMR, ce stătea atârnat lângă cel tricolor, încercând în zadar să
capete de la acesta ceva prestanță. Bătrânul învățător observând
tristețea din ochii băiatului, după solemnitate îl luă deoparte și-i
spuse:
52
— Nu fi supărat băiete, ai crescut și poți înțelege multe. Ce

să-i faci, pășești pe drumul vieții ce nu-i musai a fi presărat cu
roze. Această nedreptate o să te călească și oricum ai să iei
premiul întâi, tu și Ileana, tocilara, cum îi ziceți voi, băieții.
— Nu-s amărât domnule învățător, doar puțin mâhnit. Mă
cuprinde tristețea când văd colegii prețuind mai mult niște
triunghiuri de pânză roșie, decât încântătoarele cireșe dulci ce
le stau deasupra capului. Când priveam cum le erau înnodate
cravatele, ceva parcă îmi spunea: „Când o să fii mare ai să le
vezi trecute în rândul cârpelor, alături de steagul cel roșu”. Iar
privitor la premiul întâi, vă spun de-a dreptul, nu este corect să
fie două. Există întotdeauna o diferență, o departajare. Unul din
ele, cel hărăzit mie sau Ilenei, trebuie să coboare o treaptă,
gonindu-l pe cel de pe locul doi, iar atunci cel care trebuia să
primească premiul trei, s-ar cuveni să se mulțumească cu o
mențiune. Ar fi trist pentru acesta.
— Tare aș fi vrut să nu ai dreptate… Iar privitor la
viziunile tale, să înveți să le păstrezi doar pentru tine. De la
toamnă o să ai mai mulți profesori și devin periculoase când
sunt împărtășite. Pot să-ți creeze mari necazuri dacă le aud cei
ce au făcut culcuș cald pizmei în inima lor.
Anii următori, până la liceu, Prorocul începu să practice

cele spuse de bătrânul lui învățător. Vedea multe nedreptăți în
jurul lui, dar învățase să-și țină nemulțumirile înlăuntrul lui,
chiar dacă unele evenimente din jur îl afectau pe dinăuntru.
Nimeni nu-i putea citi revolta ce-i clocotea adesea în suflet,
doar fratele lui, mai mic cu doi ani, beneficia câteodată de
împărtășirea Prorocului ce devenea atunci un fel de refulare
inversă. Tainele împunsăturilor bășcălioase sau chiar ale unor
injurii nemeritate nu mai parcurgeau drumul din zona
conștientului în subconștient, ci ieșeau afară dând o tonalitate
de bas corzilor vocale în formare, îmbrăcând cuvintele cu
gravitate și importanță.
53
Mircea Bulatov
În acele momente destul de rare, fratele mai mic devenea

fără voia lui confesorul Prorocului și în doi nedreptatea sau
vorba urâtă era suportată mai ușor. Fratele spoveditor devenise
singurul prieten de vârstă apropiată, din școală și din viață. Cu
trecerea anilor, Prorocul deveni controlat și la vorbă. Putea
vorbi puțin, ca un pustnic, sau mult și cu aplomb, ca un avocat,
în funcție de împrejurare sau de interlocutor. Dacă acesta era
deschis și sincer cu el, vorbele Prorocului curgeau năvalnic,
creând simpatie. Erau însă și alții de alt tip, puțin curioși, puțin
nesinceri. Fie de aceeași vârstă, fie de vârsta profesorilor, erau
farisei cu scopuri ascunse. Prorocul nu-i respingea în
conversație, doar că față de aceștia năvala plină de empatie se
preschimba într-un duel politicos, ca la un antrenament de
scrimă. Și așa cuvintele deveniră cu timpul pentru el o tehnică
de apărare și atac sau leac alinător.
Fără cravată de pionier, Prorocul termină opt clase la

sfârșitul cărora primi o simplă mențiune. În ultimii doi ani de
școală generală, pentru el, nu a mai fost loc nici pentru premiul
trei. Nu se datora unei scăderi la învățătură ci atitudinii de rebel
față de tot ce reprezenta propagandă ateistă. Începuse aproape
să-i urască pe vestitorii lumii noi ce proslăveau comunismul.
Nu trecea granița acestui aproape, căci îl iubea sincer pe Isus și
trebuia să-i respecte învățăturile, doar dorea să-I semene și era
musai să-și iubească dușmanii.
Dacă Prorocul ar fi fost cu câțiva ani mai mare, sfârșitul
școlii generale ar fi fost și sfârșitul educației primite de la
școală. Atunci, odată cu moartea lui Stalin, în Republica
Populară România, nu s-a terminat și epoca stalinistă. Inerția a
fost mare, lungindu-se ani grei în care cei ce se cățăraseră pe
funcții nemeritate își cosmetizau apucăturile bădărane, reușind
caricatural să le dea o alură socialist-democrată.
54
În această bălăceală politică cu iz de permisivitate a

acceptării valorilor reale, Prorocul începu anii de liceu și trebui
pentru aceasta să plătească un tribut greu: despărțirea de
singurul lui prieten și confesor, fratele mai mic, și cunoașterea
unei lumi noi ce se deschidea în jurul lui. Atotcunoscuții lui
vecini din sat, care în minte, pe lângă nume le asocia calități
sau defecte, au fost înlocuiți cu mulți, foarte mulți străini.
Timișoara timp de câteva luni îl sperie de-a binelea. Părea
un univers suprapopulat, agitat și plin de forfotă, iar el un
intrus, un alogen, aparținător al unei alte lumi. Ceva în sufletul
lui îi profețea că acea lume liniștită, pe lângă care valurile
Nerei treceau cu unduiri mlădioase în zilele călduroase de vară
sau agitate când se topeau ghețurile, nu o s-o mai vadă la fel
niciodată. Ca un aruncat în apă, fără a ști să înoate, Prorocul, la
început speriat, se adaptă rapid vieții din marele oraș bănățean.
Îl ajuta și foamea de a cunoaște. Voia să știe cât mai multe,
din orice și nu puțin. La liceu folosea caiete mai mult la
științele exacte pentru care nu prea avea tragere de inimă.
Pentru orele de istorie, limba română, filozofie folosea doar un
singur caiet gros. Avea metoda lui proprie de luare a notițelor.
Scria data și două trei cuvinte, traduse în mintea lui prin idei
rezumative a ceea ce s-a predat. Când era cazul, trecea și ceva
bibliografie din cea recomandată de profesori.
De la liceu, drumul spre casa unde stătea cu chirie, la o
rubedenie, trecea pe lângă o biblotecă populară de cartier
înființată într-o fostă casă negustorească. Aceasta mai păstra,
de pe vremea apartenenței Banatului timișan la Imperiul
Austro-Ungar, scris în relief, anul construcției 1849, sus pe
stucatura frontonului. Casa avea geamuri mari la stradă, iar pe
zidul lateral ce o despărțea de un maidan, câteva luminatoare
poziționate foarte sus, cu ferestre mereu murdare. Aici, pe
maidan, se încingeau meciurile de fotbal organizate clandestin
între colegii de liceu ai Prorocului. Erau clandestine din cauza
pariurilor ce se făceau pe seama lor.
55
Mircea Bulatov
Prorocul, deși mare pasionat al fotbalului și expert în

dribling din anii de școală generală, le refuza invitația pentru o
miuță de antrenament, preferând câteva ore de studiu la
biblioteca din vecinătate.
Se împrietenise cu bătrâna bibliotecară, fostă învățătoare
înainte de război. După 1947, tovarășii i-au interzis să mai
predea, avea „origine nesănătoasă”. Soțul ei, în 1942, când era
tânăr subofițer în armata română, a căzut prizonier la sovietici,
la Stalingrad. În prizonierat a refuzat invitația de a intra în
divizia „Tudor Vladimirescu”, justificându-se că nu-și calcă
jurământul față de țară. S-a isprăvit undeva în lagărele din
Siberia, iar soția, la sfatul rudelor, a divorțat de partenerul de
viață neprezent în țară, dar socotit „trădător” al noii puteri și
așa a putut să obțină postul de bibliotecară, din care să poată
trăi.
Ceva matern o îndemnă pe fosta învățătoare, ce nu avusese
copii, să se poarte mai afectuos cu acest adolescent avid după
lectură, ce petrecea ore bune, acolo în bibliotecă. Prin marile
geamuri ce dădeau spre stradă îl vedea cum refuza mereu
politicos, dar ferm, invitația colegilor la o partidă de fotbal.
Într-una din zile lui mai 1967, prin ferestrele întredeschise,
bibliotecara auzi persiflările colegilor Prorocului după ce
acesta se despărți de ei pentru a alege compania cărților:
„Lasă-l bă, ăsta-i șoarece de bibliotecă!” Se hotărî să se apropie
mai mult de tânărul liceean iubitor de cărți. Îl lăsă să dea o raită
printre rafturi și să-și aleagă fără îndrumarea ei ce cărți dorește.
Știa că nu este dintre aceia care furau cărți și le doseau sub
haină. Când îl văzu nedumerit cum căuta în rafturile cu cărțile
de istorie, se apropie de el.
— Te văd posomorât. Cauți ceva și nu găsești?
— Da… caut ceva despre răscoala din 1907. S-au împlinit
optzeci de ani și profu’ de istorie zice că o să ne țină o lecție
specială chiar dacă anul acesta nu facem istoria României. Cică
56
a fost ultima răscoală țărănească din Europa… Și nu găsesc

ceva doar despre ea, aici…
— Am în altă parte, la clasicii noștri. Ceva scris de I.L.
Caragiale.
— Cel ce-a scris „O scrisoare pierdută” a scris și despre
răscoală?
— Da, și încă foarte bine, ca o radiografie, îl întrerupse
bibliotecara pe tânărul interlocutor, preschimbându-se pentru
câteva momente în învățătoarea de altădată, doritoare de
călăuziri explicative, aducându-i o carte pe coperta căreia trona
portretul scriitorului, numele acestuia și un titlu mare
„SCHIȚE”.
— Păi, doamnă, scuzați, tovarășă bibliotecară, am citit din
schițele lui Caragiale, așa l-am cunoscut pe Goe, pe Bubico…
— Dar cu „arendașul român” ai făcut cunoștință?
— Nu!
— Vezi, domnișorule, în această carte ai să-l găsești. Este
unul din pricinașii marii răscoale și uite aici „radiografia”
despre care îți spuneam. O s-o citești în câteva minute, se
numește: „1907 din primăvară până-n toamnă”. Iar privitor la
„tovarășă” te rog să nu-mi mai zici așa, măcar când nu avem
martori. Mă indispune, îmi trezește amintiri urâte.
— Ciudat! Și tata îmi zice la fel. Dumneavoastră pot să vă
spun asta, simt că sunteți altfel decât majoritatea…
— Mi-ar face plăcere să-ți cunosc părinții.
— Nu puteți! Nu-s din oraș, lucrează la colectivă, departe,
într-un sat din josul Banatului, spre Clisura Dunării. Mamei
nu-i place trenul, iar tata este pastor și parohia lui se întinde pe
mai multe sate. Eu, în vacanțe, plec de aici, de la rubedenia
unde stau cu chirie, să-i mai văd și să le dau o mână de ajutor.
— Domnișorule, de când te-am văzut prima oară cum
priveai cărțile și cum le răsfoiai, mi-am dat seama că ești un
băiat, scuze, un tânăr deosebit. Dar ce-ai vrut să spui adineauri
când m-ai categorisit că sunt mai altfel decât majoritatea?
57
Mircea Bulatov
— Doamnă, aveți o privire care spune multe… Parcă ați

avut multe suferințe de îndurat. Nu știu de ce îmi vine să vă
spun că nu va trece mult și veți afla vești despre cineva drag de
care ați fost nevoită să vă despărțiți. Vestea nu o să fie bună,
dar o să vă aducă liniștea de care duceți acum lipsă.
Bibliotecara se întoarse brusc, iar ochii, ce nu mai știau de
mult ce înseamnă lacrimă, i se umeziră.
Ce-i cu tinerelul acesta? Vorbește aiurea! E un mic vrăjitor
sau cuvintele lui sunt o profeție? Mai poate Dumnezeul la care
m-am rugat atâta să-mi dea vreo veste de la iubitul meu soț
despre care nu se mai știe nimic?
Deodată, liniștea din bibliotecă fu spartă de un zgomot de
geamuri ce pățiră așijderea. Ciudat totuși, zgomotul nu venea
din lunga încăpere, ci de undeva parcă din spatele rafturilor
sprijinite pe zidul din fund. Imediat pe ușa principală năvăliră
doi colegi de liceu. Îl salutară pe Proroc, apoi începură mieros:
— Tanti, te rugăm să ne dai mingea… N-am vrut să vă
spargem geamul. Gigel, nătângul, cică se antrena să dea la
vinclul porții și iacă ce-a ieșit! Facem chetă și plătim noi
geamul… Da’, dați-ne mingea.
— Bine! Bine, băieți. Faceți și voi o pauză. Vine colegul
vostru ce acum studiază și vă aduce mingea. Hai! Gata! Acum
ieșiți afară!
După ieșirea celor doi, bibliotecara încuie ușa de la intrare,
trase draperiile și după ce aprinse lumina îi făcu semn
Prorocului să o ajute. Mirat la culme o ascultă și împreună
rotiră o coloană de rafturi din capătul încăperii ce se răsuci ca
pe roate, ciudat de ușor pentru mulțimea cărților depozitate.
Nedumerirea se transformă în uimire când bibliotecara descuie
o ușă aproape mascată cu un tapet de același model ca cel de pe
ceilalți pereți. În spatele ușii, un fel de culoar îngust ticsit cu
cărți și reviste vechi. Printre ele câteva cioburi de la
luminatorul ce fusese ținta mingii ce parcă zâmbea dintre ele,
victorioasă de isprava făcută.
58
— Du-te! Dă-le repede mingea și să nu spui nimănui de

ce-ai văzut! Dacă află cineva, mă nenorocești.
Prorocul cu mingea în mână păși pe maidan printre colegii
de liceu și înainte de a le înmâna balonul rotund mult așteptat,
întrebă:
— Cine conduce jocul? Mă refer, cine îl arbitrează?
— Jojo, repetentul dintr-a unșpea de la real. El ține și
pariurile. Că de-aia l-am lăsat pe Gigel să dea la vinclu, pentru
antrenament. Portarul lor apără bine doar pe centrul porții, iar
meciul pe care o să-l avem cu cei din clasa lui e decisiv pentru
noi. Pariurile au fost făcute pe bani mulți și dacă-l pierdem, o
să avem parte numai de sudalme, săptămâni în șir, bașca
pierderea șansei de a ajunge campionii școlii.
— Chemați-l pe Jojo să-i dau mingea, zise Prorocul,
adresându-se în bloc colegilor ce începuseră să facă cerc în
jurul lui.
— Șoarece de bibliotecă, dă-ne mingea! Du-te la ronțăit
cărți și lasă-ne să jucăm fotbal, zise Jojo, un vlăjgan ce se
apropie de Proroc cu mâna întinsă spre a primi mingea.
— Ți-o dau după ce-mi dați banii pentru geamul spart.
Doar n-o să-l plătească bibliotecara pentru voi.
— Măi șoricele, ai chef de-o scatoalcă? Dă mingea!
— O s-o primești spartă dacă nu plătiți paguba, zise ceva
mai arțăgos Prorocul, în timp ce în văzul tuturor apropie de
balonul umflat, vârful metalic al unei gheare de compas prinsă
de-un creion scos la repezeală din buzunarul hainei.
— Ai noroc că ne trebuie musai mingea, că te învățam eu
ce înseamnă să nasolești un antrenament la fotbal. Uite aici un
Tudor Vladimirescu5, e de ajuns pentru un ochi de geam.
5
Denumire în argou a unei bancnote de 25 de lei ce circula în RSR și care
avea desenat bustul lui Tudor Vladimirescu.
59
Mircea Bulatov
— Pentru un geam nou, cred că trebuia un Cuza6, dar fie,

îmi dai un geamăn de-al lui Tudor și vă învăț cum se trage la
vinclu.
— Ai tupeu puștiule, dar îndrăzneala nechibzuită costă.
Bagi trei goluri la vinclu, pe care portarul meu nu le poate
apăra și primești biștarii ceruți. Nu, Tudorelul pe care ți l-am
dat se întoarce în buzunarul meu.
— Accept provocarea, zise Prorocul, lăsându-și haina în
țărâna maidanului la unsprezece pași de poarta apărată de
apărătorul echipei lui Jojo, ce se pregătea să fluiere loviturile.
Prima minge intră prin colțul de păianjen din dreapta și a
doua la fel. Urmă fluieratul pentru a treia lovitură. Jojo îi făcu
semn portarului să apere tot pe dreapta, gândind că puștiul pe
care îl subestimase și îl numea așa, doar ca să-l umilească, știa
mecanic doar acest tip de șut. De data aceasta a treia minge
făcu să zbârnâie vinclul din stânga, marcând al treilea gol
consecutiv.
„Uraaa! Uraaa! Fotbalistul nostru! Fotbalistul nostru!”,
strigau entuziasmați colegii de clasă, săltându-l pe brațe pe cel
care cu câteva minute mai înainte accepta să i se zică șoarece
de bibliotecă. Prorocul își scutură haina de praf și rămase cu
mâna întinsă către Jojo. Țintuit de privirile colegilor care
cereau dreptate, acesta scoase încă un Tudor din buzunar și i-l
trânti în palmă. Peste câteva minute, Prorocul întindea
bibliotecarei cei cincizeci de lei.
— Cum de-ai reușit? Am văzut totul privindu-te ascunsă
pe după colțul clădirii. Îmi era frică să nu pățești ceva când
te-ai dus să le duci mingea mult așteptată.
— Simplu, m-am rugat Domnului și El mă ascultă dacă fac
ceva după voia Lui. Prin credință am văzut și traiectoria pe care
urma să o parcurgă mingea.
6
Bancnotă de 50 de lei din aceeași perioadă ce avea desenat bustul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
60
— Păi, voia Lui e să tragi bine la vinclu, cum ziceți voi?

— Nu, voia Domnului a fost ca să nu plătiți dumneavoastră
din buzunar geamul spart de ei.
— Bine! Fie așa cum zici, dar tot cred că la tine în sat ai
bătut zdravăn mingea. Drept răsplată am să-ți dau ceva special
despre răscoala din 1907. E o carte de istorie modernă a
Europei, scrisă de un neamț ale cărui scrieri sunt interzise în
vremea noastră. Ești destul de mare și te rog să păstrezi acest
secret. O putem păți amândoi dacă se află de cărțile din holul
din spate. Eu, oricum le-am găsit aici când casa fostului
proprietar, negustor șvab sau austriac, a fost transformată în
bibliotecă.
— Vă mulțumesc pentru încredere, dar eu nu știu germana.
— Tocmai de aceea am să-ți traduc, citindu-ți doar partea
despre răscoală.
Peste o săptămână, profu’ de istorie ținu lecția specială mult

trâmbițată. Aproape de sârșitul orei, conform obiceiului său,
invită elevii la discuții libere pe tema celor prezentate. Își
imagina cum i-ar fi stat ca profesor universitar, înconjurat de
studenți. La final puse o întrebare:
— Care a fost cauza principală ce a dus la declanșarea
răscoalei din 1907?
Au fost mai multe răspunsuri, unele nemulțumitoare pentru
profesor, altele chiar tâmpe. Prorocul îndrăzni și el să ia
cuvântul:
— Cred că au fost mai multe. Nepăsarea moșierilor,
lăcomia arendașilor, escrocheriile bancherilor sau ale
cămătarilor jidani, și nu în ultimul rând, ațâțarea la revoltă
făcută de agitatorii politici proveniți dintre matrozii
crucișătorului Potemkin, care au primit azil politic în 1905 la
Constanța.
— De… de unde știi toate astea? întrebă mirat profesorul
ce rămăsese impresionat ca și colegii Prorocului.
61
Mircea Bulatov
— Păi, din mai multe locuri, din cărți, răspunse aiurea

Prorocul gândindu-se la holul cu cărți interzise.
— Spune-mi măcar una dintre ele și unde ai găsit-o, insistă
profesorul ce intră la bănuieli.
— Păi, una e subțirică și se găsește la mai toate librăriile
„1907 din primăvară până-n toamnă” de Ion Luca Caragiale.
— Mda! Bine! Ai un zece, dar parcă ai pomenit și ceva în
plus față de ce a scris marele nostru dramaturg… Gata! Lecția
s-a terminat, s-a sunat de recreație.
Penultima zi de școală, ce făcea hotarul față de vacanța cea

mare a lui 1967, începu de dimineață cu mult zăduf. Diriginta
clasei, o aprigă profesoară de matematică, pe care Prorocul nu
o agrea, căci se folosea de activitățile politice primite de la
Raion ca să parvină în funcții de conducere, scoase la tablă doi
elevi. Acestora le ieșea media anuală pe muchie de cuțit, gata-
gata să rămână corijenți. După răspunsurile primite, îi trimise
la loc în bancă, cu verdicte diferite, unul cu media cinci și altul
cu cuțitul ghilotinei examenului din toamnă atârnat de gât.
Urma calcularea mediilor generale la ceilalți elevi și trecerea
lor în carnetul școlar, alături de cele înscrise de fiecare
profesor. Ca și la terminarea de trimestru, diriginta făcea
socotelile împreună cu Mache, asul clasei la matematică. Când
ajunse și la calcularea mediei Prorocului se opri, își scoase
ochelarii de pe nas și i se adresă:
— Ce mă fac cu tine? Ai la mai toate materiile, medii de
nouă și zece. Doar la mine ai șapte și la purtare, ca dirigintă, a
trebuit să-ți dau nouă. De ce?
— La matematică nu mă pricep, iar la purtare, știți
dumneavoastră bine de ce… Toți știu ce este tata… Să fiu
sincer, poate că lipsa de atracție pentru materia pe care o
predați provine și din notarea incorectă la purtare. Bineînțeles,
că acesta este doar punctul meu de vedere, care…
62
— Este unul foarte subiectiv, ca să nu zic obraznic. Dacă o

ții tot așa, la anu’ nu o să te pot recomanda pentru primirea în
UTC7 și ai să tragi ponoase după tine toată viața.
Prorocul nu puse la inimă atenționarea ce suna parșiv a
amenințare. Se gândea la ziua următoare, la prima zi de
vacanță, la drumul cu trenul spre acasă. Musai, trebuia să
mergă mai devreme pe la gară ca să-și cumpere bilet, dar mai
înainte pe la bibliotecă. Doamna bibliotecară, singura persoană
din Timișoara ce-l înțelegea într-un fel, o să cedeze
rugăminților lui și o să-i împrumute pentru vacanță câteva cărți
dintre cele dosite în holul tainic. Dezamăgire! Pe ușa cea mare
de la intrare trona un anunț: „Biblioteca închisă pentru trei
zile…” Resemnat, porni spre casa rubedeniei unde locuia, ca
să-și facă bagajul. Bucuria apropiatei revederi a celor dragi topi
regretul după cărțile interzise de regimul comunist. Când trecu
pe lângă maidanul pustiu, mai întoarse o dată capul.
Luminatorul spart de mingea lui Gigel era acum blindat cu
scânduri căptușite cu tablă galvanizată. De ce?
Cu câteva zile mai înainte doamna bibliotecară primise o
notificare de la Ambasada Sovietică, via Ministerul Afacerilor
Externe. Un gol neliniștitor puse stăpânire pe stomacul fostei
învățătoare. Sigur o să afle ceva vești despre iubitul ei soț.
Dacă nu a murit? Dacă o fi supraviețuit, uitat în vre-un lagăr de
prizonieri? Tot ce știa despre sfârșitul lui erau doar poveștile
aflate de la un camarad de-al lui, devenit activist de partid după
ieșirea din serviciul armatei în divizia Tudor Vladimirescu.
Ajunsă la București, se repezi glonț la minister. Un funcționar
o primi într-un birou căptușit cu dulapuri metalice și după ce-i
cercetă buletinul și certificatul de căsătorie, fără măcar a-i oferi
vreun scaun, scoase o cutie cu plicuri tipărite cu litere rusești și
ștampilate cu stele conturate în roșu.
7
UTC – acronimul de la Uniunea Tineretului Comunist care a fost
organizația de tineret a Partidului Comunist Român.
63
Mircea Bulatov
Răsfoi prin ele și scoase unul de care atârnau două hârtii

prinse cu o agrafă.
— Aveți aici traducerea înștiințării oficiale primite din
partea Ministerului de Externe Sovietic, că fostul
dumneavoastră soț a decedat într-un lagăr de prizonieri de
război. Noi ne-am făcut datoria și am solicitat eliberarea
certificatului de deces. Îl aveți anexat la înștiințare. Decedatul
nu avea alte rude decât pe dumneavoastră, ca fostă soție.
Ne-am gândit să vă scutim de drumuri și cercetări birocratice…
Vă rog să vă treceți numele în clar la sfârșitul înștiințării
originale, cea scrisă în limba rusă și să semnați de primire.
— Puțină apă, vă rog, rosti aproape sugrumat fosta
învățătoare, după ce își puse numele pe hârtia cu litere slavone.
— Cum ieșiți, imediat pe dreapta, este un grup sanitar. La
chiuvetă curge apă potabilă. Oricum, cu noi ați terminat.
Până la Gara de Nord luă un taxi. Mai avea puțini bani
peste cei rezervați biletului de tren, dar simțea că nu o mai
ascultau picioarele. Târziu, când trenul alerga deja prin Câmpia
Bărăganului, se trezi că privea tâmp verdele gălbui al lanurilor
de grâu ce dădeau în copt. Oare în ce depărtări, trupul iubitului
ei hrănea un pământ străin ce rodea așijderea, iar ea nu putea
nici măcar să-i pună o cruce de aducere aminte.
La început vag, apoi tot mai tare, acompaniate de zgomotul
roților de tren, răsunau în mintea fostei învățătoare vorbele
Prorocului: „Nu va trece mult și veți afla vești despre cineva
drag. Vestea nu o să fie bună, dar o să vă aducă liniștea de care
duceți acum lipsă”. O toropeală calmă începu să-i cuprindă
mintea și după atâția ani de neliniște, legănatul vagonului o
cufundă într-un somn aducător de pace. Înainte de a adormi
simți că golul din stomac, ce o neliniștea de când primise
înștiințarea, se topise ca prin farmec.
64
Ceva opus, ce alunga amorțeala conservatoare a

simțămintelor Prorocului din timpul școlirii la Timișoara, se
petrecu cu tânărul liceean coborî în halta cu numele satului
natal. Din trenul grăbit ce nu stătu decât un minut, nu mai
coborî nimeni, iar când pufăitul locomotivei se pierdu în
depărtare pe înălțătura de șoatăr8 bătucit, ce ținea loc de peron,
doi bărbați se măsurară îndelung din priviri. De la ultima lor
întrevedere, unul, tatăl, pastorul, începuse să se curbeze de
spate, iar celălat, fiul, Prorocul, se mai înălțase cu câțiva
centimetri, preschimbându-se dintr-un băietan, într-un tânăr
adolescent în curând bun de dus la oaste.
Într-un târziu, se îmbrățișară scurt, bărbătește, apoi o
porniră prin colbul drumului de țară spre sat. Mergeau alături,
dar gândurile le zburau în timpuri diferite.
Pastorul se gândea la vremea când Zoran, taică-su, venea
să-i ia de la tren cu zvelta și mândra lui cocie cu două roți, pe
el, pe atunci un micuț, și pe Maida, maică-sa, sosiți de la
cumpărăturile mai de soi făcute la Arad. Tare ar fi dorit ca să-și
conducă băiatul spre casă măcar cu o căruță împrumutată, dar
trebui să se conformeze realității. Acum, ostenit de căldură și
de amăreala din suflet, ar fi vrut măcar să-i ducă rucsacul
băiatului. Știa că băiatul, ba nu, tânărul chipeș o să-l refuze și
nu îl umili cu o astfel de încercare. Dacă osteneala era
vremelnică, pricinuită de zăduful verii, amăreala se cuibărise în
sufletul lui de ani buni. Totul din jurul lui părea că se năruie.
Oamenii deveniseră mai vicleni, mai ascunși și se adaptau
continuu minciunii ce conducea parcă totul. La bisericile unde
predica, tinerii începeau să se împuțineze. Nici măcar copiii
enoriașilor nu frecventau cu toții casele de rugăciune sau
locașul bisericii ortodoxe. Doar de Paști și de Crăciun mai
ascultau de gura bătrânilor părinți. Se adaptau și ei noii
societăți care refuza credința în Dumnezeu.
8
Șoatăr- pietriș (reg. bănățean).
65
Mircea Bulatov
Băiatul lui ce drum va alege în viață? Cel comod al

adaptării uniformizatoare, sau cel al luptei, asemenea celui ales
de apostoli, de primii creștini și de ce nu și de el?
Prorocul bântuit și el de gânduri se întreba: Ce mai face
mama? Dar prietenul și confesorul lui, fratele mai mic? Dar
tinerii de la biserică? La CAP tata mai trebuie să muncească,
așa, fără rost, doar pentru a nu se lega „organele” de slujba lui
de pastor? La Nera o să mai poată merge la bălăcit? Aflase deja
despre îndiguirea malului pentru construcția noului pod.
Ajunși la jumătatea drumului, se opriră. Se aflau la
„răscrucea troiței”, cum mai pomeneau localnicii întretăierea
celor trei drumuri de țară, cel ce mergea spre intrarea de sus a
satului, cel care ducea la ogoare și cel de la haltă, pe care
veniseră cei doi. Răscrucea troiței nu mai avea de mult
însemnul ce-i pomenea fosta existență.
Tovarășii de la Județ, urmașii celor de la Raion, hotărâră că
pe terenul lor, al CAP-ului nu au ce căuta însemne învechite,
anacronice timpurilor noi.
Atunci, imediat după colectivizare, un activist mai milităros
venit de la partid, de la centru, dădu la o parte cu târnăcopul
pietroaiele și smulse din pământ crucea cu Isus răstignit.
Degeaba preotul satului, sprijinit și de pastor, a început
demersuri să primească aprobare a pune una nouă în locul celei
dispărute. Răspunsul suna mereu cam la fel: „Pe terenurile
Gospodăriei Agricole nu sunt admise însemne religioase”. Cu
toate acestea, localnicii mai în vârstă când mergeau la prașilă
spre terenul CAP-ului ce fusese cândva al lor, sau la tren, se
opreau pentru câteva clipe la răscruce și făceau semnul crucii
spre locul unde cândva stătea răstignit un Isus cioplit într-un
trunchi de salcâm bătrân.
Așa, opriți din mers și din gânduri, cei doi rostiră Tatăl
Nostru. Tocmai când se pregăteau să plece mai departe,
luând-o pe drumul spre sat, dinspre tarlalele CAP-ului se ivi un
tractor ce târâia după el o remorcă hodorogită.
66
Fără ca pastorul să-i facă vreun semn, tractoristul, un bărbat

blond între două vârste, opri și le zise:
— Ziua bună pastore! Ți-a venit flăcăul acasă? Apoi, fără
pauză, se adresă Prorocului: Ai luat note bune? Ți-au dat vreun
premiu sau ne-ai făcut satul de râs?
— Note bune am luat, dar premiu, nu.
— Înseamnă că ai avut concurență serioasă, cu note și mai
mari…
— Nu prea, altu-i baiul, dar nu mă vait. Poate vrea Domnul
să mă călesc puțin și să înțeleg cum e viața, cu bune și cu mai
puțin bune…
— Ia urcați-vă-n remorcă să aveți parte de-un mărunt bine
de la cărăușu’ satului, că-s sătul de strâmbături și nedrăptăți.
Credeam că la orăș oamănii ce-mpărt dreptatea îs mai obli ca
cei de pe-aci, da’ să vede că se dau tăți cu ăi mari. Măcar la
școlile de frunte să fie mai…
Lăsând vorba neterminată, tractoristul porni motorul și
scuipă printre dinți câteva sudălmi adresate celor de la putere,
fie de la sat, fie de la oraș, înțelegând că slujba tatălui era
motivul neobținerii vreunui premiu de către Proroc. Nu voia să
le rostească tare ca să nu-l supere pe pastor, care sigur era
mâhnit că trage „tinichele” nu numai pentru el, ci și pentru fiu.
Așa începu Prorocul vacanța din ’67 pe meleagurile natale.

Oamenii se schimbaseră mai toți, așa cum zisese pe șleau
tractoristul. Fiecare se ascundea de fiecare, deși nu aveau ce
tăinui. Frica de noua stăpânire, ce se înscăunase peste libertatea
tuturor, paraliza orice inițiativă. Toți acționau mecanic după
indicații venite de sus. Doar gândurile mai zburau libere, dar nu
la toți. Fără frică și cu adevărat liberi erau doar cei adăpostiți în
marginea satului sub movilele străjuite de cruci de piatră ce
începuseră să fie împodobite pentru aducere aminte cu
fotografii ovale de porțelan în nuanțe de sepia.
67
Mircea Bulatov
După ce efectuă la CAP, în locul tatălui său, zilele muncă

rămase restante, Prorocul împreună cu confesorul și prietenul
lui, fratele mai mic, merseră câteva zile în șir la scăldat.
Doar Nera rămăsese neschimbată, primindu-i în arșița verii
cu aceleași îmbrățișări unduitoare și răcoroase. Drumul de
întoarcere de la scăldat era mai scurt dacă o tăiau prin cimitir.
Cei doi flăcăi se opreau mereu câteva clipe în fața unei cruci de
piatră pentru a mai privi o dată fotografia de porțelan cu Zoran
și Maida. Din ovalul cu chenar auriu, zâmbetul bunicilor
cobora parcă peste nepoți, născând o liniște aducătoare de pace.
Într-una din aceste întoarceri de la Nera confesorul își întrebă
fratele mai mare:
— De ce se revarsă atâta tihnă din ochii lor? Mai ales din
ai bunicii. Parcă ar ști că-i privim, deși nici nu i-am apucat în
viață.
— Frate-miu! Eu cred altceva. Acum trebuie să ne
alimentăm din liniștea lor pentru vremurile tulburi ce vor urma.
— Nu te-nțeleg!
— Poate greșesc, poate mă uit în ochii lor din această
fotografie prin prisma celor povestite de tata când eram mic.
— Mie de ce nu mi-ai spus?
— Erai prea mic, apoi am uitat. Mi-a povestit că bunica,
după ce m-a binecuvântat când aveam doar câteva săptămâni,
i-a spus că mi-e hărăzit să trăiesc precum un proroc în suferința
produsă de neînțelegerea celor din jur cărora am să le vreau
doar binele. Iar tu, prietenul meu, poate ai să ai parte de
suferințe asemănătoare, poleite cu aur, dar totuși dureroase.
— Eu te-am înțeles mereu, dar acum sunt cam nedumerit.
Când o să se întâmple toate acestea?
— Sigur, când o să fim pe culmi… Care sunt acelea, să nu
mă întrebi, nu știu. Poate că n-a venit încă vremea să știu, să
știm...
68
Seara după cină cei doi frați se trânteau pe spate în lucerna

din fundul grădinii începând să numere stelele până simțeau
cum răcoarea pământului le cuprindea șira spinării.
Atunci o porneau la fugă întrecându-se cine ajungea primul
în camera cu lavițe de lângă bucătărie unde îi aștepta tatăl,
pastorul, cu Biblia deschisă la Cartea Psalmilor.
Îi punea să aleagă o cifră între unu și o sută cincizeci. Cea
aleasă era numărul psalmului pe care pastorul îi punea să-l
citească și să-l explice cu voce tare. A treia seară, Prorocul
alese douăzeci și trei. Știa psalmul pe dinafară și îl recită ca pe
o poezie. Duminica următoare, la biserică, pe neanunțate, tatăl
își invită băiatul să dea un îndemn la ora de rugăciune din
psalmul cu pricina. Prorocul insistă mai ales asupra primei părți
a versetului patru: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei
morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine…” Îl
explică printr-o scurtă ilustrație.
Se făcea că două perechi de pași marcau simbolic pe o plajă
de nisip viața povestitorului. La un moment dat, tandemul
urmelor a devenit solitar, ca mai apoi, peste o vreme, să
redevină pereche. Alegoric, povestitorul, puțin necăjit, îl
întreabă pe Isus: „Bine, Doamne, tocmai când mi-a fost mai
greu m-ai lăsat de unul singur?”
În sală enoriașii, aproape ținându-și respirația, așteptau
răspunsul care veni după o scurtă pauză:
„Ce vezi tu ca pași singuratici nu sunt urmele tale, ci ale
Mele. Atunci când ți-a fost cel mai greu te-am purtam pe
brațele Mele”.
Momentele de rugăciune ce urmară au fost emoționante și
pline de mulțumire. Parcă fiecare își vedea propriul episod din
viață, când Domnul îl ținea la pieptul Său.
Ajunși acasă, după ce se așezară la masă, pastorul la

rugăciunea de binecuvântare a bucatelor puse pe masă, adăugă:
„Doamne, fă ca băieții mei să se dedice Ție!”
69
Mircea Bulatov
După terminarea mesei, Prorocul îndrăzni:

— Nu te-nțeleg tată! Ce-i cu dedicarea? Știi că mă-ncred în
El și caut să mărturisesc asta prin tot ce fac…
— Nu-i de ajuns. Mâine-poimâine ai să începi să predici și
n-ai făcut ce se cade.
— Ce anume, tată?
— Ce a făcut și Domnul Isus când și-a început lucrarea…
Prorocul înțelese că a venit și pentru el vremea mărturiei în
apa botezului, dar ceva parcă îl ținea spunându-i că n-a sosit
încă ceasul.
Ceasul sosi, dar cu o întârziere de un an și ceva.

Anul 1968, ultimul an de liceu al Prorocului, a fost plin de
evenimente în România și nu numai. Pe 14 mai veni în vizită
președintele Franței, Charles de Gaulle. Destui români
entuziasmați de prestanța generalului și de potențiala
deschidere a României spre Occident, se și visau passer devant
la tour Eiffel9. Câți, din țară și din Europa, realizau că generația
tânără dorea reforme majore? Chiar și generalul a subestimat
doleanțele ciudate ale studenților conduși de către Tineretul
Comunist Revoluționar francez, considerându-le niște simple
manifestări de tineri furioși. Liniștit, nu și-a cotramandat vizita
programată de mult timp în România, iar la întoarcere a găsit
țara în haos cu sindicatele și partidele politice de stânga
cățărate pe revolta studențească ce s-a transformat într-o
vehementă contestare a autorităților statului.
Cu două zile mai înainte, la 12 mai 1968, cehii și slovacii
au comemorat moartea compozitorului Bedřich Smetana,
organizând festivalul „Primăvara de la Praga”. Numele
festivalului a fost preluat de mișcarea în favoarea intereselor
naționale, potrivnică Uniunii Sovietice.
9
Pășind pe lângă Turnul Eiffel.
70
Presiunile populare duceau la reforme radicale printre care

și federalizarea Cehoslovaciei. Conducătorii sovietici în frunte
cu Brejnev au recurs atunci la măsuri forte, iar în noaptea de
20-21 august 1968 sute de tancuri ale țărilor participante la
Tratatul de la Varșovia au invadat țara. Doar România nu a
participat la represalii, iar pe 22 august a avut loc în București
un mare miting ce condamna vehement intervenția.
Conjunctural, în acea perioadă, conducerea politică a
României dorea o uniune cu Cehoslovacia și Iugoslavia lui
Tito, iar în Banat se zvonea că dacă sovieticii intră și în
România se vor da lupte grele. Circulau vorbe că în caz de
nereușită, armata română era primită să se retragă la sârbi, dar
cu o condiție, fără arme.
Pe 13 mai se publicase noua lege a învățământului, mult
trâmbițată la Plenara Comitetului Central al Partidului
Comunist Român din aprilie. Chiar la început, în articolul trei
se spunea sec: „Învățămîntul în Republica Socialistă România
este învățămînt de stat. Școala este despărțită de biserică”.
Prorocul deși luă note mari la examenul de bacalaureat, mai
ales la limba română scris și la istorie oral, obținu doar un
amărât de șase la matematică. Prima persoană care află despre
notele obținute a fost bibliotecara de lângă maidanul unde
jucau fotbal. Ea îl compătimi spunându-i:
— Ai drumul deschis pentru Universitatea din Timișoara,
bineînțeles la Litere și Istorie, dar la capătul lui te așteaptă o
barieră grea.
— Despre ce este vorba? ieși automat întrebarea din gura
Prorocului.
— Tinere, Universitatea din Timișoara a fost înființată prin
decret regal în 1944 de regele Mihai, dar mereu a suferit
ciopârțiri sau modificări venite de la centru. De anul acesta
universitatea a devenit de sine stătătoare. Vacs Albina! Nu-i
deloc o instituție de sine stătătoare, ci ridică umbrela când la
Comitetul Central de la București plouă.
71
Mircea Bulatov
— Ce-mi pasă mie! Eu o să ridic umbrela doar dacă plouă

cu adevărat. Dacă reușesc la universitate, peste câțiva ani am să
predau istoria sau româna, am să-i învăț pe copii cum să
vorbească și să scrie corect. Am să-i fac să cunoască adevărul
istoric și să gândească liber.
— Unde?
— La școala unde o să fiu repartizat. Poate chiar la mine în
sat…
— Gata tinere! Visarea s-a terminat. Revino pe pământ.
Cunoști adevărul cel spiritual din Biblie și cel istoric din cărțile
interzise pe care le-ai citit de la mine. Ce-ai să faci cu el? O
să-l ții închis în tine mâhnindu-ți sufletul sau ai să-l spui
elevilor doar o dată, că apoi ai să predai la pereți. Tu ești făcut
pentru a rosti adevărul, nu doar pentru a-l cunoaște.
— Către cine?
— Către cei ce îl așteaptă. Oare întâmplător legea
învățământului de anul acesta dă liber școlilor confesionale?
Scrie clar în articolul trei al legii: „Confesiunile, congregațiile
sau comunitățile religioase pot organiza și întreține școli
speciale pentru pregătirea personalului de cult”. Dacă acum aș
fi din nou tânără nu aș mai alege să fiu învățătoare, ci diaconiță
sau de ce nu, predicatoare. Dar nu se poate da timpul înapoi,
cum nu pot vesti Cuvântul, căci sunt femeie, iar societatea
noastră încă e misogină.
— Mă îndemnați să fac ce face tata?
— Da, dar la o altă scară și nu cu puține riscuri…
Nu se mai înscrise pentru examen la universitate. Se gândea

din ce în ce mai mult să urmeze seminarul teologic. Se vedea
deja la amvon vestind adevărul, să empatizeze cu oamenii, să-i
încurajeze, să trăiască bucuriile și necazurile cu ei. În ajun de
Crăciun, la o predică a tatălui său, se simți un nimeni în fața
Domnului Isus care s-a dezbrăcat de Dumnezeire și s-a făcut
una cu muritorii pentru a-i deschide și lui porțile spre veșnicie.
72
Ciudat, se gândea la viața de apoi, când majoritatea tinerilor

de vârsta lui o socoteau pe cea care o trăiau ca fiind fără sfârșit.
De la amvon nu mai veneau cuvintele tatălui, predicatorul,
ci ale Domnului care îl chema la slujirea Lui. Chiar de Crăciun,
în timpul slujbei de seară avu loc și botezul celor câțiva
candidați. Printre ei se afla și Prorocul.
Trecerea în anul ’69 îl găsi însoțindu-și tatăl prin toate
bisericile unde acesta slujea. Nu mergea ca simplu însoțitor,
pastorul îl punea să predice din ce parte a Bibliei credea de
cuviință. La început și-a făcut o mică schiță pe hârtie. La
amvon aceste notițe, în loc să-l ajute, mai mult îl încurcau. Nu-l
lăsau să-și expună crezul, ideile, călăuzirea, care îi veneau pe
moment sprijinindu-se pe diferite versete din Biblie cu aceeași
temă. Începuse să-și contureze stilul lui propriu de a le vorbi
enoriașilor: Biblia și adevărul zilnic. Cel trăit de ei și de el.
Pastorul îl admonestă blajin de câteva ori:
— Mai cu milă față de dușmani. Mai cu milă…
— Cum tată, nu vezi câtă nedreptate e în jur?
— A fost și o să mai fie.
Bisericile îl apreciau și începuseră să-l prefere în locul
pastorului. Le spunea parcă ceva nou, mai cu patos. Parcă trăia
ce le vorbea și, în plus, recita poezii creștine sau rostea pe de
rost câte un psalm cu intonații de actor sadea. Toate bisericile
din zonă îi dădură recomandări pentru seminar.
În februarie, poștașul aduse o carte poștală tipărită cu roșu.

