~1~

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

KESSY ELLYS NYCOLLAS
     Foky : o iubire carmică / Kessy-Ellys Nycollas. - Petroşanu :
Editura Lucval & Ken, 2022

     ISBN 978-606-95303-8-2

821.135.1

Întreaga responsabilitate pentru conținutul acestei cărți

aparține autorului.

Copyright 2022, Kessy-Ellys Nycollas. Această carte

este protejată de drepturile de autor.

Imagine copertă: sursa internet

Redactare copertă: Kessy Ellys Nycollasa

Redactor: Kessy Ellys Nycollas

Corectura aparține autorului.

Comenzi la tel.0722755396

Email: redactialucval@gmail.com

lucvalken@gmail.com – www.libraria-luceafărul.ro

Pentru solicitări de publicare vă puteți adresa editurii,

pe E-mail: lucvalken@gmail.com

Editura LUCVAL&KEN

~2~
~3~
,,Vine o vreme când cuvintele se termină. În acel
moment liniștea începe să povestească.”

Iubește-mă sau urăște-mă...

Ambele sunt în favoarea mea...
Dacă mă iubești voi fi mereu în inima ta.
Dacă mă urăști voi fi mereu în mintea ta.
-William Shakespeare-

,, UNEI IUBIRI ETERNE”

~4~
 IUBIND ȘI DĂRUIND

Și de această dată, scriitoarea Kessy Ellys

Nycollas ne face o frumoasă invitație la iubire, la a
dărui din ceea ea însăși este, așternând cuvintele
în pagină spre a-și găsi liniștea, povestind amintiri
păstrate cu grijă în suflet, unde au prins rădăcini,
iar acum se vor dăruite.

Amintirile curg firesc, reînviate, în ciuda

trecerii timpului, demonstrându-ne încă o dată ce
frumoasă e iubirea aceea simplă și pură, care
dăinuie!

Copilăria marcată de boala mamei, pe care o

descrie „suflet rănit, abandonat, trădat, nefericit”,
abandonul tatălui la 2 ani și jumătate, bunica, apoi
ea elevă, el soldat, viața cu misterele și surprizele
ei, intrigi, prietenii adevărate sau false, anii de
școală, căsătoria, toate devin lucruri pe care le
păstrează în suflet și care „nu pot fi înlocuite cu
nimic”.

Concepția oamenilor de la țară despre

căsătorie, cum că poți fi fericită doar în cazul acestei
instituții, gura lumii care o speria, i-au marcat viața
pe care continuu a încercat să o înțeleagă.

~5~
 În prima parte a cărții, întâlnim un dialog
curat, ca și personajele: „Am vrut să te cunosc, îmi
eşti dragă”! sau „Ne iubeam ca nebunii, ne iubeam ca în
basmele cu feți frumoşi şi zâne”! Confesiuni
profunde, care te acaparează, legate de „copilăria
ei, de trăirile inocente”, sărutul amețitor al lui
Foky… lupta sa lăuntrică, toate te conduc pe un
drum imprevizibil, alături de autoare.

Întâlnim povestioare cu tâlc pentru „găurile”

rămase în suflet… sau învățăminte: „pentru a şterge
greșelile vieții, nimeni nu a fost capabil să inventeze
nimic”, fleșuri de viață, personaje frumos constru-
ite, dornice de o „poveste de iubire”, amintiri hazlii.

Povestea te fură pe negândite și te

transformi repede în personajul principal al cărții,
care te trece prin stări antagonice, cu trăiri adânci,
pe care încearcă să le înțeleagă.

În ciuda a toate dezamăgirile, iubirea

triumfă: „Te iubesc, pentru că printre toate iluziile
false, mi-ai furișat în suflet și un adevăr, acela că
fericirea nu este decât temporară și că indiferent cu cine
încerci să fii fericit/ă... nu vei reuși deoarece (nu cunosc
motivul) iubirea nu se înmulțește ci dispare!”

~6~
 Ce frumos ar fi să putem păstra mereu în
suflet „doar partea cea mai frumoasă dintr-o poveste de
iubire nebună!”
Autoarea trăiește cu o inimă incompletă, cu
bucăți din sufletul ei dăruite iubitului, pe care îl
caută uneori printre frunze și cuvintele pe care i le
scrie. „Sufletul mi l-ai luat cu tine, pentru că era deja
amestecat atât de bine cu al tău, încât niciodată nu ar
mai putea fi separate”.
Uneori, cum de altfel și recunoaște, ea iese
în calea amintirilor și le dă ordin să fugă sau îi
comandă minții să uite... Ea speră ca iubirea lor să
se desăvârșească măcar în altă dimensiune: „cu
speranța că acolo vom putea fi, pentru totdeauna,
împreună… sper că ne vom căuta acolo sus și că vom fi
veșnic doi îndrăgostiți fericiți”.

Ea însăși este într-o continuă schimbare, se

adaptează situațiilor, scrie la celălalt capăt al
iubirii, care nu poate fi uitată.

Ni se relevă matură și conștientă: „Ai plecat

luând o parte din sufletul meu”… „Acum tot ce mi-a
rămas este lucrul cu mine, în partea nevăzută a
lucrurilor, acea parte interioară necunoscută lumii, dar
în buna parte nici mie”.

Terapia Tehnica ThetaHealing vine în

întâmpinarea ei prin învățarea tehnicilor de
~7~
vindecare și a înlocuirii programelor implementate
în subconștient.

Ne vorbește despre „alte  arhetipuri care îți

guvernează psihicul fără ca tu să realizezi acest lucru,
poartă un dialog cu „un necunoscut spirit divin”….
definește sufletul, ca fiind „spațiul în care sălășluiește
puterea noastră personală”.

Dialogul cu Creatorul este firesc: „Mulțumesc

neîncetat A toate Creatorului, pentru răgazul acordat
vieții de a putea experimenta libertatea spiritului și a
sufletului, libertate către care ar fi bine să poată tinde
fiecare femeie”. Încearcă să înțeleagă lecțiile pe care
Dumnezeu i le-a așezat în cale, în care „Ceea ce nu
înțeleg este legat de faptul că m-a îndepărtat doar fizic,
în timp ce sufletul a rămas acolo”.

Situată între suspans și certitudine, între real

și imaginar: „TE-AM SUNAT ! Sau poate că nu!”,
între hazardul exterior și liniștea interioară pe care
o caută, trage concluzii tranșante și realiste: „Ca să
înțelegem iubirea, avem un singur exemplu clar.
Dumnezeu ne iubește pe toți, nu ne atinge, nu îl vedem,
nu locuim împreună. Ne iubește și punct”… Ea crede
că Dumnezeu alege și face oamenii să se
întâlnească.
Concepțiile proprii sunt bine conturate și
argumentate: „fiecare persoană vine pe  aceste pământ
~8~
cu un  bagaj de cunoștințe din viețile anterioare, cât și
cu o zestre unică compusă din abilități, talente,
înclinații, intuiție  și instinct. Tot ce ne rămâne nouă, ca
indivizi, este să ne dezvoltăm capacitatea de identificare
a acestora, ca mai apoi, să le putem folosi în serviciile
oferite oamenilor, că tu nu ești un obiect de vânzare și că
ești o ființă de valoare”.

Ne vorbește, despre faptul că „Greșim prea

des!”, despre „colivia strâmtă în care, în mod
inconștient, nea înghesuit  regulile societății”, unde
„Îngerii  răului sunt printre noi, au același chip și
înfățișare”. Declarații dezarmante… în fața cărora
rămâi mut. Ne vorbește despre iubirea divină,
despre sufletul pe care ar trebui să-l crezi când îți
spune ceva, mintea fiind mereu cea vinovată.

Recunoaște că a fugit din poveste

înspăimântată și a ales iubirea pură, puternică,
care să o stăpânească tot restul vieții. Printre orgolii
și energii ale cuvintelor care nu mai puteau fi
rostite, discerne calea, ascultându-și intuiția.

Își pune întrebări profund existențiale: „Cine

suntem? De unde venim? Unde ne îndreptăm? Întrebări
la care poate că nu vom primi răspuns niciodată”.
Încearcă să găsească sens pentru trăirile din viața
ei: „Am curajul să cred că oricât de tare fugim, fugim
degeaba și că oriunde am ajunge, Karma se ține scai de
~9~
noi, ne va fi mereu pe urme și va avea grijă să ne
amintească tot ceea ce am făcut în decursul anilor trecuți
sau poate chiar și în alte vieți trăite anterior și să nu ne
ierte de datorii, obligându-ne să le plătim într-o formă
sau alta”…

Trage concluzii pertinente: „Subconștientul

nostru știe mai mult, dar ne fierbe sufletul până îl va
purifica!” … „Instinctul vine dintr-o altă viață, o viață
în care sufletele noaste s-au cunoscut și s-au iubit, iar
povestea a rămas neconsumată. Suflete, din familia de
suflete, care se caută necontenit, se recunosc atunci când
ajung față în față, dar nu înțeleg ce se întâmplă”.

Se simte liberă și înțeleaptă: „frica de

responsabilități ne face să ne blocăm abilitățile și
talentul”… „sunt atât de liberă, încât acționez bazată pe
instinct și intuiție, pe ceea ce pot, știu și îmi doresc să
fac, fără a fi îngrădită de nimeni. Mi-am descoperit
puterea sufletului”…

Un volum confesiv în care autoarea își

dorește ca cititoarele să învețe din greșelile
ei. „Talentele, valorile, visurile, ideile, puterea, timpul și
plăcerile mele, NU SUNT DE VÂNZARE! Mai ales
sufletul”. Te transpune în situații în care te regăsești:
„fiecare dintre noi am vândut sau pierdut părticele de
suflet”, la care eu adaug că nu oricine poate să-și

~ 10 ~
recapete în întregime sufletul dăruit, furat sau
pierdut, conștient sau nu, altora.

O carte scrisă frumos în care psihologicul

primează, presărată cu comparații surprinzătoare
care emoționează: „Dragostea a căzut peste mine ca un
fulger peste copac. Această experiență m-a smuls din
rădăcini, dar mi-a mai rămas încă vlăstare verzi”; „mă
simțeam ca o insectă atrasă de parfumul unei flori
carnivore”; „este aşa cum stă ursul în hibernare”; „voi
funcționa asemeni unei mașini cu frâna de mâna trasă”;
„femeia este asemănătoare cu pisica. Are în ea nouă vieți,
ba chiar 10 și jumătate” sau expresii din popor: „nu s-
a găsit hoțul cu prostul” și construcții estetice
deosebite: „simțeam că mă doare liniștea din jur”,…
sau „Iubirea este lacrima care se prelinge printre
versurile unei poezii în care îți descrii durerea și
iubirea”.

O scriere frumoasă, confesivă, plină de

empatie și noimă, într-un stil propriu, care ți se
așează în inimă, regăsindu-te ca și autoarea în
căutările ei. O bucurie împărtășită într-un joc al
mulțumirii și al recunoștinței.

Cartea este o terapie pentru suflet, o

pledoarie pentru iubirea adevărată, pentru
libertatea femeii, a spiritului ei, toate sub
binecuvântarea divină: „Iubirea transcende toate
~ 11 ~
lucrurile cu care o confundăm, iar relațiile bazate pe
iubire adevărată sunt foarte rare”. În  „dragostea la
prima vedere”, sufletele se recunosc și (re)trăiesc
împreună experiențe deja cunoscute!.. „Iubirea este
acceptare”… „Dragostea este indescifrabilă, greu de
suportat, dar atât de frumoasă!... Puterea de a da
libertatea sufletului iubit să își urmeze calea, este
iubire”.

O invitație la reflecții față de această lecție

profundă și înaltă, pe care o avem de învățat în
această viață.