Era invitat la Comisariatul Militar cel mai apropiat. Știau cu
toții că urma vizita medicală, iar apoi cătănia. Gata cu visul de
a fi pastor? Întrebarea aceasta se înșurubă în mintea Prorocului
în drumul spre Dobrogea, undeva spre Cernavodă, la o unitate
de pază. Suna sub variate forme acompaniată ba de crivățul
iernii ce-i îngheța picioarele încălțate cu pâslari, ba de
suhoveiul arzător al verii, ce bătea dinspre Medgidia și
Murfatlar și-i făcea albă de sare, cămașa kaki.
73
Mircea Bulatov
Ce caut eu aici, în pustietatea asta, Doamne? Nici un

răspuns, doar crivățul rece. Doamne, m-ai uitat? După ceva
luni, când frigul se transformă în arșiță, Prorocul întrebă iarăși.
Nimic, doar suhoveiul fierbinte ce-i ustura pielea. Acolo în
postul de pază, Prorocul vorbi cel mai mult cu el însuși.
Din când în când, ceva variație. Mergeau câte doi soldați să
aducă de mâncare de la bucătăria companiei aflată la câțiva
kilometri depărtare de sediul detașamentului de pază. Unul cu
marmita pentru felul întâi, ciorba, altul cu rucsacul pentru
pâine și sufertașele etanșe cu felul doi.
În ajunul Anului Nou îi veni și rândul Prorocului. Abia
ajunși la bucătăria companiei se grăbiră să ia ce aveau de luat și
să pornească mai repede înapoi ca să nu-i prindă întunericul și
crivățul pe drum. Colegul de corvoadă, după ce închise bine
marmita cu ciorba fierbinte de fasole, o ridică pe umeri și o luă
înainte. Prorocul închise cu grijă sufertașele pline cu „balast”10
și dădu să plece. Atunci, bucătarul îl strigă: „Vino înapoi!
Aveți și desert. Amandine. La noapte e revelion”. Răsuci
mânerele pungii de plastic întinsă de bucătar, ce o învelea pe
cea de hârtie plină cu douăsprezece amandine, peste mâinile
înmănușate și ieși în începutul de viscol de afară pentru a-și
ajunge camaradul din urmă. Afară încă nu se înserase, dar
lumina devenise difuză din cauza funigeilor ce începuseră să se
zbenguie nebunatic prevestind crivățul nopții. Ah, ce bună ar fi
o amandină! Nu mai mâncase așa ceva de când era liceean la
Timișoara. O mănânc pe a mea și basta! Dulcele aluatului
însiropat îi umplu gura. Ce mică a fost! Zgârciții ne-au dat
mini-amandine. Aș mai mânca una. Am să-i spun camaradului,
când îl ajung, că îi rămân dator. Nu o să se supere. Cu prima
ocazie am să-i cumpăr două. Mai mănânc una, pe cea a
vecinului de pat. Lui nu-i prea plac dulciurile.
10
Balast – denumire peiorativă dată pilafului din orez în armata română a
anilor ’70-’80.
74
Dinții Prorocului se înfipseră deja în a patra mini-amandină.

Asta cui ar fi fost sortită? Cineva parcă îi șopti la ureche:
„Acum, mănâncă-le pe toate! Nimeni nu trebuie să știe că ați
primit și prăjituri.”
Viscolul începea să se facă simțit bine, când își ajunse
camaradul din urmă, ce-l întrebă:
— Ce-i cu tine? Ai devenit molâu? Văd că ți-au dat și
lacrimile. E clar, ai devenit sensibil la frig. Când ajungem la
post îți dau o aspirină. Face minuni iarna…
Prorocul nu-și mai putea zăgăzui lacrimile pricinuite nu de
viscolul ce începuse afară, ci de cel ce-i urla în suflet.
„Doamne, n-am rezistat ispitei! Am vrut să semăn cu Tine, iar
acum mi-e rușine de mine. Tu ai rezistat ispitei de a făptui
pâine din pietre după patruzeci de zile de post în pustie, iar eu
am cedat în fața unei amandine însiropate? Mă mai poți ierta?”
Răspunsul nu-l primi atunci, ci după săptămâni de rugăciuni
tânguitoare: „Doamne, știi că vreau să Te slujesc! Îndrumă-mă
Tu sau pune-mă lângă un înțelept sau vreun proroc de la care să
învăț ce să fac. Măcar scoate-mi un sfânt în cale căruia să-i torn
apă pe mâini și să-i spăl picioarele pentru a afla tainele
căpătării cetățeniei în ceruri…” Le rostea cu ochii deschiși,
acolo, singur în postul de pază, cu câmpia dobrogeană în fața
ochilor.
Într-o zi, Domnul îi vorbi: „Nu te-am uitat, ai să Mă
slujești, iar ispite ai să mai ai destule, dar nu le lăsa să se
transforme în păcate. Acesta-i războiul ce-l poartă toți slujitorii
Mei și nu uita, prorocii se formează doar în pustie”.
La prima permisie, Prorocul căută în toate cofetăriile din
Cernavodă amandine. Peste tot doar băștinașele baclavale și
sarailii. Cumpără câte un platou din fiecare și ajuns la dormitor
dărui din amândouă fiecărui camarad. Toți îl întrebau: „Ce, e
ziua ta?” Le răspundea șoptit: „Am vrut să vă cumpăr
amandine, dar n-am găsit”.
75
Mircea Bulatov
76
Fașa orgoliului, refugiul trufiei
D
upă ce intră la liceu, lumea lui Toni căpătă alte
granițe. Giuleștiul cu școala generală și
cinematograful de cartier, cu cele două biserici
ortodoxe și cea baptistă, cu parcul plin de haimanale și barbugii
mereu cu brișca în buzunar, pregătiți pentru scandal, nu mai
reprezentau limitele lumii cunoscute de Anton. Până la intrarea
la Liceul Nicolae Bălcescu11, primul de pe lista de admiși ai
anului școlar 1958-1959 a fost primul la învățătură și la școala
generală a cartierului. De mare ajutor i-a fost și biblioteca de
cartier. Acum nu-l mai ajuta cu nimic. O citise pe toată.
Începea să înțeleagă diversitatea lumii și să dorească a o
cunoaște la propriu. Visa călătorii în țări îndepărtate, asortate
cu multe aventuri. Fără să vrea, o porni mai întâi în cunoașterea
lumii ascunse, străină de cea în care trăia. Aceasta datorită
discuțiilor pe care le avea taică-su, în lungile nopți de iarnă cu
soția-i bolnavă, după ce se stingeau luminile. Toni nu adormea
rapid, ca frate-su, ci asculta cu urechile ciulite prin ușa
întredeschisă cele povestite de Pascale, aproape șoptit,
nevesti-sii. Până atunci îi credea sfinți pe toți de la biserica
unde mergea cu părinții. Din vorbele lui taică-su află că Iuda,
despre care citise în Biblie, vânzătorul lui Isus pe treizeci de
arginți, avea urmași și în micuța biserică din Giulești.
11
Din 1948 până în 1990 Colegiul Sfântul Sava a purtat numele de „Liceul
Nicolae Bălcescu”, după numele revoluționarului pașoptist, elev al acestui
liceu.
77
Mircea Bulatov
Că noul pastor al bisericii, numit prin „recomandări” laice

și creștine, venite de sus și amestecat prin Departamentul
Cultelor, și-a vândut frații în credință la Securitate. Că
acceptase această „sarcină” pentru a ieși din pușcărie unde a
fost speriat rău. Că la pachet cu numirea ca pastor primise și
funcția de Secretar General al Cultului ca să-și poată manifesta
puterea atribuită, excluzând, cu motive închipuite, pe unii
membri mai „colțoși” față de regimul comunist.
Când veni vara lui 1960 înlăuntrul lui Toni se trezi dorul de
aventură. Din capătul cartierului se putea ajunge printr-un
mărăciniș și păpuriș plăpând, la intrarea Dâmboviței în
București, mai precis la rămășițele unei vechi mori de apă.
Acolo, râul, strâns ca-ntr-un clește, curgea vijelios, mai ales
după ce în amonte ploaia îi mărea debitul. Încrezător în
cunoștințele lui de înot și în puterea brațelor, Toni,
imaginându-și că luptă cu apele Niagarei, se aruncă în cele ale
Dâmboviței. La început, cum pătrunse pe făgașul cel strâmt,
reuși să se țină la suprafață, dar aproape de ieșirea din
„cleștele” fostei mori, o bulboană îl trase la fund. Frate-su,
Ionel și prietenii de joacă, aflați pe mal, începură să strige după
ajutor. Un bărbat vânjos tocmai atunci dădea cu vintirul la
pește. Se aruncă în apă și-l prinse de păr pe „vajnicul” înotător.
Târât la mal, tânărul aventurier nu mai respira. Pescarul îl
apucă de picioare și făcându-l roată, centrifugă apa îngițită din
belșug, pe iarba din jur. Peste câteva minute, Toni, întins pe
iarbă și cu respirația artificială făcută de pescar, începu să
respire și să scuipe ultimele înghițituri din apa Dâmboviței.
Frații ajunseră acasă spre seară ca să-i mai treacă lui Toni
sperietura și să nu se dea de gol părinților. Degeaba, vestea
ajunsese înaintea lor prin prichindeii vecinilor ce-i însoțiseră la
scăldat. Pascale nu își muștrului atunci băiatul, nici nu era
momentul, dar îl descusu privitor la înfățișarea omului ca să-l
poată găsi să-i mulțumească pentru salvarea fiului. Nici el, nici
„vajnicul” înotător nu-l mai întâlniseră niciodată.
78
Când Toni își aducea aminte de cele întâmplate, revedea

scena cu soarele ce se depărta ascuns de apa bulboanei și de
mâna aceea puternică ce-l apucase de păr. Atât. De ce nu l-a
mai întâlnit pe acel om vânjos? Să nu fi fost din cartier, sau să
fi fost îngerul lui protector?
Potolit pentru o vreme din alergatul după aventuri, se
cufundă iar în citit. Începuse să-l ajute în procuratul cărților
tânărul Aurel Pandele, vecinul de vizavi, un poliglot, bun
cunoscător de franceză și germană, dar și al limbilor lui
Demostene și Cicero. Vecinul, abia ieșit de pe băncile
universității, era un pasionat de carte veche. Fusese numit
cercetător la Muzeul Satului și era proaspăt căsătorit cu tânăra
Elena, a cărei mamă frecventa aceeași biserică cu părinții lui
Toni. De la domnul Pandele, Anton învăță să citească metodic,
ordonat și rapid. Nu mai lectura aiurea, de la Aventurile
submarinului Dox, împrumutat pe fascicole de la un fost dirijor
de la jandarmi, până la Iliada și Odiseea lui Homer luate de la
biblioteca de cartier. Învățase să-și drămuiască timpul pentru
citit în funcție de importanța lecturii. Care pentru școală, care
pentru formare în societate, care pentru divertisment. Cu un
scris mărunt și ordonat, ce prevestea o meticulozitate și în
gândire, începu să scrie fișe rezumative la cărțile mai
importante. Datorită acestui fel de citit, după terminarea
vacanței, la liceu era mai tot timpul înaintea celor predate de
profesori. La istorie, când profesoara pomeni că Războiul
Troian este încă neconfirmat istoric, Toni sări ca ars
argumentând cu patos că descoperirile arheologice ale lui
Heinrich Schliemann au identificat ruinele legendarei cetăți
grecești. Profesoara rămase uimită când Toni povesti cu lux de
amănunte conținutul Comorii lui Priam duse de arheolog la
muzeul din Berlin. Când adăugă și faptul că după 1945 această
comoară a fost furată de sovietici, profesoara îl combătu aprig
spunând că sunt simple scorneli scoase de istoricii vest-
germani și că ea intră în categoria despăgubirilor de război.
79
Mircea Bulatov
Profesoara își mai lămuri în public elevul prea cunoscător

că cele pomenite de acei istorici erau scrise ca o răzbunare
pentru înfrângerea suferită în al Doilea Război Mondial și că
asemenea bazaconii să nu le mai povestească nimănui. Anii
treceau și mai toți profesorii începură să-l respecte, să-l
categorisească eminent, cu o supremație intelectuală de
invidiat. Unii profesori, membri în PMR, chiar se interesară
dacă este normal, dacă are și el ca toți tinerii de vârsta lui chef
de sport, film și altele asemănătoare. Constatând că nu este
deosebit în comportament față de ceilalți colegi hotărâră să-l
dea ca exemplu printre liceeni și să-l avanseze în UTM pentru
a-l racola în angrenajul politic, dându-i ceva funcții și atribuții.
În ultimul an de liceu, chiar la început, a fost invitat la
organizația de partid a raionului. În biroul secretarului de
partid, în prezența câtorva activiști din învățământ, acesta îl
întrebă pe Toni:
— Ți-am studiat foaia matricolă și văd că ai fost mereu
primul la învățământ și la sport. De ce nu ai fost ales șef de
detașament la pionieri când erai la școala elementară?
— Nu știu. Poate nu le-am trezit interesul.
— Bravo! Răspuns spontan și la obiect.
— Cum te ai cu colegii? De clasă, de liceu…
— Poate mă întrebați cum relaționez, cum mă comport cu
ei. Pe unii îi ajut la învățătură, iar cu alții joc fotbal. A, da… Cu
unii merg și la film.
— Știi… noi vrem să te facem secretar UTM al claselor
din ultimul an de liceu. Să fii un exemplu…
— Nu mă deranjează, dar ce trebuie să fac?
— O să te instruim noi. Cum se ține o ședință, ce înseamnă
doctrina de partid și altele asemănătoare. Dacă o să fii la fel și
la facultate, peste câțiva ani o să devii membru de partid. De
acum înainte o să fim cu ochii pe tine. Să nu ne faci de rușine!
Apropo, ce vrei să te faci?
— Încă nu m-am hotărât.
80
— Cum, nu dai la facultate?

— Ba da, dar încă n-am atracție pentru una în special.
— Știi limbi străine?
— Mi-ați spus că v-ați uitat în fișa matricolă… Cunosc
rusa și franceza.
— Rusa o știm mai toți. Mă refer la noi, activiștii
intelectuali de frunte ce-am făcut studiile la Lomonosov. Cu
franceza nu exagera, e burjuie rău. Știi engleză?
— Nu, doar câteva cuvinte. O pot învăța repede, dar de ce?
— Îmi placi tinere, ești pragmatic. Cine știe engleza se
face înțeles pe tot globul. Din Africa până în America și din
Australia până în Japonia... Să dai la Comerț Exterior tinere.
Frumos ești, deștept numa’. Avem nevoie de tineri ca tine care
să ne reprezinte în lume din punct de vedere comercial, că
politic o oglindim noi.
Examenul de bacalaureat din 1962 îl proțăpi din nou în

fruntea listei liceului, ca șef de promoție, iar la examenul de la
Facultatea de Comerț Exterior reuși fluierând, ajutat și de
cunoștințele sale la limbi străine. În ultimul an la cele știute se
adăugase engleza pe care o rupea deja binișor și în vorbire.
Aici avea noi colegi, noi prieteni, tineri și mai ales tinere.
Acestea din urmă începură să-i dea târcoale. Le atrăgea
contrastul dintre figura-i seducătoare și fâstâceala de virgin.
Peste toate punea capac jovialitatea și dorința de a sări în
ajutorul oricui avea nevoie de el. Fetele începură chiar să
profite. Îi trimiteau câte o bezea cu rugămintea să le împrumute
notițele la cursurile la care ele își făcuseră o „fereastră”
prelungită. Încă din primul an i se dusese buhul că la Toni
găseai toate cursurile scrise citeț și ordonat. Unele fetișcane,
mai îndrăznețe, încercară să-i ofere și alte recompense ce le-ar
fi satisfăcut și pe ele, dar Toni se oprea la o ieșire în grup la
cofetăriile din centru.
81
Mircea Bulatov
După ce mâncau ceva dulce, mai pe înserat, fetele și ceilalți

colegi încercau să-l atragă la „Continental” sau la „Melody12”.
Lipsa banilor suprapusă peste concepțiile lui creștine îi
puneau barieră la astfel de ieșiri. Degeaba insistau fetele, Toni
le refuza politicos, returnându-le bezelele galante pentru a nu le
supăra și pornea spre casă. Boala mamei se agravase. Ajunsese
să-și petreacă mai tot timpul între patru pereți. Ultima ieșire a
fost în 1964 la biserică, atunci când Toni s-a botezat.
Evenimentul devenise un tabu în familie pentru a nu-i afecta
cariera. Aceasta deoarece la câteva case de ei locuia activistul
străzii ce ciripea tot ce mișcă la raionala de partid sau la
securitate. Avea o satisfacție morbidă în a face rău chiar și
atunci când nu i se cerea. Un muncitor de la atelierele CFR,
proaspăt membru de partid, care locuia în capul străzii, își văzu
aruncate pe apa sâmbetei toate economiile ce le plătise pentru
meditațiile fetei, care voia să dea la filologie. Activistul îl vopsi
în negru într-un raport de câteva pagini către organizația
raională de partid. Asta doar pentru că în iarnă motivase că-i
răcit și nu poate ieși la munca patriotică pentru deszăpezire,
condusă de zelosul activist.
În 1967 Toni termină cu brio facultatea și se văzu aruncat

direct în malaxorul politico-economic al statului. Profesorii
l-au selectat și l-au recomandat ca viitor angajat al institutului
pentru studierea conjuncturii economice internționale ce urma
să ia ființă ca organ al Consiliului de Miniștri. Plin de ambiția
tinereții, Toni începu să studieze intens legătura dintre politică
și comerț, dintre deciziile politice și economie, asta cât îi
permiteau sursele de informare și șefii. I se păru ciudat că la
doar o lună după ce Germania de Vest și România stabiliseră
relații diplomatice, Moscova a interzis „statelor satelit” să aibă
relații diplomatice cu Germania de Vest.
12
Baruri de noapte ale Bucureștiului, cu programe artistice de cabaret.
82
Se miră din nou când după Războiul de șase zile dintre

Israel și alianța arabă, România a rămas singura țară ce și-a
menținut relațiile cu statul evreu. Se perfecționă și în
cunoașterea limbii engleze când văzu că România și Canada
stabiliseră relații diplomatice. Tot acest sârg neimpus pentru
studiu și pentru cunoaștere în domeniu nu scăpă șefilor lui
Toni, care în 1968, după vizita lui de Gaulle în România, l-au
făcut beneficiar al invitației la cursurile de vară de la
Universitatea Harvard. Cu toate cunoștințele lui teoretice, acest
bonus nu i-ar fi fost atribuit dacă nu ar fi avut loc următoarea
scenă comică la organizația de partid a Ministerului Afacerilor
Externe.
Era o zi de primăvară, iar vremea mohorâtă de afară ce
trăgea a ploaie parcă pătrunsese în mica sală unde se ținea
ședința de partid ce avea pe ordinea de zi și primirea ca membri
a câtorva tineri. Printre ei era propus și Toni, recomandat ca un
bun profesionist și zelos în studierea a tot ce este nou în
domeniul afacerilor externe. Deși caloriferele sălii încălzeau
cam prea mult micuța sală, nimeni nu îndrăznea să deschidă
vreun geam. Pe primul rând, printre invitați, stătea moțăind
fratele șefului cel mare, Marin Ceaușescu, ce nu trebuia
deranjat. Cei de la prezidiu aflați în spatele mesei acoperită cu
catifea roșie scurtară cât mai mult dezbaterea problemelor de la
punctele premergătoare celui principal, cel de primire a noi
membri. Se citi lista și se prezentară scurte note informative
despre fiecare, privind biografia și motivul propunerilor de a
deveni membri ai PCR. Când se citiră și referirile despre Toni,
un funcționar superior aflat la dreapta lui Marin Ceaușescu
cuteză să-l trezească șoptindu-i:
— Știți… tânărul este foarte bun la marketing, dar este
baptist.
— Zici că-i budist. Ce dacă… E bine să avem și budiști
printre noi aici la externe. Prind bine la o adică… apoi dând din
cap afirmativ ca să întărească cele spuse își continuă moțăiala.
83
Mircea Bulatov
Astfel Toni, ca proaspăt membru de partid, primi și viza

pentru prima lui ieșire în afara țării și asta tocmai acolo unde se
punea cireașa de pe tort la învățământul economico-comercial
internațional, la Harvard University.
Tot ce citise Toni despre capitalismul american nu-l ajută la
nimic deși avusese grijă să dea la o parte vopseaua denigratoare
a propagandei comuniste. Nimerise într-o altă lume complet
necunoscută ce-l făcea să caște gura la tot pasul. Harvard
Business School făcuse în acel an invitații și pentru studioși din
câteva țări comuniste, câte doi din fiecare țară. Se dorea o
deschidere spre statele aflate sub umbrela Moscovei, să le arate
acestora că motorul economic american era superior și cât de
benefic ar fi fost să fie imitat. Toni își cunoscu colegul de
studii abia la aeroport. Un tânăr inginer, Olaru, despre care află
peste ani că a rămas prin străinătate deși își servea patria la
„servicii speciale”. În acea vară, Toni se lăsă în mâna colegului
ce se vedea că a mai călătorit în state. După două zile petrecute
la New York luară avionul spre Cambridge, Massachusetts.
Aterizară la aeroportul Logan și noaptea o petrecură la Hilton
Boston Logan Airport. Dimineața fură treziți de telefonul de la
recepție care îi anunța că sunt așteptați de o tânără. Mirați,
amândoi se conformară invitației. În holul hotelului în formă de
L, lume multă. Olaru se îndreptă spre recepție și întrebă:
— Unde este persoana care ați spus că ne caută?
— Este domnișoara blondă care șade pe fotoliul de lângă
fereastră.
Când ajunse în fața tinerei care își aranja părul blond
învolburat, prinzându-l cu niște ochelari mari de soare așezați
seducător pe creștetul capului, Olaru tuși politicos și întrebă:
— Dumneavoastră căutați delegația română?
— Da, sunt fiica profesorului Edward Bursk. Mă cheamă
Eileen și mă ocup de protocolul de primire a invitaților, dar
unde este domnul Thonny? întrebă languros tânăra lungind
ațâțător pronunțarea lui n.
84
— Cum, îl cunoașteți pe colegul meu? Știți și cum îl

alintăm noi, colegii? se interesă iscoditor Olaru, aducându-și
aminte din cele citite din fișa informațională primită de la
Securitate cum era pomenit Anton între prieteni.
— Nu v-am spus că mă ocup de invitații ce participă la
cursurile de vară ale tatălui meu? Dar, să ne grăbim! Vă aștept
pe amândoi, afară. Sunt cu Fordul roșu. Acela din stânga.
Astăzi avem o zi încărcată. Programul o să vi-l spun pe drum
spre universitate.
Ce nu știa Olaru era că profesorul Bursk, pe lângă cursurile
ce le ținea la Harvard Business School, era și redactor la
Harvard Business Review. Articolele i le dactilografia fata lui
care de timpuriu, încă de la colegiu, alerga după băieți
atrăgători. Una din condițiile ce trebuiau să le împlinească era
să semene cu James Dean. Avea o fixație, erosul îi devenea de
nestăpânit în preajma cuiva care arăta ca idolul ei din Rebel
fără cauză, filmul îndrăgit din adolescență. Când aranjase cu
ceva luni în urmă fișele studenților de la cursurile de vară,
fotografia lui Anton îi stârni curiozitatea. Cum o fi acest tânăr
în realitate?
În timpul drumului șerpuitor ce trecea când pe marginea lui
Charles River, când peste podurile sale, Eileen se tot uita la
Toni, sau mai bine zis la Thonny cum îl botezase în mintea ei.
Acesta încă nu băgă de seamă privirile ei insistente, era atras de
tot ce vedea. O lume diferită, cu frumuseți diferite față de cele
natale. La București știa o universitate și câteva facultăți, aici,
la Cambridge, în zona metropolitană a Bostonului, Toni a
cunoscut în Greather Boston un oraș plin de universități. Pe
drum Eileen îi arăta diferite clădiri construite într-un stil clasic,
victorian. Că acolo e un colegiu, că dincolo e o facultate unde
se putea studia biotehnologia despre care el încă nici nu auzise.
Trecură pe lângă instituții de învățământ superior, de la cele
dedicate medicinei la cele pentru industrie, finanțe sau comerț.
85
Mircea Bulatov
A rămas mirat că exista până și o facultate pentru comerțul

maritim. La un moment dat, Eileen coti iar peste Charles River
trecând acum, peste Great Bridge. După ce intrară pe North
Harvard Street făcură stânga pe Harvard Way și lăsând în
dreapta Harvard Athletics cu stadionul universitar de fotbal
american, au ajuns în sfâșit la Harvard Business School. Au
fost cazați la Gallatin Hall, acum golit de studenții plecați în
vacanță. La despărțire, Eileen strânse mâna lui Toni într-un
prelung gest de la revedere fără a uita să-i spună: „Tata te
așteaptă să vă spună programul cursurilor în biroul lui din
Bloomberg Center, mai precis la Baker Library”.
Urmară trei luni de cursuri intensive privind inițierea în
comerțul și afacerile cu SUA. Într-un weekend, la insistenta
rugăminte a fiicei sale, profesorul invită patru studenți la
ranchul lui, aflat mult în afara orașului universitar. Cei poftiți
erau doi sârbi și românii, Olaru și Toni. Invitația avea dublu
scop. Primul, cel de propagandă, impus de protocolul
universității ce trebuia să arate viitorilor funcționari superiori ai
comerțului din cele două țări socialiste superioritatea
sistemului capitalist. Celălalt, cel impus de Eileen, era dorința
de a se reîntâlni pe propriul teren cu Toni, alias James Dean din
mintea ei de curtezană exaltată. După masa bogată, încheiată
cu dovleac timpuriu copt la tavă și însiropat cu topping de
zahăr ars, urmară discuții libere ce trebuiau udate conform
tradiției ranchului cu whisky Jack Daniel's. Eileen după ce puse
în paharele invitaților cuburile de gheață își lăsă tatăl să
servească băutura distileriei Lynchburg din Tennessee, iar ea îl
trase de mână pe Toni, să o însoțească afară, la grajduri.
— Știi să călărești? Doar și voi aveți cai. Am citit câte ceva
despre o herghelie celebră de-a voastră, cu lipițani românești ce
nu-s mai prejos decât cei de la Viena.
— Sunt născut la oraș… M-am suit o singură dată cu ceva
ani în urmă pe-un cal, când am fost la țară. De ce întrebi?
86
— Te invit la o plimbare ecvestră. Iapa, care este mai

nărăvașă… ca noi femeile tinere, o încalec eu. Ca să nu te
accidentezi ți-am pregătit un fost armăsar. Acum e castrat și-i
docil, nu mai aleargă după iepele-n călduri. Trebuie doar să-l
strângi bine cu picioarele, dar să nu dai din călcâie că înțelege
altceva, să o ia la galop.
Peste un sfert de ceas ranchul nici nu se mai vedea.

Ajunseseră lângă un pârâu unde Eileen descălecă și bufni în râs
de grimasa lui Toni când făcu și el același lucru. Legă caii
pentru adăpat de-un arbust ce-și întindea rămurelele către apă
și continuând să râdă se proțăpi în fața lui Toni zicând:
— Ce te strâmbi! Te doare fundul sau… ouălele?
— Nici eu nu mai știu, bâigui Toni înroșindu-se.
— Ia ascultă frumosule, ai sărutat sau ai ținut în brațe vreo
fată până acum?
— Îhî… Și da și nu…
— Ce-i aia și da și nu?
— La facultate, mai mult m-au sărutat colegele, pentru că
le împrumutam cursurile, dar altceva… nu.
— Ori ești prost, ori te pomenești că nu ești bărbat…
Eileen, pentru a se asigura că James Dean din mintea ei
avea aceleași „calități” cu cel din fața sa, îl cuprinse pe Toni cu
brațele-i fremătătoare ce începură să-l strângă nebunește la
pieptu-i exaltat. Mâinile tinerei se relaxară puțin ca apoi să
pornească în jos într-o cercetare furibundă ce se potoli abia
după ce dădură de acel mult căutat, ce devenise tare și
învârtoșat, acolo, sub catarama curelei de piele pe care încercă
să o desfacă. Toni, înainte de a-și pierde capul, reuși să o
împingă în lături pe tânăra blondină aproape ieșită din minți,
șuierându-i: „Nu se cade! Nu-i bine! Îl supărăm pe
Dumnezeu.”
87
Mircea Bulatov
Pomenirea lui Dumnezeu a fost declicul ce potoli avântul

tinerei exaltate. În gândirea ei începură să se amestece povețele
mamei din copilărie cu mersul la biserică însoțită de
charismaticul ei tată.
Ultimele zile ale cursurilor de vară de la Harvard erau pe
sfârșite. În fiecare zi, la amfiteatrul facultății de comerț, Eileen
devenise nelipsită de la orele profesorului Bursk. Mai precis,
sosea la sfârșitul cursurilor pentru a-l răpi pe Toni din preajma
lui Olaru. Acesta, deși avea ca sarcină precisă trasată din țară,
să nu-l scape din ochi pe Toni, accepta „mita” primită de la
Eileen, materializată în bilete la meciuri de fotbal sau la
cinematograf. Trebuia să fie pragmatic, să se adapteze situației
de pe teren. Securitatea îl trimisese în SUA ca umbra lui Toni,
atât. Cu ce se alegea? Cu nimic. Apoi urma din nou normalul
acela gri din România socialistă. Era el de vină că i s-au aprins
fetei călcâiele după Toni? Ce era rău în asta? Doar un weekend
mai aveau de petrecut împreună, apoi o să fie nevoită să-și uite
drăguțul care o să se reîntoarcă în țară. Că doar n-o fi toantă să
se mărite cu un sărăntoc de românaș, chiar dacă-i frumos
precum Adonis. În cel mai rău, sau cel mai bun caz, depinde
din ce parte privești lucrurile, cei doi o să aibă o aventură
amoroasă producătoare de endorfine benefice pentru depășirea
stressului despărțirii, apoi gata, uitarea. Cam aceasta era logica
lui Olaru când primi de la Eileen un bilet la o gală de box în
schimbul neînsoțirii lui Toni pe timpul weeakendului.
Cei doi, Eileen, care punea pe primul plan plăcerea într-un
mod maniacal cu un Thonny ce în mintea ei era sudat parcă de
asemănarea cu James Dean și Anton, realul Toni căruia nu îi
displăcea această subjugare plăcută, petrecură sfârșitul de
săptămână împreună.
Eliberat de stresul cursurilor, Toni se simți bine în
compania tinerei blonde, de la cină până la vizionarea unui film
proiectat doar pentru ei doi într-o sală mică de cinematograf.
88
În acea seară Eileen venise coafată altfel. Săltăreața ei

coadă de cal era acum scurtată, iar părul buclat artificial era
prins cu agrafe simple în spatele urechilor, conform modei
anilor ’50.
Pe ecran rula „Rebel fără cauză”. Abia începuse filmul când

Eileen, care îl văzuse a nu știu câta oară, descheie primii doi
nasturi de la cămașa lui Toni ridicându-i gulerul la spate. În
mintea ei se simțea neînțeleasa Judy, așa, tunsă ca Natalie
Wood. Se înflăcărase toată de parcă Jim, rebelul din film,
coborâse de pe ecran și se așezase pe scaunul de alături. „Ah!
cu gulerul cămășii ridicat ca al jachetei lui Jim e aidoma, ba nu,
e chiar James Dean”. Toni deși vedea filmul pentru întâia dată
începu să-și facă gânduri când înțelese că Eileen trăia cele
proiectate pe pânză, încercând să-l tragă și pe el în iluziile ei.
Se dumiri de-a binelea când Eileen îl strânse turbat în brațe
tocmai atunci când Judy și Jim făceau același lucru pe ecran.
La terminarea filmului, la ieșire, proiecționistul o salută pe

Eileen mulțumindu-i pentru comandă. Deci, filmul nu fusese
proiectat întâmplător. Aceasta era o confirmare că Eileen nu se
îndrăgostise de Toni, ci își trăia închipuirea lipsită de suport ca
și cum l-ar fi înviat din morți pe actorul ei preferat. Începea să
înțeleagă că în mintea ei el era invitat doar să joace rolul lui
James Dean. Jocul ei începea să semene a ceva maladiv.
Politicos acceptă să o conducă acasă dorind totodată să-i
mulțumească domnului profesor Bursk pentru cele predate și
pentru ospitalitate. Curios, vila profesorului era pustie, doar
ceva mai jos la căsoaiele de lângă grajduri puțină lumină.
Eileen ospitalieră și cu mișcări bine controlate de amfitrioană
dădu drumul la o muzică în surdină apoi scoase băuturi tari și
gheață. Toni, precaut, își muie doar buzele lăsând-o pe fata
profesorului să savureze licorile cu multe grade din paharele al
căror conținut le refăcea după fiecare dans.
89
Mircea Bulatov
Când începu melodia celui de-al treilea dans, ale cărui

acorduri lascive se potriveau cu finețea băuturii tari, sorbită
dintr-un nou pahar, Eilien se lipi nerușinat, aproape
contopindu-se cu trupul lui Toni. Acesta simți că-și pierde
controlul când ceva umed, ascuțit și alunecos începu să-i
tatoneze urechea în ritmul dansului. Tactilul și auzul se
contopiră parcă în câteva șoapte: „Te vreau acum. Nu te speria,
știe și tata. I-am zis că doresc să mă căsătoresc cu tine. Poate
aranja o prelungire a cursurilor și… după căsătoria noastră,
gata, rămâi James al meu pentru totdeauna. Nu te mai întorci în
țara ta jegoasă de la marginea Europei, de la marginea lumii…”
Umezeala din ureche, produsă de limba lui Eileen,
împreună cu maladivele cuvinte: „gata, rămâi James al meu”,
în loc să-l excite îl inhibară. În mintea lui Toni roiau de-a
valma cuvintele mamei sale când îi citea în copilărie despre
ispitirea din Eden. În acele clipe acestea se asociau cu imaginea
unei porțiuni a frescei lui Michelangelo de pe tavanul Capelei
Sixtine, acolo, unde diavolul care îi întindea Evei fructul oprit
avea chip de femeie și nu urâtă, ba din contra, înveșmântată cu
frumusețea veninoasă a Lilithei pomenită în Talmudul
babilonian și în unele vechi legende evreiești.
Peste câteva minute, Toni se afla pe șosea făcând cu mâna

unei mașini care să-l ducă spre orașul universitar, iar Eileen
jignită în ifosul ei de femeie seducătoare sorbi încă un pahar de
băutură. Era plin cu whisky și fără gheață. Trebuia să-și caute
un alt James Dean.
Toni ajunse înapoi la București la timp pentru a o prinde pe

maică-sa în ultimele clipe de viață. Boala de plămâni ce-i
furase vlaga și frumusețea, peste scurt timp, o învinse pentru
totdeauna. La priveghi veniră în afara rubedeniilor, enoriașii de
la biserica mamei și, bineînțeles, vecinii. Printre ei era nelipsit
și activistul străzii pentru a trage cu urechea.
90
Acesta rămăsese surprins când mai toți enoriașii atunci

când îi adresau condoleanțe lui Toni îl numeau „frate”. Era
clar, tânărul Anton, membru de partid și apreciat de ștabii
comerțului din Consilul de Miniștri, devenise baptist practicant
ca și răposata. Deci, acum, ca creștin neoprotestant, era un
pericol pentru elita statului ce trebuia informată de urgență.
Excesul de zel al vajnicului apărător al societății se soldă cu
desfacerea contractului de muncă de la institut. Cei de la cadre
știau de orientarea creștină a lui Toni, dar acum știau și cei de
la organizația locală de partid.
Era prea mult, iar Suceveanu, șeful de cadre ce urma să fie
avansat într-un post de secretar al ambasadei din Tokio, nu
voia să riște și-l „excomunică” pe Toni din institut deși legea
prevedea că stagiarii nu pot fi mutați de la locul de muncă unde
au primit repartiția decât după patru ani. Așa că funcționarul
superior ascultă mai mult de partid decât de lege, iar Toni
hotărî să nu se plângă superiorilor, ci să caute un ajutor pe
orizontală, uitând de Cel de Sus.
Dar Dumnezeu când te ajută nu te sprijină cu stânga, ci cu

dreapta Lui mereu biruitoare. Câțiva profesori de la facultate
care colaborau cu institutul, dar și cu Ministerul Comerțului
Exterior, l-au propus ca tânăr specialist în marketing cu țările
capitaliste. În scurt timp, datorită previziunilor sale asupra
direcțiilor de dezvoltare ale comerțului acestor țări cu țările
socialiste a avansat rapid în funcții de conducere. Nimeni nu
știa că aceste previziuni se datorau în mare parte discuțiilor
purtate cu profesorul Bursk. Tot în acea perioadă în una din
multele lui întrevederi cu directorii comerciali din centralele de
producție se revăzu cu o fostă colegă de facultate, Elena. Se
întâlniră de câteva ori. Ea, mulțumindu-i că datorită notițelor
lui ordonate reușise să termine facultatea. El, că ea a devenit o
bună specialistă în domeniu.
91
Mircea Bulatov
De la întâlnirile de serviciu trecură la cele de dragoste ca

apoi să se căsătorească, iar peste un an să aibă o fetiță,
Antonela.
După 1969, Cornel Burtică, fost ambasador al României în
Italia, Maroc și Malta, a fost numit ministru al Comerțului
Exterior. A făcut imediat destule schimbări de personal și
tactici de lucru. Lăsa, un pic mai mult decât cei de dinainte, ca
pregătirea și personalitatea angajaților să facă trierea și
ierarhizarea în funcții. Considera că în comerț manifestările și
ideologiile politice trebuiau estompate și puse în valoare
veleitățile negustorești și cele diplomatice.
Avansau rapid funcționarii superiori care reușeau să
găsească noi piețe comerciale externe, unde să vinzi cât mai
scump și să cumperi cât mai convenabil, ce se cerea de la
centru pentru economia statului socialist aflat într-o continuă
dezvoltare. Eșecurile se măsurau în dolari pagubă și erau
„premiate” cu retrogradări sau cu ceva ani de…
În anii următori talentul de negociator al lui Toni ieși la
iveală la mai multe conferințe externe unde se stabileau noi
piețe și jocuri comerciale. Această afirmare se suprapuse cu
necesarul importului de tehnologie avansată pentru industria
constructoare de mașini ce deschidea noi fabrici în toată țara.
Americanii ofereau, dar scump și, în plus, comerțul cu ei
deranja pe adepții CAER-lui13.
Într-un fel Toni era omul potrivit la locul potrivit, iar șefii
de la Externe, pe la finele anilor șaptezeci, l-au propulsat ca
secretar doi la ambasada României la Tokio. Era prea tânăr
pentru secretar unu și legile nescrise ale diplomației socialiste
cereau puțin frecuș și ceva târșală, asta așa ca să nu uite că-i
doar o rotiță în sistem. Astfel era catalogat Toni de către
superiori, dar ce gândea el despre el?
13
CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), organizaţie economică
a statelor comuniste, înființată la iniţiativa URSS în 1949.
92
Începuse să creadă că toate i se datorau lui, inteligenței,

memoriei și iscusinței de a prinde totul din mers. Începuse să
uite cele învățate în copilărie de la maică-sa și din Biblie, că în
timpul vieții pe acest pământ suntem doar simpli administratori
ai talanților primiți de la Dumnezeu și că administrarea lor cu
chibzuință înseamnă înțelepciune. Puțin orgoliu strecurat de cel
rău, născătorul mândriei acolo sus între îngeri înainte de a fi
creat omul, îl făcea pe Toni să pună semnul egal între
inteligență și înțelepciune.
Nu mică i-a fost mirarea când se prezentă la post la
ambasada din Tokio. Secretarul unu al ambasadei, deci șeful
lui ierarhic, nu era nimeni altul decât Suceveanu, fostul șef de
cadre care l-a scos pe tușă cu ani în urmă, pe când era stagiar la
institutul ce funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri, iar
antipatia dintre cei doi era gata în orice moment să se
transforme în conflict.
Înaltul funcționar, care ca secretar unu al ambasadei era
angajat al Securității, hotărî că trebuie să-i pună căpăstru
nărăvașului Toni, racolându-l drept colaborator și astfel
devenindu-i subordonat. Într-una din zile, funcționarul superior
găsi un motiv propice și-l chemă la convorbiri în camera
secretă, cea unde era sigur că microfoanele japoneze nu
funcționau.
— Antoane, am ceva să-ți propun. Nu de la mine, ci de la
centru… Aici mințea pe jumătate.
— De la Ministerul de Externe?
— Nuuu! Solicitarea vine direct de la șefii mei.
— Atunci nu mă interesează. Tu lucrezi cu ei și pentru ei.
Eu, ți-am spus, primesc ordine doar de la minister sau rar,
direct de la guvern. În rest nu mă privește. Dacă e să urc
treptele diplomatice nu vreau să am schelete în dulap.
— Măi Antoane, tot naiv ai rămas, ca la institut…
— Cel mai bun exemplu este chiar acesta. Tu m-ai dat
afară pe ușa din dos crezând că-mi poți face rău și eu am intrat
93
Mircea Bulatov
pe cea din față. Să știi că în diplomație este nevoie și de oameni

pregătiți, nu numai de slugi…
— Ți-o spun pe șleau, ești un fraier. Trebuia să afli doar
niște parametri funcționali și echipamentele cu care sunt dotate
corturile militare medicale japoneze. Cu prestanța ta găseai o
relație pe la vreo secretară de la o legație comercială a unei țări
prietene cu Japonia și prin ea cereai o ofertă cu specificațiile
tehnice de rigoare. Atât doar și, bineînțeles, trimiteai raportul
către ai noștri cu semnătura de rigoare.
— Și această semnătură mă lega de ai tăi pe vecie. Crezi că
ți-ai găsit fraierul?
— Păi, așa crezi că nu ești legat de ei? Nu ei mi-au cerut să
te dau afară din institut când au aflat că ești baptist? Acum,
tonții și-au revizuit părerea. America e plină de baptiști, iar noi
avem nevoie de America, deci ar fi cazul să intri în barca
noastră.
— Ți-am zis și-ți mai repet de câte ori o fi nevoie, eu
rămân în barca mea, a comerțului internațional.
— Mare mirare dacă după acest refuz nu o să zbori și de
aici, pe motiv că nu ești omul potrivit la locul potrivit. O să
zâmbesc când am să te conduc la avion agățându-ți eticheta:
„Return to Bucharest”. Apropo, crezi că în afacerile
internaționale există oameni buni? Te înșeli, doar răi și foarte
răi. La ei, bunătatea se numește viclenie și-i lipită ca smalțul de
cratiță. Nu se desprinde nici la foc. Dar să revenim la oile
noastre, ei m-au „delegat” ca pețitor. Refuzi să dansezi cu noi
din cauza mea?
— Nu mai insista! Eu rămân la ale mele. Cât privește
zburatul de aici, mai vedem noi…
Toni nu știa că la sfârșitul anilor ’70 eșecurile în recrutări la
Securitate trebuiau raportate amănunțit, iar nota proastă era
încasată de „pețitor”. Nu trecu mult de la instalarea lui la
ambasada din Țara Soarelui Răsare și în iulie 1978 veni
cutremurul de gradul zece din Securitate.
94
Mihai Pacepa, șeful, creierul, fugise la americani. Toți îl

considerau marele trădător ce a făcut să cadă toată rețeaua de
agenți ai serviciilor române răspândiți prin lumea largă. Pe
atunci nimeni nu știa că de fapt „șeful” era spionul sovieticilor
și că nu trădase, ci își jucase bine rolul păcălindu-l și pe
„ceașcă” ce acuma tuna și fulgera.
De urgență, secretarul unu al ambasadei din Tokio, la fel ca
toți „agenții economici” și alți lucrători din ambasade știuți de
Pacepa drept colaboratori, a fost rechemat în țară.
Figura și el pe lista „trădătorului”. În drum către Narita,
noul aeroport internațional al metropolei japoneze ce-l
înlocuise în acel an pe vechiul aeroport Haneda, Toni îl tachină
pe fostul secretar: „Nu mai zâmbești? Spuneai că tu ai să mă
conduci la aeroport!? Văd că e invers. Să-ți amintesc și de
eticheta cu return?”
Afară, o ploaie măruntă transforma dimineața în ceva
mohorât pentru înaltul funcționar și în ceva tonifiant pentru
Toni care începuse să se creadă pe lângă inteligent și înțelept,
ocrotit de... Aici gândurile lui Toni se întrerupeau brusc,
schimbându-și direcția către el însuși.
95
Mircea Bulatov
96
Chiar vrei să fii slujitorul Meu?
A
bia ajuns acasă, în sătucul bănățean, fostul soldat
aruncă geamantanul într-un colț și negăsind pe
nimeni în casă alergă în gradina din spate unde o
zări pe maică-sa care plivea lăstarii lacomi și lega de araci cele
câteva cuiburi de roșii de pe răzor.
— Sărut mâna, mamă!
— Băietu’ mamii, ai gătat armata sau venit-ai doar în
conced’?
— Gătat mamă! Nu vezi că-s îmbrăcat în civil?
— Vino să te țuc! Da’ chipeș te făcuși! Plecat la armie
flăcăiandru și întors flăcău strașnic, tocmai bun de însurat…
— Da’ tata și frate-miu pe unde-s?
— Îs la ceape, la potcovit caii burjuilor roșii ce nu mai știu
a munci decât cu pixul… Doamne iartă-mă, să nu zic și ceva de
rău, că de gândit, gândit-am totuși.
— Mamă, n-am stare, mă duc să-i văd, pe ei și pe Nera.
— Du-te! Până veniți cu toții, mama vă face plăcinte că
sigur o să vărbiți pân’ la mez de noapte.
În drum spre sediul gospodăriei colective, Prorocul trecu

podul peste Nera. Unduirile ei îi făceau cu ochiul chemându-l
ca în copilărie. Toate în jur se schimbaseră sau erau în curs de
schimbare, doar Nera nu. Nu rezistă și o luă spre sălcii, vechiul
loc de scăldat.
97
Mircea Bulatov
Ramurile pletoase nu mai atingeau apa ca pe vremuri, iar

între sălcii și marginea râului își făcuse apariția prundișul
multicolor umezit de curgerea molcomă a Nerei ce parcă se
văita tuturor că e arșiță și că n-a plouat de mult.
Prorocul, bosumflat ca un scenarist de modificarea
decorului ce-i aducea aminte de copilărie, pătrunse totuși până
la glezne în apa răcoroasă. Asta după ce-și suflecă pantalonii și
își lepădă pantofii, șosetele și cămașa. Se uită în jur, nici
țipenie de om. Se stropi din belșug până la brâu cu apa
răcoroasă strigând copilărește: „Bine te-am regăsit dragă
Nera!” Apoi, ridicând ochii spre vălătucii albi de pe albastrul
cerului începu să se roage: „Mulțam Doamne că m-ai adus din
nou acasă! Acolo în Dobrogea nu mi-ai răspuns ce trebuie să
fac, ce drum să aleg pentru viața mea? Aici, în locurile natale,
poți să-mi spui! Ai uitat de visul meu? Ți-am spus că vreau să
Te slujesc. Te implor, vorbește-mi Doamne!” Deodată, șipotul
din apa Nerei parcă începu să-i șoptească: „Răbdaaare!
Răbdaaare!”
Înviorat la trup, dar mai ales la suflet, Prorocul se îmbrăcă

și după ce-și aranjă cămașa în pantaloni o porni voinicește spre
potcovăria cooperativei. Ajunse tocmai când taică-su terminase
de curățat și pilea pentru potcovit copitele unei iepe nărăvașe.
Frate-su ținea iapa de căpăstru, iar taică-su se chinuia să-i
îndoaie piciorul din spate. Prorocul prinse copita cu putere și
flexă piciorul iepei. În trei, lucrul se isprăvi rapid, dar când nu
se aștepta nimeni, nărăvașa tot apucă să lovească, drept
mulțumire pentru noile încălțări din oțel.
Atunci, cei doi frați l-au văzut prima dată pe tatăl lor icnind
de durere. Curios, acesta nu altoi iapa cu vreo lovitură de
pedeapsă, ci o mângâie pe coamă și privind-o în ochi îi zise:
„N-ai vrut frumoaso! Nu-i așa că n-ai făcut-o intenționat?”
98
Drumul spre casă îl făcură în patru. Cei doi frați, tatăl și un

ciomag pe post de baston sortit să ușureze călcătura piciorului
lovit. Facură câteva popasuri, ultimul lângă Nera.
Aici Prorocul își dezbrăcă din nou cămașa și după ce o
muie în apa rece o puse drept compresă pe fluierul piciorului
tatălui ce primise lovitura de copită.
Către graniță, spre sârbi, zarea amurgea, iar pastorul plin de
bucurie alături de cei doi feciori aproape că uitase de durere.
Într-un târziu zise:
— Gata! M-am hodinit destul. Haideți acasă! Ne așteaptă
mama cu masa și… Poimâine este duminică, iar eu așa betegit
nu știu dacă pot sta în picioare la amvon… Ce-ar fi să țineți voi
doi serviciul religios de dimineață? Frate-tu pe cel de
rugăciune, iar tu, proaspăt venit de la catană, predica…
Aproape două luni Prorocul la îndemnul lui taică-su predică

în bisericile comunelor unde acesta slujea. La îndemnul
enoriașilor se reînnoiră vechile recomandări pentru seminar
primite înainte de armată și după examenul la seminarul
teologic din București, Prorocul începu cursurile.
În anii de studenție mintea și sufletul Prorocului au fost
atacate de cele mai puternice incertitudini, nu în privința
credinței, ci în cea a slujirii. Credea că acei ani o să fie parcurși
într-un fel de ucenicie. Nici pe departe. În acei ani acel ceva
nematerial care îi dădea viață și personalitate și care venea de
undeva nu prea bine cunoscut, căpătă esență, vigoare și cel mai
important, nădejdea că El este cu el chiar și atunci când
greșește. Nu neglija studiile teologice unde era chiar printre
primii, dar începu să pășească prin viață doar după ce vorbea și
primea călăuzirea Lui. Practic, începea un altfel de umblet care
unora dintre cunoscuții lui li se părea nelogic și nemărturisit,
stupid.
99
Mircea Bulatov
La aceasta contribuiră și evenimentele ce se rostogoliră

buluc și condensat în următorii trei ani. Bineînțeles, la prima
vedere evenimentele vieții par celor mulți create sau jucate de
oameni care adesea se cred nu numai actori, ci și scenariști, ba
chiar regizori. Prorocul începu să înțeleagă că nu era așa, după
ce primi descoperirea despre cine scria scenariile și cine regiza
evenimentele. Și nu era doar unul, ci doi. Unul făcea punerea în
scenă folosind crescendo, doar ingrediente pereche de tipul
greșit și mincinos, sau dezagreabil și ucigaș. Celălat transforma
răul în bine doar acolo unde hotăra că această prefacere poate
salva actorii ce-și jucau propria viață, propriile alegeri.
O parte dintre evenimente se desfășurară chiar sub nasul
Prorocului, acolo în lumea seminarului și în bisericile
evanghelice bucureștene. Altele se petrecură aiurea prin țară cu
protagoniști puternici, pastori sau lideri creștini, șicanați de
Departamentul Cultelor sau urmăriți de Securitate. De la
aceștia Prorocul căuta să învețe cât mai multe, ba chiar și să-i
imite în ce găsea mai bun la ei. Oare nu au fost persecutați
primii creștini? Oare cine avea de suferit pentru că Îl servea pe
Domnul nu însemna că merită a fi urmat sau măcar ajutat
indiferent de nuanța cultică?
Încă din primul an de seminar Prorocul pricepu că atât
evenimentele, cât și actorii lor, nu pot fi înțeleși doar în alb și
negru, ci și în multiple nuanțe de gri. Primul personaj
„înveșmântat” în gri a fost chiar directorul seminarului. Se
zvonea că „longevitatea” lui în această funcție era direct legată
cu colaborarea. Dacă despre secretarii cultelor religioase se știa
că trebuie să aibă târnosirea și îngăduința Departamentului
Cultelor, „anticamera cuvioasă” a Securității, atunci era musai
ca și directorilor seminariilor teologice să li se aplice același
regim. Destui pastori acceptaseră, de voie, de nevoie,
colaborarea cu Securitatea, dar la el parcă mai era și altceva,
parcă undeva, acolo în sistem, avea o proptea, și nu mică.
100
Aceasta ieși la iveală la scurt timp după cutremurul din

martie 1977. După ce teroarea amintirilor acelor clipe se
estompă puțin, sosi de la vârf interdicția de funcționare a
seminarului. Ceaușescu găsise motivația pentru a scăpa de
pepiniera de pastori complet anacronici pentru noua societate:
„Clădirili avariati ale seminarului periclitiază viața
studenților”.
Despre reparare sau reconsolidare, nici vorbă. Singura
soluție întreruperea sine die a cursurilor. Atunci directorul, ce
se vedea deja aruncat afară odată cu apa din copaia în care a
fost spălat copilul, se hotărî a apela la proptea, la vechea lui
rubedenie, cum ziceau unii. Și el și propteaua purtau același
nume de familie și se născuseră în aceeași perioadă și în
aceeași comună la câteva case depărtare. Propteaua deținea
încă multe relații la vârf, doar fusese acuzatorul șef al
Tribunalului Poporului și după ce transportase unde trebuia
filmul și clișeele cu imaginile execuției Mareșalului Antonescu,
pentru a ajunge la Stalin, urcase pe scaunul de ministru al
Justiției părăsit nu de multă vreme de Lucrețiu Pătrășcanu care
fusese arestat și executat chiar de ai lui. Directorul, prin
intermediul proptelei, apăsă pedala care trebuia, reușind să
obțină jumătate de porție. Decât nimic, mai bine juma’…
La seminar totul a fost învelit în ambalajul unei mari
victorii. Se redeschiseseră studiile folosindu-se doar un corp de
clădire din cele două. Aureola de salvator căzuse pe capul
directorului ce începu să rescrie și istoria cultului din care făcea
parte copiind fără remușcări pagini întregi din lucrarea fostului
profesor și director al seminarului nevoit să emigreze după ce a
fost destituit de colaboratorii cu funcții din cult, la ordinul
Securității. Câți realizau că, de fapt, scenariul distructiv al celui
rău fusese rescris de Creator cu dublu scop. Domnul trebuia să-
și ridice noi slujitori dându-i șanse directorului și posibilei sale
rubedenii să facă și bune macazuri. Păcat că aceste oportunități
au fost ratate voit, dar aceasta este o altă poveste.
101
Mircea Bulatov
O altă întâmplare percepută inițial de Proroc în negru, ca

ceas rău, dar care apoi i-a rămas în minte înveșmântată în alb, a
fost moartea a doi colegi de seminar în seara de patru martie
1977. Unul dintre ei, bun prieten, era considerat de ceilalți
colegi drept lider deoarece era foarte bun la învățătură. Aceasta
se datora și statutului de familist care avea deja un băiețel. Cu o
zi înainte îi spusese un secret, că în seara respectivă urma să ia
un pachet cu cărți creștine sosite clandestin în țară, de la Gara
de Nord. Ca să vadă dacă era filat de Securitate a stat mai mult
timp decât era nevoie spre a consuma cu colegul său prăjiturile
comandate la o masă de la cofetăria Scala. Acest stat cu iz
dulce s-a transformat în unul nefast. Fatidica oră 21:22 i-a prins
pe cei doi colegi sub sfărâmăturile grinzilor de beton. Prorocul,
puternic marcat, când împreună cu ceilalți studenți de seminar
îl conducea pe ultimul drum strângându-i în brațe băiețelul
rămas orfan de tată, își șoptea în gând: „Ai plecat prea devreme
prieten drag, dar câți vor ști de eroismul tău secret?”
Într-una din umblările Prorocului prin țară spre a asculta cu

urechile lui predicile lui Liviu Olah, făcu chiar pe bodyguardul
marelui predicator român. Făcea asta pentru că era cunoscut de
tinerii creștini bănățeni. Era într-o duminică dimineața când
predicatorul își organiza echipa pentru o evanghelizare în
câteva localități din apropierea orașului de pe malurile Begăi.
Cei de la Securitate, care îl filau pe evanghelist, erau nervoși la
culme. Echipa lor nu avea liniște nici în zilele de duminică
trebuind să umble prin coclauri după înflăcăratul pastor.
Abia terminase predicatorul slujba de dimineață de la
biserica din Timișoara, când se urcă în grabă în Dacia din față
zorindu-i pe tinerii care îl însoțeau să se grăbească în IMS14-ul
din apropiere.
14
IMS numele vehiculelor de teren asamblate de către uzina ARO
Câmpulung, numită după război Întreprinderea Metalurgică de Stat.
102
Prorocul îi tria pe tinerii entuziaști ce voiau care mai de

care să ocupe un loc sub coviltirul mașinii de teren. Înghesuiți,
încăpură doisprezece, apoi cele două mașini porniră spre
primul sat, urmăriți la mică distanță de mașina Securității.
După ce părăsiră șoseaua apucând-o pe drumul de țară, cei din
IMS începură unii să râdă, alții să icnească, loviți de spătarele
de lemn ale banchetelor hurducăite de mașina supraîncărcată.
Îi atrase atenția o tânără cu fața toată zâmbet. Parcă o
cunoștea, parcă nu. Prima impresie îl făcuse să o accepte ca
însoțitoare a evanghelistului. A doua îi năștea în minte
incertitudini. Dacă greșise și era strecurată ca să ciripească din
interior, acolo unde urmăritorii de la Securitate nu aveau acces.
Se hotărî să o descoasă, să vadă ce hram poartă.
— Nu te supăra, nu te-am mai văzut printre noi, aici la
biserica din Timișoara. De unde ești?
— Te faci că nu mă mai cunoști sau chiar m-ai uitat…
Sunt Poliana, fata pastorului din Orșova, iar privitor la prezența
mea aici la Timișoara nu prea știi multe... De când nu ai mai
fost pe aici?
— Adevărat, acum vin mai rar de când sunt seminarist la
București, dar de ce zici că te-am uitat? Ne-am mai întâlnit
vreodată?
— Și încă de câte ori. Pe când eram elevă la Orșova tu
veneai la noi la biserică și spuneai poezii, apoi cu toți copiii ne
jucam alergând până la Dunăre. Au trecut ani de atunci. se pare
că ai uitat, tocmai tu care memorezi poezii atât de lungi…
— Mi-aduc aminte, dar te-ai schimbat complet. Nimic nu
mai aduce cu fetișcana de pe malurile Dunării. Acum sunt
liniștit, mi-am potolit îngrijorarea. Știi… Scuze… Mi-a trecut o
clipă prin minte să nu fii infiltrată de alde cei din mașina care
ne urmărește… Să nu te superi, dar așa procedează ăștia și
vorba lui Aristofan: „Multe lucruri învaţă înţelepţii de la
duşmani; căci prudenţa salvează totul”.
103
Mircea Bulatov
— Acum, că nu mai sunt bănuită că fac parte dintre

dușmani, te invit să mai treci și pe la noi la Orșova… Am să-ți
fac cunoștință și cu Onuțu, logodnicul meu. E talentat la
muzică, el formează și dirijează corurile din mai multe
biserici… E nevoie de multă muncă și nu vine mai nimeni pe la
noi în fundul acesta de țară ca să facă muncă benevolă. O să-l
cunoști și pe nelipsitul lui prieten. E un tânăr extraordinar. Are
și motocicletă cu ataș…
— Să știi că n-am să-ți refuz invitația. Peste două
săptămâni am o fereastră prelungită de două zile la seminar.
Am să vin de duminică și după slujba de la biserică poate dăm
o fugă la Dunăre și, de ce nu, și pe la ai mei. Doar ai pomenit
de-un amic motociclist…
Exact peste două săptămâni Prorocul se afla la loc de cinste

în atașul motocicletei conduse de prietenul logodnicului
Polianei. Acesta gonea ambalând la maxim motorul și făcând
slalom printre gropile șoselei prost asfaltate. Onuțu cocoțat pe
șaua din spate dădu tonul la un cântec plin de viață știut de toți
trei. Prorocul intră și el în joc cântând și bătând ritmul în tabla
atașului. Niciunul nu dădea importanță șoselei ce fugea pe sub
ei din ce în ce mai cavernoasă. Viteza sau sorocul făcură ca o
scobitură abruptă în asfalt să nu poată fi evitată, iar roata cu
ghidonul motocicletei să fie bracate de-a curmezișul. Deși
foarte grea, motocicleta zbură în aer cu toți trei. Motociclistul
se trezi aruncat pe marginea șanțului din stânga blănit cu iarbă
grasă. Onuțu fu azvârlit peste cap, aterizând ca un acrobat la
câțiva metri mai în față. Când realiză că stă vertical pe propriile
picioare începu să tremure. Prorocul lepădat din ataș ca dintr-o
captapultă își pierdu cunoștința când umărul drept luă contact
cu bolovănișul din parta dreaptă a drumului. Când își reveni
motocicleta era trasă pe dreapta, iar Onuțu cu prietenul lui,
speriați, încercau să-i dea primul ajutor.
104
La o întindere de braț de locul unde căzuse o ditamai bornă

din beton arăta că mai aveau douăzeci și cinci de kilometri
până la destinație. Făcură împreună o rugăciune de mulțumire
întrebându-se totuși fiecare în taină: „Doamne de ce?” Prorocul
primi și un răspuns, tot în taină: „Îngerul Domnului te-a păzit.
Cel rău a vrut să nu-Mi mai slujești. Ca semn că El te-a ocrotit,
clavicula ta, acum fisurată, se va vindeca fără să fie nevoie a fi
pusă în ghips.”
Prorocul nu a spus nimănui de mesaj, dar peste ceva vreme
la insistența celor care aflaseră de accident și-a făcut o
radiografie.
Medicul radiolog l-a întrbat:
— Ați avut acum un an sau doi un accident în care v-ați
fracturat clavicula dreaptă?
— Da, dar asta a fost luna trecută…
— Tinere, glume ca astea să nu faci cu mine! Știu cum se
citește o radiografie și cum arată un os vindecat. Am văzut sute
de accidentați. Mai am puțin și ies la pensie.
O parte dintre studenți, cei cu vederi mai largi, căutau tot

mai mult să fie prezenți la evanghelizările pastorului Liviu
Olah. Aceasta se întâmpla mai ales după ce îi fusese retras
carnetul de pastor la ordinul Securității, în perioada când slujea
la Timișoara. Atunci Marele Regizor a schimbat răul în bine
făcându-l eroul principal al marii treziri creștine de la Oradea
ce a fost pe cât de rapidă, pe atât de puternică.
Evanghelistul chemat să slujească aici ca pastor secund a
urmat învățăturile din tinerețe pe când era student la drept și se
atașase de felul de a fi al pastorului Marcu Nechifor. Mai
precis, rugăciunea comună a credincioșilor folosită ca armă de
apărare împotriva celui rău și lupta pentru mântuirea celor
pierduți spiritual. Numărul membrilor bisericii creștea, iar cei
vechi ce cochetaseră cu păcatul renunțau acum la el cu bucurie.
105
Mircea Bulatov
Consumul de alcool și producerea lui nu mai erau tolerate

de sufletele lor reconvertite. Și toate acestea doar datorită
rugăciunii. În unul din acei ani avu loc și cel mai mare botez
neoprotestant din România cu 149 de candidați ce și-au
mărturisit credința în Domnul Isus Hristos. Evanghelistul
ceruse aprobare la autorități ca să fie făcut la Criș, iar cei de la
Securitate primiseră ordin să împiedice desfășurarea lui în
public. Cei ce puneau în „operă” aceste ordine deveniseră
disperați, nu le reușea nimic din specificul „muncii
informative”. Filajul devenise supraveghere continuă, iar
telefoanele și scrisorile erau ascultate și citite în totalitate.
Plicurile de multe ori erau lăsate desfăcute. Au fost lansate
zvonuri defăimătoare și chiar se cocheta cu ideea eliminării
predicatorului. Toate se izbeau ca de un invizibil zid protector.
Prorocul credea că în apărarea curajosului evanghelist stătea cu
scutul său chiar Îngerul Domnului.
Trezirea spirituală din Oradea primi o mare lovitură când
Securitatea, folosind acțiuni de „influențare pozitivă”, l-a
convins pe pastor prin cei apropiați să nu facă botezul la râu.
Atunci Prorocul a înțeles ceva și acel ceva l-a adoptat ca
principiu: în lucrarea pentru Domnul să nu te lași influențat nici
de părerile celor mai apropiați prieteni. Să asculți doar de
sfaturile Lui.
După eveniment, întristat, dar nu deznădăjduit, Prorocul
făcu un ocol în drumul spre București. Simțea nevoia să-și
reîncarce bateriile trecând pe la mentorul său, Marcu Nechifor,
pe care reușise să-l anunțe când va sosi.
În trenul personal ce oprea și în halta comunei fostului
pastor, Prorocul călători laolaltă alături de o adunătură pestriță.
Câteva țărănci bătrâne ce veneau de la târg, niscai muncitori
feroviari de la depoul unui oraș din apropiere și o mulțime de
zdrahoni ce veneau acasă de la o carieră de piatră spartă pentru
terasamente.
106
Căldura soarelui arzător de afară pătrundea prin ferestrele

deschise ale vagonului necompartimentat, iritând precupețele
ce se întorceau acasă nervoase și văitându-se sfădăios că nu
reușiseră să-și vândă găinile sau rațele ce cotcodăceau și
măcăiau pe același ton din papornițele ținute sub banchete. Din
când în când un muncitor mătăhălos își ridica capul împodobit
cu un slinos păr blond de pe rucsacul jerpelit ținut pe genunchi.
Capacul acestuia, închis prost doar cu o curelușă, lăsa să se
vadă agoniseala lui pentru cei de acasă: colțul unei pâini
intermediare și capătul unui salam de vară ieftin. Fără a se trezi
deplin din moțăială, mătăhălosul lăsa ca de sub blonda podoabă
capilară să se audă o poruncă motivată:
— Gura țațelor! Mi-e somn!
Urmau câteva minute de liniște, când găinile și rațele își
imitau stăpânele în ale tăcerii, lăsând să se audă doar ritmatul
țăcănit al roților de tren. Apoi totul se repeta ca un ritual.
Când șuieratul triplu, pe post de țignal, venit dinspre
locomotivă și acompaniat de scrâșnetul frânelor se topiră în
urechile Prorocului, acesta numărase deja șapte astfel de
puseuri gălăgioase, realizând totodată că ajunse la destinație.
Călătorii goniți de zăpușeala din vagon se grăbiră a coborî
lăsându-l pe Proroc să privească de la înălțimea vagonului
agitația foștilor colegi de drum care brusc deveniră însetați
îndreptându-se puhoi spre fântâna cu manivelă din capătul
haltei. Acolo îi aștepta cu ciubărul plin cu apă rece și două căni
de tablă legate cu lanț un bărbat firav căruia ochelarii cu lentile
groase și părul alb pieptănat drept îl categoriseau la vârsta a
treia.
Apa din ciubăr se termina rapid, dar bărbatul, zâmbind,
îndemna însetații la puțină răbdare până scotea alt ciubăr cu
apă rece. Prorocul își recunoscu mentorul, Marcu Nechifor, și
zâmbind se hotărî să coboare din zăduful neaerisit al vagonului
în cel dogoritor al zilei.
107
Mircea Bulatov
Voi să ocolească mulțimea pentru a-și înlocui pravețul la

manivela fântânii, dar nu reuși să treacă de trupurile celor ce
jinduiau după apa rece.
Cei mai agitați erau călătorii ce trebuiau să-și continue mai
departe drumul cu trenul. și nu apucaseră încă să-și umple
sticlele cu apă.
Când se auzi țignalul locomotivei, aceștia se repeziră să-și
ocupe locurile în vagoanele pline de miasme, iar la fântână
rămaseră doar cei de-ai locului, printre care și mătăhălosul
blond ce bău pe nerăsuflate două căni cu apă rece.
Marcu Nechifor, ce scosese al nu știu câtelea ciubăr cu apă,
zărindu-l pe Proroc, zâmbi și începu să strige bucuros:
— Vino! Să vină cel însetat. Și oricine voiește, să ia apa
vieții fără plată.
— Vin cu bucurie, dar lasă-mă și pe mine să scot apă,
răspunse Prorocul intrând în jocul de vorbe al mentorului său.
— Acum, doar să bei! Pentru tine încă n-a venit vremea
scosului…
Prorocul căpătă atunci un motiv în plus pentru a-și iubi mai

tare mentorul care nici în cele mici nu-și tăgăduia vorbele.
Prin tot ce făcea Marcu Nechifor îndemna oamenii să se
comporte cu dragoste față de semeni, ca niște drepți credincioși
care trebuie să facă doar bine, iar când sunt nedreptățiți să nu
se răzbune, lăsând judecata în mâna Domnului. Și ar fi avut
multe motive să facă invers, măcar în fața Domnului, cerându-i
răzbunare pentru nedreptățile venite tocmai din partea
tovarășilor de credință care, în tinerețe colaboraseră cu
Securitatea și-l izgoniseră din slujbă și din cult.
Ajunși în modesta casă a mentorului, după câteva ore de
discuții și rugăciune, acesta îi mărturisi și oful tinereții lui.
108
Era pe vremea când UTB-ul15 făcea concurență UTM-ului16

în bisericile din zona Aradului și în cele din Capitală.
Pe atunci Marcu era pastorul tinerilor din cea mai mare
biserică baptistă din București și liderul organizației creștine
UTB. Securitatea nu-i suporta îndemnurile „prea avântate”
adresate tineretului creștin și hotărî să-l înlăture. Fără el
organizația putea fi trasă ușor pe linie moartă și apoi
desființată. Dar cine să facă macazul nimicitor? Trepădușii lui
Alexandru Drăghici, scormonind prin penitenciare, găsiră între
slujitorii Domnului ce zăceau priponiți prin temnițele
comuniste pentru varii motive un pastor înzestrat tocmai cu
„calitățile” necesare: fricos, vanitos și tăcut. L-au speriat bine
și apoi l-au eliberat condiționat după ce l-au pus să se lege de
ei printr-un act de colaborare semnat sub noul lui nume tainic,
Sângu Iuliu. I-au dat și putere proțăpindu-l prin intermediul
Departamentului Cultelor ca secretar general al cultului creștin
din care făcea parte pe atunci și tânărul pastor Marcu Nechifor.
Și așa, noul secretar devenit membru în marea biserică
bucureșteană unde slujea Marcu Nechifor, ocupă și un loc de
frunte în comitet. Nu după mult timp cu ajutorul câtorva naivi
din comitet reuși pe motive bine contrafăcute să obțină nu
numai înlăturarea lui Marcu din slujba de pastor pentru tineret,
dar și excluderea acestuia. Așa, UTB-ul rămas fără lider fu ușor
de desființat.
De atunci, Marcu, rămas fără slujbă, reuși să-și câștige
pâinea cea de toate zilele prin tot felul de munci mai mult sau
mai puțin calificate. Dumnezeu nu își uită niciodată slujitorii.
15
UTB – – Uniunea Tineretului Baptist din România, organizație a
tineretului baptist român ce și-a încetat oficial activitatea, în urma
presiunilor Ministerului Cultelor, în 1948, la Congresul Uniunii Comunității
Baptiste din R.P.R.
16
UTM – Uniunea Tineretului Muncitoresc, organizație după modelul
Comsomolului sovietic, menită să implementeze tinerilor români valorile
ideologice comuniste, înființată oficial la 19-21 martie 1949.
109
Mircea Bulatov
Acolo, în modesta căsuță a mentorului său Prorocul află că

după atâția ani Marcu nu uitase să se roage și pentru salvarea
sufletului celui care l-a vândut.
Întors la seminarul teologic cu bateriile încărcate Prorocul
se hotărî să se pună trup și suflet la dispoziția Lui. Nu mai
gândea că pregătirea teologică o să-l ajute să aibă o profesie, ci
că aceasta era doar un apendice aprobator în fața autorităților
care să-i permită să-și găsească vocația de slujitor al Domnului.
Începuse să-și formeze propriile lui principii de viață
ascultând de ce-i spunea Domnul. Era sigur că nimic rău nu i se
putea întâmpla chiar dacă totul din juru-i țipa a pericol. Avea
dovada minunii cu motocicleta. Iar dacă se întâmpla ca cei
apropiați, forțați, sau de bună voie, să-l trădeze pentru mai
puțin de treizeci de arginți, trebuia să aibă puterea să-i iubească
și să le răspundă cu rugăciuni ca ale lui Marcu Nechifor. Dacă
ai o călăuzire din partea Domnului ține-te de ea până la capăt și
nu te lăsa influențat de cei din jur chiar dacă „sfaturi
binevoitoare” vin din partea celor care tu crezi că țin la tine! Iar
dacă doresc să-ți sădească îndoieli pentru a te abate de la
drumul pe care ai pornit depărtează-te de ei! Limba lor sfătoasă
plină de dulcegării poate să te ducă la decizii pe care ai să le
regreți mai târziu, ca Liviu Olah.
Astfel, Prorocul începu să înțeleagă că omul mereu mai are
ceva de învățat pe drumul înțelegerii Dumnezeirii, iar Domnul
socoti că acestuia îi trecuse vremea uceniciei și-i hotărî startul
canonului pe înțelenitul ogor al sufletului omenesc.
În astfel de căutări și găsiri se topiră ultimii ani ai
seminarului, iar Prorocul se trezi îndrăgostit, căsătorit și apoi
numit pastor la Petroșani, la nici un an după greva minerilor
din august 1977.
110
Greșelile mă fac mai isteț sau mai înțelept?
L
-am lăsat, cu câteva pagini mai în urmă, pe tânărul
Toni pe aeroportul internațional din Tokio, când își
conducea bucuros superiorul, secretarul unu al
ambasadei României în Țara Soarelui Răsare ce era nevoit să o
părăsească pentru totdeauna. „Ce inteligent am fost că nu i-am
acceptat propunerea de racolare în Securitate!” Toni știa că
după o colaborare temporară ar fi urmat înregimentarea
definitivă, iar ca ofițer sub acoperire ar fi fost obligat să facă
lucruri nu tocmai curate și nu doar o dată. Așa că după ce scăpă
de compania fostului său coleg, lăsându-l la aeroportul Narita
pentru întoarcerea în țară, se hotărî că merită să se cinstească
cu un sake la o izakaya17 de la marginea metropolei. Comandă
un Junmai Ginjo servit răcit și acompaniat de frigărui Yakitori
cu creveți în sos Miso și ardei Shishito. După ce șterse de pe
farfurie sosul iute cu o bucățică de pâine dulce de Hokhaido
savură această ultimă îmbucătură udând-o cu încă un păhărel
de sake. Junmai-ul cu o fină aromă fructată, după ce-i vrăji
papilele gustative, începu să-i buimăcească creierul. Se opri la
timp pentru a mai putea conduce automobilul până la
ambasadă, iar după ce plăti consumația ieși din tavernă fără a
uita să-și ia sticla golită pe jumătate.
17
Izakaya- tavernă japoneză.
111
Mircea Bulatov
Mai bine de o lună, până la venirea noului superior, a avut

un program mai lejer. Dimineața, doar treburi mărunte, de
rutină, pe care le rezolva în jumătate de ceas, apoi haihui prin
uriașa metropolă niponă. Scormonea diverse zone cu oameni
de vârste, ocupații și culturi diferite. Avid după o cunoaștere
„la firul ierbii” voia să vadă cu ochii lui și să trăiască la propriu
câte ceva din cele descoperite. Pentru aceasta Toni își făurise
propria metodă.
Cu nelipsitul carnet de notițe și un aparat de fotografiat
mergea prin aceleași locuri din timpul zilei, seara și noaptea
târziu. Nu numai oamenii, dar parcă și clădirile arătau diferit în
funcție de loc și oră.
Așa descoperi farmecul zonei de lux Ginza, cu magazine și
buticuri somptuoase pentru cei avuți sau magia reclamelor
luminoase din cartierul comercial Shibuya unde după lăsarea
întunericului culoarea, strălucirea și dinamicitatea acestora
părea că se urcă până la cer, cățărându-se până în vârful
înaltelor blocuri. Toni nu făcea pauze în observările lui
curioase nici când se oprea la vreo cafenea pentru încărcarea
bateriilor biologice. Căuta să străbată dincolo de zâmbetul
Chefului când lua farfuria cu clătite pufoase, îndulcite cu
tradiționalul sirop de arțar sau când punea alături ceașca de
cafea cu caimacul spumos personalizat sub formă de frunză de
cireș. O singură dată i-a fost dat să vadă cum zâmbetul
ospătarului a trecut cu câțiva milimetri dincolo de dimensiunea
standard, de politețe. Se întâmplase când la masa de alături
acesta a adus cafeaua unei blonde suedeze îmbrăcate cu un fin
taior elegant, puternic mulat pe trup ce o făcea să arate
asemenea actriței Ingrid Bergman în filmul Casablanca.
Atunci, cafeaua așezată perfect, fără tremur de mână, pe tăblia
mesei, avea caimacul personalizat altfel, ca al unui trandafir
pictat în sepia.
112
În momentul acela Toni înțelese că și japonezii au aceleași

sentimente ca noi, europenii, doar că exteriorizarea lor este
mult mai atent controlată.
Lui Toni i-a fost puțin mai greu să înțeleagă forma de
credință a niponilor. Cercetă empiric complexul sincretism
dintre șintoism și budism ce se manifesta structural pe diverse
niveluri, pornind de la forma cultică și mergând până la
coordonarea inițierii în cursurilor de etică „shunshin”. Pentru a
pricepe măcar puțin din aceste crezuri și convingeri, Toni simți
nevoia să parcurgă și el acest „șhinto - calea zeilor”. Socoti că-i
musai să aibă măcar o atingere ușoară cu această credință sau
măcar cu ritualurile ei și profitând de câteva zile libere luă
trenul până la Ise, să vadă Marele Sanctuar al zeiței Amaterasu.
Ajuns în sudul regiunii Honshu, se amestecă printre turiștii ce
pășeau tăcuți spre complexul religios. Curiozitatea îi rămăsese
nesatisfăcută. Ca un novice, află abia la porțile complexului că
accesul în Marele Sanctuar nu era permis decât preoților și
casei regale nipone. Reuși să strecoare doar o privire printre
perdelele de mătase albă pentru a vedea câte ceva din
contururile simplelor sanctuare făcute din lemn de chiparos ce
se lăsau învăluite într-un mister accentuat de umbra pinilor
japonezi. Puțin dezamăgit, Toni porni spre gară să ia trenul de
Tokyo. Cumpără totuși un album ilustrat ce conținea pe lângă
învățături șintoiste și câteva imagini cu zeități nipone. Printre
ele o ilustrație trona întinsă pe două pagini. Era o reproducere
după o pictură ce o înfățișa pe Amaterasu, zeița soarelui, care
chemată de alte zeități ieșea dintr-o peșteră înconjurată de raze
de lumină orbitoare pentru a aduce lumina în lume. În josul
paginii era meneționat că pictura aparținea unui artist din
secolul al XIX-lea, Shunsai Toshimasa.
O altă cercetare a curiosului Toni a fost cea a vieții de
noapte în tovărășia jocurilor de noroc și a damelor de
companie. Pentru această curiozitate, în acea vară, Toni a făcut
mari economii la cheltuielile zilnice timp de o lună și ceva.
113
Mircea Bulatov
De la un tânăr ospătar ce servea la Shin-Shin, un restaurant

chinezesc de la intersecția cu Gaien nishi-dori Avenue, situat la
doi pași de ambasadă, Toni află și unele dedesubturi ale
legislației nipone în această direcție. Tânărul îi deschise ochii
făcându-l să înțeleagă ipocrizia instituționalizată a
conducătorilor politici ce se lăudau că legislația japoneză
interzicea jocurile de noroc și prostituția. Acesta, chinez după
mamă și japonez după tată, legă chiar o relație de amiciție cu
Toni ce mânca acolo adesea, lungind mult timpul pentru cafea
pentru a frunzări The Japan Times18 fără a fi nevoit să-l
cumpere.
Într-una din acele zile călduroase, Toni, după ce savură
câteva pulpe de pui Shanghai la preț redus, profită că salonul
restaurantului era gol și-l invită pe tânărul ospătar să bea ceva
cu el la masă:
— Vino și stai jos! Vreau să te-ntreb ceva mai delicat…
Adu-mi cafeaua și i-ați și tu ceva de băut… plătesc eu.
— Accept din două motive: azi, aici e pustiu, nu este nici
șefu’ și… chiar mi-e sete.
Veni rapid cu cafeaua și un tonic cu aromă de chinină
pentru el. Cu fața toată un zâmbet se așeză în fața lui Toni, dar
nescăpând din ochi ușa de la intrare pentru a se ridica imediat
în picioare dacă se pomenea cu vreun client.
— Aștept întrebarea, domnule!
— Știi… Mi-ai explicat câte ceva săptămâna trecută despre
ipocrizia legilor nipone privind…
— Jocurile de noroc și interzicerea bordelurilor… continuă
chinezul fraza lui Toni într-o engleză cu niscai accente
guturale. Totul e o minciună, rosti fără a mai zâmbi tânărul
ospătar, jumătate chinez, jumătate japonez.
Îi convenea modul de viață nipon, răsplată pe măsura
muncii, dar chinezul din el nu vedea totul în roz.
18
The Japan Times – Cotidian nipon scris în limba engleză.
114
Poate ciuda din el accentua percepția griurilor vieții din

marea metropolă a Țării Soarelui Răsare.
— Ipocrizie, minciună!? Ce, există și în Tokio cazinouri și
locuri unde pot fi desmierdate gheișele? întrebă Toni
nedumerit.
— Nu m-ați înțeles… Nu-i nimic, dacă aveți ceva timp și
bani vă pot fi ghid într-o seară în una din sălile de joc Pachinko
și în Tokyo Roku Hanamachi și o să înțelegeți ce v-am spus.
Oricum ca străin, singur nu puteți pătrunde acolo. Tradiția cere
ca un însoțitor nipon să vă îmsoțească și să garanteze pentru
dumneavoastră.
Condus de tânărul ospătar de la Shin-Shin, Toni pătrunse la

sfârșitul săptămânii în câteva săli de Pachinko. Acolo, zeci de
japonezi, tineri sau mai puțin tineri, jucau la mașinile pachinko
apăsând nervos pe manetele ce aruncau micuțele bile de oțel,
închiriate la un preț accesibil pe câmpul de joc al mașinii.
Lucioasele bile în cădere săreau printre știfturile de alamă ca
într-o mișcare browniană fiind apoi înghițite de mașină sau,
dacă nimereau anumite locașe, erau eliberate în exterior
devenind ale jucătorului. Câștigul era funcție de câte biluțe
reușeai să câștigi. Biluțele erau apoi valorificate cu jetoane sau
„premii speciale”. Dacă deveneai posesorul unui asemenea
premiu îl puteai valorifica doar în exteriorul sălii de joc
vânzându-l la un comisionar autorizat aflat prin apropiere.
Premiul se întorcea apoi la sala de jocuri vândut la rândul lui de
comisionar care sigur aparținea aceluiași proprietar, cel al sălii
de Pachinko. Diferența dintre vânzare și cumpărare revenea
proprietarului care astfel nu încălca legea ce interzicea jocurile
de noroc, iar păzitorii legii nu aveau ce sau pe cine să acuze.
Prețul biluțelor și al premiile varia funcție de locația sălii de joc
Pachinko. Dacă zona unde erau amplasate sălile era mai de
mâna a treia premiile puteau fi de la mâncare la jucării și
electronice.
115
Mircea Bulatov
Dar dacă sala de joc se afla într-un cartier mai select al