Ce frumos ar fi dacă am putea intra unul în

viețile celuilalt, văzând divinul din el, o desăvârșire
a unuia prin celălalt, o întrepătrundere de câmpuri,
un transfer de înțelegere și de inspirație.
Ființa divină din noi doar iubește. Să iubim
și să dăruim! Să creștem raiul din sufletele noastre!
Asta ne transmite autoarea cărții!
Iubirea adevărată doar eliberează și oferă, nu
pretinde nimic. Fericirea adevărată nu ține de ceva
din afară, ci să fii fericit cu tine. Devino pace, ca să
aduci pacea, devino iubire, ca să aduci iubirea,
toate într-o armonie divină. „A iubi” înseamnă a
elibera, a-l lăsa pe celălalt să fie liber, împreună
înflorind în iubirea lui Dumnezeu față de noi.

~ 12 ~
 Încă o dată autoarea și-a dovedit înclinația ei
artistică pentru stilul epic, așa cum am anticipat și
am spus și cu alte ocazii.
Mulțumim autoarei Kessy Ellys Nycollas,
pentru acest minunat periplu spiritual, dorim viață
lungă cărții prin cititorii ei și așteptăm cu interes
următoarele apariții editoriale.

AURELIA RÎNJEA

~ 13 ~
~ 14 ~
Când

Când ai pierdut cu demnitate

Și lupți fără să cazi învins

Neobosit drumul străbate

Chiar și atunci când soarele-ți e stins

Când nu mai vezi în zare prea departe

Și crezi că drumul ți s-a-nchis

Nu înceta să lupți cu demnitate

Nu te lăsa să cazi învins

Când ochii nu mai pot scruta

Și depărtarea-ți pare prea departe

Luptă înverșunat și nu abandona

Mai scrie-o filă într-o carte

~ 15 ~
Când ochii tăi (deschiși) nu deslușesc

Nimic din tot ce le apare-n drum

Închide-i, ei închiși citesc

Prin ochii minții chiar și-n scrum

Când simți mult prea departe depărtarea

Și-ți pare-a fi străin de toate

Cu ochii-nchiși aduci aproape zarea

Și tot ce crezi că-n veci nu se mai poate

Închide ochii și privește-te în suflet

Acolo vei găsi tot ce-ai pierdut

Și-ai să auzi cu siguranță glasul

Ce multă vreme a tăcut

~ 16 ~
Acolo îți vei regăsi iubirea

Exact așa cum ai pierdut-o

Dar ia aminte să nu te pierzi cu firea

Căci timpul nu a-mbătrânit-o

Când depărtarea-ți pare că-i nedreaptă

Și-ncerci să o urăști pentru distanță

Stai liniștit doar un minut și vei primi

Tot ce-ai crezut pierdut în viață

În depărtare dorul se-nmulțește

Iubirea tot mai mare crește

Dorințele mai tare se aprind

Iar toate la un loc zarea cuprind

~ 17 ~
Reduc distanța și scurtează drumul

Și-mprăștie dintre noi fumul

Căci depărtarea nu ne-ndepărtează

Ne ține mintea veșnic trează

Iar sufletul încărcat de dorințe

În minte ne apar noi năzuințe

Și vom pricepe într-o zi neașteptat

Că depărtarea ne-a apropiat

KEN/ISCHIA

22.11.2014

~ 18 ~
 Prima iubire și ultima

Nu știu cât adevăr a deținut cel care a

spus ,,Prima iubire nu se uită niciodată.” Oare, să fie
datorită faptului că, la vârste fragede nu prea ştim
să minţim, să dezamăgim. Oare, aceasta să fie cauza
care face ca primii fiori ai iubirii, să fie atunci, atât
de puri, de sinceri și atât de frumoşi! Când suntem
foarte tineri nu știm să gândim prea mult și facem
și spunem doar ce simţim, cum iubim şi cam atât.
De aceea ni se pare atât de unică prima iubire,
deoarece ea rămâne pentru tot restul vieții atât de
sinceră și curată trăind-o cu o intensitate maximă.

,,Să fie oare adevărat că fiecare dintre noi nu poate

iubi cu intensitate decât o singură dată în viaţă?”
Rămâne acea iubirea din copilărie ori adolescenţă
prima şi ultima? Pentru mine este clar faptul că
prima iubire a rămas și este încă, cea mai şi cea mai
puternică și pură dintre toate și asta poate că doar
ea a avut prilejul să se bucure de inocența mea fără
o altă cale de întoarcere. Aşa se face că anii mi-au
trecut, am ajuns deja bătrână, dar mai suspin încă,
foarte des, cu nostalgie când mi-o amintesc. Pentru
mine acea primă iubire a rămas unică. Ori de câte

~ 19 ~
ori am avut curajul să mă amăgesc într-o nouă
iubire, nu am făcut decât să îmi pun pe jar sufletul
care prin puterea minții nu putea vedea nici o clipă
persoană reală. Întotdeauna îl iubeam tot pe el.

***

Eram doar o puştoaică atunci când l-am

întâlnit pe Foky, el fiind primul băiat de care m-am
îndrăgostit nebuneşte, prima și ultima mea iubire.
,,Cel puţin aşa credeam pe atunci.” Sfârșitul a venit
forțat prin tăcerea lui bruscă. Ne-am cunoscut în
luna august 1970 și am sfârșit în februarie 1972.
Atunci mi-am spus că oricum nu aveam la ce să ne
așteptăm mai mult. Eu cel puțin eram un copil care
nu prea știa ce își dorește, el un bărbat de acum, cu
armata terminată. ,,Eu aveam 17 ani, iar el 22.” O
dată cu terminarea stagiului militar a murit și
corespondența dintr noi. El era militar la Buzău, eu
elevă la Galaţi. Planurile noastre de viitor erau să
ne întâlnim în București, după ce terminam și eu

~ 20 ~
studiile și să ne căsătorim însă, măria să, după
armată, a rămas în Buzău, fapt care a făcut să simt,
la aflarea veștii, că ceva sa rupt în sufletul meu. Am
avut o perioadă destul de grea. Urmau examenele
și eu, în loc să mă pregătesc pentru ceea ce urma să
fie, stăteam ore întregi în care îmi puneam o
mulțime de întrebări și plângeam. Mă tâmpea
gândul că sunt părăsită dar mă îmbărbăta situația
că eram încă domnișoară. Această stare mi-a dat o
putere nebănuită care m-a ajutat să îmi revin și să
mă pot pregăti pentru examene. Din partea lui
tăcere de mormânt. Prietena și colega mea care îmi
făcuse cunoștință cu el, tăcea și ea și în plus părea și
satisfăcută sufletește de durerea mea! Cum eu nu
duceam lipsă de admiratori, am început să primesc,
pe neaşteptate scrisori de la un tip, Gică Petre, dar
am cunoscut și un băiat mai mic decât mine cu un
an, Petrică Marinescu, tulcean din comuna
Izvoarele. Prietenia mea cu el mi-a adus multe
satisfacții. Era un băietan extrem de timid. Îmi

~ 21 ~
amintesc că, fiind plecați într-o excursie, ne-am
așezat împreună pe două locuri aproape ultimele
din acel autocar unde am putut să ne strângem
mâinile, să ne strângem în brațe și să ne sărutăm.
Când ne-am văzut în următoarea zi, de după
excursia aceea, el avea o beșică pe buza de jos. Ha!
Ha! Ha! Era ștampila sărutărilor mele pentru că el
atunci a învățat să sărute. El a fost pentru mine un
balsam sufletesc. Ne întâlneam și mergeam în
parcul de pe B-dul Republicii din Galați unde ne
căutam mereu o bancă mai retrasă, feriți de ochii
curioși, ca să ne putem săruta în voie, ca doi
nebuni. Mergeam cu el la plajă, pe plaja lacului
Brateș. Intram în apă unde el mă lua în brațe și mă
strângea cu putere la piept simțindu-l cum se
excită... însă eu, fată cuminte, îl rugam să fie atent și
să nu își bată joc de vreo puștoaică fără minte. Era o
lecție pe care mie, mi-o preda mama, ori de câte ori
avea ocazia. Ea spunea: - să nu te lași înșelată de
nici un băiat, oricât de mult ai simți că îl iubești.

~ 22 ~
Făcând această greşeală, nu vei mai putea să fii
fericită niciodată pentru că, soțul tău va avea
motive să te jignească pe această temă, întrebându-
te cine a fost fericitul și dacă era mai bun la pat
decât el. Povestea asta a fost ca o sperietoare pentru
mine, care m-a ajutat să stau departe de astfel de
ispite.

A venit sfârșitul anului. Eu am terminat. Am

susținut examenele, am terminat cu media 8,65. Se
putea și mai bine dar a fost ok și așa după tot ce
trăisem în ultima perioadă. La plecare mi-am luat
rămas bun de la Petrică, cu promisiunea că eu îi voi
trimite prima scrisoare. Nu a fost așa. Nu i-am mai
scris niciodată și nici de la el nu am mai avut nici o
veste deoarece nu avea adresa mea.

Revenită în satul natal au început să mă

bântuie amintirile din nou. Amintirea primei iubiri
nu îmi dădea pace. Timpul nu mă ajuta să îl uit.

~ 23 ~
Tăcerea continua să apese din ce în ce mai greu pe
umerii mei însă starea mi-a fost tulburată de o
scrisoare trimisă de Gică în care îmi spunea că s-a
liberat și că a venit cu serviciul în București. Deși
era născut la noi în comună, era plecat cu familia de
la vârsta de şase ani în Vulcan-Hunedoara.

Întorcându-se în locurile natale la 19 ani,

am reușit să facem cunoștință și atât. El a plecat
după câteva zile, eu am rămas și de atunci nu am
mai știut nimic despre el până prin lună martie
1972 după ce Foky mă părăsise subit, dar știți cum
se spune: - cine pleacă, lasă-l să plece și nu îi căuta
vină deoarece, pleacă pentru a lăsa locul liber.
Poate că a fost mâna destinului, care a uneltit prin
diverse mijloace, la întreruperea frumoasei povești
de iubire pe care o aveam cu Foky pentru a crea
cale liberă noului venit.

~ 24 ~
 În scurt timp, după ce am ajuns acasă, a
apărut în comună. Venea din București, la sora lui
mai mare cu zece ani, care își cumpărase, nu de
mult, casă într-un sat vecin, aparținător comunei.
,,Au început vizitele.” Venea duminicile să mă ceară
de soție cu toate că eu stăteam departe. Nu
puteam să simt nimic pentru el însă, mama, îmi tot
împuia capul cu tema măritișului, spunându-mi că
sunt prea tânără să înfrunt singură viața de
București, pentru că aveam repartiție acolo și
trebuia să mă angajez. În plus, tot mama spunea că,
salariul meu va fi foarte mic la început și că îmi va
fi greu să plătesc chiria și să mă descurc de una
singură. Cum eu nu puteam să ies din cuvântul
mamei începusem să mă obişnuiesc cu ideea că în
doi îmi va fi mai bine, că voi avea soțul meu care să
mă protejeze și cu care să împart orice problemă la
doi. Amintirea primei iubiri nu îmi dădea pace,
însă, odată cu trecerea vremii speram că se va așeza
uitarea.

~ 25 ~
 La un moment dat ca să fie treaba și mai oablă,
precum covrigul, primesc o scrisoare de la Foky
care venea să mă informeze că de acum este în
București și mă poate aștepta oricând. Situați m-a
pus pe gânduri. Eram între ciocan și nicovală însă
în scurt timp mi-am revenit și am decis: - mă mărit
cu Gică. Sunt domnișoară și mă pot căsători cu cine
vreau eu. Cu toată iubirea pe care încă i-o mai
purtam, nu am putut să mă împac cu gândul că am
fost abandonată. Am luat hotărârea să mă
căsătoresc, dar a fost o ambiție.