metropolei, premiile ca și atmosfera din local erau mult mai
atractive. Multă muzică cu lumini și efecte sonore atrăgeau
tinerii bine îmbrăcați să-și descarce energia sau stresul în fața
aparatelor. Din când în când, câte unul izbucnea în țipete ce
anunța pe chibițarii din jur că a câștigat.
Aici premiile puteau fi o sticlă de șampanie prețuită
artificial printr-o etichetă a salonului care îi mărea valoarea de
cinci șase ori mai mult decât una veritabilă franțuzească.
Mai rar câte un jucător împătimit reușea să pună mâna pe
un jackpot ce valora sume mari. Fericitul câștigător după
câteva scene de laudă la adresa localului părăsea salonul
mergând spre cel mai apropiat centru de valorificare. Ciudat,
după el ieșea și un angajat al sălii de joc care îl proteja la
negocierea tranzacției de schimb. Atunci, ghidul, ospătarul
chinez de la Shin-Shin, îi atrăgea atenția lui Toni ca să nu se
uite prea lung după câștigător sau nu cumva să-l tragă în poză.
De cele mai multe ori acest fel de câștig mare era trucat. Ori
era o reclamă falsă a sălii de Pachinko pentru atragerea de noi
jucători, ori era o recompensă mascată pentru vreun membru al
temutei grupări Yakuza.
Lămurit în privința jocurilor de noroc, Toni dori să afle câte

ceva și despre gheișele din Tokio. Ghidul îl sfătui pe Toni să
nu meargă în unul din cele șase districte Geisha ale „Tokio
Roku hanamachi” într-o zi de week-end, ci în prima sau a doua
zi de lucru a săptămânii. Motivele: mai puțini curioși și prețuri
mult mai mici. La început Toni crezu că invers ar fi fost mai
bine. Greșeala venea dintr-o comparație greșită. Pe atunci,
novice în cultura niponă, alătura prețul și comportamentul
intim al dansatoarelor de la Moulin Rouge-ul parizian cu cel al
gheișelor din districtul Asakusa.
116
Chinezul neștiind de această necunoaștere a lui Toni îl

conduse prin fața mai multor ochayas19 din acest cartier
reconstruit după război în tradiționalul stil medieval japonez,
situat în spatele Templului Senso-ji. Toni se opri la una din ele
când văzu în cadrul ușii o gheișă îmbrăcată într-un kimono
împodobit cu mari flori de cireș. Îl frapaseră ochii ei europeni,
anchiorul ce mergea puțin mai jos decât cel obișnuit și faptul că
din când în când ușoare mișcări ale vârfului piciorului lăsau să
se vadă ceva mai mult decât papucii de mătase aurită.
Ghidul înțelese intenția lui Toni și ceru permisiunea mamei
okiya, gheișa de la intrare, pentru găzduire, garantând, conform
tradiției, cu persoana sa deoarece intrarea era interzisă
străinilor neînsoțiți de un localnic. Despre această uzanță
transformată în lege pe vremea shogunatului lui Tokugawa,
când capitala niponă crescuse ca întindere, iar samuraii fără
ocupație și comercianții ambulanți deveniseră clienții
gheișelor, Toni nu știa nimic. Habar nu avea că tot din acele
vremuri gheișele nu mai aveau voie să practice prostituția,
devenind „persoane care excelează în arte”. După un scurt
dialog al ghidului cu gheișa de la intrare și după ce Toni plăti o
sumă considerabilă au fost primiți într-un tradițional salon
închis pe toate laturile cu pereți din hârtie pictată cu tușuri
colorate, bine întinsă pe rame subțiri din lemn roșiatic de cireș.
Mama okiya înțelese doleanța ghidului și în scurt timp apărură
două odoriko, dansatoare tradiționale, îmbrăcate în kimonouri
gri-violet împodobite cu imprimeuri cu flori de magnolie.
Gulerele lor albe de mătase indicau cunoscătorului de tradiții
nipone că gheișele împliniseră deja optsprezece ani. Cele două
dănțuitoare amestecară cu talent diferite tipuri de mișcări din
dansurile lor populare cu cele moderne din America și Europa.
Făceau asta deoarece îl văzuseră pe Toni că nu era de-al
locului, trecându-l în categoria turist.
19
Ochayas – ceainării geisha.
117
Mircea Bulatov
După câteva dansuri, muzica venită de undeva din spatele

pereților de hârtie încetă brusc și în locul dansatoarelor odoriko
apărură pe neașteptate două minarai, gheișe ucenic, însoțite de
cele onēsan, un fel de surori mai mari responsabile cu educația,
aducând o măsuță joasă cu boluri fine cu smalț mătuit pentru
ceai. Procedeul misterios al preparării ceaiului a fost mai mult
criptat decât dezvăluit musafirilor prin mișcările tinerelor
gheișe. La sfârșit, locul acestora fu luat de mama okiya, gheișa
cu ochi europeni, patroana incintei a cărei privire producea
asupra lui Toni o atracție fermecătoare. Cu molatece unduiri de
mâna servi trei păhărele de sake.
Primul i-l întinse lui Toni, semn că era socotit oaspete de
vază și că mai este așteptat și altădată, al doilea, ghidului și al
treilea îl luă ea făcând o încuviințare cu capul semn că
păhărelele pot fi golite.
Gheișa okiya își înclină prelung capul în fața oaspeților și
după ce se retrase puțin înapoi pe genunchi, cu mers de furnică,
se ridică și părăsi salonul retrăgându-se cu spatele. Ghidul îi
făcu semn lui Toni că-i vremea să plece și că reprezentația s-a
terminat.
Când ajunseră la mașină Toni îl întrebă:
— Nu am plătit de ajuns?
— Ba da, dar ce nu v-a plăcut?
— Mă așteptam la ceva mai… mai atractiv.
— Doreați poate și o inițiere în caligrafie sau în ikebana?
— Nu! Ce te faci că nu înțelegi? Credeam că fac și ele
măcar ceva asemănător cu un striptease vest-european sau, de
ce nu, poate ceva și mai apetisant. Ochii gheișei cu ochi
europeni m-au făcut să cred asta…
— Păi, atunci de ce mi-ați zis că vreți la gheișe? Nu trebuie
să le confundați cu damele de însoțire sau cu cele de
reconfortare. Pe acestea le găsiți în jurul barurilor de noapte
kyabakura sau la onsen-urile mixte unde lumea face baie
118
complet nudă indiferent de sex. Singura condiție este să nu fii

tatuat.
— De ce?
— Domnule Toni, tatuații spurcă apa! Aici, membrii
Yakuza, care fac atâtea crime, se tatuează de la gât în jos…
Brrr..
— Când m-ai dus la Pachinko am dat de Yakuza, dacă am
fi mers la curtezane dădeam iar de ei. Unde nu-și vâră ăștia
nasul?
— Unde nu circulă bani mulți… Vreți să vă conduc totuși
la un onsen?
— Mi-a pierit tot cheful. Nu mă mai interesează nici
gheișele, nici damele de… Merg la ambasadă și am să te las în
drum la restaurantul tău chinezesc unde dacă-ți folosești și
talentul tău de ghid nu-o să rămâi un simplu ospătar.
La sfârșitul săptămânii Toni îl aștepta pe aeroportul

internațional Narita pe noul său șef, secretarul unu al
ambasadei române. Știa că este om al serviciilor, dar spera să
nu fie ranchiunos ca cel precedent. În scurt timp, această
speranță se topi ca un cub de gheață scăpat în nisipul Saharei,
iar Toni trebui să-și facă bagajele pentru întoarcerea în țară. Nu
voia să accepte înfrângerea și să admită întoarcerea acasă cu
coada între picioare pentru a fi trimis contabil-șef la vreun
șantier uitat de lume sau la vreo nouă întreprindere socialistă
plină de probleme de plan și gestiune. Astfel de gânduri negre
își făceau loc în mintea lui Toni în timpul lungului zbor cu
escală la Moscova. Nu l-ar fi deranjat nici preconizatele
zâmbete zeflemitoare ale foștilor colegi invidioși pe rapida lui
ascensiune. Totul se rezuma la lupta cu orgoliul personal ce
începuse să dea o importanță cam nejustificată valorilor sale
intelectuale și spirituale. Mai pe scurt, se credea un inteligent
ce pe deasupra era și bun ca pâinea lui Dumnezeu.
119
Mircea Bulatov
Pe Acesta îl uitase, îl ținea uitat într-un colțișor colbăit al

inimii, acolo unde din când în când aveau acces doar amintirile
copilăriei.
În rest, Toni avea o juvenilă și prea bună părere despre el,
crezându-se nu doar isteț, ci chiar înțelept gata de a se smulge
din corzile ringului vieții pentru a-și continua meciul aducător
de glorie.
120
Ești împotriva regimului?
N
umit pastor la Petroșani, Prorocul își începu munca
cu multă atenție și seriozitate. Nu o făcea din
datorie cultică, ci din dragoste pentru Cel căruia,
acolo în Dobrogea, în anii de armată, îi ceruse călăuzire. Venit
la Petroșani simți că-i musai să iubească toți enoriașii bisericii,
de la copil până la cel mai în vârstă și nu numai pe ei. Fără să
se străduiască începuse să-i fie normal acest comportament
pentru care altădată trebuia să facă sforțări, nu mici. Când cei
din jur neînțelegători și egoiști deveneau iraționali, Prorocul
empatiza cu ei și reușea să și-i apropie atașându-se suferinței
lor de orișice natură ar fi fost.
Naturalul din el devenise un soi de bunătate fără surle. Nu-i
păsa că binele făcut ieri era uitat mâine. Gurile rele chiar
începuseră să clevetească: „Are el un interes ascuns…. Ce om
normal la cap s-ar împrieteni și cu cei care dacă nu azi, mâine,
sunt gata să-i sape groapa?”
În biserică enoriașii nu plecau urechea la astfel de vorbe, ba
din contra, creștinii buni și mai puțin buni începură să-l
iubească și să-l prețuiască. Începură să meargă pe mâna lui căci
simțeau la el o călăuzire venită din altă lume. Nu după mult
timp Prorocului i se duse buhul prin bisericile neoprotestante
din orașul minier și din împrejurimi: ba că veneau tot mai mulți
tineri să cânte și să-i asculte predicile, ba că unii bolnavi s-au
vindecat în urma rugăciunilor și, nu în ultimul rând, că intrai
trist sau deznădăjduit la slujbă și plecai plin de speranță.
La biserică nu mai venea doar ceata locală de creștini, ci
mulțimea, iar coana mulțime, ca de obicei, era foarte curioasă.
121
Mircea Bulatov
Dorea să cunoască necunoscutul și să vadă nemaivăzutul.

Printre ei, bineînțeles, erau și vânătorii de greșeli: teologice,
spirituale sau de alt soi. Programul serviciilor religioase
aprobat de Departamentul Cultelor, de maxim trei întâlniri pe
săptămână, nu mai era respectat. Tânărul pastor nu ținea seama
de aprobări. „Să vină să mă-ntrebe! Cei mari țipă în exterior că
ne dau libertate de exprimare religioasă și că ne putem întâlni
în bisericile noastre de câte ori vrem, conform credinței pe care
o împărtășim. Păi, libertate e aia când intri în casa ta doar
conform programului aprobat de stat?” Și așa programul a fost
mărit de la două zile pe săptămână la patru. Se adăugaseră o zi
pentru studiu biblic cu tineretul și una pentru repetițiile de cor.
La aceste întâlniri venea lume de toate vârstele, dar predomina
tineretul care pășea pragul bisericii în număr din ce în ce mai
mare. Pentru un timp informațiile primite de la ochii și urechile
regelui, prezente și în parohia Prorocului la fel ca în toate
celelalte din țară, au fost trecute cu vederea de autorități. În
orașul minier Petroșani nu mai era nevoie de un scandal în plus
la nici un an de la greva minerilor din Valea Jiului.
Atunci, la întâi august 1977, la Lupeni, una din minele de
cărbune din apropiere, a izbucnit marea mișcare de revendicare
a minerilor ce a cuprins toată valea și a speriat conducerea de
partid de la București mai tare decât cutremurul din 4 martie.
Totul pornise de la „Spinoasa mărturisire”, memoriul rămas
fără răspuns din iulie, înaintat de Gheorghe Dumitrache, zis
Ispitu, la CC al PCR, Ministerul Minelor și Televiziunea
Română. Pentru a potoli spiritele au fost trimiși Ilie Verdeț20 și
Gheorghe Pană21 însoțiți de ministrul Minelor, cărora li se
alăturară șefii locali în frunte cu primul-secretar de partid din
Petroșani, Clement Negruț.
20
Ilie Verdeț – în 1977, secretarul CC al PCR.
21
Gheorghe Pană – în 1977, președintele Consiliului Central al UGSR și
ministru al Muncii.
122
Greviștii nerăbdători în obținerea imediată a revendicărilor

fură enervați de vorbele goale ale delegaților. Mai ales de cele
ale lui Verdeț și-ale lui Negruț, rostite rățoit asemenea
arendașilor de odinioară atât de criticați de regimul comunist
pe care cei doi îl slujeau cu sârg. De fapt, se comportau precum
Dinu Păturică din Ciocoii vechi și noi, dar cum ei nu-l citiseră
pe Nicolae Filimon aveau scuze. Când răbdarea minerilor se
termină, cei doi „ciocoi proletari” au fost îmbrânciți în cabina
portarului spre a da telefon la C.C. Au primit promisiunea că
Nicolae Ceaușescu chemat la fața locului o să discute cu
minerii negocierile revendicative. Atunci, în învălmășală Ilie
Verdeț s-a ales cu mâneca elegantului costum din stofă fină
englezească, smulsă pe jumătate. Au fost ceva râsete, apoi furia
întunecă mintea greviștilor tranformându-i în perdanți naivi
care mai credeau că doar Ceaușescu le mai reprezenta încă
interesele clasei muncitoare. Acesta, sosit în grabă de la
Neptun, le-a promis rezolvarea revendicărilor și i-a convins să
reînceapă lucrul. Zecile de mii de participanți au cunoscut în
scurt timp, pe pielea lor, crudul adevăr.
De ochii lumii, câteva luni, magazinele din Valea Jiului au
avut de toate, dar îmbunătățirea condițiilor de trai, rămasese
doar la promisiuni și belșug de vorbe goale. În vremea de
acalmie ce a urmat Securitatea a depistat, după imaginile culese
de „reporterii” trimiși în timpul grevei, pe cei ce au mobilizat la
revoltă.
Luni bune valea a fost declarată zonă interzisă pentru a
împiedica scurgerea de informații din timpul desfășurării
anchetelor. Sute de participanți la grevă au fost interogați
„civilizat” cu strângeri de degete în tocul ușii, lovituri la cap și
altele asemănătoare. Rezultatul dorit de autorități, de inducere a
fricii în toată valea, a reușit când liderii revoltei au primit
condamnări de câte cinci ani de închisoare, iar alți zeci de
greviști, internări în spitale de psihiatrie.
123
Mircea Bulatov
„Ispitu”, cel ce a așternut pe hârtie memoriul cu

revendicări, degeaba devenise cunoscut posturilor străine de
radio, a fost și el condamnat la doi ani pentru instigare și ultraj
la bunele moravuri. Peste oraș, spaima nemărturisită a plutit
vreme îndelungată ca un smog sufocant curmând orice doleanță
revendicativă.
În această atmosferă plină de teamă, Prorocul își făcu
debutul în munca pastorală. Din povestirile tinerilor sau ale
soțiilor de mineri ce veneau la biserică, pastorul înțelese repede
nesiguranța pentru ziua de mâine ce cuprinsese întreaga vale.
Începu să dea curaj enoriașilor punând accent în predici pe
faptul că frica vine de la cel rău, că unui creștin nu trebuie să-i
fie frică decât a o avea, sau mai de-a dreptul să nu o lase să i se
cuibărească-n suflet.
Toamna era pe trecute lăsând anul șă-și probeze hainele
iernii ce bătea la ușă. În orașul din valea cărbunelui frigul de
afară și din case nu mai era simțit, la fel și în biserica unde
păstorea Prorocul. Enoriașii cântau cu bucurie, eliberați de
teamă, cântări pline de viață. Pe una o cântau cu toată ființa
descoperind cum și unde puteau găsi adevărata fericire și
libertate mult dorite:
El mi-a dat odihna sfântă
Pace sufletului meu
Și sunt liber, fericit
Prin al Său Har.
Refrenul îl cântau aproape plângând, simțind că li se

potrivește doar lor, creștinilor din valea cărbunelui:
Inima îmi cântă azi cântarea,

Plină de nespuse bucurii
Mai frumos nici îngerii nu cântă
Ca acei din Valea Plângerii.
124
În predici Prorocul pomenea și despre bucuria și pacea

creștinului care nu are nimic de pierdut în această lume
becisnică, pornită mai mereu a-L smulge pe Isus din inima
celui ce se încrede în El.
Cu astfel de sentimente și începuturi de noi trăiri spirituale
venea tineretul bisericii la studiile biblice și la repetițiile de cor.
De două săptămâni corul se întrunea seara pentru repetiția
cântărilor dedicate sărbătorii de Crăciun. Când pastorul își
termina îndemnurile premergătoare repetiției, un bărbat între
două vârste cu alură de halterofil, îmbrăcat cu o haină lungă de
piele, intra în biserică și se așeza pe ultima bancă lângă
perete, acolo unde lumina lampadarelor aprinse în regim
economic nu prea răzbătea. Rămânea până ce pastorul declara
sfârșitul repetiției și-i binecuvânta pe coriști rugându-se pentru
a ajunge fiecare cu bine la casa lui. Atunci, în grabă,
necunoscutul părăsea biserica cu puțin înaintea tinerilor,
pierzându-se în întunericul nopții.
La penultima repetiție înainte de Crăciun se întâmplă la fel,
doar puțin modificat. Prorocul, bănuind că o să aibă parte de
aceeași vizită a musafirului necunoscut, lăsă candelabrele
aprinse ca pentru o slujbă cu biserica plină. După ce își termină
îndemnurile, iar dirijorul înmână caietele de cântări corului,
necunoscutul în haină de piele intră în biserică. Văzând că și
ultima bancă era acum scăldată de lumină, se așeză cu un aer
sfidător pe primul rând, bâțâindu-și nervos piciorul drept așezat
peste celălalt. Coriștii aflați la doar trei, patru metri distanță
începuseră să se uite chiorâș la ciudata și ostentativa asistență
singulară. Doar o tânără de la sopran și o doamnă altistă nu-și
ridicau ochii din caietele cu note parcă dorind ca acestea să fie
mai mari pentru a le ascunde fața. Atmosfera devenise jenantă
și pentru a nu se transforma în una tensionată, poate chiar
explozivă, Prorocul hotărî să ia taurul de coarne și după ce-l
rugă pe dirijor să înceapă repetiția se îndreptă calm spre
ciudatul spectator.
125
Mircea Bulatov
Coriștii începuseră să cânte acompaniați de harmoniu:
O, noapte preasfinţită
Toate-s în odihnă
Toţi dorm, numai părinţii sfinţi
Stau, veghind lângă al lor iubit
Dormi şi tu, o, Prunc sfânt.
Profitând de melodie, pastorul, ajuns în fața neobișnuitului

musafir cu alură belicoasă, întrebă într-o tonalitate la fel de
piano ca și cântarea:
— Pot să mă așez lângă dumneavoastră să audiem
împreună cântările corului?
— Nu-mi ești simpatic, dar n-am încotro ești la tine
acasă… adică-n biserica unde predici. Dar nu pentru audiție am
venit, începu să ridice tonul ciudatul musafir în timp ce piciorul
drept începu să tremure accelerat.
— Dacă nu doriți să ascultați melodia și nici să deranjați
repetiția corului, poate binevoiți să purtăm discuția în biroul
pastoral, rosti la fel de calm Prorocul.
— De acord… Hai la tine în birou! răspunse la fel de
tupeist musafirul, ridicându-se pe neașteptate și foarte repede
în contradicție cu alura-i mătăhăloasă.
Peste câteva minute conversația celor doi continua într-o
cameră alăturată. Mobilierul modest, format dintr-o bibliotecă
ieftină, o masă și patru scaune populare, dădea încăperii
denumită pompos „birou pastoral” un aer provincial cu iz
sărăcăcios.
Matahala după ce se trânti neinvitat pe primul scaun se rățoi
la pastorul ce rămăsese în picioare:
— Ascultă tinerele… Ești împotriva regimului? Te
urmăresc de ceva timp și în ciuda faptului că ești cam firav ți
s-a dus vestea că ai curaj în fața răului… În fața duhurilor rele,
cum ziceți voi.
126
— La întrebare vă răspund cu un categoric nu. Noi

creștinii, cum scrie la Biblie, suntem datori să dăm cezarului ce
este al cezarului şi lui Dumnezeu, ce este a lui Dumnezeu. Cât
privește învingerea duhurilor rele și curajul luptei cu ele, cum
ziceți, nu sunt al mele, ci ale Îngerului Domnului. El duce
lupta.
— Hai, las-o baltă! Vrăjeli d-astea nu țin la mine. Voi
ăștia, lucrători cu gura, sunteți tari în clanță… Dacă mi-aș
opinti puțintel pumnul în falca ta și ți-aș năclăi cârlionții cu
borșu’ din nas, atunci ce-ai mai zice?
— Vă rog să vă purtați totuși cuviincios… produceți
tulburare într-un locaș de închinăciune. Dacă vă face plăcere să
vedeți ceva sânge vă stau la dispoziție pe post de sac de box,
dar nu aici, ci la secție. Aici n-am să chem miliția ca să nu
deranjeze repetiția și nici nu am ce să reclam, căci nu vorbiți
dumneavoastră…
— Bă cârlionțatule, știi cine sunt eu? Eu fac ordinea aici în
oraș, iar milițienii îmi fac pantofii. Mai mare ca mine nu-i
decât colonelu’… Eu l-am anchetat anu’ trecut și pe croitoru’
de la voi din biserică. I-am dat doar câteva scatoalce și a spus
totu’. Auzi? A recunoscut că el i-a cusut mâneca ruptă de la
sacoul tovarășului Verdeț, da’ habar n-avea cine i-a rupt-o.
L-au adus greviștii, acolo între ei, după cele… Da’ nu d-asta
venii…
— Dar pentru ce? întrebă mirat Prorocul, așezându-se pe
un scaun în fața mătăhălosului pentru a-i țintui privirea.
Se uită prelung în ochii lui tulburi și după ceva vreme
umerii de halterofil ai mătăhălosului se moleșiră lăsând mâinile
noduroase să iasă mult din mânecile mantoului de piele.
— Nu mai am liniște, nu mai pot dormi de când ai venit
aici ca preot sau pastor cum vă place vouă să vă zică lumea,
rosti pleoștit și rar mătăhălosul cu privirea căzută în pământ.
— Și de ce aș fi eu pricina insomniilor dumitale?
127
Mircea Bulatov
— Păi, mi-ai vrăjit întâi fata, apoi pe maică-sa… I-am dat

neveste-mii câteva lopeți peste bot, da’ degeaba… tot vine la
biserică… mă face de râs. Pe câți n-am altoit în viața mea, da’
pe ea n-am bătut-o niciodată până atunci. M-a scos din minți,
zicându-mi că nu se desparte de Isus al ei chiar dac-o toc… Și
cu toată bătaia primită mă îngrijește mai abitir ca înainte de a
veni la voi împreună cu fata. Tace și rabdă toate sudălmile
mele, da’ nu de frică. Nu s-a dus nici la colonel să se plângă…
— Cred că știu acum cine sunt soția și fata ta. Doamna
cântă la alto, iar domnișoara este o soprană desăvârșită. Habar
nu am avut cât de mult suferă ele pentru a veni la biserică,
tocmai din partea dumneavoastră care ar trebui să le protejați.
— Nu ele suferă, ci eu. Nu ți-am spus că nu mai am nici
liniște, nici somn? Când am plesnit-o ultima dată pe
nevastă-mea mi-a zis: „Eu te iert, dar să te ierte și Domnul care
te vede!” De atunci când îmi vine s-o pocnesc mă junghie, mă
arde la inimă și parcă o mână nevăzută îmi oprește brațul. Am
fost la doctor și mi-a zis că-s sănătos tun. Atunci…
— Există o singură explicație. Duhul Sfânt din
dumneavoastră… Scuze că o să-ți vorbesc cu tu… Brusc, acum
simt ceva mai mult decât empatie pentru tine… Dă-mi voie
să-ți zic că văd cum ții Duhul Sfânt ferecat în tine ca într-o
temniță și nu-L lași să te salveze.
— Care duh? Așa-i ziceți voi? Vorbești în dodii?
— Nu inima te arde, ci conștiința din tine plânge cu lacrimi
fierbinți cerându-ți să-i scoți cătușele.
Trecu Crăciunul și Anul Nou, iar după Bobotează, Prorocul

primi un bilet adus de domnișoara soprană ce afișa un zâmbet
larg, pentru prima dată de când venea cu maică-sa la biserică.
Îl citi în biroul pastoral de unul singur:
„Pastore, i-am scos cătușele și pot dormi. Greșesc dacă
citesc Biblia fără să vin la biserică?”
128
Această victorie asupra celui rău îi dădu Prorocului și mai

mult curaj atât în rugăciunile particulare, cât și în cele publice.
Urmară câteva săptămâni în șir când mai toată biserica
începu să postească pentru o trezire spirituală între cei din oraș.
Până spre vară nu se întâmplă nimic deosebit. La predicile
Prorocului doar câțiva dintre cei ce veneau pe la biserică
hotărâră să se boteze. Pastorul îndrăzni rugăciunile făcute acasă
de unul singur și la biserică în timpul slujbei. Cerea Domnului
ca până la sfârșitul anului să fie cel puțin o sută de noi
convertiți care să se lase de alcool, de jocuri de noroc și alte
metehne asemănătoare. Nu o făcea singur, îi îndemna și pe
ceilalți să facă rugăciuni asemănătoare și, nu în ultimul rând, să
creadă în împlinirea celor cerute. Pentru câțiva enoriași mai în
vârstă această îndrăzneală începu să deranjeze. Spuneau că-i la
graniță cu nebunia sau că au venit duhurile rele să-i pună astfel
de cerinți nechibzuite pe limbă.
Vorbele acestora nu-l deranjară pe Proroc care a prins
curajul să facă astfel de rugăciuni și în alte locașuri de
închinăciune din valea cărbunelui. Într-o seară, întorcându-se
de la biserica din Petrila unde ținuse o predică încheiată cu o
rugăciune asemănătoare, nici nu se mai așeză la masa pregătită
de soție. Se retrase în dormitor și căzu pe genunchi plângând.
Începuse să se întrebe: „Doamne nu fac voia Ta? De ce nu
începe trezirea?” În timp ce se ridică mâna îi atinse Biblia de
studiu ce o ținea sub pernă. O deschise la întâmplare și ochii îi
căzură pe partea a doua din Eclesiastul 9:7 …căci de mult a
găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.
Își recăpătă curajul și continuă să se roage mai cu foc,

neținând cont de reacțiile unor enoriași. În plus, susținea sus și
tare că dacă lucrurile nu merg bine într-o biserică, dacă
numărul enoriașilor nu crește, de vină nu este Domnul, care
poate nu-i ascultă, nici credincioșii, ci doar el, pastorul.
129
Mircea Bulatov
În toiul verii, mai precis după sărbătoarea de sfântul Ilie, la

evanghelizările din biserică începură să vină tot mai mulți
localnici: tineri și bătrâni, mineri, muncitori sau femei
lucrătoare în comerțul județean.
Unii dintre ei se hotărâră să facă pasul botezului și al
convertirii. Spre sfârșitul anului numărul noilor botezați
ajunsese la puțin peste optzeci de suflete.
Enoriașii vârstnici care nu agreau rugăciunile tânărului
pastor își schimbară și ei părerea. Cu toate acestea Prorocul se
autoînvinovățea și-i cerea Domnului în rugăciunile sale: „Tu
m-ai pus aici să Pe slujesc și mi-ai dat un semn că nu mă ridic
la nivelul așteptărilor Tale. Eram sigur că o să culeg o sută de
spice și n-am reușit decât optzeci. Fă cu mine ce dorești!
Trimite-mă acolo unde ai nevoie de mine, unde Te pot sluji
deplin…”
Odată cu sărbătorirea Crăciunului din ’79 ce își dădea mâna

cu sfârșitul anului ce făcea trecerea într-un nou deceniu veni o
invitație din partea unei modeste biserici din București.
Comitetul bisericii dorea să-l cunoască în vederea unei posibile
ocupări a postului de pastor rămas vacant de ceva vreme.
130
Din nou la Tokio via Malaezia
Z
umzăitul motoarelor avionului turbopropulsor al
companiei Aeroflot ce-l adusese din capitala Țării
Soarelui Răsare până la Moscova nu-i părăsi
urechile lui Toni nici când ajunsese deja la București cu o cursă
Tarom. Elena și Antonela, soția și fetița lui dragă, venite mai
devreme în țară, îl răsfățau când erau toți trei ca și cum ar fi
venit într-un concediu și nu mazilit din funcție.
Seara după cină, când Toni și Antonela se retrăgeau în
dormitor, artificiala mască părăsea chipul nevestei sale lăsând
îngrijorarea să se manifeste tăcut, aproape ostentativ, parcă
voind să-i spună că-i vinovat, că nu știe și el să se descurce, să
facă mici compromisuri ca ceilalți pentru a rămâne în
diplomație. Nici dragoste nu mai făceau, adormeau alături ca
doi străini năpădiți fiecare de griji egoiste. El, gândindu-se în
ce întreprindere o să fie aruncat, poate în cel mai bun caz ca șef
contabil, ea, unde să apeleze ca să-și găsească un loc de muncă
ce n-ar obliga-o să părăsească Bucureștiul.
Într-una din aceste zile de „concediu la domiciliu” sună
telefonul și o secretară de la Ministerul de Externe comunică
sec: „Mâine dimineață tovarășe Anton Pascale sunteți convocat
la cabinetul ministrului Ștefan Andrei.”
Toni, venit cu jumătate de oră mai devreme, aștepta în
anticameră alături de alte câteva persoane. Se gândea: „Aceștia
pentru ce or fi fost chemați? Pentru mazilire cred c-am fost
chemat doar eu? Dar de ce aici? Pare un nonsens să mă cheme
chiar ministrul pentru așa ceva.
131
Mircea Bulatov
Pentru destituiri se procedează sec, în scris, sau printr-un

șef de cadre, ca Suceveanu de altădată de la care mi se trag
toate…”
Trecuseră mai bine de două ceasuri până ce ieși din biroul
ministrului și ultima persoană ce făcuse anticameră alături de el
și în sfârșit secretara de cabinet îl pofti înăuntru.
— Ia loc tovarășe Anton și scuze că te-am lăsat la urmă.
Nu vreau să mă preseze ceva sau cineva când am de rezolvat
probleme importante.
— Nu face nimic tovarășe ministru… Știți mai bine decât
mine… În diplomație trebuie să dăm dovadă de răbdare, multă
răbdare…
— Să lăsăm politețurile și să intrăm direct în problemă.
Mai ții minte ce-ai învățat la Harvard? Ți-am citit referatele
privind comerțul cu materii prime în care ai dat detalii până și
la avantajele comerțului maritim în acest domeniu.
— Mi-am făcut doar temele, habar nu aveam că notele
mele o să ajungă tocmai la domnul... scuze, la tovarășul Ștefan
Andrei. Că însăși ministrul Afacerilor Externe o să-mi citească
vechiul raport, rosti calm Toni înțelegând că nu pentru mazilire
fusese chemat.
— Am o sarcină privind extinderea importului de cositor,
cauciuc natural și bauxită. Pentru asta m-am apucat să studiez
în arhivele institutului de comerț și așa am dat de referatul tău.
L-am studiat am scris câteva notificări pe margine, iar acum
sunt sigur pe ce trebuie. Vorba lui Napoleon: „Dacă vrei ca un
lucru să fie bine făcut, trebuie să-l faci tu însuți”.
— Înseamnă că doriți să extindeți comerțul cu Malaezia și
pentru…
— Stai! Stai puțin. Sarcina mi-a fost transmisă personal.
Cine ți-a zis ceva despre Malaezia? Să-mi spui imediat! Acum!
— Păi și un elev de liceu știe că cele trei pomenite mai
înainte se găsesc din beșug în Malaezia, care în plus este o țară
în curs de dezvoltare ca și noi și-i interesată momentan să-și
132
vândă aceste materiile prime. Mai târziu când o să le și poată

prelucra în întregime o să le valorifice altfel, așa că… să batem
fierul cât e cald.
— Toni… dă-mi voie să-ți zic așa tovarășe Anton. Îmi
placi ești deștept, pragmatic și prinzi vrabia din zbor. De tine
am nevoie în… Știi ceva, s-a făcut ora prânzului. Știu un
restaurant bun, hai să-mi ții companie și continuăm discuția
acolo. Nevastă-mea nu ia azi prânzul cu mine, este la filmări cu
Sergiu Nicolaescu sau Andrei Blaier. Să nu mă-ntrebi în ce
film joacă acum, habar n-am. Mă cheamă doar la premieră.
În acea zi soarele strălucea fără să ardă, căci primăvara

bătea spre vară, iar copacii își schimbaseră deja verdele
prăzuliu în unul mai închis, mai bogat în pigmentul clorofilei
susținătoare a vieții vegetale.
Ministrul conduse personal mașina de serviciu cu geamurile
larg deschise undeva spre Alexandria, oprindu-se la câțiva
kilometri după ieșirea din București la o terasă unde trăgeau
camionagii.
Meniul zilei: ciorbă de burtă și cotlete de porc bine
împănate cu clasica garnitură de cartofi prăjiți. Lipsea doar
preferata lor, salata de roșii și castraveți plină de zeamă. De ce?
Camionagiii preferau murăturile în locul legumelor de seră.
Savuroasele tomate de Buzău și crocanții cucumări bănățeni
încă nu apăruseră. După ciorbă urmă o pauză mai lungă în timp
ce cotletele comandate sfârâiau pe grătar.
Majoritatea șoferilor își terminaseră masa și se duseseră la
toaletă să se ușureze înainte de a se urca la volan. O liniște
odihnitoare se lăsă în jur și ministrul, profitând de ea, își
întrebă molcom invitatul:
— Măi Toni, știu că ești căsătorit și că ai și o fetiță… Este
frumoasă?
— Este o drăgălășenie de fată și mă iubește…
— Nu despre fetiță te întreb, ci despre nevastă…
133
Mircea Bulatov
— Nu e ca doamna Violeta a dumneavoastră, dar totuși

este… Să vă arăt o fotografie cu noi trei la mare… O port cu
mine, îmi poartă noroc, continuă Toni, arătându-i ministrului
fotografia color scoasă din portofel.
După ce analiză îndelung fotografia, ministrul conchise:
— De ce o subestimezi? Este frumoasă, putea să dea la
teatru, dar mai bine că nu… Ai fi avut de suferit, și-ți dau un
sfat să nu o ai lângă tine printre diplomații români sau marii
șefi politici, mai ales când sunt prezente și soțiile lor. Urâtul nu
suportă frumusețea prin preajmă. Vorbesc din proprie
experiență, dar să revenim la ale noastre…
— La comerțul cu Malaezia?
— Asta la mine în cabinet. Acum, aici unde nu ne ascultă
nimeni, vreau să te-ntreb de ce naiba l-ai refuzat pe Suceveanu
la Tokio?
— Păi, nu puteam…
— Cum alții pot? Acceptai propunerea lui, poate în
rapoarte îl turnai chiar pe el… cu ce japoneză se culca și alte
mizerii de-astea. Celor cărora le-ai refuzat parteneriatul le
place să asculte astfel de povești. Cu ajutorul unor astfel de
istorioare trag ei sforile. Acum poate erai deja secretar unu la
Tokio, iar eu te mutam fără probleme la Kuala Lumpur unde
am nevoie de un specialist ca tine.
— Și acum de ce nu puteți?
— Toni! Ce, ești mic copil? Toate trec pe la ei, pe care tu,
căpățânos, cu principii demodate, nu vrei să-i servești… Dar
am o idee benefică pentru amândoi, pe care n-o știi de la mine,
la fel cum nici la această masă nu te-am invitat.
— Am înțeles… Fermoar complet închis.
— Eu te propun ca șef al agenției comerciale române din
Malaezia. Până să fii numit pe post o să te cam frece doritorii
de povestioare și mare minune dacă nu te-or convinge într-un
fel să le așterni câteva pe hârtie, să semnezi și să devii de-al
lor. Posibil să-ți fluture pe la nas și niscai avantaje, alegerea-i
134
de partea ta, dar dacă te încăpățânezi să-i refuzi să le dai mereu

același motiv: „Tovarășul Gheorghe Cioară mi-a spus să nu
colaborez cu dumneavoastră”. Dar când ai să fii acolo departe
și am să-ți cer ceva în mod deosebit să nu mă refuzi.
Frecușurile ținură mai bine de o lună, iar motivul refuzului

lui Toni de a colabora cu cei ce puneau ștampila pe pașaportul
diplomatic nu mai interesa atât de mult. Focusul acestora se
mutase pe Gheorghe Cioară, mai precis, pe sfatul pe care i-l
dăduse lui Anton. Cățeii nu aveau însă curajul să muște. Osul
era prea tare și toată povestea rămăsese suspendată între virtual
și autentic necontrolat, sortită uitării.
Oricum, la sfârșitul verii, Toni ajunse la Kuala Lumpur cu
lecția învățată privind negocierile pentru derularea normală a
importurile de cositor, bauxită și cauciuc natural.
Mai primi, la pachet cu acestea, o sarcină în plus:
supravegherea bunei colaborări a celor din țară cu o fabrică de
montat camioane românești în Malaezia. În scurt timp relația
de serviciu îl împrieteni cu directorul fabricii, deoarece nu
tărăgăna rezolvarea problemelor ce apăreau.
Într-o zi se hotărî să lase puțin hârțoagele și discuțiile cu
fabricanții sau exportatorii din peninsula Malacca și nordul
insulei Borneo pentru a cutreiera per pedes centrul orașului de
gât cu noul lui iubit, un modern aparat foto Canon cu zoom.
Ajuns în Dataran Merdeka22, după ce clănțăni câteva cadre,
pozând frumosul palat al sultanului Abdul Samad, rugă pe
cineva să-l fotografieze în fața marii clădiri din cărămidă cu
fațada în stil maur ce a adăpostit inițial Curtea Supremă în
timpul administrației britanice, iar acum găzduia Ministerul
Culturii din Malaezia. După o zi întreagă de plimbare, când
ajunse la ambasadă, văzu că primise pe fax o înștiințare-
rugăminte din partea ministrului de Externe Ștefan Andrei.
22
Dataran Merdeka – Piața Independenței din Kuala Lumpur.
135
Mircea Bulatov
Cele câteva rânduri ale înștiințării îi aduceau la cunoștință

apropiata vizită a lui Nicușor, în calitate de proaspăt ministru al
tineretului. Fiul șefului statului avea misiunea de a prezenta
invitația oficială pentru participarea delegației malaeziene la
festivalul tineretului de la Moscova. În încheiere o rugăminte
scurtă: „Te rog, ai mare grijă”.
Febra pregătirilor dură aproape o săptămână, iar Toni făcu
uz de toate relațiile pe care și le făcuse la fața locului pentru ca
totul să fie pe placul beizadelei de la București. Ceva totuși îl
neliniștea, acel: „Te rog, ai mare grijă”. Ștefan Andrei nu
arunca vorbe în vânt, mai ales în cele scrise pe fax. În plus, mai
era atenționarea lui Donca, tăcutul ofițer ce răspundea de paza
și securitatea ambasadei, ce-și dezlegă limba sfătuindu-i:
„Când îl întâmpinați pe Nicușor aveți grijă ca nevestele voastre
să fie îmbrăcate sobru, fără mari decolteuri și, cât se poate, fără
podoabe de aur. Dacă-i pică una cu tronc n-am ce face mă pune
să i-o duc. Așa că aveți grijă!”
Cele două referiri la „grijă”, pomenite atât de ministrul de
Externe, cât și de cel ce răspundea de paza prințișorului pe
teritoriul malaezian, îi dădeau lămuriri suficiente despre cum
trebuia să organizeze găzduirea înaltului oaspete. Înțelese care
era cheia pentru liniștea sejurului lui Nicușor, ce se rezuma la:
fără femei frumoase prin preajmă.
Asta mai ales că aflase, nu cu mult înainte, tot de la șeful
pazei, mare cunoscător al bârfelor politice de la București, că
Elena curmase idila fiului ei cu Donca Mizil, prima lui iubire,
iar apoi relația cu frumoasa și talentata cântăreață Jeanina
Matei. De atunci, virila beizadea poposi din floare în floare
încercând să refuze avansurile Polianei dirijate de maică-sa,
Elena, care îl dorea căsătorit cât mai repede cu tânăra activistă
târgovișteană. De dragul mamei, sau mai bine zis de hatârul
acesteia, prințișorul acceptă căsătoria impusă ce se soldă cu o
recompensă pe măsură pentru amândoi: Poliana a fost numită
președinte al Consiliului Național al Organizației Pionierilor, în
136
cadrul C.C. al P.C.R.23, iar Nicușor deveni ministru pentru