După ce căsătoria a fost parafată și de părinți,

așa cum se impunea pe atunci, am plecat împreună
cu viitorul soț, la București unde, el locuia în
apartamentul unei verișoare singure, fără copii și
care, îi promisese, că îi va lăsa lui casă. Acolo am
avut parte de o surpriză neașteptată. Gazda nu îl
mai accepta să locuiască în casa ei, căsătorit.

~ 26 ~
 ,,Lucrurile începeau să se complice.” A intervenit
atunci o altă verișoară care le-a spus amândurora
categoric: - dacă ea nu este acceptată aici, în această
seară va dormi la mine, iar mâine, se va întoarce
înapoi la țară. Eu nu sunt de acord să se întâmple
mai mult între ei doi, să vă bateți joc de ea. Fata va
dormi la mine iar mâine va lua drumul înapoi. Așa
am făcut. Și eu am fost de acord întru totul cu Filița.

El a rămas în acea noapte la Miuța dar a venit

luni, dis de dimineață, să mă convingă, să mă întorc
peste o săptămână, deoarece va rezolva totul. Acea
săptămână m-a pus din nou între ciocan și nicovală.
M-am frământat toată săptămâna. Mă încerca
gândul să abandonez această poveste, să îl iert pe
Foky și să ne continuăm povestea noastră de iubire
nebună, însă ceva nu mă lăsa. Promisesem lui Gică
că mă întorc peste o săptămână și nu puteam să îmi
încalc cuvântul. Era ceea ce mă durea cel mai tare
în povestea cu Foky. Mă dureau mulțimea de

~ 27 ~
promisiuni și abandonul și nu voiam să fiu și eu la
fel.

Duminica următoare am plecat la București

unde Gică, m-a întâmpinat spunându-mi senin că
nu a rezolvat nimic cu Miuța și că m-a așteptat să
căutăm împreună o chirie. Derutată, dezamăgită,
nu am renunțat și am plecat împreună să căutăm.
Nu îmi mai amintesc cum, am ajuns pe str.
Rădăcini, cartierul Rahova sau Ferentari, mai
degrabă, deoarece strada era o străduță mai îngustă
care făcea legătura între str. Sălăjan și Piața
Ferentari. Aici, gazda ne-a prezentat o cameră și un
hol fără sursă de căldură, fără bucătărie, cu toaleta
în curte... dar am acceptat. Nu știu ce m-a putut
determina să accept dar am făcut-o. Am și rămas
acolo peste nopate, acea noapte în care eu mi-am
oferit virginitatea unui bărbat care nu ar fi meritat,
dar nu aveam de unde să știu eu asta, atunci. Așa
am ajuns căsătorită cu acte în regulă cu un bărbat

~ 28 ~
despre care nu știam mai nimic. Eram convinsă că
iubirea mea pentru Foky va rămâne doar un vis
frumos, numai de mine ştiut, dar viața mi-a
demonstrat că primă iubire, nu se uită niciodată.
Șederea mea în București a fost foarte scurtă. La
scurt timp după căsătorie am avut parte de vizita
surorii lui mai mari, Emilia, care s-a arătat extrem
de nemulțumită de condițiile în care locuiam și
care, întoarsă la Vulcan, a povestit părinților despre
situația în care suntem și au decis să ne audă la un
telefon. Cum pe atunci nu erau telefoane cum sunt
acum, a trebuit să mergem la Palatul telefoanelor
care era singurul punct deschis și care putea oferi
servicii telefonice duminica. Ne cunoscând foarte
bine orașul nu am ajuns la ora indicată și astfel nu
am putut să ne auzim, fapt care l-a determinat pe
domnul meu să mă aducă în liniște acasă, ca mai
apoi să dispară. Pentru început am crezut că este la
bufetul din colțul străzii Sălăjan pentru că începuse
deja să își de în vileag patima alcoolului. Am

~ 29 ~
pregătit cina, m-am schimbat în pijama și am luat o
carte să citesc până se întoarce. Am adormit cu
lumina aprinsă și cartea pe piept. Când m-am trezit
era deja ora 02:30. Atunci mi-a trecut prin minte să
verific banii pe care îi adunam într-un dulap
pregătindu-ne de iarnă. Lipseau 250 lei. Bani lipsă,
ora trecută de miezul nopții, soțul nicăieri. Atunci
mi-am dat seama că a plecat în Valea Jiului fără să
îmi spună nimic. Nu știam ce să fac? Eram singură
dar mi-am văzut de treburile mele. Am mers la
serviciu însă tăcerea lui mă deprima din ce în ce
mai mult de la o zi la altă până joi când m-am trezit
cu el la poarta instituţiei la care lucram. A venit să
îmi spună că a venit să își facă lichidarea deoarece
este nevoit să se întoarcă la mina cu care avea un
contract ne finalizat iar eu, dacă vreau să îl urmez
bine, de nu, pot rămâne în București. Spunea asta
pentru că știa de înțelegerea avută cu părinții mei
care, singurul lucru pe care i l-a cerut când au
acceptat să ne căsătorim a fost să nu mă ia din

~ 30 ~
București. Fără să cer părerea nimănui am decis să
îl urmez. Nu știam unde voi ajunge însă faptul că
eram deja însărcinată m-a determinat să uit și eu de
promisiunea făcută părinților și să îi spun că îl voi
urma. Pe lângă decizia mea au mai intervenit și
insistențele tatălui lui care, ne mai având răbdare a
venit la București să ne ia. Așa am ajuns în Valea
Jiului pe data de 05.10.1972 când am coborât pe
peronul gării din Vulcan ca mai apoi să ajung într-o
casă de colonie (o cameră și o bucătărie) unde
locuiau socrii mei împreună cu cumnata Emilia
despărțită de soț și un frate mai mic Titi care în acel
moment era militar. De aici a început calvarul, nu
că în București eram fericiți dar aici era iadul. Socru
beat non stop, soțul la fel, soacra și cumnata nu mai
știau ce să inventeze să mă determine să plec, eu
derutată până la Dumnezeu pentru că eram singură
cuc, nu cunoșteam pe nimeni, însărcinată, navetistă
între Vulcan și Petroșani (14 km). Viață tată, dar nu
puteam spune nimănui nimic. Plângeam non stop

~ 31 ~
pentru greșeala pe care o făcusem dar și de faptul
că nu mai vedeam nici o cale de întoarcere. În
15.01.1973 am primit apartament. Un apartament
cu două camere, la etajul șase în blocul B3 din
Vulcan, de pe Bulevardul M.Viteazul. Am crezut că
îmi va fi mai bine nemaifiind în casă cu socrii dar
m-am înșelat. Nu aveam nimic în casă, nu tu
mobilă, nu tu așternuturi... nimic. Economisisem în
secret 800 de lei cu care să fac rată pentru o mobilă
dar îmi mai trebuiau încă 500 ca să dau avansul,
bani pe care nu voia să mii împrumute nimeni. Cu
chiu cu vai i-am obținut într-un final de la socrii
însă a apărut o altă problemă. Ca să primesc
adeverință pentru rate trebuia să am o anumită
vechime la locul de muncă iar eu nu o aveam.
Venisem din București, cu transfer în interesul
serviciului, urmându-mi soțul însă nu aveam
vechimea necesară, timp în care instituția să mă
cunoască și să aibă încredere în mine însă,
conducerea, analizând situația, văzând clar că

~ 32 ~
aștept și un copil, a decis să îmi elibereze
adeverința necesară. Astfel am reușit să cumpăr o
mobilă în rate, la o valoare de 3000 de lei. Un
șifonier cu 3 uși și un pat dublu cu ladă la un capăt.

***

Sunt departe de locurile natale de 50 de ani. Am

crezut că voi fi fericită și că Valea Jiului îmi va
împlini visele. E drept că ar fi putut să fie așa dacă
aș fi avut lângă mine un bărbat muncitor, familist
dar nu a fost. Doar cine a trecut prin astfel de
experiențe mă poate înțelege cât de greu mi-a fost
singură, tânără, printre străini. Aici chiar și
amintirile m-au durut mai tare. În iarna anului 1974
destinul mi-a scos în cale pe nimeni altul decât
Foky care mi-a tulburat mintea și mi-a împovărat și
mai tare sufletul. Din nefericire povestea noastră a
continuat să ardă mocnit și la distanță. Nu se mai
putea face nimic. Eu aveam primul copil iar al lui

~ 33 ~
era pe drum. Dragostea noastră nebună acum se
împărțea la șase. Doamne și noi care credeam că va
fi numai a noastră până la moarte.

Reîntâlnirile de peste ani au fost mereu ca o

gură de oxigen care au reîmprospătat sufletul, au
trezit amintirile și au reaprins iubirea.

Te voi iubi mereu

Au trecut anii, însă sufletul meu te păstrează

încă acolo, în acel loc de cinste pe care ai reușit să îl
câștigi. Te păstrez așa cum te-am cunoscut. Un
tânăr șaten cu ochii verzi și păr ondulat, cel de al
doilea fecior din cei cinci ai unei familii modeste, de
la țară. Te iubesc, fără să mă gândesc ca între noi să
fie și altceva. Vreau să păstrez iubirea aceea fără
interese, fără așteptări, fără declarații și dezamăgiri.
A fost cea mai frumoasă iubire! Te iubesc pur şi
simplu. Iubesc amintirile frumoase care îmi
stăruiesc și acum în minte, nealterate. Nu pot uitat
serile în care ne întâlneam în poarta casei părintești,

~ 34 ~
iar tu mă învățai să sărut și mă sufocai strângându-
mă la piept. Mă sărutai pătimaș cu scurte pauze de
respiro. Simt și retrăiesc adesea momentele
petrecute sub salcia pletoasă de pe malul Prahovei,
în mica pădurice Sultană, care străjuia la apus, satul
meu natal. Eu, o fetișcană cu părul împletit codițe,
tu, tânărul îmbrăcat în haină militară care primea
un bilet de șase ore în oraș, dar care urca în tren și
fugea acasă, să mă revadă, să mă țină în brațe și să
mă sărute preț de câteva minute, conștient fiind că
la întoarcerea în unitate te așteptau câteva ore bune
de arest. Te iubesc, pentru noaptea petrecută
împreună, tu soldat, eu elevă. O noapte fierbinte,
dar pură în care ai avut puterea să mă iubești cu
respect, spunându-mi că de restul vom avea timp
toată viaţa. Îmi amintesc și acum de acea cameră,
de acel pat, dar și de scrisoarea în care îmi spuneai
că ai fost atât de fericit și că acea noapte ai trăit-o ca
și cum am fost cu adevărat soț și soție, chiar dacă
acel ceva nu s-a întâmplat. Aud după atăția ani
pașii tăi sacadați, zgomotul pe care îl lăsau în urma
noastră bocancii tăi de soldat, alergând cu mine de
mâna către gară. Era târziu și mă temeam că o să
pierd trenul. Trăiam o poveste despre care,

~ 35 ~
credeam atunci că nu se va sfârşi niciodată dar,
viața are misterele ei. Ne-a purtat pe drumuri
diferite. Povestea a murit subit. Timp de mulți ani
am crezut că despărţirea a fost cauzată de părinţii
lui. Stupefiată, am aflat că de fapt rolul acesta a fost
jucat de cea mai bună prietenă a mea.

Ai crezut-o și ai ales tăcerea. Ai revenit când

era deja prea târziu. Am suferit amândoi dar nu am
învinuit pe nimeni. Nimic nu se întâmplă,
întâmplător. Nu aveam drumuri comune. Fiecare
am avut un alt drum pe care nu puteam să mergem
în viață, decât separaţi. Anii au trecut. Nu mi-a fost
ușor, dar am fost obligată de viață să învăț cum să
trăiesc fără tine.

Am încercat să iubesc pe altcineva, să îmi fac o

familie, să te uit. Nu am reușit. Toate drumurile
mele duceau la tine. Te-am căutat foarte mulți ani.
Îmi doream să știu de tine, atât. Nu te-am mai
regăsit, în schimb am cunoscut un bărbat care îți
semăna oarecum sau poate doar mi se părea. L-am
iubit în locul tău! Te-am înlocuit. Regret fapta. Tu
nu poți fi înlocuit cu nimeni niciodată! În sufletul
meu, bine păzită, o ladă de zestre a iubirii pentru

~ 36 ~
tine ascunde toate amintirile, zâmbetele, întâlnirile,
plimbările, dar şi declarațiile și jurămintele pe care
ni l-am făcut, dar pe care nu am reușit să le mai
onorăm. Acolo este locul în care regăsesc de fiecare
dată oamenii și experiențele de viață, care au făcut
din mine omul care sunt acum.

Atunci mă simțeam abandonată și trădată,

lipsită de putere și încredere! Acum însă,
mulțumesc tuturor pentru tot! Datorită acelor
situații sunt femeia călită, puternică, luptătoare de
azi și am puterea să cred că totuși, ne-am ținut de
cuvânt.

Trăind despărțiți ne mai iubim încă!

Ion

Da! Un alt Ion... nu cel din romanul lui Liviu

Rebreanu. Un Ion pe care îl revăd în fleşuri
succesive, în diverse situaţii de viaţă. De foarte
multe ori mă aşez în liniştea mea şi plâng! Nu ştiu
pentru ce plâng! Nu ştiu nici pe cine sau pentru
cine, dar ceea ce ştiu foarte sigur este că acel Ion a
fost şi va rămâne un om special pentru mine, chiar

~ 37 ~
dacă viaţa mi-a demonstrat că nu este cu nimic mai
presus decât oricare altul, l-am purtat în suflet, încă
din anii copilăriei şi îl mai port și acum, acelaşi Ion!
Îi aud vocea, îl văd.
,,Dacă în zilele noastre sunt tineri care îşi doresc să
trăiască o poveste de iubire ca în filme şi nu reuşesc, eu
pot să spun că sunt un om fericit.” Am avut parte de
iubire şi am iubit în egală măsură. Da! ,,Dar a fost o
iubire pură, sinceră, platonică.” Ne iubeam şi punct!
Eram cunoscuţi în sătucul nostru din Bărăganul
însorit, ca Romeo şi Julieta. Eu Capricorn şi el
Taur... însă, pe atunci habar nu aveam noi de zodii
şi de compatibilităţi.

Totul a pornit aşa de simplu!

Eram în vacanța de vară, de la sfârșitul
ciclului gimnazial şi mergeam foarte des la o
prietenă de a mea, din satul vecin. Eram şi colege
de şcoală însă în clase paralele. Acolo m-a văzut el
pentru prima dată şi a rugat-o pe Cici, (aşa vreau să
se numească acea colegă şi prietenă a mea) să îi
faciliteze o întâlnire cu mine. El lucra. Era cu cinci
ani mai mare decât mine şi lucra pe o maşină
Buceag, la forestiera de la Snagov. Venea în fiecare
seară, după ora cinci, cu acea maşină acasă dar,
pentru mine, ora era deja una târzie şi căutam să nu
întârzii, pentru că mama îşi făcea griji, dar nici Cici

~ 38 ~
nu mi-a spus că vecinul ei, de la două case distanţă,
a pus ochii pe mine şi ar vrea să mă cunoască!
Tăcerea ei am înţeles-o mai târziu, probabil o să vă
povestesc despre asta.
Nu pot uita, o după amiază, în care s-a grăbit
să ajungă mai devreme acasă, doar, doar, va reuşi
să mă întâlnească, dar ca de obicei eu eram plecată
și a pornit cu maşina pe urmele mele. M-a ajuns
exact în poarta casei părinteşti, exact când voiam să
intru în curte. A claxonat! M-am oprit pentru câteva
clipe şi l-am privit. În acele puține momente, am
reuşit să observ doi ochi verzi, un păr şaten şi
ondulat şi o gură care îşi muşca buzele, în semn că,
te vreau, te plac, habar nu am ce a vrut să însemne,
cert este că îl văd şi acum la fel de clar ca şi atunci.
În următoarea zi a binevoit şi Cici să îmi
spună că vecinul ei doreşte să îi facă cunoştinţă cu
mine. Simţeam că şi eu îmi doresc să îl cunosc.
Auzisem despre el. Ascultam poveştile fetelor mai
mari care spuneau şi bune şi rele. Fusese un copil
neastâmpărat. Povesteau cum a urcat pe acoperişul
Castelului Lui Filites, care acum era Şcoala
gimnazială din comună, cu scopul de a fura
paratrăsnetul, că nu îi plăcea să înveţe, dar nu era
un copil prost, că este prieten cu Geta, o fată cu doi
ani mai mare decât mine, că în copilărie făcea
numai năzbâtii şi că vrând să coacă porumb a

~ 39 ~
aprins focul în apropierea unei șure cu paie, că
aceasta a luat foc riscând să se aprindă şi casa,
incident care i-a determinat pe prietenii lui să îl
poreclească Foky... poreclă care i-a rămas pentru tot
restul vieţii.
Puţine amănunte, puţine laude, sau chiar de
loc!
În acea după amiază am decis să rămân mai
mult la Cici. Voiam să îl cunosc, aşa pur şi simplu.
Nu mi se definea prea clar ce simt! Ne-am făcut de
lucru prin curtea acesteia, am cules un coş cu pere
verzi, pere de toamnă, în care îţi rupeai dinţii dacă
încercai să muşti din ele, dar noi, am făcut şi asta şi
nu s-a întâmplat nimic grav, însă am făcut-o ca să
treacă timpul.
Pe la cinci şi ceva, auzim motorul maşinii. Cici
spune: - se întoarce Foky!
Inima începuse să îmi bată mai alert, obrajii să
mi se îmbujoreze, ochii să joace în acel licăr de
fericire.
Maşina se opreşte în poartă şi coboară un băiat
nu prea înalt, îmbrăcat într-o bluză de un verde de
pădurar, cu gulerul marcat de o dungă galbenă
spre portocaliu, cu nişte pantaloni din stofa bej,
puţin evazaţi, pentru că aşa era moda acelor ani şi
cu picioarele goale. Desculț! Un ţăran ca în romanul
lui Liviu Rebreanu. Nu s-a sfiit deloc să apară aşa.

~ 40 ~
Era el, acel el natural, copilul de la ţară, cel de al
doilea copil al unei familii cu cinci băieţi, cu
probleme şi greutăți.
Ne-am dat mâna... ne-am privit preţ de câteva
clipe fără să ne spunem nimic apoi, îmi şopteşte cu
un glas calm, cald, abia auzit.
- Am vrut să te cunosc, îmi eşti dragă. Am spus
lui Cici că vreau să te cunosc, dar tu mereu ai fugit!
- Nu! Nu am fugit, ci pur şi simplu nu mi-a
spus nimic până ieri.
A tăcut, dar pe faţă i-am observat un soi de
semn de mirare!
- Nelu!
Aș dori să îmi fii prietenă! Tu ce spui?
- Nuțy!
În acest moment nu pot spune nimic.
- Mi se pare normal. Nu vreau un răspuns
acum. Dacă și tu dorești, ne putem întâlni. Ne
putem vedea în această seară, la ora 20?
- Nu știu! O să discut cu mama și dacă voi avea
acceptul dumneaei, voi ieși la poartă, nicidecum în
alt loc.
- Fac precum spui tu. Voi veni!
- Dacă la acea oră nu voi fi la locul stabilit, să
nu mă aștepți. Presupune că nu am primit acceptul
mamei.
- Fii liniștită. Te înțeleg.

~ 41 ~
 - Atunci, pe diseară!

***

Ajunsă acasă îi povestesc mamei despre

întâlnirea mea și îi cer aprobarea. Ea m-a privit
puțin nemulțumită, deoarece eram în perioada
examenelor și se temea că îmi va zăpăci mintea și
nu o să mai pot învăța. Prima sesiune, la Liceul de
metrologie din București, o ratasem. Am picat cu
media destul de bună, „prima sub linie”, asta
presupunând că nu am avut suficient noroc, ca
numărul locurilor să fie mai mult cu unul.
Adevărul este că nici nu îmi doream să intru la
liceu, deoarece proveneam dintr-o familie modestă.
Parcă o văd și acum pe săraca mama cum se
frământa de teama că dacă o să intru la liceu, nu o
să poată să mă susțină financiar.
Am fost înscrisă la acel liceu de băiatul unei
verișoare de a doua a mamei, deoarece, auzind-o că
se apropie să termin clasa a VIII-a și că tatăl meu
este aproape indiferent de ceea ce voi face pe
viitor, iar ea, fiind foarte bolnavă, nu se poate
ocupa de înscrierea mea, acesta fiind cu cinci ani
mai mare, lucra deja în București, la Policolor, pe
Șoseaua Cățelu, a încălcat dorința mamei, de a

~ 42 ~
urma o școală de meserii unde aveam totul gratuit,
înscriindu-mă la liceu și obligându-se să îmi
plătească el toate cheltuielile de școlarizare.
Mi-a închiriat o cameră în București, pe strada
Gheorghe Doja, la mama gazdei lui, câteva case
distanță de el, pe perioada examenului, a plătit el
totul și mă ținea sub observație mai strașnic decât
un frate.
Gestul lui a nemulțumit-o pe mama dar a
acceptat însă, se tot întreba, cum se va finalizeze
toată această poveste? Eu tăcem și manifestam
dorința să nu iau acel examen și așa s-a întâmplat,
totuși, sufletul meu era nemulțumit de pierderea
examenului dar și de situație. Nu voiam să o
necăjesc pe mama știindo foarte bolnavă, boală care
mi-a marcat toată copilăria, trăită cu frica de a nu o
pierde.
Vărul meu, a fost și el foarte supărat de eșecul
meu, dar nu a renunțat! Mi-a promis că o să caute
ceva pentru sesiunea a doua.
Spre nemulțumirea lui nu a mai găsit nici un
liceu cu locuri disponibile și astfel a fost nevoit să
se intereseze de o școală profesională. Fabrica de
bere Rahova școlariza pentru meseria de
„Preparator băuturi alcoolice și răcoritoare”. M-a
înscris acolo, dar eu, cu sufletul meu mare, îl rog să

~ 43 ~
o înscrie și pe prietena mea Cici, care era în aceiași
situație.

***

Să revenim la oile noastre!

După o scurtă predică, mama a acceptă să ies
seara la întâlnirea din fața porții. Îmi spunea mereu:
- nu stai în poarta nimănui. Nu știi cine vă poate
vedea și știi tu cum este lumea noastră, la țară! Face
din țânțar armăsar, neștiind că de fapt, ea se instala
în liniște, în veranda casei, de unde putea urmării
totul.
Nu am făcut mai nimic în acea zi. Mintea îmi
era tulburată, căuta tot felul de explicații prin care
să mă facă să înțeleg că nu este ceea ce trebuie,
sufletul răvășit tânjea după o iubire mare, pură,
sinceră, deoarece copilăria mea a fost grea. Am
simțit abandonul tatălui meu încă de la doi ani și
jumătate. Mama, bolnavă, se interna foarte des prin
diverse sanatorii lăsându-mă în grija bunicii și a
unei vecine de peste drum, Leana lui Paraschiv, în
timp ce sora mea Florentina, mai mică cu doi ani,
era internată într-o casă de copii, iar tatăl, un
voiajor, cum de altfel a fost toată viața, hoinar prin
București uitând de promisiunea făcută atunci
când, a convins-o pe mama să părăsească serviciul

~ 44 ~
pe care îl avea la Spitalul Bucur și să se mute la
țară.