Probleme de Tineret şi prim-secretar al C.C. al U.T.C.
În timp ce personalul diplomatic român din Malaezia

aștepta deschiderea ușii avionului, Toni și alți câțiva
cunoscători ai cancanurilor cu perdea de la București credeau
că o să aibă ocazia să cunoască tânăra pereche, o speranță
pentru continuitatea actualei puteri politice. Surpriza a fost
când Nicușor, în timp ce își aranja ochelarii Ray-Ban ce
alunecaseră spre vârful nasului, sprijinea galanton cu cealaltă
mână o tânără blondă cu trup de viespe care nu era nicicum
soția impusă de maică-sa.
Drumul până la Port Dickson, sau pe scurt PD, cum îi
ziceau localnicii, dură ceva, peste o oră, deoarece aleseră
drumul ce mergea pe lângă țărmul mării Andaman în zona
unde aceasta se îngusta preschimbându-se în strâmtoarea
Malacca ce despărțea Malaezia de Indonezia. Conducând de
aproape mașina ce mergea în spatele limuzinei închiriate pentru
prințișor, Toni vedea cum acesta era preocupat mai mult de
blonda de pe bancheta din spate decât să privească albastrul
marin cu sclipiri diamantate ce i-ar fi putut răsfăța ochii.
Câteva zile la rând, Toni se ocupă ca la somptuoasa vilă cu
ieșire la mare să nu lipsească nimic oaspeților. La mijlocul
săptămânii, printre oaspeți, își făcu apariția și un român stabilit
în Uruguay, mare jucător de table chemat special de Nicușor.
Urmară două zile de joc pătimaș pentru beizadea, împărțit ziua
cu campionul de table uruguaian, iar noaptea cu blonda
unguroaică. La sfârșitul săptămânii, beizadeaua trebuia să uite
de zilele de vacanță pentru a reîmbrăca costumul de politician
ce trebuia să se întâlnească cu înaltele personalități politice
locale pentru invitarea delegației malaeziene la festivalul
moscovit al tineretului.
23
Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
137
Mircea Bulatov
Grijuliu, Donca bătu la prima oră la ușa dormitorului lui

Nicușor, dar nici un răspuns. Insistă și ridicând pumnul pentru
a bate cu mai mare putere rămase încremenit. În golul ușii
întredeschise își făcut apariția încet, mult deasupra clanței, un
cap frumos cu un păr blond bine ciufulit. Imediat și la fel de
domol, jos sub clanță, apăru un picior fermecător expus gol
pentru a-l liniști prin zăpăceală pe nervosul cerber. Donca,
ce-și știa bine sarcina trasată de la București, întrebă grăbit:
— S-a sculat Nicu?
— Poate vrei să întrebi dacă i s-a sculat, corectă obraznic
blonda din spatele ușii.
— Ascultă cu..o! Te duci imediat și-ți trezești ibovnicul.
Azi este vreme doar pentru politică, iar aici nu te sfătuiesc să-ți
bagi picioarele că ți le bag eu în butuci. Am fost clar?
Dezmățato!
Așa, plin de nervi, își încheie Donca scurtul dialog,
schimbând apelativul inițial cu unul mai pronunțabil, dar cu
aceșlași înțeles.
După jumătate de ceas, Nicușor spălat cu apă rece ajutat din
greu de un aghiotant de-al lui Donca și îmbrăcat în ținută de
gală intră în salonul unde se servea micul dejun. Nu se mai
ținea bățos ca de obicei, acum era puternic încovoiat,
ținându-se cu mâna de burtă. Șeful pazei și-a dat seama că
beizadeaua o dăduse iar pe whisky și avea o criză de stomac.
Trebuia să-l tămăduiască rapid și să-i calmeze durerea. Știa
remediul, doctoriile din valiza lui Nicușor luate cu suc de
ananas verde.
S-a dus spre dormitor să-i aducă hapurile în timp ce ordonă
ospătarului: „Du-te la Toni și cere-i ananasul pe care i-am zis
să-l cumpere, din care să faci urgent un pahar mare de suc
proaspăt”. Cu doctoriile în buzunar Donca se întoarse
ducându-se direct în bucătărie pentru a grăbi prepararea
sucului. Acolo ospătarul tocmai terminase de stors sucul
dintr-un ananas bine copt adus de Toni.
138
Șeful pazei, când văzu paharul plin cu zeama galbenă

puternic aromată, zbieră la Toni:
— Ce ananas ai adus mă? Toate merg rău în dimineața
asta… Trebuiau verzi nu copți… Cum îl mai dregem? Și peste
două ceasuri musai să fie la întâlnirea programată de-atâta
vreme. Ne-ai nenoricit pe toți… Câți ananași ai cumpărat?
— O ladă întreagă, zise speriat Toni, arătând spre colțul
bucătăriei.
— Sunt toți așa de bine copți? întrebă disperat Donca, mai
mult pentru el, începând să dea la o parte primul rând de
ananași din cutie.
Fața încruntată i se destinse când pe al doilea rând găsi
numai ananași verzi ce nu începuseră să se coacă.
— Bine măi Toni, ești mare! Ai luat și…și. Vina-i a mea,
am uitat să-ți spun că lui Nicu îi trebuie doar d-ăștia cruzi.
Repede să-mi aduci în salon un pahar plin cu...
Hapurile și sucul verde de ananas își făcură efectul în
jumătate de ceas. Urmă un mic dejun format doar dintr-o felie
de pâine prăjită și un ou moale, urmat de o cursă cu depășirea
vitezei legale până în Kuala Lumpur unde Nicușor, conform
codului diplomatic, ajunse la fix.
Donca habar nu avea că Toni, când cumpărase ananașii nu a
fost atent la ce-i pusese vânzătorul pe fundul cutiei, care voia
să scape și de cei verzi pe care nu-i dorea nimeni.
După ce-și reveni din sperietură, un timp, Toni se gândi că
un înger l-a îndemnat pe vânzător să facă ce-a făcut, dar mai
apoi a lăsat această dilemă pe mâna hazardului.
Peste câteva luni, în noiembrie, Toni primi din țară un alt

fax de la Ștefan Andrei. Era înștiințat că vine Nicolae
Ceaușescu și că trebuie să-i pregătească protocolul pentru
întâlnirea cu șeful statului Malaysia, după denumirea veche,
dar și cu prim-ministrul guvernului malaezian. Toni înțelese că
avea o situație ingrată, atunci ambele părți erau îmbufnate.
139
Mircea Bulatov
În porturile malaeziene fuseseră reținute câteva vapoare

pline cu materii prime ce nu fuseseră încă plătite. Pe atunci
nimeni din comerțul exterior nu cunoștea cauza. Doar Nicolae
știa că oprirea plății a fost făcută chiar din ordinul nevesti-sii
Elena. Începuse să se bage prin diverși trepăduși și acolo unde
nu se pricepea și nici nu-și asculta consilierii.
Toni se gândi cum să-l îmbuneze pe Ceaușescu după
terminarea convorbirilor ce, sigur, urmau să nu fie cordiale.
Ideea îi veni tocmai de la îndatorirea ingrată dată de Ștefan
Andrei la pachet cu negocierea importurilor, supravegherea
fabricii de montat camioane românești în Malaezia.
Lucrurile se întâmplară întocmai. Nicolae Ceaușescu ieși
negru de la discuții unde a trebuit să asigure partea malaeziană
că plățile pentru bauxită, cositor și cauciuc nu vor mai fi
blocate niciodată. În protocolul organizat de Toni urmă vizita
la fabrica de camioane.
Muncitoarele, îmbrăcate în costume tradiționale din
bashofu24 frumos colorate, dănțuiră încântător ca apoi să-i facă
loc printre ele ca să viziteze fabrica condus de director și câțiva
ingineri. La terminarea vizitei Ceaușescu zâmbea luîndu-și la
revedere de la frumoasele muncitoare și de la camioanele
românești aliniate la capătul liniei de montaj. Uitase pentru
moment de muștrul protocolar pe care a trebuit să-l suporte
ceva mai devreme. Această surpriză plăcută făcută șefului
statului îl costă pe Toni câteva săptămâni dure de negocieri
între fabricanții din țară și specialiștii fabricii malaeziene.
Primii trebuiau să verifice mai bine piesele trimise pentru a nu
mai fi nevoie de retușuri la montaj.
După alte câteva luni, Toni primi tot de la ministrul Ștefan

Andrei un fax scurt: „Te întorci la Tokio. Ești numit iar
secretar doi la ambasadă.
24
Bashofu - pânză din fibre de banane.
140
Trebuie neapărat să o ajuți pe tovarășa ministru adjunct al

Comerțului care o să vină însoțită de o delegație de experți
în…” Urmau apoi diverse instrucțiuni.
Ajuns din nou în capitala țării Soarelui Răsare, Toni dădu o

raită prin împrejurimile ambasadei. Trecu bineînțeles și pe la
restaurantul Shin-Shin din apropiere pentru a se reîntâlni cu
tânărul ospătar pe jumătate chinez ce-i fusese ghid, cu ceva ani
în urmă. În salonul restaurantului nimic nou, doar clientelă
multă. Comandă ceva la pachet și voi să plece. În ușă dădu nas
în nas cu ospătarul de altădată ce însoțea un grup numeros de
chinezi îmbrăcați în costume cu tentă cazonă. Fostul ghid-
ospătar îl recunoscu și, după o strângere de mână, îl rugă să se
așeze la bar și să-l aștepte puțin. Tânărul își conduse grupul
spre o masă rezervată, nu înainte ca fiecare chinez care trecea
prin fața lui Toni să-i facă o scurtă plecăciune de politețe.
Aceasta deoarece văzuseră cordiala strângere de mână a
ghidului lor și nu se cuvenea să nu respecte tradiționala politețe
a țării lor de baștină.
Peste câteva minute chinezii mânuiau rapid bețigașele
ospătându-se din castroanele pline cu mâncare picantă, iar
fostul ospătar veni zâmbind la bar pentru a discuta cu Toni.
— Ce plăcută surpriză! Din nou aici la ambasadă?
— Din nou, dar ție cum îți merge? Văd că acum salonul
este plin… Se pare că localul a devenit cunoscut. Ai și colegi
noi și nu puțini…
— Nu-mi sunt colegi, ci subalterni. Eu i-am angajat, eu
i-am format după ce am devenit managerul acestui local. Și
oarecum un merit îl aveți și dumneavoastră…
— Iar cu politețuri protocolare, doar renunțaserăm la ele pe
când mi-ai fost ghid la … Ce amestec am eu în promovarea ta?
141
Mircea Bulatov
— Păi, nu m-ai îndemnat când ți-am fost ghid prin Tokio

ca să-mi folosesc talentul? L-am îmbinat cu baijiu25 adus din
China și așa am prosperat…
— Cum ai reușit să convingi băutorii japonezi de sake să
consume baiju?
— Nu eu, ci banul și tăria…
— Fii mai clar, ceru curios lămuriri suplimentare Toni.
— Vezi tinerii ăia chinezi pe care i-am condus la masă?
Săptămânal vine din China câte o „delegație” de turiști ca ăștia
care aduc fiecare câte o sticlă de baiju de calitate din Maotai,
Mianzhu sau Guotai, atât cât le este permis la vamă. Eu le
plătesc jumătate din prețul cu care îl vând și toată lumea e
mulțumită. Chinezii cumpără radiocasetofoane pe care le vând
la ei, iar băutorii japonezi vin aici și beau un rachiu de trei ori
mai tare decât sake, la aceiași bani.
— M-am lămurit, ești făcut pentru afaceri. Poate
săptămâna viitoare am să-ți aduc și eu o delegație, una
adevărată din România. Te rog să-i servești cu ce ai mai bun. În
plus am nevoie de tine ca ghid prin Tokio.
— Tot la gheișele din Asakusa?
— Încă nu știu ce vor să viziteze, dar oricum mă bucur că
te-am regăsit. Am să te anunț din timp.
Peste o săptămână Toni întâmpina delegația română

condusă de ministrul adjunct al Ministerului Comerțului.
Ministrul era o femeie rotunjoară bine cu o față simpatică de
păpușă blondă. Avea dosarul de cadre bine asigurat chiar prin
certificatul de căsătorie cu Petre Preoteasa ministru secretar de
stat la Comitetul de Stat al Planificării. Acesta aranjase ca
delegația condusă de nevastă-sa să fie formată din specialiști
unu și unu pentru negocierea importului de tehnologie de
fabricație a rulmenților uriași și a roboților industriali.
25
Baijiu – rachiu chinezesc din orez, puternic aromat cu 65% alcool.
142
Prin această vizită delegația pregătea într-un fel și

portofoliul viitorului ministru al industriei construcțiilor de
mașini care de doi ani avea destulă voinicie politică dată de
funcția de membru în C.C. Cine era „voinicul”? Chiar soțul
ministresei ce le asigurase și un buget substanțial pentru sejurul
în Țara Soarelui Răsare.
Când angajă translatorul, Toni ținu cont de sfaturile lui
Ștefan Andrei primite de pe când era la București și semnă
contractul cu o cunoscătoare a limbii japoneze deloc
atrăgătoare la înfățișare. Această diferență de imagine ce
puncta substanțial în favoarea ministresei a creat o atmosferă
de destindere în toată delegația.
Într-o scurtă pauză survenită la finele unei vizite la o
fabrică de roboți industriali, pe când așteptau microbuzul ce
trebuia să-i readucă la Tokio, delegații începură să discute între
ei cu totul altceva decât despre cele văzute.
Ministreasa se adresă jovial urâțelei translator, mulțumindu-i
pentru traducerea impecabilă în japoneză și aflând despre
problemele acesteia de la București s-a oferit să o ajute. Tot
atunci Talpoș, contabilul delegației, un bondoc aflat la finele
vârstei a doua, care avea sarcina să analizeze din punct de
vedere financiar variantele tehnologice nipone, se apropie de
Toni și-l întrebă de-a dreptul:
— Măi Antoane, dar o vizită mai relaxantă nu ai în
program? Muncim, muncim, dar să ne și…
— Bineînțeles… Ținând cont de buget, am programat la
terminarea delegației o miniexcursie de o zi la muntele Fuji ca
să-i vedeți vârful acoperit cu zăpadă. Aveți noroc, acum e
perioada de înflorire a cireșilor și aveți ce admira, e un peisaj
vrednic de tras în poză.
— Lasă-mă cu pozele tale și cu vârful înzăpezit al lui Fuji.
Am venit în țara gheișelor și să nu vedem măcar vârfurile unor
sâni când execută ritualul ceaiului.
143
Mircea Bulatov
— Păi, gheișele nu-și arată una-două vârfurile… Iar

doamna Preoteasa ar accepta așa ceva?
Ministreasa aflată în apropiere auzind finalul discuției
interveni zâmbind:
— Domnule Toni, conduc o delegație de bărbați deci mă
conformez dorinței majorității. De ce n-am merge cu toții la
gheișe… Să le vedem cum se produc… Iar dacă-i necesar o
suplimentare a bugetului o facem prin chetă din diurnă… sau
poate reușesc să găsesc o altă modalitate.
Ultimele cuvinte ministreasa le adăugă reparatoriu după ce
văzu cum se pleoștiră fețele tuturor când pomeni de afectarea
diurnei.
În timp ce microbuzul alerga pe autostrada ce ducea la

Tokio, Toni le propuse o variantă care împăca doleanțele
delegației cu posibilitățile financiare. Aprobară cu toții să
mănânce la restaurantul chinezesc Shin-Shin pentru a merge
apoi la gheișe, cheltuind per total cât ar fi costat o masă la un
restaurant japonez din zona Tama26.
După ce primi acceptul tuturor, la prima benzinărie Toni
coborî și dădu un telefon fostului său ghid pe care-l rugă să
alăture trei mese căci vine cu o delegație înfometată. Nu uită
să-i pomenească și de o programare, spre seară, la o ceainărie a
gheișelor din Asakusa.
La restaurant, mâncară pentru început ceva antreuri
puternic condimentate. O atmosferă de bună dispoziție se
instală peste meseni când managerul localului, fostul ghid al lui
Toni, veni pe post de picolo cu un pocal plin cu bere, acoperit
de un capac din carton deasupra căruia stătea într-un echilibru
instabil un ou de găină. Ajuns în fața mesei trase rapid de
carton lăsând oul să înoate în berea rece.
26
Zona Tama sau „Tokyo de Vest”.
144
Oul simboliza proveniența meniului ce urma, iar berea

relaxarea ce era invitată să se instaleze peste comeseni după
prânzul copios. Destinderea celor de la masă se transformă în
veselie când Toni, captat de cele văzute, își încercă
îndemânarea reușind cu succes să facă aceleași mișcări în
aplauzele tuturor. A fost bafta începătorului căci mai târziu la
ambasadă, de unul singur, a spart destule ouă nereușind să
repete figura.
Deodată, Toni simți o înghiontire ușoară pe la spate iar o
șoaptă silabisită i se propti în ureche: „La ghe-i-șe când
mer-gem?”
Nu trebuia să se-ntoarcă spre a vedea cine-i autorul. Știa
cine-i nerăbdătorul, dar mai știa că de raportul lui de expert
financiar depindea și referatul lui Toni către București, către
ministrul Ștefan Andrei care îi hotăra cariera.
Pe înserat grupul de „turiști” stătea înghesuit într-o okiya

de mâna a doua unde taxa de la intrare o luase o gheișă cu un
coc sub formă de piersică tăiată în două ce îi deconspira
statutul de maiko27.
Doamna Preoteasa rămase încântată de îndemânarea la
machiaj a unei gheișe onēsan28 făcută pentru înfrumusețarea
chipului unei maiko. Urmară câteva dansuri și nelipsitul
ceremonial de servire a ceaiului ce se încheie cu un rând de
sake servit tuturor și cu multe plecăciuni din partea gheișelor
gazdă care își etalară ceafa și spatele dezgolit de răscroiala
adâncă a kimonourilor frumos colorate.
La ieșire, în timp ce se îndreptau spre microbuz, Talpoș se
apropie nervos de Toni ce mergea la urmă însoțit de fostul
ospătar la Shin-Shin, întrebându-l nervos și puțin amețit de
rachiul de orez:
27
Maiko - gheișă începătoare.
28
Onēsan – gheișă îndrumătoare, numită soră mai mare.
145
Mircea Bulatov
— Asta-i tot? A fost o țeapă… ne-au luat banii și ne-au

lăsat cu buzele umflate. Nici măcar nu ne-au arătat ceva mai
excitant… Toni, ai scăzut în ochii mei… Am să am grijă să…
— Domnule… Mă scuzați că intervin, intră în discuție
managerul de la Shin-Shin, vorbind în engleza lui pițigăiată.
Majoritatea turiștilor europeni așteaptă de la o gheișă din
Asakusa ceea ce oferă o onsen gheisha29. Această categorie a
apărut după ce americanii au ocupat Japonia la sfârșitul celui
de-al Doilea Război Mondial. Pe acestea nu le găsiți într-un
cartier plin cu okiya.
— Măi Toni, sunt încins rău. Nu mă interesează ce
vorbește amicul tău. Că mă duci la o okiya sau la o onsen nu
mă interesează, vreau să fac amor cu o gheișă. N-am fost clar?
Toni nu știa ce să facă, mai ales că observase cum șefa
delegației zâmbise cu subînțeles, întorcându-și capul spre el,
pentru a-l asigura că auzise toată discuția. Contrar obiceiului, la
urcarea în microbuz, doamna Preoteasa, rămasă printre ultimii,
se apropie de Toni și-i dădu undă verde: „Dacă știi un loc sigur
du-l că ăsta dacă nu se răcorește nu-mi mai termină calculele
din raportul economic al vizitei”.
Spre dimineață expertul contabil al delegație veni la
ambasadă adus cu un taximetru. Era sfârșit rău, dar tot numai
zâmbet și gata pentru socoteli financiare. Fostul ghid al lui
Toni îl dusese la o damă de însoțire culeasă dintr-un pink
saloon, aflat în apropierea gării mari din Tokyo de unde plecau
trenurile Tōkaidō Shinkansen30 spre Osaka. Cu o sută de dolari,
plătiți din banii lui Toni, Talpoș petrecuse o noapte de nebunii
nipone ce-l secătuiseră complet de vlagă, dar lăsându-i
convingerea că le-a trăit cu o gheișă sadea.
29
Onsen gheisha – gheișă de băi.
30
Tōkaidō Shinkansen - linie pentru trenurile de mare viteză ce leagă Tokio
de Osaka.
146
Totul se datorase pieptănăturii tinerei și unui kimono ieftin

cu mari flori de cireș ce acoperise trupul japonezei la începutul
nopții.
Peste câteva zile Toni conducea importanta delegație
economică la aeroportul Narita. Înainte de îmbarcare urmară
tovărășeștile strângeri de mână. Când veni rândul contabilului,
acesta îl strânse ceva mai tare, clipind ștrengărește din ochi ca
un semn secretos de mulțumire. La sfârșit, durdulia șefă a
delegației, doamna Preoteasa, își luă și ea la revedere de la
Toni mulțumindu-i pentru buna organizare a vizitei, apoi
puțin complice îi zise încet: „N-am să las oameni pricepuți ca
tine să zacă prin ambasade departe de țară. Te aduc înapoi pe
post de director plin la Comerțul Exterior. Știi să te descurci în
toate…”
147
Mircea Bulatov
148
Respectă-mă măcar din teamă!
T
recuse aproape un an de când Prorocul hotărî să
rămână pastor în mica biserică de la periferia
Bucureștiului. La început, stătu puțin pe gânduri să
accepte sau nu invitația enoriașilor. Își zicea: „În Valea Jiului
nu am avut o sută de convertiți într-un an, aici cum o să fie?
Doamne, ar fi un semn bun pentru început ca să fiu acceptat și
de bătrânii bisericii”.
Într-un fel așa a și fost, dar nu din capul locului. Unul dintre
ei, un mustăcios proaspăt ieșit la pensie îi spuse franc că nu-l
agreează, că-i prea direct și prea tânăr pentru o biserică cu
majoritatea enoriașilor în vârstă. Prorocul îi răspunse la fel de
franc: „Dacă într-un an biserica nu se va dubla cu tineri
înseamnă că locul meu nu este aici”. Că a fost un joc al
hazardului sau prorocie a voii lui Dumnezeu, greu de
interpretat, dar și mai greu de crezut. Ochii și urechile regelui,
prezente ca în orice biserică, dădură raportul și începură
șicanele.
Mai marii zilei, care acceptaseră cenaclul „Flacăra” ca pe o
supapă de refulare a tinerilor, se întrebau cum de mai existau și
unii care alegeau în locul acestuia mersul la biserică. Pentru
lămurirea problemei și adoptarea unor măsuri de „readucere la
normal” intră în joc „departamentul”.
Mai înainte cu ceva ani Departamentul Cultelor suferise
modificări organizatorice, toate în favoarea ușurării muncii de
observare, inspecție și control din partea Securității.
149
Mircea Bulatov
Slujirea deplină a acesteia era asigurată de ocupanții

posturilor cheie din departamentul ce mai înainte fusese
minister și deconspira că partidul vedea în culte și mai ales în
creștini numai dușmani. Trecuse lupta de clasă împotriva
patronilor și chiaburilor. Destui dintre aceștia, socotiți plagă a
noii societăți, urmară drumul foștilor politicieni ai României
interbelice în cimitirele și gropile comune din penitenciare.
Lupta de clasă trebuia continuată, trebuiau găsiți noi dușmani,
iar cu preoții și pastorii să nu te pui rău direct, că dacă dai în
unu’ țipă doi. Iar dacă țipătul era auzit și peste hotare se știrbea
imaginea mult trâmbițată, de societate model unde erau
respectate libertatea și drepturile omului.
Putem înțelege mai bine ce făcea pe atunci „departamentul”
prin pomenirea câtorva din șefii acestuia. Dogaru,
machiavelicul președinte al departamentului ieșise la pensia
mult așteptată și greu acceptată de Emil Bodnăraș. Urmă un
lung interimat sortit inițial să fie provizoriu. De așa-zisul
provizorat de durată s-a ocupat Nenciu, un fost agent-
funcționar al interbelicului Serviciu Special de Informaţii.
După ani, tocmai când interimatul lui Nenciu urma să ia sfârșit
prin numirea lui ca președinte, se finaliză prin trecerea acestuia
pe post de vicepreședinte. Ca președinte fu înscăunat Roșianu,
o slugă devotată a lui Ceaușescu, susținut pe ocolite de Ștefan
Andrei pe atunci secretar al CC al PCR.
În această vreme plină de căutări de dușmani pentru lupta
de clasă a avut loc o ședință la Departamentul Cultelor
prezidată de Nenciu, flancat de câțiva inspectori. Ședința cu
caracter informal avea ca invitați și câțiva lideri cultici
neoprotestanți. Se începu cu o introducere făcută de
vicepreședinte care spunea: „Departamentul există și a fost
reorganizat pentru o mai bună conlucrare a statului cu cultele
religioase…” Din auditoriu, un pastor ce terminase și avocatura
interveni mucalit: „Dumneavoastră nu existați pentru noi, ci
din cauza noastră”.
150
După o scurtă pauză marcată de-un zâmbet crispat,

cuvântătorul își continuă informările de rigoare apoi pastorii
plecară, dar nu toți. La sfârșit rămase doar unul, Mara, pe
atunci președinte al cultului baptist, care fusese invitat la o
discuție mai amiabilă în cabinetul șefului de departament.
— Domnule Mara tocmai dumneavoastră care ați fost
ajutat de noi să fiți ales președinte sprijiniți tinerii exaltați?
Înflăcărarea necontrolată duce la rebeliune… De asta avem noi
nevoie? Ce, nu ne mai putem baza pe dumneavoastră care
ne-ați promis pace și liniște, acolo în cult?
— Rămân statornic principiilor mele privitoare la calm,
moderare și… la tot ce-am promis. Dar nu știu care-i baiul.
— Aici e problema, că nici măcar nu știi ce se întâmplă
sub nasul dumitale. De ce a trebuit să ne parvină informațiile
din alte surse? Ne-ai asigurat la începutul colaborării noastre că
explozii de convertiri religioase, de treziri, ca să folosesc
termenii voștri, nu o să se mai întâmple. Mai ales în marile
orașe unde iute se întinde focul… Ai uitat așa repede ce zarvă a
fost la mijlocul anilor ’70 cu exaltatul de Olah la Oradea?
— Păi încă nu s-a ridicat altul ca el, doar am avut grijă
ca…
— Nu! N-ai fost vigilent. Chiar aici în capitală a venit un
astfel de răzvrătit. Și-i bai că-i tânăr și zăpăcește tineretul…
— Dacă-i pericol de zarvă îi ridic carnetul de pastor și să
vedeți cum se potolește… Dar cum îl cheamă?
— Eu nu dau nume, doar sugestii. Detalii mai multe o să
capeți de la inspectorul pe capitală, dar încă o dată îți spun că-i
un element periculos, a reușit ceva și la Petroșani. Bucureștiul
însă nu-i Valea Jiului, aici sunt ambasade, ziariști străini… Noi
nu vrem decât liniște…
Spre sfârșitul verii, nu mult după această discuție, Prorocul

rămase fără carnetul de pastor, dar nu se opri din slujire deși
canoanele cultice interziceau o astfel de practică.
151
Mircea Bulatov
Putea rămâne fără slujbă, de fapt, oficial chiar rămăsese, iar

gândurile-întrebări ce-l bântuiseră în câmpia Murfatlarului pe
când era în armată începuseră din nou să-i roadă mintea. Nu
uitase răspunsurile Domnului de atunci: „Ai să mă slujești…
ispite o să ai destule… prorocii se formează doar în pustie…”
Concluziona apoi doar pentru el: „Ce am de pierdut când
pierd totul ascultându-l pe El? Nimic. Doar ascultarea mă
ține-n mâinile Lui și trebuie să-nvăț că-i de-ajuns”. Majoritatea
enoriașilor încă nu știa despre ce pățise Prorocul, care putea fi
expulzat din București pe motiv că nu are un loc de muncă.
Comitetul bisericii aflând că președintele cultului juca cu cei ce
nu suportau „trezirea” reuși să pareze lovitura venită tocmai de
la cel care ar fi trebuit să-i apere. Își menținură angajat pastorul
neagreat de Securitate printr-un contract de prestare de servicii.
Acum problema excesului de zel nu mai era în ograda cultului,
nici în cea a departamentului, se mutase în dosarele Securității
care începuse să socotească micuța biserică împreună cu
tânărul ei pastor un pericol pentru societatea comunistă ce
trebuia cât mai rapid să devină atee, și asta mai ales aici în
București.
Trecuse de mult anul de testare autoimpus de Proroc și în

cei următori biserica nu doar se dublase, ci ajunsese de cinci ori
mai numeroasă. Criza de spațiu devenise acută. Serviciile
religioase se țineau cu enoriașii înghesuiți ca în autobuzele
ITB-ului. În jumătatea din spate a bisericii, de unde au fost
scoase băncile, tinerii stăteau bucuroși în picioare, lăsându-i pe
cei mai în vârstă pe locurile din față.
Înghesuiala din biserică nu era produsă de creștinii
musafiri, ci de noi convertiți care după botez, majoritatea,
rămâneau ca enoriași. Pentru această lucrare de evanghelizare
de la om la om, Prorocul avea o „echipă” formată ad-hoc din
noi convertiți. Doi membri ai „echipei” erau mai deosebiți, mai
speciali: o balerină și un pianist, care merită două, trei rânduri.
152
Convertirea la credință a balerinei s-a datorat în

exclusivitate harului divin. Varvara, sau Betty cum o strigau
cei apropiați, era frumoasă etalând un trup de viespe când
dansa la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. Teatrul
mergea des, mai ales vara, în turnee prin țările vecine și Grecia.
O atracție deosebită pentru public consta în coborârea pe
poante a balerinelor în ritmul unei muzicii frenetice de pe o
scară poleită până pe scenă. Într-unul din spectacolele de la
Atena lumina reflectoarelor o făcu pe Betty să nu vadă treapta
cea mai de sus și piciorul îi păși în gol. Urmă o rostogolire de
la înălțime până pe scenă. Involuntar s-a ridicat imediat și
scrâșnind din dinți de durere a făcut câteva rotiri și a dispărut în
spatele cortinei. Spectacolul nu a suferit de loc căci cei din sală
au crezut că așa este numărul coregrafic, dar acest exces de zel
a costat-o pe Betty picioarele. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns
cu tot tratamentul spitalicesc primit, după scurt timp, Betty
mergea doar cu cadrul. Elanul ei gimnastic de dansatoare ce
pieri din picioarele-i frumoase se metamorfoză într-un
entuziasm sacerdotal original. Deveni o preoteasă a copiilor și
oamenilor singuri din blocul unde locuia. Avea și un amvon cu
totul special, căruciorul ei de invalizi cu rotile, iar „scrisorile ei
apostolice” aveau putere. Nu semănau cu bulele papale
autentificate cu sigilii de plumb, ci erau prăjituri făcute noaptea
la cuptor cu jertfa târârii fostei balerine în genunchi. Aceste
scrisori dulci atrăgeau copii care datorită rației la alimente nici
nu aveau habar ce gust are un trigon, o alivică sau un cornuleț.
Dulcele li se lipea de cerul gurii, iar povestirile biblice de cel al
sufletului. Începuseră să nu mai fure și nici să suduie.
Schimbarea din ei se transmise și la părinți, iar împreună unii
deveniră enoriași în biserica unde mergea Betty.
Pianistul, István, alt membru al „echipei” ad-hoc de

evanghelizare, era student la conservator în ultimul an. Talantul
acesta îl primise direct de sus.
153
Mircea Bulatov
Mai tot timpul cânta sau mai bine zis îl lăuda pe Domnul cu
tot felul de instrumente, de la chitară până la feblețea lui,
pianul. Îi plăcea să poarte părul lung și mustață ceea ce pentru
acele timpuri era un afront adus tiparului cosmetic comunist:
tuns scurt și ras în fiecare zi. Cânta cu patos ca un veritabil
levit31 urmaș al lui Asaf Gherșonitul32. Era dur cu adversarii și
la vorbă și… Fiind cel mai bun la pian din seria lui, István a
fost chemat la Televiziunea Română pentru a interpreta o
melodie în cadrul emisiunilor Cântarea României. Un activist
comunist mai zelos i-a „sugerat”:
— Dacă vrei să apari pe sticlă trebuie, băiete, să te tunzi și
să te razi. Nu poți apărea în halul acesta la televizor. Jignim
partidul…
— Dacă așa stau lucrurile la Cântarea României, îmi
păstrez mustața și părul lung la pachet cu jignirea partidului
dumitale.
Peste câteva zile István, ca dirijor, conducea grupul de
tineri cântăreți ai bisericii la o evanghelizare în jurul
Bucureștiului unde asistaseră pe lângă enoriașii locului și
câțiva curioși pregătiți de sfadă și chiar de… La întoarcerea în
capitală aceștia, profitând de întunericul din apropierea stației
de autobuz, le căutară pricină pentru a trece de la sfadă la
conflict sadea. Nu conta că în grupul cântăreților erau și
domnișoare. Poate tocmai de aceea porniră la atac, iar unul
chiar își scoase brișca. István se schimbă atunci din dirijor în
proteguitor. Își lăsă chitara în mâna unui tenor și, după ce le
făcu semn să meargă spre autobuz, se repezi singur în grupul
de bătăuși.
31
Levit - evreu din seminția lui Levi, destinat serviciului religios de la
templu.
32
Asaf - un levit, fiu al lui Berechia Gherșonitul. Împreună cu Heman,
nepotul profetului israelit Samuel, au fost destinați de către regele David
să-l slăvească pe Dumnezeu prin cântări la Templul de la Ierusalim.
154
Își lăsă credincioșia pentru câteva clipe, sau poate din

contră, ajutat de ea, făcu față primului atac al cetei de zurbagii.
Al doilea nu-l mai găsi. Sărise deja în autobuzul care demara
închizându-și ușile.
Dar cea mai mare contribuție pe care o aducea István în
serile de evanghelizare era atmosfera muzicală pe care o crea în
biserică. Iar când cânta la pian tot auditoriul era numai urechi.
Într-o seară, Prorocul traducea la amvon un senator american
care predica despre harul Duhului Sfânt coborât la
Cincizecime. Înainte și după predică István cântă Mărețul Har
și o altă melodie creștină permițându-și „abateri” prelucrate
instant de talentul lui de improvizator demn de un urmaș-
discipol al lui Amadeus Mozart. La sfârșitul serii senatorul-
predicator i-a șoptit Prorocului. Aici harul se revarsă și prin
muzică, iar pianistul vostru dă adevărate recitaluri. Da, István
avea ceva din „Amadeus” care în latină se traduce
„Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”). Sfârșitul anilor de
studiu la Conservator l-a găsit pe locul întâi, dar notele de pe
diplomă îl mutară pe locul doi. De unde această ciudățenie.
Simplu, era un rebel care nu agrea partidul, iar acesta avea pe
altcineva de recompensat. Pe atunci repartițiile se făceau după
notele de pe diplomă și nu după talent. Mai târziu peste ani,
mai precis după ’89, îndrăgostit și căsătorit cu o tânără
nemțoaică a ajuns în R.D.G., iar după ’89 cânta în Orchestra
Filarmonicii din Dresda, dar asta este o altă poveste.
În afară de membrii „echipei” de evanghelizare mai merită

amintit un lucru. Prorocul părea un charistmatic deși în suflet
nu era fiind chiar un clasic și autentic urmaș al învâțăturilor
biblice. Pentru a înțelege mai bine, un mic exemplu, cum
reușea el să transmită în rândul enoriașilor spiritul Crăciunului.
Mulți creștini conservatori de azi ar sări ca arși chiar de la
început. De ce se spune Crăciun când corect este Sărbătoarea
Nașterii Domnului Isus Hristos.
155
Mircea Bulatov
Avea un răspuns simplu: „Când spune, chiar și un ateu,

Crăciun, se gândește la sărbătoarea de 1 Mai sau 23 August?
Despicăm firul în patru și alegem despicătura.”
La fel trata și controversata problemă a prezenței bradului
în biserică. „Idolatrie” strigau cei câțiva conservatori căutători
de nod în papură. Le răspundea la fel de simplu și de biblic:
„Cine era sărbătorit când se aruncau ramuri de finic în ziua
Floriilor? Finicul cu verdele lui sau Domnul Isus care intra în
Ierusalim?” Dar, oricum, aberații creștine, purtătoare de
ochelari de cal, au fost și or să mai fie. Dureros este că din
cauza lor multe Constantinopole or să mai cadă. Nu în noaptea
cuceririi lui de către turci, călugării se certau dacă îngerii au
sex și dacă musca picată în paharul cu vinul de împărtășanie îl
spurcă sau ea se sfințește?
De la amvon Prorocul predica mai tot timpul pe aceeași

temă neplictisitoare: dragostea lui Dumnezeu pentru suprema
lui creație, omul. Dacă în alte biserici se pedala aproape
continuu pe „cântarul Domnului” și pe „pedeapsa lui
Dumnezeu”, Prorocul scotea în evidență, în rugăciunile,
predicile sau îndemnurile de la amvon, iertarea și cunoașterea.
Că Dumnezeu iartă și se face cunoscut celor ce-L caută, că
El este acolo, alături de milioanele de Iovi suferinzi și
întrebători deopotrivă. De acolo, de la amvon, niciodată nu
arăta spre Dumnezeu ca spre un justițiar cu cântarul într-o
mână și cu bastonul de milițian în alta, ci din contră că prin
dragostea Lui echilibrează balanța și suferă alături de noi.
Creștinii începuseră să înțeleagă cu totul altfel perioada marilor
restricții. Sufereau și ei ca mulți alții de lipsa alimentelor, a
curentului electric și iarna, a căldurii, dar pricepeau că nu
Ceaușescu era la originea acestor rele, ci acela care-l conducea.
156
Acest conducător nevăzut stătea ascuns în megalomania

liderului comunist și în lichelismul activiștilor lacomi de a avea
tot mai mult tocmai în momente când majoritatea nu avea decât
foamea, frigul și întunericul.
Nimeni nu mai credea în idealurile comuniste mimate prin
comportament fariseic și vorbe goale. Adevărul era băgat sub
preșul vremurilor proletare, unde una se vorbea și alta se fuma.
Se întâmpla precum îi zisese lui Zaharia Stancu, cu ani în
urmă, „muncitorul tipograf”, Arghezi, atunci când autorul lui
„Desculț” înfiera obiceiurile burgheze, dar își aprindea cu
dezinvoltură câte o țigară „burgheză” Kent.
Tot pe atunci, în biserica neîncăpătoare porniră de nu știu

unde câteva vorbe întrebătoare: „De ce să nu ne mărim localul
bisericii? Până când să stăm înghesuiți ca sardelele?...” Așa
porni ideea construirii unei biserici noi.
Dar de la idee până la realizare trebuia trecut peste bariera
aprobărilor, iar acestea trebuiau solicitate tocmai de la cei ce în
acea vreme dărâmau, nu construiau biserici.
Toate au mers bine o vreme, ca într-un slalom uriaș parcurs
de un schior bun. Așa că imediat după sărbătoarea de Paști
construcția era terminată la roșu, cu cupola din beton gata
turnată. Urmau finisările, dar…
Dacă de la Departamentul Cultelor informația nu ajunsese
la Securitate pe când era încă în fașă, nu era din cauza
necunoașterii situației, ci luptelor intestine între
vicepreședintele care știa și președintele ce nu-și cunoștea încă
inspectorii care-și furau sau mascau informațiile culese. Când
Securitatea află, era cam târziu și, luați prin surprindere, nu
știau încă în ce mod trebuia executată partitura, piano sau forte.
Evenimentele, fatumul acelor vremi, aleseră însă,
pianoforte.
157
Mircea Bulatov
Tot pe atunci, Toni fusese chemat de la Tokyo la București.