***
Of Doamne! Am atâtea de spus încât trec de la
una la alta, mă întorc în copilărie, apoi revin la
povestea de iubire care mi-a marcat tot restul vieții
însă, am încredere că dumneavoastră, cititorii, veți
fi îngăduitori și îmi veți înțelege starea care mă
tulbură cumplit, încercând să pun în aceste pagini
povestea unui suflet rănit, abandonat, trădat,
nefericit.

***

Seara a venit! Nu putem să ne opunem noi,

trecerii timpului. Foky a ajuns exact la ora stabilită,
vesel și fericit!
- Bună seara!
- Bun venit!
- Ce faci? Cum ți-a trecut ziua? Ce spune mama
ta?
- Ziua nu mi-a fost prea ușoară, nu am lucrat mai
nimic, iar mama după ce mi-a ținut ora de
dirigenție, mi-a acceptat să ne vedem.
- De ce ora de dirigenție? Se teme de mine?
- Ei! Așa face orice mamă! Fiecare se teme ca fica
ei să nu fie păcălită și apoi abandonată. Îmi repetă

~ 45 ~
ori de câte ori are ocazie că fata trebuie să se
căsătorească domnișoară, dacă vrea să trăiască
fericită.
- Draga mea! Eu nu intenționez să îți fac vreun
rău. Dacă am propus să fim prieteni, nu te teme că
voi întrece măsura. Cunosc și respect limitele
bunului simț!
Încet, încet, cu calm și cuvinte frumoase, a
reușit să îmi câștige încrederea și luându-mă prin
surprindere mi-a furat primul sărut.
Deși era al doilea băiat care mă săruta, aveam
deja o dilemă legată de sărut, deoarece, sărutul
pentru mine, era perceput ca o combinație a două
substanțe într-un laborator de chimie. Gura era
acel recipient în care sufletele noastre se întâlnesc,
reacționează și eliberează o nouă substanță.
De gustul pe care mi-l lăsa sărutul, depindea
viitorul poveștii. Sărutul lui m-a amețit! Am simțit
ceea ce atunci nu puteam înțelege perfect, însă
starea aceea punea parafa pe o cerere a unei
prietenii de lungă durată. Ne-am sărutat apoi
minute în șir, ca doi nebuni bolnavi de lipsa
afecțiunii, a iubirii.
-Este timpul să intru în casă. Nu vreau să o
supăr pe mama plus că este ora la care tatăl
meu se întoarce de la lucru, din sat.

~ 46 ~
 (lucra tâmplărie, dulgherie, atât în sat cât și în
satele învecinate)
- Bine! Ne vedem și mâine seară?
- Nu am nici un răspuns acum. Mâine voi veni
din nou la Cici, te voi aștepta să te întorci de la
muncă și îți voi spune dacă mama îmi mai permite
să ne vedem.
- Sigur mă vei aștepta?
- Sigur!
***
Reîntoarsă în casă mă simțeam vinovată de
faptul că am dat frâu liber sufletului și am permis
să fiu sărutată. Educația mamei îmi făcea mintea să
mă certe dar, mi-am adunat toate puterile și am
ridicat ochii privind-o pe mama. Eram
înspăimântată de reacția ei însă, am avut baftă să
fiu înțeleasă, spunându-mi:
- Eu nu voi încerca să mă impun în nici o
poveste de iubire care va avea loc în viața ta, în
viitor. Tu ai libertatea să decizi. Iubirea nu se
negociază, nu se impune, nu se cumpără, însă am
pretenția să nu uiți ceea ce eu ți-am explicat, despre
bărbați, până acum. Am încredere în tine. Știu că
ești puternică și nu mă vei dezamăgi. Eu știu ce
înseamnă ca părinții să te „doneze” unui bărbat
ales de ei.

~ 47 ~
 ***
Eu am fost măritată de părinții mei, cu băiatul
vecinilor din fața casei, pentru că, fiind cel mai mic
copil din familie, își doreau să mă țină lângă ei.
Erau vecini și cu pământul și îmi spuneau că așa o
să îl putem lucra împreună.
Iubeam un băiat din Rădulești. Keke!
Căsătoria cu Vasile mi-a distrus tot restul vieți.
El era un bărbat cu amantă în sat. Eu rămâneam
singură în casă, încă din prima săptămână de după
nuntă, iar domnul meu petrecea seară de seară, cu
amanta. Fratele meu mai mare îi urmărea nopți
întregi stând pe șosea, iarna, într-un ger de crăpau
pietrele ca să îl prindă pe „Făt Frumos” când iese
de la „Ileana Cosânzeana”. Și cum ulciorul nu
merge de multe ori la apă a venit și ziua fatidică în
care, fratele meu, a putut să demonstreze că
povestea este mai mult decât poveste.
Pentru fapta lor, au fost plimbați pe o grapă,
confecționată din nuiele de copac, legată în urma
unei sănii mari, trase de doi cai, prin tot satul, în
timp ce pe sanie stăteau tatăl și fratele meu. Asta
era judecata comunității, în astfel de situații.
Toată căsnicia mea a durat cinci săptămâni,
după care am plecat la București. Suferința a fost
prea mare.

~ 48 ~
 Dacă nu se întâmpla ca tatăl lui Keke să moară
în noaptea nunții mele, aveam pregătită „fuga”
îmbrăcată mireasă. În momentul în care această
noapte s-a consumat, Keke nu a putut să accepte
situația și a dispărut din viața mea. Prinsă în
această poveste nefericită, după povestea cu
amanta, am hotărât să îmi iau „lumea în cap”, viața
în propriile mâini și am plecat la București.

***
În luna august am susținut examenul. Acesta a
avut loc în București pe Șoseaua Viilor. La
literatură am avut baftă să îmi pice, Împărat și
proletar. Eram bine pregătită din prima sesiune și
am primit nota maximă, 10, în schimb, a doua zi, la
matematică, nu am fost bună de nimic! Revăd și
acum acea ecuație la care priveam ca „vițelul la
poarta nouă”, eu care am făcut și meditație la
matematică, dar și suplimentar, din Exercițiile și
problemele lui Gheba!
Nu am înțeles niciodată ce a putut să mă
blocheze atât de tare!
Și membrii comisiei de examinare au fost uimiți
spunându-mi:
- Domnișoară! Ieri ne-ai uimit cât de frumos și
bine pregătită ai fost! Ne-am minunat deoarece vii

~ 49 ~
de la țară, unde noi credeam că nu se face școală!
Cu matematica ce se întâmplă?
- Nu știu! Nu pot să mă concentrez! În ciuda
pregătirii suplimentare, nu pot!
(Aici cu siguranță și-a spus cuvântul și faptul că am
avut profesori care ne lăsau uneori, la jumătatea
anului școlar, venind astfel, alții noi, cu alt mod de
predare.)
- Ne pare nespus de rău! Nu te putem lăsa să
pierzi examenul. Te vom ajuta să începi.
Am avut noroc de oameni cu sufletul mare!
Am rezolvat, până la urmă acea ecuație însă la final
mi-au spus:
- Păcat! Dar, zecele de la literatură te ajută
foarte mult. La matematică îți vom da un 5.
Întristată de situație, după examen, am mers
direct la gazdă, m-am aruncat pe pat și am plâns
până am adormit. Mă temeam că o să pierd
examenul și de această dată, altă șansă nu mai era
și asta presupunea să rămân la țară până anul
următor sau poate pentru totdeauna.
În cele două zile de așteptare, până la afișarea
rezultatelor, nu am fost bună de nimic! Nu puteam
să înțeleg ce a putut să îmi blocheze atât de tare
mintea să nu pot susține proba la matematică.
În dimineața zilei de afișare, am plecat
împreună cu Cici, să ne vedem rezultatele. Eu

~ 50 ~
aveam sufletul în gât! Mă apropiam cu teamă de
liceu! Șoseaua Viilor era un dute-vino de fețe triste,
fețe vesele, elevi și părinți. Când mai aveam câțiva
metri până la clădirea unde erau afișate rezultatele,
m-am întâlnit cu una dintre fetele înscrise la aceeași
meseri. Eu eram atât de abătută, încât nici nu aș fi
observat-o dacă ea nu ridica mâinile sus strigându-
mi numele și spunându-mi:
- Ai intrat primaaaa! Bravooo! S-a apropiat de
mine, m-a îmbrățișat felicitându-mă.
- Nu te cred! Nu pot să te cred Lenuța!
- Ba daaaa! Ești prima pe listă la meseria noastră!
M-am apropiat! Lume multă! Am ajuns cu greu
aproape de peretele pe care erau lipite colile cu
rezultatele! Căutam răvășită, dar nu reușeam să
dau de grupul nostru. Când mi-a ajuns privirea
acolo unde trebuia, nu îmi venea să cred că văd
bine. Așa era! Eram prima, admisă cu 7,50. Nici nu
știu dacă m-am bucurat sau nu. Mă nemulțumea
faptul că voi urma doar o Școală Profesională! Mă
durea pentru că știam că se putea intra și cu bani!
Da! Părinții cu bani plăteau pentru odraslele lor să
obțină un loc la un liceu bun, chiar dacă ele nu
străluceau.
M-am resemnat în tăcere! Nu aveam curajul să
mă plâng, pentru că vărul meu era oricum cătrănit

~ 51 ~
pe mine, neînțelegând de ce nu m-am pregătit mai
bine pentru prima sesiune.

***
Am plecat în septembrie la Galați, împreună cu
prietena mea, Cici. În seara plecării, Foky ne-a
condus la gara din Ciorani. Timpul petrecut
împreună până la ora sosirii trenului, a fost o
nebunie. Ne sărutam și ne făceam declarații,
ținându-mă strâns la pieptul lui, în prezența
prietenei noastre comune! Îmi amintesc că
amândouă purtam rochițe negre cu guler și
manșete albe, lucrate de mama mea.
A fost o despărţire dureroasă. Ne iubeam! Ne
iubeam ca nebunii, ne iubeam ca în basmele cu feți
frumoşi şi zâne şi când mă gândesc că în prima
seară a întâlnirii noastre i-am cerut voie mamei să
pot ieşi să ne vedem spunându-i: - am cunoscut un
băiat! Nu pot spune nimic despre el. Nu simt nimic,
dar vreau să îl cunosc!
Atunci nici nu bănuiam ce iubire se va naşte
între noi.
Eu am plecat la Galaţi. El a rămas acasă, însă în
octombrie, a fost încorporat. A plecat să îşi facă
datoria de soldat, la Buzău. Plânsete şi jale din
ambele părţi. Habar nu am nici azi de ce plângeam,
pentru că oricum nu eram împreună. Eu eram la

~ 52 ~
Galaţi, el rămăsese în comună, continuând să ne
declarăm iubirea prin corespondența scrisă.

***

A urmat depunerea jurământului militat şi se

apropiau sărbătorile de iarnă. Corespondam. Din
patru în patru zile, primeam scrisorile lui. În fiecare
zi, la parterul căminului, eleva de serviciu striga
numele elevelor care aveau scrisori. Eu știam că la 4
zile pot coborî să îmi primesc plicul. Îi dădeam
răspunsul în aceeași seară, scriind pe pervazul
ferestrei din camera de cămin, în care locuiam
împreună cu mai multe colege, care habar nu aveau
de viaţă şi care voiau să doarmă, plus că la ora 22 se
dădea stingerea, iar pedagoga de serviciu verifica
să fie lumina stinsă în toate dormitoarele. După
aceea, eu mă instalam la biroul meu din fereastră,
unde lumina unui bec dintr-un stâlp din curtea
internatului îmi lumina așa de bine hârtia, iar eu
puteam să scriu şi scriam, scriam alte douăzeci de
pagini, replică la cele scrise de el. Trecuseră două
luni de la încorporare, jurământul era deja depus
și...