Doamna Preoteasa se ținuse de cuvânt, dar nu întru totul și nu
din vina ei. Alte pile ceva mai mari, cu dinți de rașpel, numiră
noul director general de la Comerțul Exterior.
Așa că Anton ajunse în conducerea comerțului exterior, dar
nu ca șeful cel mare, ci ca director adjunct la plan, conducând
direcția generală de acorduri și contracte. Se simțea neîmplinit,
mai bine zis, rănit în orgoliu a doua oară. Din clasa întâi fusese
mereu primul, doar la Tokyo și acum, aici la comerțul exterior,
nu mai era „comandant de vapor”, ci doar „secund”. Îi era greu,
dar trebuia să-și potolească mândria și cutezanța măcar pentru
o vreme. Abia se instalase de câteva luni în noul post când a
fost chemat la o discuție de tipul „șoarecele cu pisica” în biroul
șefului de cadre, un „boțman” securist cu ștate vechi, care
trebuia să știe și ce „lenjerie” purtau matrozii din subordine.
După câteva schimburi de cuvinte purtate formal urmă o
întrebare roșie:
— Tovarășe Anton, dumneata mai ești baptist?
— Îhî… Și da și nu.
— Hai, nu te mai ascunde după deget! Doar știi că noi
cunoaștem…
— Într-un fel da, căci nu mi-am renegat credința, dar tot
adevărat este că nu mai sunt practicant de mult. Știți că am fost
atâția ani în Extremul Orient, și acolo…
— Nu te-am chemat să te justifici, ci din contra avem
nevoie de sprijinul unui fost diplomat, rămas baptist… măcar
cu sufletul. Știm că în timpul studiului la Harvard te-ai
împrietenit cu Eileen fata profesorului Bursk.
— Da și ce-i cu asta?
— Avea în anturajul ei un tânăr devenit mai târziu
diplomat de carieră? Te-ai întâlnit cu el în Malaezia? Da sau
nu?
— Da și ce-i cu asta? Ne aminteam în Kuala Lumpur de
tinerețe, la o bere. Berea Carlsberg începuse să fie făcută și
158
acolo concurând cu succes pe cea produsă local de Malayan

Breweries…
— Stop! Nu despre bere discutăm noi acum… Amicul tău,
americanul, este acum secretarul ambasadei SUA în România.
— Da? Habar nu am, și nu exagerați, nu-mi este amic…
— Poate, dar poți să ai o întâlnire cu el, o discuție?
— Nu-i văd rostul după atâta vreme. Nu avem ce discuta.
— Despre ce să discuți îți spunem noi. Faci și o faptă bună,
poate îl salvezi de la un necaz. Pe el și pe noi… E cam exaltat
și-i în stare să producă, să ne producă necazuri…
— Nu mai înțeleg nimic! Întâlnire cu un amic care nu-mi
este amic, dar pe care-l pot scăpa de-o belea comună
americano-română!?
— Ai să pricepi în curând. Tu ai rolul de a-l convinge să
nu se ducă de Rusalii împreună cu un alt exaltat religios,
ambasadorul Portugaliei, la o biserică baptistă din marginea
Bucureștiului.
— La care? întrebă tresăltând Toni.
— La cea pe care o frecventai în timpul liceului… Ne
ajuți? Faci un serviciu țării… Dacă în timpul vizitei lor la
biserică se întâmplă ceva? Cum sunt religioși, îi poate lua
valul, așa din exaltare și nu vrem ca lucrurile să se complice. Și
așa sunt destul de…
Urmară explicații detaliate: Ion Dincă la ordinul lui
Ceaușescu urma să conducă personal demolarea bisericii în
zilele următoare. Posibil ca acțiunea să aibă loc, în mod
ostentativ, chiar în timpul sărbătorii de Rusalii.
Securiștii știau stilul forte a lui Dincă așa că acum se
gândeau doar la cum să nu fie prezenți acolo ziariști sau
diplomați străini care ar fi putut răscoli lucrurile.
159
Mircea Bulatov
Nimic nu-i reuși lui Toni. La ambasada SUA nu avea ce

căuta, își strica viitorul, și altfel cu știa cum să-l contacteze pe
fostul student al profesorului Bursk, acum diplomat de carieră
în slujba președintelui Reagan. Se hotărî să fie cel puțin acolo,
în fața bisericii, pentru a-l preveni măcar în ceasul al
doisprezecelea.
Când ajunse în stația unde în copilărie aștepta cu părinții
tramvaiul pentru întoarcerea de la biserică spre casă, văzu
agitație mare. La intrarea pe strada bisericii o funie mare și un
cordon pestriț format din milițieni și muncitori îmbrăcați în
uniforme ale gărzilor patriotice blocau accesul. Toni, crezând
că doar curioșilor le era sortită această interdicție, încercă să-și
facă loc prin mulțime. Deodată un milițian, un plutonier, apărut
brusc din spate, îl bătu pe umăr zicându-i:
— Alo! Tovarășe de ce forțezi cordonul? Te văd la patru
ace… Sigur, ești de-al lor, de-al sectanților… Ia scoate
buletinul!
— Eu… nu vreu să intru în biserică. Doar caut pe cineva,
un diplomat străin… Am să-i spun ceva…
— Aha, mai ai și tupeu să ne spui că vrei să iei legătura cu
imperialiștii… Ia să te duc la duba de după colț să văd cu cine
avem de-a face. O să spui totu’… Auzi, totu’…
După colț, lângă duba în care stătea un ofițer ce tot vorbea
la o stație de emisie-recepție, plutonierul inspectă întâi
buletinul apoi deschise și legitimația lui Toni. Când văzu sigla
comerțului exterior și citi funcția de director, tonul acestuia se
muie, devenind mieros, chiar puțin partizan:
— Știți… tovarășe director nu este bine să fiți văzut pe
aici, tocmai astăzi.
— Păi, nu ți-am spus că am o treabă… Trebuie să transmit
ceva unui diplomat american… Pentru asta am fost trimis…
— Nu se mai poate, suntem în consemn. Tovarășu’ Dincă
conduce personal operațiunea. Nu mai poate intra nimeni…
Dacă ați fi venit ceva mai devreme când încă nu era format
160
cordonul era altceva… Văd că știți multe… Azi dimineață l-am

auzit pe tovarășu’ ofițer când dădea raportu’ prin stație că a
identificat un diplomat american în mașina ambasadorului
Portugaliei, continuă plutonierul, rostind apoi șoptit, chiar
complice, la urechea lui Toni: „Mergeți vizavi în piață și o să
vedeți de acolo dacă apare omul dumneavoastră. Mai mult nu
vă pot ajuta…”
Peste un ceas Toni văzu cum niște muncitori ciudați
coborâți dintr-un autocar ONT, toți rași în cap și cu mușchi de
culturiști, spărgeau cu picamerele bolta bisericii, neținând
seama de enoriașii sau diplomații străini aflați înăuntru la
slujba de Rusalii.
Unul dintre haidamacii de pe acoperiș vârî un furtun de
pompieri pe gaura abia făcută și făcu semn să se dea drumul la
apă. Nu după mult timp, cei din biserică, unii uzi, alții pictați
cu moloz plin de var, ieșeau unul câte unul. În frunte pășea un
tânăr îmbrăcat cu un costum sobru și elegant care fu încătușat
și băgat într-o mașină ce porni în goană. Cei din mulțimea care
se zgâia, din jurul lui Toni, murmurau: „L-au arestat pe
pastor… Nenorociții! Acum o să dărâme și biserica, d-aia au
adus și ditamai macaraua… N-o să-i ierte Dumnezeu, tocmai
de Rusalii…”
Toni nu-și iertă că nu a venit măcar cu un ceas mai
devreme. Ar fi putut intra în biserică și l-ar fi cunoscut și
ascultat pe Proroc cum predicase în acea zi de cumpănă. Poate
ar fi căpătat curaj. Și cât avea nevoie de așa ceva! După scurt
timp, Toni îl zări pe fostul lui coleg de studii de la Harvard.
Oamenii lui Dincă îi smulseseră din mână aparatul de
fotografiat și, după ce-i aruncară clișeul pe jos, îl îmbrânciră în
mașina ambasadei Portugaliei unde fusese invitat în același
mod și ambasadorul creștin ce crezuse pentru scurt timp că
prezența a doi diplomați străini putea stopa torentul de ură
comandat de la centru.
161
Mircea Bulatov
Imediat ce mașina ambasadei demară în trombă începură

arestările, pe căprării. Într-o Dacie neagră fură înghesuiți
diaconii, iar dubița cu stația de emisie-recepție fu îndopată cu
tineri. După ce plecară și acestea, restul enoriașilor a fost
„condus” în afara „perimetrului”.
Ciocanele pneumatice, mânuite de „muncitorii” rași în cap,
rupeau felii din cupola bisericii ce erau apoi încărcate cu
macaraua uriașă pe un trailer așijderea spre a fi aruncate cine
știe pe unde.
Când și ultimii curioși părăsiră piațeta de peste drum, plecă
și Toni. Începuse o ploaie cu stropi mărunți care i se prelingeau
pe obrajii crispați, cuprinși de-o furie neputincioasă. Nu-și
dădea seama dacă el lăcrima sau Dumnezeu. Pășea prin ploaie
și se autoînvinovățea: „Doamne Te-am uitat, m-am îndepărtat
de Tine dorind să văd lumea, să fiu liber. Mi-ai arătat azi că nu
sunt. Ei, tinerii arestați, pastorul, poate chiar și diplomații ce-au
primit scatoalce, sunt mult mai liberi, mai vii, mai plini de
culoare decât mine. O, Doamne, mi-am irosit tinerețea
acceptând un alb-negru egoist, când Tu voiai…” Îi venea să
urle ștergându-și obrajii de stropii de ploaie ciudat de fierbinți.
Plângea. Pentru prima oară de la moartea mamei. Chipul ei de
Madonă Sixtină apăru pentru câteva clipe în fața ochilor
aducând liniște în mintea lui Toni. Zgomotul tramvaielor și
mașinilor care claxonau nu mai ajungea la urechile lui Toni.
Sufletu-i începuse să audă o muzică superbă. Aducea a
Beethoven, Motzart, Bach și Vivaldi, ba nu, era din toate la un
loc și încă ceva…
*
Undeva, într-unul din birourile Securității din Calea
Victoriei, un ofițer „asistat” de trei tablagii, toți în civil, îi lua
un „interviu” Prorocului. Acesta, cu mâinile legate și așezat
„de bună voie” pe un scaun popular, aștepta întrebările
162
ofițerului anchetator așezat și el, dar pe un scaun comod cu

spătar tapițat aflat în spatele unui birou masiv cu rol temporar
de graniță cu „intervievatul”. Tot așezat, dar în fața unei
robuste mașini germane de scris „Olympia”, stătea un tablagiu
slăbuț și destul de tânăr ce-și ștergea ochelarii privind spre
șeful de la birou care urma să-i dicteze ce trebuia să rămână
scris în „interviu”. Alți doi, mai burlești decât nepotrivitul
dactilograf pentru un birou de anchete dure, flancau stânga-
dreapta ușa din spatele „intervievatului” mișcând nervos
bulanele de milițian ce nu se asortau deloc cu costumele lor
civile din tergal ieftin cu care rămăseseră îmbrăcați după
terminarea „misiunii”.
După ceva timp în care cei doi actori principali se studiară
reciproc începu „sceneta”.
— Ridică-te în picioare papistașule! Dă-o naibii! Organele

statului merită puțin respect. Stai drepți bă! Respectă-mă măcar
din teamă! Am stat, ditamai maioru’, trei zile în dispozitiv din
cauza ta, dormind iepurește în mașină… Și nu mă simt obosit
și-s gata să mor pentru cauza comunistă, dacă e nevoie … Tu ai
fi în stare pentru cea baptistă?
— Greșiți! Pentru cauza baptistă nu, dar pentru Isus, da.
Poți să ai o religie pentru care să fii gata să mori, dar dacă nu-L
ai pe Dumnezeu mori degeaba, replică Prorocul frecându-și
mâinile amorțite de unul dintre genunchi, în timp ce se ridica în
picioare.
— Ți-am zis: drepți! Crezi că nu m-am prins că iei în
zeflemea credința mea în cauza comunistă? De aia te țin în
picioare… Zici că oboseala și sacrificiul meu pentru ea sunt
zadarnice, este o prostie… Partidul meu mă răsplătește, mă
apără, dar Dumnezeul tău unde este acum? O fi ocupat, are
treburi mai importante… Ha! Ha! De ce Isus, acesta pe care îl
predici, nu-i aici să te scape?
163
Mircea Bulatov
— Ai dreptate, El nu este cu mine, este în mine și dacă

trebuie să mă ajute o hotărăște tot El.
— Gata, papistașule! Tatonările filozofice s-au terminat…
De ce ne faci mă, zile, grele? Avem și noi casă, familie, iar tu
ne obligi să stăm după fundul tău…
— Doamne ferește, credeam că-i invers.
— Ai și tupeu, obraznicule! Te crezi vreun Popirușco? Or
fi vrut sectanții tăi din America să ajungi martir ca ăla. D-aia
făcea azi poze americanu’. Nu i-a ținut cu mine. Credea că nu
îndrăznesc să-i iau clișeu’, că mă-mpresionează legitimația lui
de diplomat american. Ce-ar mai fi lătrat ziarele și televiziunile
lor afișând fotografiile cu tine încătușat. Noi nu facem greșeli
ca polonezii. Noi nu lăsăm urme și unde nu sunt urme
nu s-a-ntâmplat nimic…
— Scuze, domnule maior, pe preotul polonez nu-l chema
Popirușco ci Popiełuszko, corectă Prorocul numele preotului
polonez asasinat de poliția politică din Varșovia.
— Carevasăzică, mă faci și incult? Fie Popirușco, fie
Popielușco, pentru mine-i tot un popă, ca toți popii, așijderea
ție.
— La noi, la neoprotestanți, cei ca mine, care îl slujesc pe
Dumnezeu, sunt numiți pastori.
— Iar mă corectezi, mă? Paștele mătii de papistaș… Un-te
crezi mă, la tine-n biserică?
— Aveți ceva și împotriva catolicilor de tot îmi ziceți
papistaș. Nu sunt catolic, sunt baptist sau cum ne ziceți
dumneavoastră, peiorativ, pocăiți. Papistași erau numiți
catolicii pe vremuri și acest cuvânt vechi are legătură cu
suveranul pontif, Papa… nu se putu abține Prorocul a-l corecta
iarăși pe maior.
— Bă, tu mă înveți ce-i aia un papiștaș? Bă, aici eu sunt
Dumnezeu! Îți zic cum vreau și fac cu tine ce vreau. Numa’ un
rând de palme dacă-ți trag și te piși pe tine…
164
Se auziră câteva bătăi în ușă și un locotenent în uniformă

intră cu o mapă sub braț.
— Tovarășe maior, o urgență.
— Urgența mătii, lasă-mă-n pace, nu vezi că am treabă cu
inamicu’, cu sectantu’ ăsta care vrea să-mi dea și lecții de
română…
— E ordin să vă întrerup, rog citiți! Și-i vârî sub nas
anchetatorului mapa deschisă.
— Bă, ți-am zis să mă lași acuma că te trimit la bulău...
Citi totuși hârtia vârâtă sub nas.
Scrâșnind din dinți, cu fața înroșită brusc, se ridică de pe
scaunul tapițat și plesni de câteva ori biroul cu mapa ce se făcu
ferfeniță. Apoi, pentru a-și descărca nervii încordați la
maximum, se îndreptă spre robusta mașină de scris din fața
ochelaristului pe care ridicând-o ca pe-un fulg o trânti de
podea. Dactilograful miop, ce văzuse destule la viața lui, își
ridică cât mai sus ochelarii ce-i alunecaseră, mai-mai să-i cadă
de pe nasul transpirat brusc. Apoi, se repezi tâmp, de-a bușilea,
tremurând puțin, ca să recupereze rola ce se rostogolea
deșirându-și panglica movulie. Era singura piesă rămasă
nedeformată din fosta mașină de scris ce zăcea acum pe podea,
transformată într-o grămadă de fierătanii nefolositoare.
Peste câteva minute Prorocul era pus în libertate.
Ce conținea acea mapă magică care îi adusese libertate
pastorului și atâția nervi maiorului?
În ea era un raport de la serviciul de interceptări și o
notificare. Cei de la interceptări telefonice înregistraseră un
apel la telefonul familiei pastorului ce de ani buni era
monitorizat permanent.
O secretară de la Casa Albă întrebase: „Domnul Președinte
Reagan se interesează dacă soțul dumneavoastră, pastorul, este
bine, sănătos?” Notificarea, din mapa trântită pe birou, era
contrasemnată de șeful Securității și îl privea pe maior
personal.
165
Mircea Bulatov
Venise de sus de tot, de la CC. În ea era scris negru pe alb

ordinul ca pastorul să fie eliberat imediat și necondiționat
pentru a nu se crea probleme în relațiile externe.
Nici maiorul, nici Prorocul, nici Toni, care aflase ceva mai
târziu de eliberarea Prorocului, nu pricepeau nimic sau
înțelegea fiecare în felul lui.
Maiorul, că poate există totuși un Dumnezeu, Prorocul, că
sigur El l-a scăpat, iar Toni că Divinitatea potrivește
„coincidențele”.
Fără să știe, Toni avea ceva dreptate. Fostul lui coleg de la
Harvard, când ajunsese la ambasadă, după ce oamenii lui Dincă
îi confiscaseră clișeul, comunicase în SUA, pe firul scurt,
despre cele întâmplate.
În martie anul următor, Prorocul părăsea România cu un

pașaport în care nu mai figura că este român. Devenise un paria
pentru societate, mai precis, pentru elitele ei comuniste.
Câte nu se întâmplaseră în acele câteva luni tumultoase
dintre demolarea bisericii și decolarea avionului ce urma să-l
ducă departe de țară.
Fără drept de a mai sta în București, cu copiii lăsați la
bunici, hălădui un timp prin provincie împreună cu soția
gravidă și mama bolnavă, înghesuite în Dacia plină de
calabalâcuri. Nicăieri nu găsi ceva liniștitor, ba din contra.
Soția pierdu sarcina, iar când maică-sa după suferințe cumplite
se stinse, Prorocul capotă și, declarându-se învins, acceptă
expulzarea.
În toată această perioadă o singură întrebare se repeta în
mintea lui ca o placă stricată de patefon: „De ce Doamne? De
ce Doamne?” Nu era acel acuzator „de ce?” rostit de cei aflați
la ananghie, avea cu totul alte nuanțe, asemănătoare cu ale unui
copil ascultător, dar curios în fața necunoscutului.
166
Când avionul ajunse deasupra Atlanticului, în plină zi,

copiii și soția priveau pe geam albastrul cerului ce parcă se
continua în cel al oceanului. Prorocul se uită îndelung întâi la ei
apoi privi și el azuriul cerului fără pic de nor. Din zumzăitul
motoarelor parcă se desprinse o voce care-i șoptea: „Ți-am
spus că prorocii se formează doar în pustie… Gata! Acum
te-am scos din ea… Rămâi lângă Mine și-i de-ajuns. Nu vezi ce
frumoasă e viața? Sunteți vii și pentru noul început e de
ajuns…”
Trecuseră aproape trei ani și Toni uitase aproape complet

de eșecul misiunii de atenționare a fostului secretar al
ambasadei SUA la București. Nu mai reușise să ia legătura cu
acesta. Poate se întorsese deja la el în țară. Într-un fel, Toni
dorea ca lucrurile să rămână uitate, la fel voiau și cei care-l
rugaseră. Acum și el și ei erau ocupați cu alte treburi.
Vremurile deveniseră mai câinoase.
Toni, din postul lui de director adjunct, trebuia să dea tot
felul de negații și notificări zecilor de dosare privind cererea de
importuri vitale, necesare spitalelor de urgență.
De un alt fel de notificări se ocupau și colegii celor ce
„dirijaseră” demolarea bisericii din cartierul unde copilărise
Toni. Acum „terminau” dosarele, făcând sute de „anchete”
pentru trimiterea în judecată a protestatarilor din noiembrie ’87
de la uzina de camioane „Steagul Roșu” din Brașov.
Avuseseră dreptate muncitorii brașoveni, își zicea Toni, dar
de ce doar ei au avut curajul să strige alături de „Vrem mâncare
la copii!” și „Jos Ceaușescu! Jos comunismul! Jos dictatura!”
Dacă toți știm cât este de rău, de ce tăcem? De ce ne este așa de
frică? De ce nici la greu noi, românii, nu suntem uniți?
167
Mircea Bulatov
Acestea era gândurile nerostite ce bântuiau în prima lună a

lui 1989 prin capul lui Toni care aștepta în biroul lui o
delegație de medici, programată pentru audiență. Se mai uită o
dată pe listă, numai profesori, numai nume de medici iluștri. Se
simțea complexat, nu de prestigiul lor ci de ce trebuia să le
răspundă: „nu și nu se poate” la orice ar fi solicitat aceștia. Îi
era jenă și de protocolul sărac pe care îl pregătise.
Înainte, la întâlnirile cu astfel de personalități, putea să
toarne un coniac, un whisky. Acum, doar apă minerală și
fursecuri ieftine. Pentru ultimele a trebuit să apeleze la nevastă-
sa care le-a cumpărat printr-o cunoștință de la „Comaliment”.
După ce medicii se așezară și rostiră căteva fraze

introductive, unul cu păr bogat, dar alb complet, intră direct în
subiect:
— Tovarășe director, prin corespondență am văzut că nu
putem obține nimic deși situația e critică…
— Dar v-am răspuns… cred că ați înțeles că nu mai sunt
fonduri valutare.
— Domnule… tovarășe director, bolnavii nu înțeleg
aceasta. Ei una știu: să fie operați, să se facă sănătoși. Am
ajuns ca amputările să le facem ca acum o sută de ani, picurând
cloroform pe tifonul pus pe nasul pacientului. Iar când
terminăm operația să nu avem nici morfină, nici calmante
puternice…
— Și eu ce pot face? Știți și dumneavoastră că aprobările
pentru cheltuielile valutare se dau doar de președinte, de
tovarășul Ceaușescu personal sau în unele cazuri de…
— Dar și noi știm, interveni un alt medic, director de spital
județean, că dacă dumneata dai aviz favorabil sunt șanse de
aprobare. În pixul dumitale stă șansa de vindecare a mii de
bolnavi. Nu fi și dumneata neom ca… Aici medicul se opri
arătând cu degetul spre tabloul cu Ceaușescu ce atârna pe
peretele biroului.
168
— Bine… Am să văd ce pot face… Să-mi înaintați un

raport centralizat la care să anexați cantitățile minime de
medicamente și anestezice necesare pentru toate spitalele
județene. Doar pentru cele județene… Faceți totuși și un
memoriu în care să descrieți succint cât de gravă este situația.
Este bine să fie semnat de cât mai multe personalități medicale.
— Am venit pregătiți cu raportul, uitați aici materialul…
interveni un alt delegat.
După ce frunzări dosarul, Toni, cu ochi de contabil, analiză
suma totală, apoi zise:
— Nu am cum să trimit spre aprobare o asemenea sumă.
Patru milioane de dolari e mult, e prea mult.
— Anul trecut ni s-au aprobat șase și abia am putut face
față realității din spitale. Din material reiese că acum sunt mai
mulți bolnavi grav decât…
— Credeți că materialul îl mai citește altcineva decât
mine? Sus, doar se semnează sau nu. Ca să putem face ceva,
dumneavoastră o să acceptați o reducere a necesarului la două
milioane și jumătate. Pe baza aprobării mele obținem
semnătura lui Ceaușescu și dumneavoastră vă puteți derula
achizițiile ca să vă vindecați bolnavii, dar eu o să stau cu sabia
lui Damocles deasupra capului până vine rectificarea de buget,
care-i posibilă abia la jumătatea anului.
— N-avem ce face. Am ajuns ca la război. O să triem
bolnavii după șansa de vindecare, așa că mai bine mai puțin
decât deloc. Oricum, vă mulțumim în numele bolnavilor cărora
le-ați dat o șansă…
— Dau drumul la dosar, dar nu uitați de memoriu…
Apoi în gând continuă: „Dacă tot știu cât este de rău, de ce
tac? Să fac măcar și eu ceva…”
169
Mircea Bulatov
În plină criză valutară, orgoliul lui Toni nu se conformă

situației. Se cereau rapoarte peste rapoarte, majoritatea de către
Serviciul Independent pentru Comerț Exterior, care trebuia
într-un fel să-și justifice activitatea. La puțin timp după ce
medicamentele mult așteptate începură să sosească în țară un
ofițer de la acest serviciu al Securității se prezentă la Toni.
— Să ne dați raportul privind ultimele solicitări de
importuri pe valută.
— L-am trimis la biroul unu, la tovarășul președinte…
— Nu contează, eu îl solicit pentru biroul doi, pentru
tovarășa…
— Nu mai sunt birorurile în aceeași clădire? Trebuie doar
ca biroul doi să-l împrumute de la unu…
— Este un refuz? Acest refuz o să vă coste.
— Eu am obligația să le trimit doar la biroul unu. Când o
să primesc în scris o modificare a procedurii privind traseul
dosarelor mele, o să mă conformez. Până atunci… la revedere.
„Binele pe care l-ai făcut ieri va fi uitat mâine”, își zicea
Toni care încă nu primise memoriul personalităților medicale
privind situația din spitale, pentru a fi înaintat la cabinetul unu.
Aceștia știau că la o adică trebuiau să dea socoteală tocmai
acolo sus și… Și puteau să-și piardă posturile.
Oricum memoriul nu-l putea apăra, era doar un scut din
trestie uscată în calea unui posibil uragan.
Uraganul se porni, dar nu de la cabinetul președintelui, ci
de la biroul doi, când pe masa Elenei Ceaușescu poposi „din
întâmplare” o copie obținută de un ofițer al Securității, luată de
la biroul unu privind importurile de medicamente pe valută și
semnată de Ceaușescu. Aceasta răsfoi puțin dosarul pe care
trona un titlu „Import of drugs product”. Drugs de pe copertă și
morphine din lista anexată săreau în ochi. Era și ușor, erau
marcate cu un galben fluorescent de sârguinciosul ofițer de la
Serviciul Independent pentru Comerțul Exterior din cadrul
Securității.
170
Cunoștințele de engleză ale soției președintelui au fost

bătăile din aripi de fluture ce declanșează uraganul. „Populația
României este sănătoasă, nu are nevoie de droguri” apăru scris
de mâna Elenei pe doasar. Imediat de la biroul doi porni via
Securitate ordinul de începere a cercetărilor privind găsirea
vinovaților ce subminaseră economia națională și îl făcură pe
șeful statului să ia o decizie financiară greșită.
Se găsi unul singur, Anton Pascale, căruia i se deschise
dosar în care, dacă era găsit vinovat, putea primi pedeapsa
capitală deoarece „pejudiciul” adus statului depășea cu mult
două sute cincizeci de mii de dolari. Acest barem odată depășit
aducea cu el trimiterea în fața plutonului de execuție. Pentru
biroul doi nu conta numărul de bolnavi vindecați, ci doar
dolarii care ar fi putut contribui la o mai mare dezvoltare a
industriei chimice. Nu era șefa biroului doi marea cercetătoare
în chimia și tehnologia polimerilor cumulând titlurile de
Academician, Doctor Inginer, savant de renume mondial?
La începutul anchetei desfășurate în stare de libertate, Toni
crezu că este o glumă sau că cineva dorea să-l șicaneze. Realiză
că simplul lui refuz din primăvară, când îl trimisese pe ofițerul
de la Securitate la biroul unu, se suprapusese peste orgoliul
acestuia, declanșând urgia.
Interviurile anchetei nu erau nici dese, nici rare. Se repetau
la patruzeci de zile, cu o cadență de cronometru. Fiecare
invitație la biroul de anchetă accentua frica instinctivă ce se
cuibărise în mintea lui Toni.
Nici nu se mai gândea la justificarea celor făcute, ci la cum
o să suporte condamnarea. Începuse să aibă coșmaruri cu el în
fața plutonului de execuție.
Într-o zi chiar o luă peste pasarela de la Triaj-Nord pentru a
calcula grosimea și lungimea sârmei necesare pentru a-și pune
capăt zilelor dacă pronunțarea condamnării devenea certă.
171
Mircea Bulatov
La începutul lui septembrie, călcându-și orgoliul, apelă la

șeful lui de cadre de la minister despre care toți știau că este și
ofițer cu state vechi la Securitate.
Oricum doar el și directorul general știau despre Toni că se
află sub anchetă. Ajunse în biroul acestuia aproape de sfârșitul
programului, când îl putea găsi de unul singur.
— Cu ce gânduri vii pe la mine directore? Ia loc… Bei un
coniac? Courvoisier nu mai am de mult, dar merge și unul
albanez că doar d-ăsta se mai găsește în magazinele noastre
speciale… D-ăsta și lapte praf chinezesc că nu-s perisabile și
nu-s pe valută. Acum nema Kent, nema nes… Ție ți-o zic pe
șleau, în curând nema nica… Ha, ha!
— Mă gândeam că poate mă ajuți prin cunoștințele tale
suspuse de la… Poate-mi dai un sfat cum să scap de beleaua
ce-a dat peste mine. Voiam doar să ajut bolnavii să …
— Cu ceva ani în urmă se putea, dar mata tot nu și nu.
Te-au curtat ai noștri să joci în aceeași echipă, și la Tokio și la
București. Acum, dacă aveai galoane ascunse, nu pățeai nimic.
Cel mult, un muștru. I-ai refuzat, acum suportă consecințele.
S-a-ntors roata!
— Chiar nu poți face nimic? întrebă deznădăjduit Toni.
— Să ți-o spun p-aia bună. Ești băftos, timpurile țin cu
tine. Stai cuminte că se rezolvă totu’ de la sine. Tu nu citești
calendaru’? Nu vezi că lucrurile se precipită… Dă-o naibii!
Simțurile tale de diplomat nu-ți spun nimica?
— Ușor de zis… Să te văd în locul meu, dacă ai fi cheamat
la următorul interviu al anchetei… Cine știe, dacă o fi ultimul?
Iar după … procesul și condamnarea.
— Citește calendaru’ și stai liniștit, poate nici nu o să mai
fii chemat… Posibil să urmeze puțină vânzoleală care vine
acuși… acuș…, apoi… iar noi, căci avem echipa formată. Și
atunci om vedea ce facem cu tine…
172
Nu Manila, da Amman
F
ilele „calendarului” necitit un timp de Toni zburară
repede producând mai mult sau mai puțin zgomot
funcție de evenimentele nebune din 1989, din fiecare
stat aflat în spatele Cortinei de Fier. Nu trecu o săptămână de la
convorbirea lui Toni cu șeful de cadre și pe 10 septembrie,
Ungaria își deschidea frontiera cu Austria pentru refugiații din
RDG. La acea dată Polonia deja se despărțise de comunism cu
ajutorul lui Solidarność. Urmă pe 9 noiembrie căderea cu mare
tam-tam a zidului rușinii din Berlin. Conform „principiului
dominoului” urmă, mult mai rapid decât se crezuse, căderea
celorlalte piese: înlăturarea de la putere a lui Todor Jivkov din
Bulgaria, pe 10 noiembrie, abandonarea pe 27 noiembrie a
puterii partidului comunist din Cehoslovacia și începerea
luptelor pentru fărâmițarea Jugoslaviei. România, mai precis
regimul lui Ceaușescu, părea că rezistă și nu se conformează
căderii pieselor din marele joc de domino.
Când Toni află de la Europa Liberă despre cele întâmplate
la Timișoara înțelese vorbele fostului său șef de cadre ce-i
zisese: „Citește calendaru’ și stai liniștit…” Se liniști pe deplin
abia la două luni după revoluție sau cum ziceau alții după
lovitura de stat din 22 decembrie. Își zicea în sinea lui că nu a
fost nici una, nici alta sau mai bine zis un amestec amalgamat
din amândouă. Apăreau noi lideri în viața politică a României
care dădeau exasperat din coate și la o adică și din bâte pentru
a ajunge cât mai în față, trâmbițând care cum putea despre rolul
lor la revoluție.
173
Mircea Bulatov
Mai abitir decât în lupta pentru puterea politică cei ce cu

puțin timp mai îainte erau în aceeași barcă, când manevrau
fondurile statului, își dădeau deja lovituri pe la spate. Care mai
de care dorea să administreze sau poate mai corect zis să
stăpânească peste o felie cât mai mare din banii tuturor, ai
prostimii, cum spuneau în cercurile lor intime. Aceasta mai
ales acum când controlul financiar îl făceau doar ei, iar
posibilitatea scurgerii banilor publici în propriile buzunare,
devenite fără fund, depindea doar de stilourile lor Parker sau
Montblanc cu penițe de aur și încrustații cu cristale Swarovski.
Tot ei știau că perioada de acalmie, când încă nu se mâncau
unii pe alții ca lupii, nu va dura mult, așa că aceste grupuri
căutau specialiști buni pentru vremuri grele. Unul dintre ei a
fost și Toni numit director la diferite servicii ale unor bănci ce
derulau afaceri mari cu exteriorul. Atuul principal al alegerii lui
a fost imaginea de victimă a vechiului regim care era să-i facă
felul pentru că servise medicina română în anii de teroare. O
altă calitate a lui Toni, observată de mai marii finanțelor acelor
zile cețoase, a fost perceperea timpurie a fisurilor căpătate de
unele corăbii pline cu bani ce navigau în oceanul afacerilor
mondiale la bordul cărora se aflase și el pentru un timp. Acest
fler de presimțire a naufragiilor financiare l-a făcut ca în doar
câțiva ani să se mute dintr-o „corabie” în alta, mai bine zis
dintr-un echipaj în altul.
Prima „corabie” ai cărei căpitani l-au invitat la bord, ca
matroz experimentat, a fost Bancorex, unde nu a stat mult. Aici
a aflat din timp de vechile afaceri ale băncii înființate în 1968
ca „Banca Română de Comerț Exterior” și care a avut printre
primii ei acționari, bineînțeles nerecunoscut oficial niciodată,
pe unul din capii mafiei italiene, Licio.
Când a văzut că la sfârșitul lui ’90 mii de muncitori care
lucraseră în străinătate nu au putut să-și retragă banii din
conturile golite și de ultimul cent, și-a zis: „de aici trebuie să
plec urgent”.
174
Hotărârea a luat-o când i-au căzut ochii pe câteva virări

uriașe de bani, prin interpuși, în conturi străine pentru marii
demnitari politici ai zilei ce luau împrumuturi preferențiale cu
mult sub rata inflației.
Nici la proaspăta Bankoop, înființată în 1990 pe scheletul
fostului Centrocoop, nu a stat mult. Banca de Credit
Cooperatist, noua „corabie” din echipajul căreia făcea parte, nu
era decât o nouă „gaură neagră” de unde dispăreau felioare mai
mici sau mai mari din finanțele tânărului stat cu guvernare
democratică. Când persoane importante din Guvern au ajuns să
facă parte din consiliul de administrație, Toni, și-a zis: „e prea
mult, e prea de tot, trebuie să plec”.
Ca director, specialist în tranzacții și afaceri externe, s-a
îmbarcat pe o altă „corabie” de mare gabarit, Banca
Internațională a Religiilor. La început, totul arăta frumos,
armatorii corăbiei nu erau fiștecine: Mitropoliile Olteniei și
Moldovei, Biserica Armenească, Cultul Penticostal, Muftiatul
de la Constanța, Casa Regală din Arabia Saudită, S.N.C.F.R, și
alte societăți românești. Și aici grupări de interese, lacome
după ce nu era al lor, au început să sustragă sume uriașe prin
stratageme finaciare oculte, fiind acoperiți chiar de mari
funcțioanari ai BNR. Toni și-a zis iarăși: „și aici se fură mult,
trebuie să plec, dar unde?”.
Salvarea lui Toni veni printr-un telefon din partea
ministrului Afacerilor Externe, Adrian Năstase.
La prima întrevedere cu ministrul său, care în Parlament
mai toți știau că urmează în curând să fie numit și președinte al
Camerei Deputaților, Toni a fost ținta unui scurt tir interogativ
ce necesita răspunsuri la obiect pentru confirmarea talentului
său economico-diplomatic. La sfârșitul discuției-examinare,
ministrul conchise:
— Domnule Anton, văd că munca funcționărească din țară
nu ți-a diluat aptitudinile diplomatice de altădată pe care le-am
citit în dosarul dumitale. În plus văd că ești un bărbat foarte
175
Mircea Bulatov
prezentabil, chiar arătos… Află de la mine, este un factor ce

nu-i de neglijat în diplomație…
— Nu văd legătura între cunoștințele mele diplomatice și
înfățișarea mea, rosti bățos Toni, afișând din colțul gurii un
zâmbet malițios.
— Cunoști lumea orientală și știi să te porți cu femeile din
înalta lor societate. Mâine o vei întâmpina la aeroport pe sora
noului președinte al Republicii Filipine. Se pare că dorește
ceva. Ce!? Încă nu știm. Sarcina dumitale este să afli ce vrea
înainte de a veni la mine. Ai procedura stabilită conform
calendarului de la protocol. Succes și vezi că pe cât e de cultă,
pe atât e de dură. Este o trăsătură de familie. Frate-su, Fidel
Ramos, tare ambițios, a urcat treaptă cu treaptă, de la gradul de
locotenent până la cel de șef al armatei. Îți dau un pont ajutător,
proaspătul președinte este de religie protestant, într-o țară
majoritar catolică, ca și tine într-una majoritar ortodoxă.
„Înseamnă că mai am apostila de baptist acolo, în dosar.

Înainte de ’89 că am fost baptist era o tinichea legată de
picioare sortită să mă-mpiedice a apuca succesul de pe partea
cealaltă a prăpastiei. Acum, prăpastia-i aceeași, dar se pare că
Domnul a ridicat un pod și pentru mine. De ce?” Acestea erau
gândurile lui Toni, pline de temeri, speranțe și întrebări, pe
când ieșea din cabinetul ministrului.
După o primire fără mult fast făcută la aeroport doamnei

Leticia Valdez Ramos-Shahani de câțiva funcționari de la
Externe, spilcuiți și plictisiți, Toni preluă comanda, îndrăznind
în engleza lui impecabilă să calce protocolul:
— Din câte știm despre dumneavoastră, sunteți o iubitoare
de frumos. Permiteți să vă fiu ghid în București și în orice alt
loc din România pe care doriți să-l vizitați?
— O, chiar sunt bucuroasă… Cei de la legația noastră
economică se pricep doar la afaceri, iar pe mine m-ar interesa
176
mai întâi… frumosul. Bineînțeles, frumosul țării

dumneavoastră. Atât cel natural, cât și cel creat de om. Deci
sigur mă pot baza pe dumneavoastră? întrebă distinsa doamnă,
jumătate protocolar, jumătate cu un înțeles dubios, accentuat de
o scurtă și languroasă privire aruncată lui Toni.
— Doar m-am oferit să vă fiu ghid…
— Atunci să-mi spuneți la ce hotel să-mi fie duse bagajele.
De ele se vor ocupa compatrioții mei de la legație, iar noi să
mergem chiar acum să cunoaștem Bucureștiul… Sunt odihnită,
am dormit bine în avion.
— Doamna Valdez, aveți rezervat un apartament de lux la
Athenee Palace cu ieșire pe o terasă-logie cu vederea spre
Ateneul Român…
— Aaa! Splendid! Atunci începi să-mi arăți Bucureștiul
chiar cu Ateneul, rosti bucuroasă mesagera președintelui
Republicii Filipine, țintuindu-l câteva clipe pe Toni cu privirea,
după care urmă o scurtă indicație în filipineză adresată
funcționarilor de la legație, ce se grăbiră să ducă în mașina lor
bagajele doamnei Valdez.
Conducând luxosul Mercedes pus la dispoziție de serviciul

de protocol de la externe, Toni ajunse în fața palatului regal
spre seară, când începuse o ploaie măruntă ce făcea ca toate
luminile din piață și de la Ateneu să se reflecte în umeda
oglindă a caldarâmului.
Pe drumul de la aeroport, Toni, pusese în surdină un CD cu
un colaj de muzică românească. Una după alta, doamna Valdez
ascultă Rapsodia Română a lui Enescu urmată de câteva din
cântecele Mariei Tănase. După un tur continuat pe la Centrul
Militar, Piața Unirii, Piața Universității, Piața Romană, Arcul
de Triumf și terminat la Ateneu, Toni opri mașina și
întorcându-se spre distinsul oaspete rosti nu puțin tandru:
177
Mircea Bulatov
— Doamna Valdez nu s-a plictisit de explicațiile mele

despre București? Nu ar dori să facem o mică oprire pentru
cină? Chiar aici lângă Ateneu se află un restaurant cu tradiție.
— Chiar mi s-a făcut foame, dar cu o condiție, să nu-mi
mai spui doamna Valdez ci Leticia și să mă conduci la braț pe
jos când trecem pe lângă statuia lui Emine… Scuze, mai mare
rușinea, nu sunt în stare să pronunț corect numele marelui
vostru poet.
— M-ai uluit Letiția! Știi și de Eminescu? Dă-mi voie să
pronunț numele tău ca la noi, Le-ti-ți-a. Dar asta doar când nu
avem diplomați prin preajmă… În rest am să mă conformez
protocolului.
Cina de la restaurantul cu același nume a fost puțin trucată

ca să impresioneze distinsul oaspete filipinez. Cu două zile
înainte Toni regizase totul. Dispunea de fonduri, nu ca pe
vremea lui Ceaușescu. A venit personal și a vorbit cu bucătarul
șef să pregătească un purcel de lapte autohton ca pe un lechón
crocant filipinez, iar ca desert o înghețată după rețetă Halo-
Halo la care, în lipsă de asiaticul yam purpuriu, să folosească
un colorant alimentar violet. Aranjase și cu orchestra să fie
pregătită pentru câteva melodii în stil spaniol, dintre cele mai
cunoscute în fosta colonie unde cultura hispanică era încă
prezentă.
Leticia Valdez gustă puțin din lechónul trucat și rugă să fie
chemat bucătarul șef căruia îi mulțumi pentru strădania în
gătire, ca și cum ar fi fost un filipinez sadea.
Apoi, aplecându-se spre Toni și arătând spre o poză cu
sărmăluțe și mămăliguță din menu, rosti complice: „Poți
comanda din acestea?”
Gustă din tradiționala mâncare românească, în timp ce pe
ringul de dans câteva perechi se produceau într-un lasciv tango.
Văzându-i se aplecă iar spre Toni șoptindu-i: „Nu mă inviți la
dans?”
178
În timpul dansului întrebă din nou:

— Ai să fii cu mine și mâine? Poimâine mă întâlnesc cu
ministrul vostru de Externe, Nas-ta-se… Iar nu pot să pronunț
corect… Ah! Clipele astea trec așa repede. Vrei să-mi
povestești la noapte despre regii și reginele voastre? Am citit
câteva din poeziile scrise în engleză de-o regină de-a voastră.
— Vă… vă povestesc mâine. La noapte trebuie să vă
odihniți și nu se… Dar care este poezia ce va stârnit interesul
dumneavoastră, încercă să pareze Toni asaltul Leticiei.
— Iar mă superi, iar cu dumneavoastră? Mai bine ascultă
versurile:
Cu gene-ncins-a ochii tăi