***

~ 53 ~
 Am stabilit să ne vedem pe şase decembrie,
presupunându-se să merg eu la Buzău, dar cum să
fac să obţin un bilet de voie de la pedagogă şi de la
dirigintă? Mi-am cotrobăit prin toate colţurile
minţii şi am făcut o cerere pentru a-mi vizita un
unchi, care locuia acolo şi a ţinut. Mi s-a aprobat şi
am primit biletul de învoire.

***

Am ajuns în oraş! O familie din Mărăcineni,

rudă cu el, m-a aşteptat la gară şi împreună am
mers la unitatea de infanterie din Crâng. Doamne,
parcă trăiesc aievea acele clipe. Mă văd la poarta
unităţii îmbrăcată în uniformă şi cu părul împletit
în două cozi, aşteptându-l să apară. După ceva
timp de aşteptare apare Foky, soldatul care m-a
îmbrăţişat cu atâta căldură, de parcă o simt și acum.
M-a recomandat unui superior ca fiind soția lui!
Dumnezeule, ce sentiment!
Am plecat cu maşina rudelor lui, către casa
acestora. Acolo pregătire ca pentru cununia civilă.
Mâncare şi băutură de parcă aşteptau mireasa!
Sfioasă şi puţin speriată de situaţie, aproape că nici
nu mai aveam aer, dar mi-te să mai pot mânca ceva.
La un moment dat, gazda spune: - Bea fetiţo,
bea, că diseară eşti a mea!

~ 54 ~
 În acel moment am simţit că mi se taie complet
respiraţia şi că mi se face rău. Mă gândeam că de
această dată am picat în plasa despre care mama
îmi povestea mereu că trebuie să mă feresc. Ea
spunea: - „să nu ajungi niciodată, cu un băiat, în largul
lui şi strâmtul tău” În acele momente, simţeam că
exact acolo sunt eu, însă observându-mi teama, m-a
luat în camera în care urma să petrecem noaptea şi
mi-a spus:
- Iubirea mea! Nu am uitat nimic din ce am
promis. Nu te speria de Creața, ea le ştie pe ale ei,
eu le ştiu pe ale mele. Te asigur că nu se va
întâmpla nimic. Avem toată viaţa înainte. Te iubesc
atât de mult, te respect şi ţin din tot sufletul la tine
şi nu voi face asta.

Noaptea nunţii noastre...

Nu a fost...! Am sperat din tot sufletul că va fi.

Nu atunci… cândva… Nici o prietenă de a mea, din
acea vreme nu credea că mă voi numi altfel!
Greşesc, una cu siguranţă credea că va reuşi să nu
fim împreună şi aceea era cea mai bună prietenă a
mea, Cici, însă pe atunci nici nu puteam să îmi
imaginez asta. Nu aveam cum să cred că cea căreia
i-am fost aproape, pe care am ajutat-o să meargă

~ 55 ~
mai departe la o şcoala care să îi deschidă drumul
în viaţă, căreia i-am dat din puţinul meu, cea cu
care stăteam la aceeași masă la cantină şi căreia îi
povesteam tot secretul meu, cea cu care împărţeam
o cameră de cămin, îmi poate face rău.
***
Mulţi ani am blestemat părinţii lui, considerând
că ei au luptat din răsputeri să ne despartă.
Spuneau că suntem verişori! Asta în momentul în
care prin sat începuse să apară poveştile despre
„Romeo şi Julieta”. Mama, care până atunci nu îmi
spusese nimic, a început să îmi explice că nu este
tocmai bine ce se întâmplă pentru că ea şi mama lui
sunt verişoare de gradul doi. Că de fapt bunicii
noştrii materni erau verişori primari. Uf, Doamne!
Despre ce mi se vorbeşte oare? Ce vor toţi de sunt
porniţi împotriva noastră? Cum de tocmai acum şi-
au amintit că sunt rude?
În toată copilăria mea nu am auzit-o nici o dată
pe mama că merge în vizită la verişoara ei,
Niculina, mama omului pe care îl iubeam şi nici
invers nu am văzut vreo dată pe aceasta în vizită la
noi!)

***
Îmi amintesc cu emoţie acea noapte. Era
prima dată când petreceam o noapte întreagă în

~ 56 ~
braţele unui bărbat şi nu unul oarecare, ci bărbatul
pe care îl iubeam cu toată fiinţa mea.
Îmi amintesc cum şi-a dat jos pulovărul, apoi
cămaşa de soldat, apoi pantalonii aceia de un verde
cachi dintr-o stofa groasă de lână, rămânând în
nişte indispensabili de pânză, traşi pe picior în
partea de jos şi cu nişte panglici sau cum s-or fi
chemând, cu care se înfăşura în jurul piciorului
peste care îşi trăgea şosetele. Îl priveam cu
respiraţia tăiată. Abia atunci începusem să mă
gândesc ce am făcut. Mă gândeam că este soldat
dornic de femeie, iar eu habar nu am ce presupune
asta!
Ne-am iubit toată noaptea.
Woow!
Nu aşa cum vă închipuiţi dumneavoastră. Ne-
am sărutat, ne-am îmbrăţişat şi iar ne-am sărutat
până în zori. Îl simţeam excitat, dar nu mă mai
temeam de nimic! Am avut încredere că îşi menţine
promisiunea şi aşa a fost. Nici nu am ştiut când s-a
făcut dimineaţă. Nu am dormit, dar nici nu ne-a
ajuns noaptea să stăm îmbrăţişaţi. A venit ora
plecării. Ne-am îmbrăcat amândoi ca în armată „la
băţul de chibrit” şi am zbughit-o pe uşă, afară,
aproape să nu ne luăm rămas bun de la gazde.
Şi acum revăd acea pereche de nebuni! Ea elevă
şi el soldat, care alergau mână în mâna, sărutându-

~ 57 ~
se din când în când, către gara din Buzău, de teamă
să nu pierd eu trenul. Era ora trei dimineața. Şi
acum aud fuga paşilor lui sacadaţi şi zgomotoşi sub
talpa bocancilor aceia grei.
Petrecusem noaptea nunţii noastre. Atunci nu
puteam să ne gândim că atât va fi totul... şi că
prietena noastră comună, lucrează asiduu la
despărţirea noastră.

***
El a ajuns în unitate cu întârziere, mergând
direct în arest.
Eu, ajunsă la internat, retrăiam încă
întâmplarea povestindu-i lui Cici cum a decurs
totul. Aveam încredere în ea. Credeam că se bucură
de faptul că a putut să îi faciliteze împlinirea
dorinței vecinului ei, iar pentru mine, simte o
recunoștință.

Ce mult greșeam!

***
A venit vacanța de iarnă și am plecat fiecare,
acasă. Am călătorit împreună cu buna mea
prietenă, că doar eram amândouă din aceeași
comună, nu?

~ 58 ~
 A venit și Foky într-o permisie de câteva zile,
apoi a plecat.
Totul era normal. Nimic nu îmi dădea de bănuit
despre ceea ce va urma.

***
Într-o seară, am mers la un bal, care a fost
organizat la Căminul Cultural de la ei din sat.
Îmbrăcată într-o rochiță de culoare cărămizie,
scurtă, lucrată de mama mea, căreia îi plăcea să mă
vadă îmbrăcată frumos, cu părul meu castaniu,
lung, care se revărsa în bucle mari peste umeri și pe
spate, am atras multe priviri și multă invidie, venită
și din faptul că am dansat toată seara, luată la dans
de aproape toți băieții din sală. Cici privea de pe
margine! Așa era ea! O fată lipsită de acel „vino-n-
coa”. Maria Țiganca, o femei slăbănoagă și urâtă,
măritată cu un pușcăriaș de la mine din sat,
Gheorghiță, poreclit Căcău, a fost cea de la ușă, care
încasa banii și dădea biletele. De cum am intrat, nu
m-a mai scăpat din ochi. Fiind colegă de serviciu cu
viitorul, presupusul „Tată socru” bănuiam că vrea
să aibă ce să îi povestească acestuia, despre
viitoarea „noră”.
Vacanța a trecut repede! La întoarcerea în
cămin, lucrurile păreau să fie neschimbate. Fiecare
povesteam cum ne-am petrecut acasă, dacă ne-am

~ 59 ~
revăzut prietenii, cum a decurs întâlnirile…
Poveste de domnișoare.
Cici tăcea și asculta! Ea nu avea ce să
povestească. În una din zile mi-am luat curaj și am
deschis cu ea subiectul unei datorii mai vechi,
despre care nu voia să își mai amintească. Era
datoare la mine, 174 de lei.
Consecința îndrăznelii mele nu a fost deloc
neglijabilă!
Domnișoara s-a supărat atât de tare de
îndrăzneala mea, încât a hotărât să nu îmi mai
vorbească și așa am rămas până în anul 2018 când,
fiind într-o vizită, la țară, la rude, am aflat că și ea
este venită în casa părintească. Așa venea în fiecare
vară!

***

Nu m-am gândit nici o clipă ce pune la cale! În

februarie, Foky, urma să se lase la vatră, să se
angajeze în București, iar în august, după
terminarea perioadei examenelor, să ne vedem
acolo, urmând ca și eu să mă angajez. Înainte cu
câteva zile de lăsarea lui la vatră, corespondența
noastră a amuțit! Scrisorile au uitat să mai vină din
patru în patru zile, așa cum eram eu obișnuită!
Coboram seară de seară în holul de la parterul

~ 60 ~
căminului, unde eleva de serviciu „striga
corespondența”, dar, în zadar.
Prietena mea era foarte fericită!
În luna martie, stupoare! Diriginta mă cheamă la
cancelarie și mă întreabă:
- Ia spune domnișoară, unde ai fost tu de
Sfântul Nicolae?
- Cum se numește unchiul tău de la Buzău?
Cumva, Drăghici Ion?
Am amuțit cu ochii pironiți în pământ!
- De ce ai mințit? Ești elevă! Ai uitat asta? Ai
uitat că te putem exmatricula tocmai acum la
sfârșit, iar părinții tăi sunt obligați să îți plătească
școlarizarea? Am să fac o adresă prin care am să
solicit venirea părinților tăi la școală, pentru că, am
primit o scrisoare în care am citit destul de multe
povești urâte la adresa ta! Eu nu te-am perceput un
astfel de element! Rușine! Mergi în cămin.
Cu lacrimi în ochi, am intrat în cameră și m-am
pus pe plâns de se cutremura cu mine patul acela
din fier (așa cum sunt și paturile de spital, din zilele
noastre). Colegele toate au venit lângă mine
căutând să mă liniștească și să afle ce mi sa
întâmplat, doar Cici privea de la distanță, fericită.
Nici măcar atunci nu am avut bănuială că
poate fi mâna ei, cum nu am avut nici când
corespondența a murit!

~ 61 ~
 După câteva zile, apare la școală tatăl meu,
un om simplu de la țară. A mers mai întâi și a
căutat-o pe dirigintă. Ce au discutat nu am aflat
niciodată, pentru că nici dumnealui nu mi-a mai
amintit de această întâmplare, dar nici eu nu am
deschis acest subiect niciodată. Tot ce îmi amintesc
este că era foarte trist și dezamăgit de mine, lucru
care m-a durut atunci și mă mai doare și acum,
când îmi amintesc ochii cu care mă privea.

M-am ales cu avertismentul că voi avea

media scăzută la purtate pe trimestrul doi, dar nu a
fost așa. Eram o fată cuminte, însă prea mult
curtată de băieții de la noi cât și din alte licee cu
care ne întâlneam și făceam cunoștință, atunci când
se organizau reuniuni.

***

În vacanța de primăvară am călătorit separat.

Nu știu dacă a fost în același tren cu mine! Atât de
tare am supărat-o de parcă eu eram datoare la ea,
nu invers!
Mă gândeam cu teamă și rușine la momentul în
care o să dau față în față cu mama.
Ajunsă acasă, m-a luat la întrebări înainte de a-
mi lăsa geamantanul din mână.

~ 62 ~
 - Ia spune-mi domnișoară, cum este povestea
cu vizita de la Buzău!
M-am înroșit toată, am început să plâng și să îi
spun că nu s-a întâmplat nimic, dar a refuzat să mă
creadă.
- Cum pot eu să cred tot ce spui tu după ce am
citit scrisoarea, scrisă de el, după acea întâmplare?
(Aveam obiceiul să păstrez toată corespondența
lui, iar în vacanțe, duceam tot ce aveam primit într-
un trimestru, acasă.)
- Uite ce scrie domnul aici:
„Nu voi putea uita niciodată „noaptea nunții
noastre”! Acea noapte în care ne-am dezgolit trupurile și
ni le-am contopit, făcând din două, unul singur! Nu voi
uita sânii tăi mici, rotunzi și tari! Mă înnebunește
imaginea aceasta care îmi stăruie pe retină! Nu am putut
să mă gândesc că va veni așa de repede, clipa în care să te
simt a mea, să te pot admira goală, în toată splendoarea
ta! Nu pot uita nici patul din care ne-am ridicat
dimineața, ca adevărați soți și soție, amețiți de noaptea
nebună petrecută împreună! Cum aș putea uita când tu
ești soarele meu, liniștea mea, curajul de a merge mai
departe, focul care mă mistuie și mă transformă într-o
cenușă sacră, împrăștiindu-mă apoi vânturile reci și
rebele, pe altarul iubirii pe care ți-o port acum și ți-o voi
purta până la moarte?”

~ 63 ~
 - Dar mamă, este doar ceea ce el și-a imaginat
după acea noapte. Într-adevăr am fost acolo, am
stat într-un pat, împreună, o noapte întreagă însă,
el a făcut o promisiune înainte. A promis că nu se
va întâmpla nimic. Înțelege-mă! Te rog!
- Măi, fetițo? Tu mă crezi idioată? Cum aș putea
crede eu tot ce spui tu, după citirea acestor rânduri?
- Mamă! Poți crede ce dorești! Eu nu am cum să
te conving că nu s-a întâmplat nimic.
- Nu ai cum! Nu te strădui că te obosești degeaba
deoarece, tu nu cunoști faptul că eu, vă urmăream
seară de seară, atunci când el venea la întâlnirea
voastră din poarta casei. Vă priveam cum vă
sărutați și vă îmbrățișați de parcă nu vă puteați
sătura unul de altul.
Ai grijă fetițo, că o să crești o echipă de fotbal
cu rezerve cu tot. O să faceți copii pentru un sat
întreg, asta doar dacă el te va mai cere de soție! De
regulă, băieții, după ce își satisfac plăcerea de a te
avea, fug. Ai să vezi că nu o să te mai caute în scurt
timp.
Nu am îndrăznit să îi spun mamei ca deja s-a
întâmplat asta. Nu mai știam nimic de el din
februarie, iar noi eram la momentul discuției, în
luna aprilie. Știam că o înfurii și mai tare, pentru că,
necrezându-mă ce spun, i-aș fi întărit și mai mult
părerea.

~ 64 ~
 Am tăcut, am plâns, am rugat-o să mă creadă
și să mă ierte de greșeala comisă.
- Ce ți-am cântat eu despre băieți? Ai uitat așa de
repede? O să îți aduci tu aminte de toate sfaturile
mele, atunci când te vei mărita cu altul, pentru că el
nu o să te mai caute, ești deja o redută câștigată
pentru care nu mai are de ce lupta. A câștigat deja
tot ce era de câștigat. Să nu vii să te plângi de faptul
că vei trăi rău cu bărbatul, pentru că trebuie să știi,
încă de pe acum, că vei avea toată viața ochii scoși
de faptul că nu vei fi domnișoară. Toată viața o să
te întrebe cine a fost acela? Cum a fost cu el? Dacă
era mai bun ăla decât el... și Dumnezeu să îți ajute,
să nu îi dea prin cap să așeze un tacâm în plus la
masă și un scaun gol pe care, de fiecare dată să îl
invite să se așeze acela la masă.
- Stai liniștită mamă! Eu sunt domnișoară! Nu
mă sperie ceea ce îmi spui matale acum.
- Dar ai tupeu! Ai curajul să mă prostești în
continuare? Tu crezi că eu pot accepta spusele tale?
- Gata mamă! Ajunge! Până la proba contrarie
propun acest subiect închis.
- Ai tupeu și mă scoți din minți!
- Calmează-te! Indiferent de ceea ce crezi, de ceea
ce a fost, nu mai putem schimba nimic!
- Ai uitat că nu avem bani? Ai uitat că te-am
sfătuit să faci o școală de meserii tocmai de frica că

~ 65 ~
nu am bani. Când ai făcut asta, te-ai gândit că poți
fi exmatriculată, iar eu bună de plata școlarizării?
Tactu a semnat un contract cu școala, pe care dacă
nu îl respectăm, suntem buni de plata tuturor
cheltuielilor.
- O să o termin mamă! O să o termin, iar dvs. nu
o să plătiți nimic, cu toate că se spune că „de ce îți
este frică nu scapi”. O să vezi că nu va fi nimic așa,
din tot ceea ce concluzionezi mata acum.

M-ai abandonat, iubire!

Deși mi-ai furat libertatea sufletului, mințindu-

mă că ceea ce tu îmi oferi este iubire, eu nu te-am
urât niciodată. Mi-ai amăgit sufletul, spunându-mi
că vom fi împreună pentru tot restul vieții, dar ai
dispărut fără urmă la prima adiere de vânt... M-ai
făcut să îmi doresc moartea, sperând că doar așa
mă voi putea elibera de povara promisiunilor tale,
voi scăpa din sclavia iubirii nebune pe care ți-o
port. Mi-ai vândut foarte scump iluzii și m-ai făcut
să înțeleg greșit iubirea, plătind totul. M-ai făcut să
cred că tu ești cel mai minunat om care îmi va
putea aduce, în viață, un grăunte de fericire, după
o copilărie nefericită. Mi-ai vândut doar iluzii,

~ 66 ~
lăsându-mă apoi să lupt din răsputeri cu viața,
pentru a obține singură ceea ce mi-am dorit, chiar
dacă uneori mă simțeam epuizată și la capătul
puterilor... Nu te-am urât niciodată, nici măcar
atunci când ai plecat fără nici o explicație, făcându-
mă să simt din nou povara abandonului și nici
măcar atunci când soțul meu mă jignea spunându-
mi că sunt urâtă și că dacă nu mă lua el, nu mă lua
nimeni de soție. Mă durea însă foarte tare vorbele
lui, care mă duceau cu gândul la tine, făcându-mă
să cred că și tu începusei să mă vezi la fel. Nu te-am
urât nici măcar în clipele mele cele mai grele în care
te chemam să mă ajuți, să îmi dai un sfat, dar nu
mai erai de găsit și nici atunci când am întâlnit un
bărbat care îți semăna și care am crezut că îmi va
oferi tot ceea ce tu, doar ai promis... Nu te-am urât
nici măcar în dățile în care, eu m-am întors la tine,
purtată de aceiași iubire nebună, m-ai acceptat în
viața ta ca și cum nimic nu sa schimbat... dispărând
apoi în același mod bine cunoscut, fără nici o
explicație... lăsându-mă de fiecare dată cu sufletul
sfărâmat, obligată să caut un strop de iubire în alte
brațe străine. Nu te-am urât, deși ai încercat să mă
împovărezi și apoi să îmi stingi firavul licăr de

~ 67 ~
lumină, ce se aprindea în suflet tot mai tare după
fiecare întâlnire... lăsându-mă din nou să orbecăi
într-un întuneric, în care credeam că mă voi pierde,
ne mai găsind nimic din tot ce părea frumos și
puternic între noi.

Îți mulțumesc pentru că ai fugit înainte să te

cunosc, lăsându-mă să mă rătăcesc pe un drum
anevoios, într-o călătorie de o viață, alături de un
om care mi-a vândut foarte scump, false iluzii.

Poate o altă femeie, în locul meu, te-ar fi urât

pentru tot ce tu ai oferit, eu însă, Te iubesc... Te
iubesc, pentru că printre toate iluziile false, mi-ai
furișat în suflet și un adevăr, acela că fericirea nu
este decât temporară și că indiferent cu cine încerci
să fii fericit/ă... nu vei reuși deoarece (nu cunosc
motivul) iubirea nu se înmulțește ci dispare!
Abandonul tău a făcut posibil să te iubesc pentru
tot restul vieții, deoarece nu am ajuns să cunosc
neajunsurile, lipsurile, suferința alături de tine. În
sufletul meu a rămas doar partea cea mai frumoasă
dintr-o poveste de iubire nebună!

Te iubesc!

~ 68 ~
 Când te-am pierdut?

Când te-am pierdut, iubire? Când te-am scăpat

din ochi? În nopțile în care alergai spre mine sau în
zilele în care te îmbrățișam prea strâns? Sau poate
te-am rătăcit printre fraze și cuvinte pe care ți le
scriam la lumina becului din curtea internatului,
când toate colegele mele dormeau liniștite,
neînțelegându-mi iubirea? Și dacă s-a întâmplat
atunci, de ce căutându-te prin scrisorile tale de
răspuns, nu am reușit să înțeleg din ele că vei
pleca?

E ciudat, nu crezi? Poate ai râde dacă ți-aș spune

acum că te-aș lega, ca să fiu sigură că nu te mai
pierd. Nu, nu te-aș lega de pat, ci te-aș lega de
suflet. Cu lanțuri te-aș lega, iubire, de mâini, de
picioare și de suflet și te-aș tine captiv în sufletul
meu. Of! Dar ce tot încerc eu să spun? Despre ce
vorbesc acum, când toată viața mi-ai fost captiv în
suflet! Am construit, fără să îmi dau seama, o
cameră special pentru tine, în care te-am păstrat

~ 69 ~
neschimbat. Este locul în care te regăsesc ori de câte
ori mă întorc singura, în care e cald și îmi este bine
că ești lângă mine. În rest e frig! Oriunde nu ești tu,
este jale și frig. Este frig mereu, chiar și acum când
este vară. O dată cu plecarea ta mi-ai luat toate
florile frumoase din inimă și ai lăsat locul pustiit,
ajungând să fie ocupat de ghețari. Cum aș fi putut
să te uit, când fiecare părticică din mine îți strigă
numele? Tu nu mă auzi? Cum poți să nu mă auzi
când sufletul meu urla atât de tare? Mă doare. Mă
dor amintirile, iubire. În vene îmi pulsează numele
tău. Mă doare inima. O simt cum se zbate, îmi
lovește în piept vrând să fugă. Vrea să ajungă la
tine. Se izbește de rezistența tăcerii și crapă! Cum să
trăiesc cu o inimă incompletă? Cui să o dau, unde
să o duc să o completez, cine ar putea să o repare
când ea te-a cunoscut pe tine, atunci când abia
începuse să se deschidă spre iubire? Te strigă
iubire și se încăpățânează să nu te dea uitării. Ba
mai mult, cred că refuz eu, refuz să cred că tu nu
mai iubit, refuz să cred că nimic din tot ce mi-ai
declarat nu a fost adevărat. Refuz și acum, cu toată
puterea pe care o mai posed și te caut peste tot, în
tot ce mă înconjoară. Chipul tău îmi stă lipit pe

~ 70 ~
retină ca un filtru prin care trece totul și face ca
totul să împrumute chipul tău. Îți caut și acum
căldura, caut și acum urma ta, îți simt căldura în
palma mea. Îți simt sărutările pe buze! Mă ard în
pupile privirile tale, te regăsesc în fragmente de
imagini, cuvinte, sentimente. Te simt tot timpul
lângă mine. Îți simt respirația, dar nu te pot atinge,
deoarece este prezent doar spiritul tău, iar lucrurile
atinse nu pot ține locul trupului tău. Mi-ai zdrobit
dragostea, mi-ai zdrobit inima odată cu plecarea ta
lașă... care acum îmi urlă în minte, strigând numele
tău. Te strigă, te plânge și împreună cu ea o face
toată ființa mea. Te plâng cu lacrimile fierbinți ale
unei femei, căreia i-a fost trădată iubirea. Am plâns
adesea înghemuită, cu genunchii în mâini,
strângând cu putere din dinți, pentru a putea
înăbuși urletul sufletului. Ai plecat de lângă trupul
meu, dar sufletul? Sufletul mi l-ai luat cu tine,
pentru că era deja amestecat atât de bine cu al tău
încât niciodată nu au mai putea fi separate. Mi-ai
lăsat un trup golit pe interior care a umblat prin
lume, căutându-și bucățile pierdute, dar pe care nu
a reușit să le mai regăsească niciodată.