Cel ce-a creat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.
Este prima strofă din „Fluturi sărutându-se” ale reginei

voastre Carmen Sylva, continuă Leticia Valdez.
— Sunt plăcut impresionat de… de cunoștințele dumnea…
de cunoștințele tale privind cultura română. Da, Carmen Sylva
este pseudonimul literar al primei noastre regine, Elisabeta,
soția Regelui Carol I. Dar cred că este timpul să mergi la
culcare. Îți promit că mâine te duc să vizitezi Peleșul, să
cunoști locul unde regina-poetă a creat multe din poeziile sale.
— Ce bine! Condu-mă la hotel. La noapte dorm, dar mâine
noapte ai să stai lângă mine să-mi povestești despre ce te-am
rugat. Da?
— Da… Poate am să reușesc să-ți fac și o surpriză
plăcută…
A doua zi, drumul până la Sinaia nu dură mult. Era o zi
lucrătoare și pe șosea nu se formau ambuteiaje. Toni folosi
aceeași mașină luxoasă, lăsând-o pe Leticia Valdez să admire
peisajul și să vorbească despre cultul ei pentru frumos.
179
Mircea Bulatov
Așa cum bănuise, sora președintelui Republicii Filipine

iubea frumosul, mai precis pe cel clasic, pe cel ce nu se mai
făurea acum. După un tur la Casino Sinaia și la Castelul Peleș,
cei doi luară prânzul la restaurantul hotelului Palace Sinaia.
Leticia, după ce mâncă din preparatele românești alese de
ea, hotărî pentru sfârșitul mesei în loc de desert o cafea tare.
— Nu ai să poți dormi la noapte, interveni Toni.
— Nici nu am de gând să dorm. Ai uitat ce mi-ai promis
ieri?
— Sincer să fiu, da…
— Ingratule… La noapte îmi povestești despre regii și
reginele voastre… Și, bineînțeles, să nu ocolești poveștile lor
de dragoste… Apropo, m-a impresionat Castelul Peleș.
Seamănă cu un castel din basme… E ca al unui prinț ce și-a
găsit iubirea departe de locurile natale și prin tot ce este realizat
acolo parcă ar vrea să spună tuturor povestea lui de dragoste…
Greșesc?
Cuvântul-întrebare rostit scurt încheie impresiile spuse cu
patos, dar aproape șoptit. Entuziasmul ținut în frâu de tonul
cuvintelor ce ar fi vrut să fie strigate o făcu pe Leticia să se
îmbujoreze toată. Întrebarea parcă se continua în privirea ei
fixată prelung în ochii lui Toni, care începu să se fâstâcească.
Își dădea seama că se afla într-o situație delicată, poate chiar pe
muchie de cuțit. Trebuia să găsească o modalitate pentru a
tempera exaltarea femeii Leticia, fără a afecta demersul
diplomatic pe care urma să-l întreprindă ea ca emisar al
președintelui Republicii Filipine. Se scuză Leticiei că o lasă
singură să-și termine cafeaua pentru câteva câteva minute.
Se repezi în biroul directorului și bucuros că acesta era
acolo îi spuse:
— Știi cu cine sunt și că aici se discută probleme de stat…
— Îhî… Adică da… Sunt ceva probleme? îngâimă
directorul puțin speriat, ridicându-se în picioare.
— Nu, dar am nevoie de ajutorul dumitale…
180
— Cu ce vă pot fi de folos?
— Cunoști apartamentele regale de la Peleș? Mai sunt
locuibile?
— Da… Păi personalul nostru face curățenie, deși acum nu
doarme nimeni acolo…
— Am nevoie urgent ca în seara asta apartamentul Reginei
Elisabeta să fie disponibil înaltului oaspete filipinez. Dacă ai
probleme, dai telefon la București la Externe, la protocol și
pomenești de mine…
— Nu este nevoie, mă ocup personal, dar cel al Reginei
Elisabeta este acum în renovare.
— Nu-i bai… Pregătești alt apartament regal… Doar să
duci acolo ceva fructe și șampanie originală… Încă ceva, ia un
tablou original de-al reginei și pune-l la vedere în dormitor.
Toni se întoarse la masă tocmai când Leticia termină de

sorbit ultima gură de cafea. După ce își ceru scuze pentru cele
câteva minute lipsă Toni îi propuse un tur cu mașina până la
Cota 1400 și înapoi. Popasul la Cotă dură până începu să se
lase seara. Cerul senin lăsa să se vadă în vale luminile
orășelului prahovean, dublat de sclipirile altor lumini
neomenești, ale stelelor ce străluceau din ce în ce mai tare.
Coborârea pe serpentine până în oraș Toni o făcu conducând
încet și precaut limuzina Mercedes. În timpul drumului, Leticia
se tot gudură de umărul lui Toni, întrebându-l: „Care-i
surpriza? Unde-i surpriza?”.
Începu să priceapă puțin când în loc de Hotel Palace
Sinaia, Toni parcă mașina în fața Castelului Peleș.
— Vrei să-mi mai arăți ceva interesant ce ai uitat
dimineața?
— Ți-am pregătit ceva plăcut, cred… lăsă Toni
neterminată explicația în timp ce o conducea la braț pe Leticia
către un apartament indicat de-un majordom ce mergea înaintea
lor îmbrăcat cu o livrea de epocă plină de fireturi.
181
Mircea Bulatov
După ce rămaseră singuri, Leticia, curioasă, dădu o raită în

tot apartamentul aprizând luminile candelabrelor și aplicelor cu
ciucuri de cristal. Când ajunse în dormitor și dădu cu ochii de
portretul reginei-poetă Carmen Sylva agățat pe perete chiar
deasupra tăbliei de la capul patului tapițată cu mătase albastră,
chiui extaziată și se aruncă de gâtul lui Toni sărutându-l
copilărește pe amândoi obrajii.
— Așa surpriză!? M-ai dat gata… Aici rămânem la noapte
și-mi povestești tot ce știi despre ea… Îmi torni șampanie și-mi
spui povești de amor… Bineînțeles, ale ei și ale altor regine
ce-au dormit aici.
— Bine, dar nici nu ți-ai luat cele pentru nani… se prosti
copilărește Toni.
— Nu am nevoie de nimic în plus… Îmi dau rochia jos și
te invit lângă mine să-ți începi povestirea. Hai! Nu desfaci
sticla?
Toni o dăduse în bară, îi căzuse cu tronc înaltului oaspete
filipinez și nu dorea să intre în vreo încurcătură. Se gândi la o
stratagemă și după ce o lăsă pe Leticia să se vîre în patul regal
lângă care își lăsase rochia, duse complice degetul la gură și
destupă sticla de șampanie umplând paharele. Se așeză pe un
scăunel îmbrăcat cu aceeași mătase brodată cu monograme
argintii ca cea de la tăblia patului și-i întinse Leticiei paharul în
care dansau bulele băuturii franțuzești, șoptindu-i:
— Ești o persoană pe cât de atrăgătoare pe atât de
importantă diplomatic. Aici sunt microfoane și camere video
ascunse peste tot. Nu este bine să-i creăm fratelui tău,
președintele, probleme. Acum, doar am să-ți povestesc cele
promise despre reginele noastre…
— Bine, îmbrățișările tale le amânăm până vii la Manila…
Trebuie să rezolv cât mai rapid problema cu ambasada. Să știi
că nu scapi ușor de mine, dar înainte de toate care-i punctul
slab al prim-ministrului vostru Năstase? șopti la rându-i
Leticia.
182
— Banii, obiectele de artă și orgoliul… auzi ea șoptindui-

se la urece.
Peste două zile, Toni o însoțea pe Leticia Valdez în vizita

acesteia la ministrul de Externe al României.
După fotografiile pentru presă rămaseră în birou pentru
discuții doar ei trei. Nu era necesar vreun translator, toți știau
engleza foarte bine. Politicos, Adrian Năstase întrebă dacă
doamna Leticia Valdez Ramos-Shahani s-a simțit bine în scurta
vizită prin România.
— Bineînțeles, și ca semn de mulțumire vă rog să primiți
un mic pasalubong din partea fratelui meu președintele
Republicii Filipine, iar din partea mea un modest stilou din aur
masiv.
— Apreciez gestul, dar scuze, ce înseamnă pa-sa-lu-bong?
întrebă silabisind prim-ministrul.
— Nu-i un simplu dar, ci ceva menit special pentru tine
când îl primești, explică succint Leticia Valdez.
— Sunt încântat de aceste cuvinte frumoase, dar care este
scopul vizitei diplomatice cu care ne onorați? Domnul Anton
nu a reușit să mă informeze…
— Nici nu i-am spus domnului Toni. Este o problemă de
stat și am împuternicirea fratelui meu să o aduc la cunoștință
mai întâi dumneavoastră.
— Ascult cu atenție…
— Președintele Republicii Filipine, fratele meu, Fidel
Ramos, vă solicită ridicarea relațiilor noastre la rang de
ambasadă. Dorim acceptul dumneavoastră înainte de a se emite
scrisorile protocolare.
— Suntem încântați de solicitare, dar este vreun motiv
principal pentru aceasta?
— Fratele meu, scuze, președintele Ramos intenționează ca
în Filipine să se producă cât mai rapid un boom economic.
183
Mircea Bulatov
Acesta nu poate avea loc fără creșterea exportului de

materii prime însoțit de diverse facilități din partea noastră pe
care să le discutăm pe termen lung cu reprezentanții
ambasadelor țărilor interesate, lucru imposibil de negociat prin
legațiile economice.
— Suficient, m-ați convins. Vă rugăm să-l asigurați pe
fratele dumneavoastră că vom lua legătura pe cale diplomatică
pentru ca ambasadele să fie instituite cât mai rapid. Aveți
cumva vreo preferință privind numirea ambasadorului nostru?
— Deoarece este un bun expert economic… Dacă se
poate… L-am prefera pe domnul Toni…
— Bineînțeles, dorința dumneavoastră… și a fratelui
dumneavoastră o să fie respectate. Mă voi ocupa personal de
aceasta. Vă urez să ne mai vizitați…
Nu după mult timp, propunerea de numire a lui Toni ca

ambasador în Filipine ajunse pe masa președintelui. Aceasta
coincise cu primirea din partea Iordaniei a unei plângeri
privind nepriceperea tehnocratică a ambasadorului român de la
Amman. Plângerea își găsi rezolvarea imediată în pixul
ministrului Năstase care tăie Republica Filipine, scriind de
mână Regatul Hașemit al Iordaniei pe numirea ca ambasador a
lui Anton. Președintele Iliescu o semnă bucuros, fiind convins
că s-a mai rezolvat o problemă externă, iar Toni, în loc să
ajungă în Extremul Orient, la Manila, unde îl așteptau
îmbrățișările Letiției, se pomeni ambasador al României în
fierbintele Orient Apropiat, la Amman, capitala Regatului
Hașemit al Iordaniei.
184
Când se ridică poduri pe margini de prăpastie
M
inunile nu sunt mari sau mici, sunt minuni și atât.
Doar cei ce cred sau nu în ele sunt de diferite
categorii și le interpretează diferit. Cei mai mulți
au încredințarea că nu există și râd de cei care cred în realul lor.
Alții, destui și ei, cred în minuni, dar își zic că nu sunt sortiți să
fie ei beneficiarii, iar foarte puțini, cred din contra, că minunile
nu se trâmbițează, ci sunt hărăzite doar celor care cred în Cel
care le produce. Ar mai fi o categorie, mai redusă, formată din
cei care susțin cu înfocare în fața altora credința în minuni, dar
care în adâncul sufletului lor le desconsideră. Aceștia, folosiți
de „imitatorul mincinos”, sunt șarlatanii mitomani care
amăgesc pe mulți deși știu zicala: „Urciorul nu merge de multe
ori la apă, ori se sparge ori se crapă”.
Cam așa categorisea Prorocul pe cei ce aveau tangență cu
minunile mai mult sau mai puțin obișnuite, crezând în Autorul
lor și chiar îndrăznind destul de des să-L roage ca nu numai să
le vadă, ci și să-L facă părtaș la ele.
Trecuse un an de la trecerea peste „marea baltă”, Atlanticul,
și nu-i uita albastrul lucitor, văzut atunci de sus din cerul de
aceeași culoare. Începuse să nu-l mai deranjeze așa mult
simțământul de emigrant când americanii sadea îl priveau, iar
unii chiar îl tratau ca imigrant. Trebuia doar să-și perfecționeze
cunoștințele de engleză și să-și adopte un accent americănesc.
185
Mircea Bulatov
Nu uita nici prima minune, coincidență, cum ar spune alții,

petrecută atunci când a trebuit să facă o escală la Viena unde,
peste câteva ore, urma să schimbe avionul pentru țara ce urma
să-l înfieze.
În pauza dintre avioane Prorocul cu familia se plimbară prin
oraș. Vedea cu ei pentru prima dată reclamele viu colorate,
mari cât casa, atârnate pe zidurile blocurilor, sau lipite pe
autobuze. Acestea parcă îmbrăcate cu ele treceau prin fața lor,
fiind mai spectaculoase de cum le văzuse până atunci doar în
filme. Se zgâiră cu toții la vitrinele frumos aranjate ale
magazinelor și cofetăriilor ce te invitau să cumperi frumusețile
sau bunătățile expuse. Nu aveau ce face, rămâneau doar cu
uitatul. Toată familia știa că Prorocul avea în buzunarul interior
al hainei doar pașapoartele lor de „apatrizi” alungați din țara
care nu-i mai voia și portofelul în care se odihneau doar câteva
cărți de vizită și câteva zeci de dolari. Se întoarseră la aeroport
din timp pentru a ajunge la terminalul unde urmau să se urce, la
bordul păsărilor metalice, călătorii pentru America. Un modern
trotuar rulant economisea pașii acestora ducându-i spre
îmbarcarea pentru zborul peste Atlantic. Paralel cu acesta un alt
trotuar, geamăn, ducea și el călătorii abia sosiți de peste Ocean
către cursele cu destinații europene sau asiatice. Prorocul
privea spre cei ce alunecau pe lângă el în sens invers făcând un
exercițiu de imaginație: să le ghicească destinația către
Budapesta, Varșovia, București, Moscova sau Pekin. Deodată,
de la depărtare, zări printre ei o figură cunoscută. Era un
funcționar american cu care discutase de câteva ori pe când era
invitat să cineze cu ambasadorul SUA de la București la
festinele de Crăciun și de Ziua Americii. În acele discuții
funcționarul îl încuraja: „Cei persecutați pentru credință au
sprijinul direct al congresmenilor creștini americani”. Vorbe,
vorbe frumoase fără acoperire. Parcă simțindu-se vinovat de
speranța deșartă dată cândva tânărului pastor alungat acum din
țară, funcționarul băgă instinctiv mâna în buzunarul de la piept.
186
Când trotuarele mergătoare îi aduseră pe cei doi unul lângă

celălalt, americanul îi aruncă un ghemotoc de hârtie și-l salută
făcându-i un cordial semn cu mâna, însoțit de un: „God bless
you!”.
Prorocul ridică cocoloșul de hârtie verzuie crezând că-i un
bilet. Mare i-a fost mirarea când după netezire descoperi că era
o bancnotă de o sută de dolari. O băgă în portofel lângă cărțile
de vizită, întrebându-se în gând: „A fost o simplă coincidență
sau un semn de sus că nu o să fiu lăsat singur în crudul
capitalism american unde urmează să trăiasc și să am grijă de
ai mei, cine știe câtă vreme?”
Pentru Proroc nu conta gestul de milostenie făcut de
funcționar, ca și cum ar fi aruncat ceva mărunt în pălăria unui
cerșetor. Pentru el conta doar „semnul”. Și cât avea nevoie în
acele momente de astfel de semne.
Pasărea metalică, după ce își opri motoarele la porțile unui

terminal al aeroportului J.F.Kenedy, își descărcă pasagerii care
se împrăștiară în jurul benzii rotative pe care soseau bagajele
scoase din pântecul ei. Prorocul și familia lui nu aveau multe,
dar după ce intrară din nou în posesia lor se îndreptară spre
holul cel mare. Acolo, la New York, câțiva prieteni români si
câțiva americani din Pensylvania i-au întâmpinat, ultimii
dorind să-i ia cu ei. Prorocul avea de ales între a merge în
Quaker Province, zis și Keystone State, cum era botezat în
vechime statul Pensylvania, sau în Chicago. Alese orașul din
preajma lacului Michigan datorită unui semn. Primul om care
l-a întâmpinat a fost un român din Chicago, iar a doua zi
Prorocul ținea prima lui predică din America în Chicago. Era
Joia Mare.
Trei-patru biserici din state îi făcură curte o perioadă,
dorind să-l aibă ca pastor, dar Prorocul nu acceptă „mariajul” și
rămase la Chicago.
187
Mircea Bulatov
Aceasta și pentru că se încăpățâna să rămână, ca și în

România, doar de partea Domnului, nu de partea ritualului care
aici în plină democrație occidentală era mai profund decât
dincolo de Cortina de Fier. Acolo, în România comunistă,
ritualul bisericesc era impus și controlat, pe când în țara
visurilor era respectat și ridicat la rangul de principală formă de
exprimare și manifestare a credinței în Dumnezeu.
Deși nu i-a fost ușor, pentru început Prorocul rămase în
Second City, cum pomeneau adesea localnicii metropola
Chicago. A fost apreciat de mulți din biserica română a
capitalei „Midwest”-ului american, dar au fost și împotrivitori
conservatori care nu erau de acord cu teologia Prorocului. Ca
să evite eventualele conficte, după un an și jumătate, s-a retras
și a deschis o nouă biserică care funcționează și astăzi.
În acei ani de început, Dumnezeu i-a purtat de grijă și din
punct de vedere material. L-au ajutat cei ce auziseră despre ce
pățise el în România comunistă: Paul Johnian, Jim Wheeles,
Harry Greaves și Paul Popov prin Door of Hope Ministries.
Dar sprijinul de nădejde a venit din partea unui petrolist,
Amstrong, pe care Prorocul nu l-a întâlnit niciodată și din
partea Valeriei Waller, cea care îl ajutase și în România pe
vremea când i-a fost retras carnetul de pastor, rămânând o
vreme fără salariu.
Acest ajutor venit din varii direcții nu rareori avea sincope
și nu de scurtă durată. Prorocul încă neșcolit în State hotărî că
trebuie să lucreze și pământește nu numai spiritual. Se angajă
ca șofer la „Domino's Pizza” pentru doar trei dolari pe oră.
Dacă nu ar fi fost bacșișul primit de la cei sărmani, când le
aducea pizza caldă, ar fi murit de foame.
America este țara promisiunilor, dar și a pragmaticilor şi
deşi Prorocul era un pic pragmatic, din spirit de conservare,
spirituasl, nu s-a aliniat la acest stil de viață. N-a făcut-o ca să
nu se piardă el şi nici mulți ații care-i cereau consilerea.
Consilierea altora chiar îi plăcea.
188
Se îmbina perfect cu predicile lui în care se includea atât pe

sine, cât și pe cei ce treceau prin diverse probleme. Studiile
teologice din țară nu-i erau de niciun folos aici, așa că se hotărî
să meargă la școală. Începu cu un master la „Trinity” care nu i
s-a potrivit și retrăgându-se din program începu să lucreze pe
post de consilier pentru comunitatea de University a
refugiaților români. Deși munca nu era floare la ureche, căci
fără să vrea se implica în traumele „pacienților”, domeniul l-a
fascinat.
De atunci, Prorocul a fost fericit să lucreze într-o agenţie
timp de peste cinsprezece ani pe post de consilier terapeut
pentru compatrioţi necăjiţi sau pentru necăjiţii din lumea largă.
A fost o perioadă minunată, când mulţi au fost recuperaţi.
Pentru mulţi Prorocul a reprezentat familia lor, fiindcă nu
aveau pe nimeni pe lume şi pe deasupra mai erau şi bolnavi. În
acei ani a trăit la tensiuni maxime, trecând cu cei afectați prin
episoade psihotice, însoțindu-i la tribunale, școli, ședințe și, nu
în ultimul rând, vizitându-i la pușcărie. Pentru Proroc acei ani
au fost pe cât de obositori pe atât de fantastici.
Concomitent, în acea vreme, Prorocul hotărî să se
specializeze mai mult, înscriindu-se la Norteastern Chicago
unde obținu un Bachelor în Social Work și un Master în Family
and Comunity Counseling.
Pentru Proroc decizia de a merge la școală a fost de mare
însemnătate. „Psihologia nu este importantă, dar școala este, te
ajută să vezi, să gândești, îți dă curaj”, medita adesea Prorocul
conchizând: „… și mă ajută mult în slujba de aici, la faraon...”
Pasul următor a fost obținerea doctoratului în psihologie la
un Seminar din Indiana.
Înarmat cu noile cunoștințe și ajutat de experiența sa
practică în consiliere și muncă pastorală, se înhămă puternic la
muncă în agenția Chicago Health Outreach unde ajunsese ca în
2002 să i se propună să conducă mai multe proiecte.
189
Mircea Bulatov
În acel an, aflându-se în vârful ascensiunii sale de până

atunci, s-a produs unul din macazurile cele mai importante ale
vieții Prorocului, retragerea din munca de consiliere și
dedicarea exclusivă lucrării din Biserică.
Mulți colegi de breaslă i-au prezis un eșec lamentabil
precizându-i că ceea ce face este o nebunie și că nu o să aibă
nici cu ce să-și întrețină familia.
Macazul o dată făcut conduse trenul vieții Prorocului spre
alte tărâmuri unde învățăturile teologice se împleteau cu viața
și minunile atât de necesare existenței.
Primi și cuvintele unei scriitoare, Monica, din Cincinnati,
Ohio: „Biserica din Giuleşti, unde ai slujit în România, a fost
una „făcătoare de minuni” de aceea au şi demolat-o.
„Tovarășilor” le era o frică de moarte de forţa care emana din
pereţii îmbălsămaţi cu rugile electrizante ale creștinilor. Sunt
bucuroasă că am avut şansa să cunosc bucuria întâlnirilor de la
biserica Nădejdea, unde oamenii mergeau ca la un mic
Ierusalim”.
Pentru Proroc spusele scriitoarei se traduceau mai altfel,
mai biblic, călăuzindu-l spre ce avea de făcut pe mai departe:
„Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în
norod.” (Faptele Apostolilor 5:12)
Viziunea Prorocului nu găsi amatori pentru a fi adoptată în
biserica pe care o păstorea. De fapt, n-a găsit mai nicăieri aşa
ceva, dar își zicea, fiecare om cu soarta şi cu chemarea lui.
În mintea Prorocului se produsese o metanoia: „Lucrările
(minunile) pe care le-a făcut şi le face Domnul pentru fiecare
nu sunt doar soluţii pentru probleme, ci ele sunt trepte pentru
maturizarea spirituală a celui ce le caută şi are parte de ele”.
Începuse să trăiască „nebunește”, după preceptele celor
mulți, zicându-și: „Pentru mine o zi fără o minune, indiferent
cât de mare sau de mică, este o zi pierdută... ” Și de la acel
macaz din viața lui începură să curgă lucrările Domnului peste
el și peste cei pentru care se ruga.
190
Unele erau importante, altele păreau nesemnificative.

Pentru toate Prorocul mulțumea Autorului la fel, chiar dacă și
unele și alele deveniseră „minuni obișnuite”.
Lilit și puterea unei iubiri târzii
M
irarea lui Toni nu dură prea mult când află că în
loc de Manila, cosmopolita capitală a Filipinelor,
unde urma să fie răsfățat de clima tropicală și de
focoasa Leticia, sora președintelui republicii, ajunsese la
Amman, capitala Regatului Hașemit al Iordaniei, unde trebuia
să se adapteze cu uscăciunea celor peste trei sute zece zile de
soare pe an. Timpul, până la instalarea sa ca ambasador al
României în regatul ce prinsese contur în vremea Primului
Război Mondial, a fost scurt. Cunoștințele de istorie ale lui
Toni și talentul lui de a prinde totul din zbor îl ajutară și de data
aceasta. Se documentă temeinic privind Acordul Sykes–Picot
din 1916 în care se defineau sferele de influență și controlul
privind teritoriul care urma să fie smuls din Imperiul Otoman la
sfârșitul Marelui Război. Citi și despre rolul jucat de colonelul
britanic de informații T. E. Lawrence, numit apoi Lawrence al
Arabiei, când împreună cu șeicii arabi organizaseră marea
insurecție antiotomană. Viața acestuia îl inspiră întrucâtva.
Înțelesese că dacă vrei să fii nu doar tolerat, datorită funcției de
ambasador, dar și agreat între arabi, trebuie să le vorbești limba
și să adopți un comportament cât mai apropiat de-al lor.
191
Mircea Bulatov
Toni reuși să se acomodeze ușor cu soarele arzător din mai

toate zilele, dar cu lipsa soției nu prea. Și ea și fata lor săteau
mai mult la București pe motive de climă și de afaceri. Era o
greșeală sau mai bine zis o abordare calculată din partea soției
care devenise cu bărbații din jur mai libertină în simțăminte,
mai ales acum când din cauza vârstei nu-și mai punea problema
că în pântecul ei poate sălășui viață.
În una din venirile lui la București, pentru informări directe

la Ministrul de Externe, Toni hotărî să-și surprindă plăcut soția
și fata oferindu-le personal cadourile cumpărate.
Întrunirea de la minister se termină târziu, aproape pe
înserate. Nerăbdător, comandă un taxi care-l duse acasă după o
oprire la o florărie de unde cumpără un buchet de trandafiri
roșii și un crin imperial. Buchetul era pentru soție, iar crinul
pentru Antonela pe care el încă o mai considera fetița lui cea
mică. Îl întâmpină fata la care se uită mirat. Nu mai arăta a
domnișoară, căpătase o alură de tânără femeie în jurul căreia
sigur începuseră să roiască colegii de facultate. Tânăra îi sări
de gât, așa cum făcea fetița de altădată, atunci când pe lângă
crinul imperial primi și un lănțișor din aur de care atârna o
„lacrimă”, o perlă rozalie, provenită din Marea Roșie,
înconjurată de un filigran oriental din același metal prețios.
După îmbrățișările bucuroase de revedere Toni își întrebă fiica
unde este maică-sa. Primi un răspuns îngăimat precum s-ar afla
la șeful și partenerul ei de afaceri cu care trebuia să se
sfătuiască de câteva ori pe săptămână până târziu privind
afacerile firmei. Pentru început Toni nu se gândi la nimic rău.
Cină împreună cu fata pe care a trimis-o la culcare, căci trecuse
de zece seara. După ce aranjă pe servanta din dormitor
buchetul de trandafiri în vaza de porțelan cu intarse arabe
aurite, adusă cadou soției, se lungi puțin în pat. Își zicea: „Ce
bine e acasă!”
192
Din somn îl treziră mângâierile soției. Se uită la ceas, era

ora două noaptea. Se gândi să o întrebe unde a întârziat, dar se
răzgândi. Își lepădă tot ce avea pe el, la fel de repede cum își
dezbrăcă soția. Se iubiră aprig, cel puțin așa simțea Toni, iar
șoaptele ei de dragoste îi aduceau aminte de anii tinereții.
Tocmai când tensiunea lui bărbătească urma să explodeze auzi
la ureche șoaptele care-i făceau complimente: „Așa, așa dragul
meu …” Urmă nu numele lui, ca altădată, ci cel al partenerului
ei de afaceri.
Brusc, tensiunea lui Toni plecă din acel loc intim și se
concentră în brațele-i puternice, strângându-și de gât nevasta și
târând-o jos din pat. Urmară două dosuri de palmă ce plesniră
zdravăn obrajii soției care începu să urle. Peste câteva secunde
pe ușă năvăli Antonela care-și văzu mama dezbrăcată, întinsă
pe jos și cu nasul sângerând. Începu să țipe isteric părăsind
încăperea în timp ce taică-su își trăgea în sus, nervos și în
grabă, pantalonii de la pijama.
De atunci în mintea Antonelei se întorceau mereu aceleași
gânduri înțelese subiectiv prin imaginile văzute: „Bărbații sunt
răi. Își bat soțiile și când fac dragoste… Sunt masochiști,
lovesc în ce-i al lor, în ce trebuie să iubească. Este ca și cum
s-ar pălmui singuri. De o asemenea dragoste n-am nevoie. Cred
c-am să mă protejez. N-am să iubesc și n-am să mă mărit
niciodată.”
În acea noapte Toni hotărî să se răzbune. Cum, nu știa prea
bine. Parcă ar fi dorit să se culce cu prima femeie care-i ieșea
în cale, dar condiționat, să știe și să-l vadă și fosta lui soție.
Deși încă nu divorțase, pentru el nevasta era, acum, doar o
fostă…
Întors la datorie cu noile sarcini primite de la București,

Toni uită pentru o vreme de răzbunarea ce-o hotărâse. Când
lucrurile din diplomația de la Amman reveniră la calmul inițial,
temperamentul și hormonii lui Toni își spuseră cuvântul.
193
Mircea Bulatov
Timpul liber, berechet în ultima vreme, și-l petrecea

obosind la tenis, iar apoi citind și consumând tării, mai ales
spre seară. Și nu consuma orice, doar whisky Chivas Royal de
minim 18 ani sau Jack Daniel's. În lipsă, se mulțumea și cu un
Ballantine's, dar doar din cel învechit în butoaie de stejar timp
de 7 ani.
Într-una din seri adormi obosit de cele două partide de tenis
jucate la clubul diplomatic, una de simplu și una de dublu, și
amețit de tăria aromată a băuturii produse de Chivas Brothers,
furnizorul de whisky al casei regale britanice.
Uitase să dea drumul la instalația de climatizare și se trezi
spre dimineață ud learcă de transpirație, gâfâind și cu o
puternică durere în coșul pieptului. Toni mai avusese și înainte
mici dureri în zona pectorală, dar acum credea că-și dă duhul.
Ce mai, trebuia musai să se ducă la un control medical.
Garda medicală de dimineață îl găsi pe Toni la camera de
urgență a modernului spital Al-Khalid din Amman. După un
consult provizoriu a fost cazat într-o rezervă spațioasă a secției
de cardiologie. Această hotărâre a făcut-o dispeceratul
spitalului când, cercetându-i pașaportul diplomatic, află că
Toni este ambasador.
După ora prânzului, câteva bătăi în ușă îl treziră din somnul
indus de calmantele primite la camera de gardă. Imediat, după
ciocănitul discret ce nu aștepta un răspuns, ci era doar un fel de
protocol, pe ușă intră o asistentă îmbrăcată într-o uniformă
bleu-alb. În mâini ținea o tavă mare pe care erau așezate alte
două tăvi inegale. Una albastră și măricică în care se odihneau
câteva farfurioare cu mâncăruri ușoare și una albă, mai micuță,
în care trona o seringă sigilată de unică folosință alături de
câteva fiole. Înțelesese că tocmai începuse tratamentul, dar nu-l
deranja, ca altădată, că urma să fie înțepat. Acest curaj nu se
datora orgoliului masculin, ci imaginii ce-i stătea în față.
Tânăra care se afla la nici un metru de el părea modelul păpușii
Barbie costumată în asistentă medicală.
194
Fusta albastru deschis, cu tivul mult deasupra genunchilor,

îi chema privirea bărbătească să fie tot mai interesată de
epiderma lor rozalie, ce reușea pentru moment să-l facă să uite
de durerea pentru care fusese internat.
Plăcut surprins de cele văzute, Toni se pregăti să întâmpine
frumoasa asistentă cu câteva fraze protocolare în engleză, când
rămase gură-cască la auzul următoarelor cuvinte rostite într-o
românească sadea.
— Bună ziua, domnule Anton! Când am auzit că cineva
din țara mea a fost internat aici, l-am rugat pe medicul primar
să-mi ofere mie onoarea de a-i administra tratamentul. Mi-a
făcut hatârul și iată că-s aici…
— De unde-mi știi numele? A, da… Întrebare stupidă.
Sigur din fișa medicală, dar pe dumneata frumoasă domnișoară
cum te cheamă?
— Nu-s domnișoară, am și o fată… Aici, de când am venit
în Iordania, mi-am schimbat numele în Lilit, dar în actele
românești mă numesc încă Tania. Acum însă întoarceți-vă pe
spate că trebuie să vă fac injecția.
După nici un minut Toni simțea doar alcoolul sanitar, rece,
ce curgea din vata bine îmbibată ce-i freca locul de pe fesa
proaspăt înțepată. Lilit avea mână ușoară.
— Domnișoară… Scuze, doamnă Tania, nu pot să-ți zic
Lilit, pentru mine acest nume are un înțeles cam neplăcut poate
chiar rău și nu-l pot asocia imaginii minunate din fața mea…
Îmi dai voie să te invit la o prăjitură? Când am fost internat, am
văzut că la parter funcționează un restaurant elegant…
— Poate accept, dar azi, în niciun caz. Vedem poate în
zilele viitoare când o să vă restabiliți.
— Cu care mână m-ai înțepat? întrebă jucăuș Toni.
— Cu dreapta, zise Tania, întinzând-o puțin dezinvolt.
Toni, văzând gestul, îi prinse mâna cu curaj și o sărută puțin
cam lung deasupra încheieturii.
195
Mircea Bulatov
Ciudat, Tania nu opuse rezistență și apoi după ce a luat

tăvița albă spuse coborând tonul cu meșteșug, de la ferm spre
languros, în timp ce se îndrepta spre ușă:
— Spre seară vin să vă mai înțep o dată. Posibil ca de
mâine, după vizita de dimineață, doctorul să vă treacă doar pe
pastile. Oricum, tot eu o să vi le aduc. Am să fiu de gardă în
tura de după-amiază toată săptămâna. Poate îmi spui și ce te
supără la numele Lilit. Acum stai liniștit, papă ce ți-am adus,
frumosule domn ambasador, și fă nani…
După dispariția din încăpere a frumoasei făpturi feminine,

Toni ciuguli ceva apoi se cufundă în închipuirile-i din vise. Cât
se datora medicamentelor și cât noii lui cunoștințe cu trup de
păpușă Barbie nu-și dădea seama, iar numele de Lilit îl trimitea
la legendele pe care le citise cu mulți ani în urmă.
Pentru cititor se cere o mică explicație privitoare la cum a

ajuns românca Tania la Amman și, bineînțeles, de ce acum, o
chema Lilit, un nume agreat de ea, dar care, în mintea lui Toni,
trezea niscai resentimente.
Tania văzuse lumina zilei în fostul târgușor de reședință
temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr și Mihnea
cel Rău. Se întâmpla pe vremea când Piteștiul redevenise
municipiu, reședință a județului Argeș, după reorganizarea
administrativă ce desființa regiunile și reînființa județele. Tot
pe atunci tatăl Taniei ajunsese șeful ILF-Pitești33 ca bun
organizator, dar și datorită faptului că știa să dea „ce se
cuvenea” unde trebuia, pentru a fi luat în seamă.
33
ILF-uri - Întreprinderile pentru Legume și Fructe care în perioada
comunistă au fost la început în subordinea Ministerului Agriculturii și apoi
a Industriei Alimentare.
196
Toate aprozarele34 din Pitești depindeau de el, mai bine zis

de ce și cât aproba el pentru fiecare magazin. La rândul lor,
șefii magazinelor de legume și fructe ungeau osia pentru a
primi marfă. Câte ceva din această „ungere” financiară intra și
în buzunarul tatălui Taniei care preschimba leii supuși
devalorizării în aur. În acest lanț toate verigile aveau de
câștigat, mai puțin ultima, cumpărătorul care dădea oricât,
doar, doar cumpăra ceva pentru hrană. Se întâmpla pe vremea
crizei alimentare induse de Ceaușescu pentru plata datoriilor
către FMI. Când Tania devenise adolescentă, câțiva invidioși
pe bunăstarea tatălui ei îl turnară la miliție. În schimbul
predării acestei agoniseli, a celor câteva kilograme de aur, nu a
fost închis, dar nu după mult timp și-a părăsit soția și fata, pe
prima lăsând-o văduvă și pe a doua orfană.
Mama, casnică și bolnavă, nu mai putea să-și răsfețe cu de
toate fata ce începuse studiile la medicină, ba chiar au început
să ducă lipsuri. Tania, obișnuită cu bunăstarea și rămasă la
răscruce de vânturi cu o mamă ce nici de ea nu mai putea avea
grijă, și-a găsit adăpostul pentru o vreme la o mătușă, soră mai
mare de-a mamei, profesoară, care preda limba română
studenților arabi din Arad. Dezghețată și cu memorie bună,
Tania învăță ușor engleza și araba, asistând adesea la orele de
meditație ale mătușii. Perioada de studiu se petrecu odată cu
metamorfozarea ei din fetișcană drăgălașă în femeie deosebit
de frumoasă. Măsurile ei de 90; 58; 90 atrăgeau nu numai
privirile bărbaților, ci și ale femeilor. Unele o admirau, iar
altele o invidiau. Mijlocul tras prin inel, continuat în sus cu un
piept mult în vânt și în jos cu niște șolduri perfect arcuite, îi
dădea Taniei, în ansamblu, aspectul unei femei fermecătoare cu
contur de clepsidră.
34
Aprozar – Magazine (Apro[vizionare] + zar[zavat]) care în perioada
comunistă făceau parte din „Societatea comercială de Stat pentru
comercializarea fructelor, zarzavaturilor și leguminoaselor".
197
Mircea Bulatov
Printre studenții mătușii ce se zgâiau la frumusețile Taniei,

se afla și un tânăr iordanian, Abed, ce se lăuda cu un unchi
mare ștab la Interne în Amman. Plusa ca mai toți arabii care-s
meșteri în basme, dar avea un atu față de ceilalți colegi, știa să
ia ochii cu mici daruri din argint sau aur. Sclipirile cadourilor și
bogăția descrisă a părinților lui Abed au convins-o pe Tania că
frumosul tânăr iordanian poate fi alesul inimii ei. Cât timp
Abed a făcut studiile la Drept, Tania a acceptat să-i fie prietenă
intimă și i-a născut o fetiță. Gata cu studiile la medicină. Acum
era deja mamă, dar încă necăsătorită și cu un viitor nesigur.
Într-un târziu a reușit să-l convingă pe Abed să se convertească
la creștinism și să facă nunta după ritualul ortodox. Când
studiile lui Abed se terminară Tania a hotărât să-și urmeze
soțul în Iordania. Credea că o să ducă o viață de prințesă,
conform celor spuse de Abed. Rudele acestuia i-au pus însă
condiția să se convertească la mahomedanism și să refacă
nunta după tradițiile orientale. Orice, dar asta i s-a părut prea
mult și a refuzat. Refuzul odată pronunțat a adus și
repercusiuni. Dezmoștenirea lui Abed și alungarea lor în voia
soartei. Ca și cum această lovitură nu ar fi fost de ajuns pentru
Tania, Abed a fost recrutat pentru armată. După îndeplinirea
celor patru ani de serviciu militar, Abed pentru a avea un
salariu rămâne funcționar la vamă. În timpul acestor patru ani
Tania rămasă singură într-o țară străină și cu cultură orientală
reuși să se descurce singură culegând măslinii și valorificând
uleiul. În acest timp, Abed își găsise o amantă cu care își
cheltuia tot salariul. Scârbită și sătulă de atâtea eșecuri Tania
divorțează și cu ajutorul maicilor din Irbid face o școală
sanitară și se angajează la spitalul Al-Khalid din Amman.
Tot atunci își schimbă numele și pe actele iordaniene nu
mai apărea ca Tania, ci ca Lilit. Alesese acest nume citind
câteva din legendele orientale despre creație. Lilit era prima
femeie creată de Dumnezeu dintr-un diamant, foarte frumoasă,
dar vanitoasă și răzbunătoare.
198
Nu numai închipuirea Taniei o făcea să semene cu Lilit.

Avea multe trăsături comune cu prima soție a lui Adam care
conform acestor legende, era frumoasă, dar și dură ca
diamantul din care a fost creată. Ca și Lilit, Tania, cu
frumusețea și talentul ei de femeie, avea capacitatea de a cuceri
și domina bărbații, dar și de a-i părăsi îndată ce nu-i mai
satisfăceau toate dorințele.
Toni, care încă nu știa toate acestea, se zvârcoli în pat până

spre seară gândindu-se la numele Lilit ales de Tania aici în
Iordania. Pentru el acest nume însemna cu totul altceva, mult
mai rău, mult mai diabolic. Toni citise și el câteva povestiri
populare despre Lilit, dar pe cele ebraice, care-l inspiraseră pe
Michelangelo pentru pictarea scenei ispitirii Evei de pe tavanul
Capelei Sixtine. Satana care îi întindea fructul oprit Evei nu
avea un chip fioros, nici clasica înfățișare de șarpe. Ispititorul
avea chipul frumoasei Lilit, ale cărei picioare încolăcite se
preschimbaseră deja în coada reptilei-demon ce o îndemna să-l
ispitească pe Adam prin Eva. Toate aceste gânduri aducătoare
de neliniști nu-l împiedicară să aștepte cu nerăbdare ora
tratamentului de seară. Nu conta că o să mai fie înțepat o dată.
Pentru Toni conta doar că o să-i mai vadă încă o dată făptura
minunată și poate reușea să o convingă să-l lase să-i sărute
mâna mult deasupra cotului și, de ce nu, să-i smulgă și
promisiunea că o să mănânce împreună niscai prăjituri la
restaurantul spitalului. Își făcea curajul că poate mâine sau
poimâine o să convinge și altceva.
Peste câteva zile, Toni și Tania mâncau însiropatele
prăjituri orientale la restaurantul spitalului, iar peste încă o
săptămână tratamentul își făcuse efectul și nu mai simțea nicio
durere în piept. După ieșirea lui Toni din spital, timp de câteva
luni cei doi își dăduseră zeci de telefoane.
199
Mircea Bulatov
Într-una din zile Toni află că Tania intra într-o minivacanță

și cuteză să o invite într-o plimbare la Marea Moartă.
Plecaseră cu noaptea în cap astfel că dimineața îi găsi pe

plajă. Mai toată ziua Toni se simți minunat sub soarele arzător
de aprilie. Nisipul era încins, dar încă acceptabil. Bine că nu
erau în mai, iunie sau iulie. Nu ar fi rezistat nici măcar un ceas.
În apă era și mai plăcut. Mai tot timpul Toni susținea trupul
Taniei la suprafață. Nu era mai greu decât cel al unei păpuși
Barbie și nu trebuia să facă efort. Conținutul extrem de bogat în
săruri al Mării Moarte îl ajuta, iar contactul îndelungat al
mâinilor lui Toni cu epiderma catifelată a Taniei îi ațâțară
hormonii. Trebuia să fie a lui, atunci, în acea zi.
Într-un fel și Tania se simțea bine, chiar mândră. Orgoliul ei
de femeie care trezea dorințe arzătoare într-un bărbat frumos și
cu vino-ncoa’ îi crea o oarecare satisfacție. La rugămintea lui
de a rămâne la un hotel din acea zonă de paradis cedă, dar abia
după ce primi o asigurare din partea lui Toni îi spuse:
— Și eu simt o atracție pentru tine dragă, dar… Scuze că-ți
zic dragul meu, există un dar… Mă simt vulnerabilă și în
nesiguranță…
— Cu mine să te simți în nesiguranță? Te iubesc și te apăr
de oricine. În plus, ne aflăm într-un loc civilizat…
— Tocmai că sunt cu tine, de aceea mă simt așa de…
răspunse Tania ușor ambiguu, dar cu subînțeles, în timp ce își
aranja părul dându-l pe spate și își aranja bretelele sutienului
costumului de baie, pentru a-și scoate mai în evidență pieptul
vârtos.
Plăcut impresionat de gesturile Taniei, dar și zăpăcit de
excesul de hormoni ce-i biciuiau simțurile, Toni cuteză:
— Nu-ți înțeleg neliniștea tocmai când sunt cu tine. Ce te
frământă? Te-am supărat cu ceva?
— Nu, din contră, mi-e frică să nu mă-ndrăgostesc de
tine…
200
— Atunci mă bucur, înseamnă că vibrăm împreună…

— Tocmai această vibrație mă neliniștește. Mi-este frică să
intru fără centură de siguranță în caruselul simțurilor, să fiu
folosită și apoi părăsită. Mi-e frică și de aceea caut să-mi
păstrez luciditatea. Nu vreau să…
— Acum încep să te înțeleg… Vrei o asigurare din partea
mea. O ai, cere-mi orice… Îți promit că te voi iubi și nu te voi
părăsi până când moartea ne va despărți, rosti Toni înflăcărat,
ca un liceean îndrăgostit până peste urechi.
Urmară două zile și două nopți de neuitat pentru Toni. În

tot acest timp, cei doi ieșiră rareori din apartamentul închiriat la
hotel. O făceau doar pentru a îmbuca ceva frugal la restaurantul
de la parter. Caloriile consumate până la oboseală, le refăceau
mai acătării prin cele comandate în apartament. Toni nu mai
voia să se despartă de contactul cu pielea ei mătăsoasă și să se
oprească din săruturile ce scanau toate zonele trupului Taniei.
O săruta gustând fiecare centimetru al corpului ei cu talie de
viespe și piept de cariatidă. Cel mai prelung buzele lui se
opreau, acolo, între coapse, unde îl îmbăta mirosul ei de
parfum de femeie proaspătă. Se iubeau neîntrerupt timp de
câteva ceasuri până când simțirile lor explodau într-un extaz
final, iar Tania îi șoptea: „Te rog, nu mai pot, nu mai pot!”
Apoi, sfârșiți, se scufundau într-un somn profund, îmbrățișați
ca două lingurițe. Cu energia reîmprospătată de somnul
profund și de cele mâncate în fugă de pe masa din camera
alăturată, începeau iar să călătorească prin tărâmurile extazului
timp de alte câteva ceasuri, contopindu-se într-o ființă unică,
până când la final Tania șoptea iarăși: „Te rog, nu mai pot, nu
mai pot!”
Acele nopți rămăseseră pentru Toni ca un etalon al
extazului. De multe ori după aceea se întreba: „Aceste bucurii
sunt o binecuvântare din partea Celui care ne-a creat sau o
ispitire, o ademenire a Lilitei, soră, parcă, cu Lilit de pe Capela
201
Mircea Bulatov
Sixtină care i-a întins fructul oprit lui Adam, folosindu-se de

Eva? Oare de ce Adam a mușcat din fructul oprit? Oare de ce și
el mușcă acum din aceste bucurii atât de pătimaș, atât de
fierbinte?”
Peste nici un an se născu și rodul iubirii lor, o bălăioară cu

ochi albaștri. O botezară Antonya. Un nume combinat provenit
din al lui Anton și al parfumului de iasomie scris cu Y, cel
preferat de Tania. Sătulă de experiența tristă avută în Iordania
până l-a cunoscut pe Toni, aceasta se hotărî să-l urmeze în
România după ce el își va termina misiunea diplomatică la
Amman. Tania reuși să-l convingă să se stabilească în orașul ei
natal. Că o făcuse din vanitate feminină, pentru a arăta celor
care o cunoscuseră în tinerețe că a ieșit învingătoare din
valurile vieții, Toni nu a putut să-și dea seama nici până azi.
Această neputință tăinuită l-a făcut să amâne și căsătoria cu
Tania. Abia după alți patru ani de mers la biserică și cuprins de
remușcări când își privea fetița în ochi, se hotărî să facă și
pasul căsătoriei. A ales ca evenimentul să se petreacă chiar de
ziua lui de naștere.
Acum, îmbătrânind frumos alături de Tania, Toni nu-și mai
dorea decât ca la Parusie35 să se ridice la cer ținându-se de
mână cu ea. Ciudat, de ani buni nici Taniei nu-i mai plăcea
numele de Lilit pe care și-l luase în Iordania. Nu mai dorea să
pară dură și prețioasă ca diamantul din poveștile arabe, dar
nici să aibă vreo legătură cu înțelesul legendelor evreiești care-l
inspiraseră pe Michelangelo la pictarea Capelei Sixtine.
35
Parusie – provine din grecescul parousia (παρουσία; însemnând sosirea,
sau venirea. (În creștinism) A doua venire a lui Iisus Hristos la Judecata de
Apoi care va fi întru slavă și cu putere, ca împărat și judecător care va
judeca viii și morții înviați.
202
Mândrie, te urăsc!
C
ând creștinii se simt prea bine în biserică,
Dumnezeu îi risipește. Așa s-a întâmplat în Biserica
primară din Imperiul Roman pe vremea lui Nero și
așa s-a întâmplat adesea de-a lungul timpului cu creștinii care
au iubit, cam mult, comoditatea. Tot așa s-a întâmplat și atunci
când, cu ani în urmă, comuniștii au dărâmat ostentativ, chiar de
Rusalii, bisericuța de la margine de București. Pe vremea aceea
Prorocul cuteza să-L întrebe pe Dumnezeu: de ce? Se mira că
nu primește niciun răspuns.
Acum peste ani, aici în America, ţara libertăţii, unde cei
mai mulți emigrează nu în dorinţa de a fi liberi, ci de-a face
avere, Prorocul primi răspunsul care nu-l putea înțelege atunci
în România. Această înțelegere se datora și neatârnării lui de
vreo dogmă sau de vreo confesiune. Trecuseră anii grei de
adaptare în țara pragmaticilor, trecuseră și anii de ispită când
mândria sau mai bine zis orgoliul îi șopteau: „Te-ai realizat,
ești deja o persoană importantă și aici în America. Nu vezi cât
de apreciat ești în agenția Chicago Health Outreach”. Șoaptele
mândriei nu-l mai puteau gâdila, iar când părăsi agenția, în
plină glorie, colegii l-au socotit puțin dus, neînțelegându-i
demersul. Nu-l interesa nici părerea, nici înțelegerea lor, voia
doar să se simtă în apele Domnului și să-L asculte, pe El, doar
pe El. Explicația ciudatei lui decizii se găsea în viziunea lui:
„Ascultă de Dumnezeu chiar dacă pari ridicol în fața celor din
jur și vei primi ca răsplată minunile Lui aplicate în viața ta”.
203
Mircea Bulatov
Ușor de zis, greu de crezut, dar și mai greu de înfăptuit.

Puțini din biserica pe care o păstorea în Chicago l-au crezut, iar
și mai puțini l-au urmat. Cei mai mulți veniseră ca și el din
necazurile unui regim comunist totalitar și se adaptaseră
spiritului de viață american. Nu în asta stătea baiul ci în faptul
că începuseră să trăiască în indiferența și comoditatea
distrugătoare a lor și a celor din jur. Acum refuzau sau
bagatelizau până și „minunile obișnuite” care le aduseseră atâta
credință în grelele timpuri petrecute în România comunistă.
Cândva, socoteau drept minune faptul că au scăpat de acolo.
Acum minunea din sufletul lor își schimbase numele, se chema
coincidență.
Prorocul nu deznădăjdui. Se încăpățână în continuare să
creadă în minuni, iar ele începuseră să-l răsfețe producându-se
cel puțin una pe zi. În timpul studiilor, al doctoratului în
psihologie, dar mai ales în timpul practicii prin spitale și
clinici, văzu atât puterea, cât și neputința medicamentelor.
Fără pic de bigotism Prorocul continua să creadă, pentru el,
că nu este benefic să ia medicamente. Când era răcit nu lua nici
tylenol36, nici banala aspirină, doar se ruga și boala nu cuteza
să-și facă domiciliu în trupul lui. Din când în când un duh de
îndoială căuta să-i zdruncine credința zicându-i: „Nu ai mai
fost bolnav de la accidentul din tinerețea ta, că ai noroc de-un
un trup sănătos, dar…” Acest „dar” îl zăpăcea și atunci căuta
repede adăpos sub scutul îngerului protector. Prea îl trimitea la
comparații cu cei cunoscuți plini de boală sau chiar la iubitul
lui frate, care deși mai mic decât el plecase la ceruri atât de
timpuriu.
Într-o zi, dimineața, pășind grăbit pe casa scării călcă greșit.

Parcă un cuțit îi străpunse glezna piciorului stâng.
36
Tylenol - medicament foarte răspândit în Statele Unite care conține o
doză mare de acetaminofen (paracetamol).
204
Încăpățânarea lui îi spunea că o să-i treacă. Geaba, glezna

se umflă și se făcu butuc. Într-un târziu, hotărî să lase totul
baltă și să se lungească în pat. Ca și când această durere nu ar fi
fost de ajuns îl apucă și o durere acută la șold. Curios, pipăi
locul și constată o umflătură destul de mare. Își chemă soția ca
să-i confirme că-i așa, dar îi refuză insistența de a fi oblojit și
tratat cu medicamente.
Rămas singur în dormitor începu să se roage. Singura
deosebire era că acum se ruga stând culcat și nu în genunchi la
marginea patului, cum îi era obiceiul. După câteva ore îl răzbi
somnul și păși în lumea viselor.
Se făcea că o biluță mică de culoarea grindinii căzută din
cer l-a lovit întâi la gleznă și apoi la șold. Atâta reținu din vis
când, transpirat leoarcă, se trezi. Se ridică brusc din pat pentru
a se duce la baie. Deși era în plină noapte, se spălă cu apă rece
și instinctiv își privi glezna piciorului. Nu tu umflătură, nu tu
chinul de dimineață. Se răsuci puțin și ridicându-și bluza de la
pijama se uită în oglindă. Nici pic de umflătură, nici pic de
durere. Nedumerit se întoarse în pat și se lungi pentru odihnă.
Visa acum sau luxația și umflătura din șold făcuseră parte
dintr-un vis urât. Și-a dat seama că a greșit lungindu-se. Se
puse în grabă pe genunchi, lângă pat, și începu să-I ceară
iertare Domnului pentru clipele de necredință, apoi adormi
liniștit.
Dimineața soția lui a venit pregătită cu comprese și
analgezice. Era mirată că l-a văzut deja îmbrăcat gata de
plecare.
— Ce faci? Unde vrei să te duci în halul care ești?
— Cum unde? Nu trebuia ieri să mă duc la familia aia
bolnavă care m-a chemat să mă rog pentru ei? În plus, azi sunt
invitat, știi tu, la studioul de televiziune unde am întâlnire cu
moderatorul din emisiunea creștină a postului.
— Dar poți face față durerilor? Uite ți-am adus ceva
calmante…
205
Mircea Bulatov
— Pentru ce?
— Pentru luxație și pentru umflătura de la șold.
— Uită-te bine! Mai am glezna umflată? Mai am ceva la
șold? zise Prorocul în timp ce își sufleca șoseta de la piciorul
stâng, iar apoi își slăbi puțin centura pentru a-i arăta soției că
Domnul îi vindecase și șoldul.
Peste un ceas, în timp ce conducea mașina spre locurile

unde avea de mers, se gândea: „N-am fost corect. Trebuia să-i
spun soției, nu, că Domnul m-a vindecat, direct, ci agentul Lui,
biluța din cer care făcuse una din minunile obișnuite”. Prorocul
începuse să se obișnuiască, dar nu și să bagatelizeze aceste
minuni.
Primi și un alt imbold, să scrie, iar printre primele cărți se
regăsi și una cu același titlu în care pur și simplu povestea
aceste minuni pentru alții, dar și pentru el, ca și cum le-ar fi
apărat de uitare.
Retragerea din munca de la „faraon” îi dădea mai mult timp
liber. De mult simțise nevoia de schimbare pentru a o lua de
la-nceput, dar într-o direcție complet diferită. Și era
extraordinar, simțea cu adevărat că slujește. Americanii au o
vorbă: slujitor full time, adică dedicat unui singur lucru.
Prorocul își zicea: „Mi-a trebuit atâția ani, de când am venit
aici, ca să înțeleg și să mă obișnuiesc să fac un singur lucru,
slujirea Lui”. Parcă nu era de ajuns că păstorea o biserică, ținea
prelegeri creștine la un post TV, scria cărți, călătorea
nerefuzând pe nimeni, cât de departe se afla, care îl chema să
predice sau să se roage pentru varii probleme.
Decizia de a sluji prin TV, Prorocul o socoti importantă.
Simțea că această lucrare probono îl ținea cât de cât pe vârfuri
și în plus mai învăța câte ceva și pe această cale.
Cărțile publicate de Proroc au ajutat și încurajat pe mulți în
România și pe vorbitorii de limba română din America.
206
Și chiar dacă ni i-ar fi ajutat pe alții, i-au fost de folos în

primul rând lui. Tot ce-a scris a rămas în el și l-a ajutat adesea
și nu puțin.
Călătoriile prin diferite locuri din lume, nu puține, i-au
folosit, în primul rând, lui. În special cele din țară, din Canada,
din Italia și Spania.
Cu astfel de misiuni, de rugăciune și mijlocire pentru
bolnavi, primite sigur de Sus, a ajuns și în Egipt, Iordania,
Grecia, Germania și nu de puține ori în Israel.
Când era chemat să se roage special pentru bolnavi,
vrăjmașul suferea o înfrângere. De fapt, el este înfrânt mereu,
doar noi trebuie să credem aceasta, spunea și credea Prorocul.
Și de câte ori necredința noastră nu se transformă în victoria
lui, adăuga, tot el, cu tristețe
De câte ori chiar noi, creștinii, suntem împotrivitori,
conștient sau inconștient lucrării Lui Dumnezeu.
Prorocul nu se uita la aceste împotriviri venite tocmai de la
cei care ar fi trebuit să-l susțină, măcar în rugăciuni dacă nu și
în acțiuni. Credea în ciuda multor obstacole că acțiunile umane
nu sunt niciodată pur omenești.
Această credință se combina adesea cu amintirile
demobilizatoare petrecute în viața unor lideri creștini din țară și
de peste hotare, pe care în tinerețe i-a luat ca model de viață și
slujire în lucrarea pentru vestirea Evangheliei. Îndoiala lui
L.O., ambiguitatea temporară a lui I.Ț, sau nehotărârile lui R.B.
chiar dacă au fost de scurtă durată, câtă dezamăgire au produs
între credincioși! Nu și le amintea pentru a judeca ci doar
pentru a ști de ce trebuia să se ferească.
Mai era ceva, cam dulce pentru mulți și care din păcate dă
târcoale tuturor slujitorilor Lui Dumnezeu, mândria. Nu-i vorba
de cea obișnuită, care transformă pe posesorii ei în fuduli și
mulțumiți de ei înșiși, ci de cea spirituală. Adesea, când ea îi
dădea târcoale, nu o respingea politicos, ci o avertiza vehement
spunându-i: „Mândrie, te urăsc!”
207
Mircea Bulatov
208
O ciudată întâlnire târzie
A
Cum, la sfârșitul vieții, când știa că apucăturile
nervoase din tinerețe nu erau pe placul Domnului,
Toni mai scăpa câte o sudalmă când se împiedica
sau îi cădea bastonul. Urma un invariabil: „Doamne iartă-mă!”.
Apoi, toată ziua era trist pentru cele zise cu gura, dar nespuse
cu inima. Se plimba de unul singur prin parcul central al
orașului căutând un loc pe vreo bancă neumbrită. Îi plăcea
soarele tomnatic care îl încălzea plăcut, ajutându-l să respire
aerul curat, dar la o temperatură tocmai potrivită pentru a nu-i
obosi inima și plămânii. Inima i se cerea ocrotită de efort. De
peste zece ani, când îl apuca somnul, adormea cu greu. Încă nu
se obișnuise cu ticăitul metalic al valvelor metalice de la
proteză. La fel și plămânii, munceau parcă mai obosiți.
Degeaba Toni își făcuse vaccinul contra Covid-19. Pandemia îl
afectase și pe el, ușor, dar destul ca acum să simtă că respiră
ceva mai greu când se afla în spațiu închis.
În acea zi, cu masca medicală pe figură, după ce intră în
parc se îndreptă țintă spre banca lui preferată. Voia doar soare
și aer. Când se apropie de bancă văzu că era ocupată de un
domn uscățiv între două vârste care avea alături o geantă mare
de scule. Dădu să meargă mai departe, când se auzi strigat:
— Domnule ambasador! Poftiți… Ședeți aici… Este locul
dumneavoastră.
— Nu! Lăsați… Găsesc altă bancă, deși asta e cea mai
însorită la ora asta. Rămâneți și dumneavoastră… Avem loc
amândoi, dar de unde mă cunoașteți? întrebă Toni.
209
Mircea Bulatov
— Cum de unde? Eu v-am instalat cablul de internet.

Atunci mi-ați dat o sabie orientală din panoplia dumneavoastră.
— Scuze că nu te-am recunoscut. Mi-aduc aminte că
atunci am discutat multe despre lumea asta și ți-am povestit
destule.
— Domnule ambasador, ați văzut lumea-n lung și-n lat. De
ce este atâta sărăcie? De ce-i atâta nedreptate? Uitați, acum
s-au scumpit toate iar, de la facturi la ce mâncăm, și
dumneavoastră cred că dați un sac de bani pe medicamente.
Fiecare furnizor, fiecare vânzător dă vina pe ceva sau pe cineva
de care depinde și el.
— Răspunsul este simplu, din cauza păcatului.
— Stați puțin, nu mă băgați în cele bisericești. Aici e vorba
de viață nu de…
— Cred că ai vrut să continui spunând, povești. Merg la
biserică, dar nu sunt bigot. Iau de acolo doar ce-mi folosește.
Cele pomenite de tine se trag de la un păcat numit, lăcomie,
născut la rândul lui din altul și mai mare. Dar asta e mai
complicat de explicat. Așa ceva doar se simte și se trăiește.
— Domnule ambasador, vreți să spuneți că vânzătorul de
la piață este lacom? El din ce să trăiască? Angrosistul de la care
ia marfa a scumpit-o și el, iar acesta dă vina pe benzină și așa
mai departe.
— Raționamentul tău este bun, dar du-te până la capăt sau
mai bine zis până în vârful pramidei. De acolo pornește
lăcomia, de la cei puțini, care au mult și vor mai mult…
— Păi așa ajungem la teorii neocomuniste, la împărțirea
după nevoi, după…
— Cred că nu m-ai înțeles. Dacă în lanțul piramidal al
dorinței de a avea mai mult s-ar pune stop doar la vârf tot nu ar
fi de ajuns. Este de ajuns ca o verigă să fie lacomă și toți de la
ea în jos devin lacomi. Și în această transmitere contagioasă
intervine acel păcat mai mare…
— Care?
210
— Lipsa dragostei, absența empatiei față de semenul de

lângă tine…
— Păi, înseamnă că și eu sunt într-o oarecare măsură
vinovat de ce se întâmplă în jur.
— Da. Și tu și eu, dar dacă îți dai seama ai făcut primul pas
spre salvare. Acum mai bine de zece ani, când eram
ambasador, prevedeam că se va ajunge aici, dar în mediul meu
dacă spuneam așa ceva eram catalogat că sunt adeptul teoriei
conspiraționiste și mi-am ținut gura. Totul depinde de fiecare în
parte și salvarea este în noi, în credința noastră. Ar trebui să nu
ne lăsăm manipulați, să credem, să luptăm cu putere împotriva
răului, dar…
— Acest dar spus de dumneavoastră vă trădează că nu
credeți că-i posibil așa ceva. Nici eu nu cred. N-am nici-o
putere. Pe cine pot salva eu?
— Parțial ai dreptate și eu m-am lăsat învins de cei din jur,
de viață, de mine însumi, dar începe cu tine și ai să vezi că poți
mai mult. Trebuie doar să crezi. Necazul cel mare este că cei
care cred sunt tot mai rari. Da, suntem tot mai puțini cei care…
— Mă bucur că v-am reîntâlnit, domnule ambasador. Mă
duc mai departe la lucru. Pauza s-a terminat. Mai am de instalat
ceva cabluri la blocul din capătul parcului, zise domnul uscățiv
în timp ce se ridica de pe bancă spre a o porni spre ieșirea
parcului.
Toni, rămas singur pe banca mângâiată de soarele tomnatic,

încercă să picotească respirând aerul proaspăt din parcul încă
verde. Îi pomenise uscățivului despre pericolul păcatului cel
mare: inexistența dragostei. Oare nu a fost cam fariseu?
Întrebarea aceasta îl chinuia de multă vreme știind că
Dragostea este Dumnezeu și aducându-i aminte de tatăl său și
de fratele vitreg pe care nu-l văzuse niciodată.
211
Mircea Bulatov
Se întâmplase de mult, în perioada comunistă, pe vremea

când era secretar la ambasada din Tokio și venise într-un
concediu de odihnă la București. Aflase că taică-su, care mai
avea câțiva ani până la pensionare, căzuse în brațele unei tinere
cusătorese, chiriașă într-o cămăruță din casa lui încă de pe
vremea când trăia nevastă-sa. Aflase că, după tată, avea acum
și un frățior.
Nu-și putea înțelege tatăl rămas văduv cum de se încurcase
cu tânăra chiriașă. Doar el îl învățase cât este de important să-ți
iubești partenerul de viață chiar și când… Așa își judeca tatăl
simțindu-se lovit în orgoliul lui de fiu perfect.
Atunci, acesta aflând că băiatul cel mare este în țară i-a
bătut la ușă pentru a-i cere iertare de rușinea făcută și care îi
putea afecta cariera diplomatică. Fiul perfect nu l-a primit nici
în casă, iar acolo pe holul scării i-a spus tăios: „Tată, nu te
iert!”
Acum, după toate cele petrecute în viața lui, judeca
lucrurile altfel, dar ce folos. Nu-i mai putea strânge mâna
tatălui care, atunci, rămăsese întinsă în pragul ușii cerșind
iertare.
Nu-i acordase clemență și de câtă avea nevoie el acum, dar
nu din partea vreunui om, ci din partea Tatălui Ceresc pe care
de atâtea ori îl trădase. Motive a avut multe: teamă, rușine,
orgoliu…
Din gândurile și picoteala lui, Toni a fost trezit de
clinchetul telefonului mobil din buzunar. Nu era un apel, ci
semnalul că a primit un mesaj. Îl deschise și citi: „Bună Anton,
o să am o lansare de carte la biserica din orașul tău. Mi-ai scris
în repetate rânduri că tare ai vrea să ne întâlnim și că vrei să-mi
pui câteva întrebări. Acum a sosit vremea. Eu am să fiu acolo
pe data de… ora…”
212
Zilele până la întâlnirea cu Prorocul trecură pentru Toni pe

cât de repede pe atât de agitat. Neliniștea nu era în jurul lui, ci
în el. Simțea că poate aceasta era ultima ocazie de a primi
răspunsuri la întrebările ce-l frământau. Erau destule și trebuia
să-și facă ordine în ele și-n sufletul lui neliniștit de atâta vreme.
Ceva parcă îi spunea că o să le primească și că o să fie dezlegat
de aceste îndoieli, că o să-și găsească liniștea.
Veni și ziua cea mare. În biserică era multă lume. Mai toți
veniseră pentru a asculta spusele Prorocului pe care îl știau din
anii de demult sau din emisiunile unui post creștin de la
Timișoara ce retransmitea cele înregistrate la televiziunea din
Chicago pentru creștinii de limbă română din America, dar și
pentru a lua ultima lui carte. După ce împărți cărți și autografe
rămaseră destui în biserică. Se încăpățânau să nu plece,
așteptau „ungerea”. Prorocul o făcea ca pe vremuri, ca în anii
regimului comunist. Nimic schimbat, dar totuși parcă se simțea
mai multă putere, bineînțeles nu a lui, ci a Duhului Sfânt.
La final, Toni se apropie și el pentru o carte și un autograf.
În același timp pastorul bisericii locale se apropie de Proroc și-i
spuse: „Cred că ați obosit, sunteți invitatul meu și al familiei
mele la cină.” Auzind aceasta, brusc, Toni deveni trist.
Întrevederea mult așteptată părea că nu o să mai aibă loc sau o
să fie amânată sine die. Privirile Prorocului și ale lui Toni se
întâlniră, iar primul se scuză pastorului local: „Nu vă supărați
că vă refuz. I-am promis domnului ambasador, domnului
Anton, că o să ne întâlnim. Nu pot amâna, mâine plec de aici
să-mi continui turneul prin țară. Sunt așteptat, conform
programului, în multe locuri… Mulțumesc încă o dată pentru
invitație, dar sper că mă înțelegeți.”
Peste un ceas, Toni și Prorocul consumau, într-un separeu

al celui mai luxos restaurant din oraș, pește la cuptor garnisit cu
multe legume. Toni aranjase din timp cu bucătarul să
pregătească marele crap Novac adus de el dimineața.
213
Mircea Bulatov
Știa că peștele de apă dulce este mâncarea preferată a

Prorocului și voia să-i facă o bucurie. După ce se informară
reciproc cu ce era nou, bun sau trist, din actualul vieții lor,
Prorocul cuteză:
— Toni, sper că-mi permiți să-ți zic așa, fără domnule
ambasador sau domnule Pascale. E mai direct, iar protocolul
nu-și are rostul când știu că vrei să mă întrebi probleme adânci,
de viață și poate de eternitate.
— Da, bineînțeles, dar de unde știi cam ce vreau să te
întreb?
— Știam de mult, de când mi-ai trimis primele emailuri
pregătitoare pentru această întâlnire. Mi-a spus chiar El.
— Păi ai vorbit cu Domnul despre mine?
— Sigur și Duhul Sfânt mi-a zis că trebuie să te ascult
și-mi v-a spune ce să-ți răspund.
— Doamne! Înseamnă că răspunsurile nu o să vină de la
tine, ci chiar de la… Mă cutremur și… Și poate nu-i potrivit
locul. Hai să mergem la mine acasă.
— Stai liniștit Toni. La nunta din Cana Galileii era poate
mai mult zgomot decât este acum aici și totuși El a făcut
minuni.
— Oare o să facă și aici, azi, cu mine?
— Ce te frământă și ce aștepți?
— Siguranța veșniciei și liniștea până plec de aici… Știi că
eu din tinerețe m-am încredințat în mâna Lui, dar apoi…
— Dar apoi l-ai trădat. Oare câți în viața noastră nu L-au
trădat? Și eu de atâtea ori…
— Cum, și tu? Doar ai suferit atâtea… Te-am văzut atunci,
în acea zi nefastă de Rusalii, cum te-au arestat.
— Și ce-am făcut apoi? Cum am răspuns la miracolul
mâinii Lui ocrotitoare care m-a scos din birourile Securității
fără să fi primit o palmă? Mi s-a făcut frică mai târziu și am
acceptat expatrierea. M-am dus la căldicel… Atunci L-am
trădat dragă Toni.
214
— Totuși… Știu cum soția ta care pe atunci era gravidă a

pierdut copilul, cum mama ta „plimbată” prin țară a murit.
Astea nu sunt scuze în fața Lui? Ce, El nu ține cont de
circumstanțe?
— Nu! Categoric, nu! Domnul ține cont doar de părerile
noastre de rău, de căința noastră, de lacrimile noastre. De aceea
l-a reabilitat pe Petru. Viitorul titan al credinței s-a lepădat de
El, atunci, în curtea marelui preot înainte de a fi trimis la
judecată înaintea lui Pilat, dar a plâns cu amar apoi.
Asemănător, tot de aceea, chiar acolo, în timpul calvarului de
pe cruce, l-a mântuit pe Dimas, tâlharul răstignit la dreapta lui
Isus, cel care a fost primul om ce a pășit în Rai. Răufăcătorul
s-a căit când părea că nu mai are nimic de câștigat,
înfruntându-și colegul zeflemitor răstignit la stânga Domnului.
Vezi Toni, cât de mult contează cum vedem. Un tâlhar s-a
poticnit în sângele și rănile Domnului Isus, altul dimpotrivă a
văzut în ele ultima șansă de salvare. Alegem funcție de cum
vedem cu ochii sufletului.
— Alegem cu ochii sufletului? Scuze, cam neclar pentru
mintea mea. Tu ai ales cu astfel de ochi sau cu mintea plecarea
în state la mijlocul anilor ’80?
— Mulți de acolo mi-au pus întrebări asemănătoare. Nu
le-am răspuns căci nu puteau pricepe…
— Adică n-au fost în papucii tăi. Cred însă că destui dintre
cei care au emigrat te-ar fi putut înțelege. Și ei au vrut să scape
de comunism ca și tine, completă Toni dând a înțelege că
pricepuse.
— Nu te grăbi! Ce-ai pomenit este fața văzută a
aisbergului. Tu care ai fost în sistem și înainte și după ’89 ai
să-mi înțelegi explicația alegerilor mele de atunci sau ale altora
ca mine de acum. Adică cele două treimi nevăzute ale
ghețarului.
— Deși cred că am început să pricep încotro bați, te rog fii
mai explicit…
215
Mircea Bulatov
— Toni, când ai lucrat prin ambasade nu ți-au propus

tovarășii cu ochi albaștri să cooperezi cu ei?
— Bineînțeles și încă de câte ori, dar am scăpat de
„înrudirea” cu ei căci aveau nevoie de specialiști buni în
comerțul exterior. Și nu au avut cu ce mă șantaja. N-am ascuns
niciodată că sunt baptist.
— La fel au încercat și cu mine, pe când eram pastor în
București. La început, prin intermediari, m-au luat cu binișorul,
cu avantajele de care aș fi beneficiat, ieșiri în străinătate și
sprijin, nu bețe-n roate la departamentul Cultelor pentru
acceptul în funcții cultice. Când au văzut că-i refuz au început
cu amenințări căci de șantajat nu aveau cu ce.
— Nu înțeleg, de ce, sau mai bine zis pentru ce? Dacă la
noi în corpul diplomatic te voiau „slugă” ca să-i servești
reprezentând țara așa cum doreau, adică fiind ambasadorul lor,
la voi care-L slujeați pe Dumnezeu ce mai doreau, că oricum
tot creștini și tot reprezentanții Lui ați fi rămas.
— Da, ai dreptate. Am fi rămas ambasadorii Domnului,
dar doar pentru cei mulți, căci odată ce am fi acceptat
compromisul am fi devenit nu numai manipulați ci și
manipulatori. Și câți n-au acceptat „micul” compromis,
devenind iude?
— Despre trădarea de frați știam încă de la tata, când
mergeam la biserică în adolescență, dar explică-te privitor la
manipulatorii manipulați, ceru lămuriri suplimentare Toni.
— Securiștii din vremea comunistă, cât și cei actuali, sunt
interesați de cei cu „priză” la oameni. Cu cât ești mai audiat cu
atât mai mult ei doresc să te aibă în plasa lor. Prin tine vor să-i
manipuleze pe cei care te ascultă. Iar a accepta așa ceva
înseamnă sinucidere veșnică. Iartă-mi asocierea aceasta de
cuvinte, dar mai repede poate ierta Dumnezeu un sinucigaș
decât un manipulator de oameni.
216
— Mulțam de explicații și totodată Îi mulțumesc Lui că

n-am acceptat așa ceva. Înseamnă că pentru toate greșelile
făcute mai pot spera la iertare, mântuire și liniște?
— Sigur, Toni! Și asta din trei motive, sau mai bine zis din
cauza a trei căințe de-ale tale. Prima, îți pare rău că nu ți-ai
iertat tatăl și te căiești mustrându-te că ai ajuns în viață să faci
ceva mai rău decât el. A doua. Îți pare rău și te simți vinovat că
Antonela nu vrea să se căsătorească crezând că partenerul se va
comporta cu ea la fel de agresiv cum te-a văzut pe tine cu ani în
urmă, când îți plesneai soția. Pentru ea nu conta și nu putea
înțelege că aveai sau nu motiv. Și-a văzut mama bătută de
iubitul ei tată și a fost de-ajuns să se declanșeze în ea criza
sufletească de care suferă. Iar ultima, este părerea ta de rău că
nu reușești să o convingi pe Tania să se lepede de tradiții și
să-L urmeze sincer pe Domnul.
Urmă un lung timp de tăcere. Toni se uită țintă în ochii

Prorocului. Lăsă orice urmă de orgoliu bărbătesc și lăcrimă
puțin, zicându-și în minte: „Dacă un slujitor al Domnului știe
atâtea despre mine, fără să-i fi spus, atunci când voi fi înaintea
Lui, cum v-a fi?” Apoi, cu voce tare, cuteză:
— Dacă aceste căințe ale mele ajută la mântuire, eu ce
trebuie să mai fac ca să fiu un om bun?
— Nimic, doar să crezi în El și că poate totul. Iar privitor
la oameni să știi că nu există oameni buni și oameni răi, ci răi
și mai puțin răi. Răutatea e în noi, e din pământ și cât vom fi
pământ ea își face loc în gândirea și în nucleul personalității
noastre. Important este să nu ajungă și în suflet. Sufletul este
cel ce se va înfățișa înaintea Lui.
— Păi dacă răul este în mine, cum mă pot lupta cu el? Este
ca și cum m-aș lupta cu mine însumi.
— Așa și este Toni. Ai înțeles miezul. Cu noi trebuie să ne
luptăm o viață, până ajungem la El. Nu-i destul să nu vrei răul
cuiva și nici să-i faci un bine care nu te costă. Binele pe care
217
Mircea Bulatov
trebuie să-l facem trebuie înfăptuit în spiritul Lui, cu sacrificiu

și cu multă, multă dragoste. Doar așa vede El binele făcut de
noi… Și aici un adagio, nu sunt un creștin adevărat dacă nu mă
privește soarta celor din jur.
Din restaurant plecaseră mai toți clienții. În sala mare nu

mai era nimeni și ospătarii începuseră să stingă luminile. Era
un semn nepoliticos ca cei care mai rămăseseră la o vorbă prin
separeuri să se grăbească și ei de plecare.
Prorocul neobișnuit cu acest semn de „ospitalitate” îi spuse
lui Toni:
— Cred că suntem invitați în stradă. Se vede că felul de
manifestare al politeții nu prea s-a schimbat aici nici după ’89.
Ar fi bine să nu le dăm prilejul să-și exprime și verbal invitația.
Hai să ne ridicăm, plătesc eu…
— Te rog nu mă supăra. Ai fost oaspetele meu și chiar
dacă ai vrea să plătești tot nu poți căci cina a fost plătită
anticipat. Acum te invit să dormi la mine acasă. Ai să o cunoști
și pe Tania. Poate faci și o rugăciune pentru ea, pentru noi…
Vii?
— Iartă-mă că te refuz, dar am tras deja la hotelul din
centrul orașului. Acolo am bagajele și mă simt mai bine dacă
sunt singur. Cât privește rugăciunea pentru Tania, hai să
aplicăm procedura sutașului din Evanghelia după Luca „Ci, zi
o vorbă, și robul meu va fi tămăduit”.
— Cred că înțeleg ce vrei să faci. Dar poate Domnul să
zică despre mine cum a spus despre acel sutaș: „…nici chiar în
Israel n'am găsit o credință atât de mare.”
Prorocul, cum stătea în fața fostului ambasador, îi cuprinse
mâinile în ale lui și făcând abstracție de locul unde se afla
închise ochii și se rugă: „Doamne, ai milă de Toni și curmă-i
neliniștile. Ajută-l să vadă încă de pe acest pământ cât de mult
îl iubești și cât preț are în ochii tăi. Doar ai murit și pentru el.
Ajută-l și coboară liniștea peste restul zilelor lui.”
218
— Dragă Toni, ca această liniște coborâtă de sus să nu

plece de la tine, te ung în numele Tatălui, al Fiului și al
Sfântului Duh. Iar privitor la Tania, ai o batistă curată?
— Sigur, poftim, uite-o! Dar pentru ce?
— Dacă ai credință, și trebuie să o ai, roagă-te pentru
Tania și pentru fetele tale ca orice duh rău să plece din ele și să
se încreadă în Dumnezeu. Pune batista cu mir peste fruntea lor
și ele vor accepta, El îți va asculta ruga. Sunt sigur de aceasta.
Singurul lucru care nu mi-a fost descoperit este când se va
întâmpla această minune.
— Da, am să cred. Și chiar dacă nu o să-L primească pe
Domnul cât sunt încă cu ele, cred că se va întâmpla aceasta
după ce n-oi mai fi pe aici. Parcă ai făcut o înviere în ființa mea
și de ce nu, cred, și în familia mea.
— Toni, învierea pe care o simți acum este sinonimă cu
Evanghelia, iar Evanghelia este Puterea Lui Dumnezeu între
noi oamenii.
Ieșiră în aerul răcoros al nopții și merseră un timp

împreună, iar apoi la intersecție, Prorocul o luă spre hotel, iar
Toni spre casă. Primul se gândea că nu știa dacă or să se mai
vadă pe acest pământ, iar celălalt își aducea aminte de copilărie
și de cum îl învățase maică-sa să rostească Tatăl Nostru. Pășea
bucuros murmurând cu intonația de atunci rugăciunea
domnească. Parcă primise aripi și ar fi dorit să zboare, iar
parfumul de nard al mirului de pe frunte și de pe batista din
buzunarul de la piept îi dădea curaj, îndemnându-l să zică:
„Doamne ia-mă la Tine pe mine păcătosul… Știu că m-ai
iertat.”
219
Mircea Bulatov
Ajuns în fața blocului se opri puțin și privi spre cer. Pe

bolta senină Luna, Venus și Marte stăteau aliniate, iar din acea
direcție auzi vocea Creatorului lor și al lui: „Încă mai am treabă
cu tine. Mai trebuie să rămâi pe aici. Tu ai înviat, dar trebuie să
învii și pe alții. Nu uita și de fratele tău vitreg, nu uita! Te
aștept să vii cu el de mână. Tatăl tău vă așteaptă.”
De atunci fostul ambasador adormea liniștit chiar dacă

valvele metalice ticăiau zgomotos. Un sigur lucru nu înțelegea
Toni din răspunsul celest, care tată îi aștepta? Tatăl Ceresc sau
tatăl pe care nu l-a putut ierta.
Din când în când taina neînțeleasă căpăta deslușire.
Atunci, fostul ambasador parcă redevenea adolescentul care
l-a primit acum o viață, pe Isus în inimă, într-o bisericuță din
margine de București.
În acele clipe știa, era sigur, că acolo Sus era așteptat și de
tata și de Tatăl căruia îi datora această împăcare târzie.
SFÂRȘIT
220
Cuprins
Semnalmentele călăuzei ............................................................ 9

Pe buza de sus a peștelui ......................................................... 13
Când rănile sunt uitate ............................................................. 43
Ai note de zece, nu și cravată de pionier ................................. 51
Fașa orgoliului, refugiul trufiei ............................................... 77
Chiar vrei să fii slujitorul Meu? .............................................. 97
Greșelile mă fac mai isteț sau mai înțelept? .......................... 111
Ești împotriva regimului? ...................................................... 121
Din nou la Tokio via Malaezia .............................................. 131
Respectă-mă măcar din teamă! ............................................. 149
Nu Manila, da Amman .......................................................... 173
Când se ridică poduri pe margini de prăpastie ...................... 185
Lilit și puterea unei iubiri târzii ............................................. 191
Mândrie, te urăsc! .................................................................. 203
O ciudată întâlnire târzie ....................................................... 209
221
Mircea Bulatov
Cărți de același autor:
METASTAZA – 2019 – roman fluviu

Este scris ca un protest calm împotriva comodității
din noi, care refuză oboseala deschiderii sertarelor
prăfuite cu amintiri stânjenitoare din perioada
comunistă și nu numai. Pare un jurnal scris aiurea,
într-un timp dus-intors, al autorului și al altora, ce s-au
luptat, de multe ori învinși, să nu ne scufunde în
uitările unui neam aruncat în moara lui a fi.
FRUMOASA – 2020 – roman de dragoste

Este povestea unei tinere care a căutat iubirea pe
vremea steagurilor roșii, dar nu a găsit-o decât târziu
sub forma ei perfectă, DRAGOSTEA, primită ca un
dar de Sus, de la Acela pe care l-a uitat în tinerețe.
Mircea Bulatov
Adresă email: mircea_bulatov@yahoo.com
222

Proorocul Si Ambasadorul Public Corectat Cop

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proorocul Si Ambasadorul Public Corectat Cop

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROROCUL și AMBASADORUL

Dedic această carte eroilor principali.

Coperta și tehnoredactarea: Mircea Bulatov

„Nicăieri nu este prețuit un proroc

Ambasador. Persoană incomodă

Această carte nu s-ar fi scris fără povestirile și notele

Acum, în această pandemie, când lumea întreagă se zvârcolește

Pentru a nu cădea, ca și mine, în această abatere, dă-mi voie

L iniștea din jur suna a Chopin, a nocturnă. Doar apa,

Pentru întâlnirea cu ea m-a ajutat adesea, cum a ajutat și pe

Dragul meu cititor, pentru a nu rata o astfel de întâlnire, mă

Posibil ca pentru cei prea tineri, astfel de amănunte, la

Și astfel de proroci, de cunoscători ai voiei Lui, ne sunt

Atunci, de ce Moise, care a fost un zelos executant, un lider

Mar_6:4 Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este disprețuit

Pe buza de sus a peștelui

Din primăvară până-n toamnă dogea tot felul de butoaie și

de lei pe care o întinse Maidăi și așeză ciubărul beteag sub

Timp de două zile, cât trecu până ce Maida se duse să-și ia

Maida o cuprinse grijuliu, cu amândouă brațele, ca pe un

O deschise la întâmplare, iar ochii i-au picat pe „Atunci

Până-n toamnă Maida nu–și găsi astâmpărul. Cu noaptea-n

Veni și toamna, iar Maida își pregăti din vreme desaga

Tot drumul Maida și dogarul numai despre carte discutară,

uși destul de îngustă și nepotrivită pentru una de intrare. Totul

scumpă, zise domnul cel mititel, punând pe masă câte un

Cumpără bilet la clasa a doua pentru trenul de dimineață,

Nici în primăvara următoare și nici în celelalte, bătrânul

Le aduceau la târg, sau chiar în sat, gaborii tinichigii când

Înainte cu o săptămână de sărbătoarea Floriilor din 1929,

— Tot ce i-a spus până acu’ s-a adeverit. Ai să crezi când

Dădea spre miezul nopții când căruța mânată de bărbatul

— Încă nu, dar să nu-l duci și pe el în rătăcire pe la abătuții

casă…” Le asculta sfaturile, dar nu le împlinea. Prea își iubea

Lunga vară furtunoasă, în familia Maidăi, trecu lăsând locul

Deși hotărâse să nu mai intre în birt, ca să nu se trezească

— Hei! Nu mai suntem ortaci ca-n armată? Te-ai dat după

chiar haosul. Dubla de porumb sau de grâu n-o să mai aibă

Pentru Maida urmară câteva zile de post negru și rugăciuni.

— O să ai, după ce-L lași să fie stăpân pe voința ta, să

Multe se schimbară în familia lui Zoran din acea dimineață

Cei de la birt râdeau de el clevetind: „Geaba are pământ

În 1939 la începutul lui septembrie, Zoran citi în

Nopți întregi le petrecea în genunchi, rugându-se pentru

A doua era dragostea față de maică-sa de la care îndrăgise

La oraș dezbinau lumea împărțind-o pe clase și profesii.

Popa le zisese mirenilor că n-au ce căuta la înmormântarea

Mai toți sătenii pășiră în anii ’50 cu stângul și păreri de rău.

După înființarea CAP-ului, mârșăviile și josniciile deveniră

Pe Maida, ce stătea cu nepoțelul în brațe, o podidiră

— Unde vrei să pleci? întrebă mezinul, gândindu-se că

Nu peste multă vreme Maida păși pe porțile de mărgăritar.

Cu un an înainte, pastorul aflase că la colectivă se primise

Aducea cu bâzâitul bondarilor de pământ pe care îi

— Care cai? În sat nu mai sunt… Înseamnă că ați fost la

Când rănile sunt uitate

Numeroși basarabeni, refugiați în patria mamă după raptul

Partea lui de casă o închiriaseră lui Pascale la un preț

Când tramvaiul pornea agale, Toni alerga înainte și se

După ce o deschise, lăsându-l pe frate-su înainte, dădu să

Ascunși într-un stog de coceni, cules devreme pentru nutreț

Nici cei doi curioși habar nu aveau de intențiile acestuia,

Câteva săptămâni copiii nu mai ieșiră la joacă. Părinții îi

Echipa din care făceau parte Toni și Andrei, în meciul care