~ 71 ~
 Am rămas cu amintirile și cu dragostea pe
care nu am apucat să ți-o dăruiesc. Am rămas cu
vocea ta în timpane. Am rămas cu mine însămi,
care fară tine, nu am mai putut să mă simt un
întreg.

Dă-mi sufletul înapoi, te rog! La ce îți mai

folosește sufletul meu acum?

Ai plecat dar ai rămas cu mine!

Mi-ai spus te iubesc, privindu-mă în ochi și

ținându-mă de mână. Mi-am lăsat sufletul în palma
ta, firesc, fără nici o teamă, fără nici o presimțire, de
parcă acolo îi era locul, de când se știa pe această
lume.

Mi-ai schimbat tot cursul vieții! M-ai purtat

către un drum pe care, nu aș fi crezut că aș putea
merge eu vreodată. Un drum nemarcat, fără semne
de circulație și fără indicatoare. Un drum cu sens
unic! Ai făcut tot ce ai putut să mă faci să mă pierd
în necunoscut, fără nici o posibilitate de întoarcere.
~ 72 ~
 Nu ți-au folosit la nimic, să știi!

N-am mai găsit calea înapoi, iar tu m-ai tot căutat

în zadar, mai târziu. Drumul pe care m-ai condus
spre rătăcire a fost aceeași rătăcire și pentru tine.
Poate că și tu, la fel ca și mine, ai înțeles prea târziu
că unele drumuri, luate greșit, vor duce doar
înainte... sunt drumuri pe care nu ne putem
întoarce, atunci când realizăm ce mult am greșit, ce
mult am pierdut și am dori să luăm totul de la
capăt.

Dacă m-ai fi avertizat, aș fi procedat la fel ca în

poveste. Aș fi plantat în urma noastră toate
cuvintele frumoase, toate îmbrățișările, toate
promisiunile și jurămintele făcute, unul celuilalt,
astfel să ne putem întoarce oricând, cu încredere,
în locul în care ne-am despărțit. Noi însă, am
plantat firava floare de „nu mă uita”, care și-a
pierdut corola, troienită de regret și dezamăgire și
din care nu au mai crescut decât dor și resemnare,
uitând să ne pună în suflete, uitarea. Nu am știut!

Am aflat prea târziu, atât de târziu, încât

întoarcerea ar fi fost imposibilă pentru amândoi.

~ 73 ~
 Multă vreme am crezut că alături de tine aș fi
avut mai multă putere, însă timpul mi-a
demonstrate că pot fi puternică și fără tine, ba chiar
mai puternică decât aș fi crezut. Tu mi-ai îndrumat
primii pași învățându-mă să nu mă tem, apoi, mi-ai
rănit sufletul și m-ai obligat să lupt asemenea unui
soldat rânit și dezarmat, îndepărtându-te.

Mi-a fost extrem de greu să înțeleg ce mi se

întâmplă. Mă simțeam ca într-un vis, în care
rătăceam prin hățișurile unei păduri întunecate
până când, într-o zi, a răsărit soarele, dar nu a fost
soarele meu. A fost doar o amăgire, din care mult
timp m-am străduit să ies, reușind într-un final.
Pădurea se sfârșise, vedeam drumul, dar nu știam
să aleg direcția! Nu știam unde aș putea să te
reîntâlnesc! Eram convinsă că am dat din nou peste
același drum cu un singur sens și tot ce ar fi trebuit
să știu era direcția în care să apuc! Dar cine să îmi
spună asta? Am ales la derută, iar direcția a fost din
nou greșită, pentru că tu ridicasei în preajma
sufletului tău ziduri oarbe și surde, astfel încât
ecoul strigătelor mele să nu te mai ajungă. Strigam
și se întorceau înapoi toate, confuze și resemnate!

~ 74 ~
 Of, Doamne!

De ce nu pot merge înainte, fără să privesc

prea des înapoi? De ce mă încăpățânez să bat la uși
închise, acele uși pe care pătrundeam cu iubire și
bucurie, cândva? De ce nu îmi ajuți sufletul să
înțeleagă că acolo, în dosul lor, nu mai este nimic
din ceea ce eu caut? Mă lași să mă izbesc prea des,
de întrebări, la care mă văd obligată să îmi răspund
singură, în timp ce tu îmi ocolește făptura,
privindu-mă din umbra amintirilor și a părerilor de
rău.

Nu voi afla niciodată cu ce gânduri te gândește

la mine, cu ce ochi mai mai privi acum, cum ți-ar fi
zâmbetul, dacă ți-ar fi teamă sau poate ai fi
nepăsător, cum ți-ar bate inima, dacă mă mai
dorești, dacă mă mai așteapți!

Mă izbesc prea des de amintirile care îl

păstrează la fel, dar îl deosebesc prin faptul că
atunci mă prindea de mână și mă strângea la piept,
pe când acum, mă lasă să plec, nepăsător, deoarece
în brațele lui nu mai am un loc al meu, un loc în
care să îi simt bătăile inimi și tremuratul corpului.

~ 75 ~
 ***

Îmi amintesc cum râdeam și ne bucuram

împreună, unul de altul. Atunci, nici nu îmi puteam
imagina că o să pot trăi atâția ani fără el. Acum
însă, ies în calea amintirilor și le dau ordin să fugă.
Să fugă și să nu se mai oprească niciodată. Același
lucru îl spun și minții care se încăpățânează să nu îl
dea uitării, readucându-mi amintirile înapoi tocmai
atunci când se îndepărtează mai mult. Mi se umplu
ochii de lacrimi amintindu-mi cum cândva, îmi
scria și îmi citea scrisorile, era interesat de tot ceea
ce fac și mi se întâmplă, îmi punea o mulțime de
întrebări, ca mai apoi să mă asculte cu interes, iar
eu mă opream din clipit pentru a-l putea vedea cât
mai bine, mai mult, mai aproape. Ascultam
poveștile cu el și mă bucuram că este al meu, că mă
iubește și mă protejează.

Acum nu mai știm nimic unul despre altul, de

parcă nici nu a existat vreodată iubirea noastră! Ce
mult ne-a îndepărtat viața!

Mă întreb nedumerită, foarte des, de ce în ciuda

îndepărtării fizice, gândurile, mintea nu se

~ 76 ~
îndepărtează și ele în egală măsură? Dacă și cu
gândurile s-ar întâmpla la fel, viața, poate că ar fi
mult mai ușoară!

„Acum nu mai ești. Dar, vezi? Nici eu nu sunt.

Fără să știi, ai plecat cu tot cu mine.

Mă porți în vorbele pe care fără să îți dai seama

ți le inspir… tresari din amintirile în care eu îți
spuneam că rămân fără aer când tu mă atingi…”
Oare va veni ziua în care nu voi mai trăi din
amintiri și nu mă voi mai minți singură? Într-o
astfel de zi, poate o să pieri tu, dar nici atunci nu
voi putea simți altfel pentru ca ești veșnic în
sufletul meu și cine știe, poate vei pieri odată cu
mine sau poate nici atunci. Te voi lua cu mine în
noua dimensiune, cu speranța că acolo vom putea
fi, pentru totdeauna, împreună.

Când ai decis să pleci, ai crezut că mă cunoști?

Ah! Ce mult ai greșit, pentru că nu aveai cum să mă
cunoști, nu aveai cum să mă înțelegi... fiindcă eu,
de când mă știu, sunt într-o continuă schimbare și
mă adaptez la nou. Altfel, cum crezi tu că aș fi

~ 77 ~
rezistat în acest hățiș al vieții, în care tu ești parcă
pus dinadins, să îmi încurci cărările!

M-ai crezut slabă, în timp ce tu te credeai

puternic, dar te-ai înșelat. Îmi amintesc cum, într-o
zi când ți s-a făcut dor, m-ai căutat! M-ai căutat în
tot locul și printre toate ființele din preajmă, dar nu
m-ai găsit. Ai găsit în fiecare, doar câte puțin din
ceea ce eu ți-am fost, dar niciodată un întreg, acel
întreg al meu pe care ai decis să îl abandonezi în
tăcere, lăsându-mi în suflet durere și chin.
Niciodată nu vei putea să le îmbrățișezi pe toate
crezând că vei face una singură. Eu!

M-ai obligat să plec pe drumul meu însă,

înainte de plecare, ai uitat să îmi înmânezi și harta!
Harta care să mă ajute să îmi găsesc un alt drum!
De aceea, drumurile mele sunt în derută și de
fiecare dată mă întorc la tine. Tu ești mereu capătul
de drum al durerilor mele.

17.12.1973

De-ai fi știut

~ 78 ~
E prea târziu pentru regrete
Păstrându-mă în amintire
Ne trăind clipa pe-ndelete
N-ai înțeles a mea iubire
Nu ai văzut ochii plângând
Atunci când îți spuneam me-i dor (de tine)
Nici sufletul de doru -ți tremurând
Și nici durerea din privire
Atunci când dintr-un cer senin (cu stele)
Tu ai făcut să se întunece pământul
Nu ai mai înțeles vorbele mele
Și ți-ai uitat subit cuvântul
Plecând pe noi cărări de mine neștiute
Lăsând în urma ta doar amăgire
Și flori de dor să-mi împletesc în plete
Dorindu-mi să ajung la mânăstire
Ne știind să mă iubești atunci
Viața mi-ai transformat-o -n suferință
Dându-mi în taină noi porunci

~ 79 ~
Am căutat iubirea -n fiece ființă
M-am agățat inconștientă de un om
Crezând că așa -am să uit de tine
Indiferent a fost ca și un pom
Nu am văzut în ochii lui iubire
Eu te-am iubit ca o nebună
Dându-mi canoane de iertare
Luptând să uit strângeri de mână
Din vremea -n care mă iubeai cu disperare
Am tras pentru uitare între noi obloane
De ochii tăi să stau departe
Să uit de- îmbrățișări inelul cu rubine
și sărutările prelungi în noapte
N-am înțeles că dragostea e sfântă
și că destinul m-a legat de tine
orgolii și ambiții nu ne ajută
în viață să ne fie bine
15082014/ ISCHIA
***

~ 80 ~
 Scriu pentru că am rămas la celălalt capăt al
iubirii, pe care tu poate ai uitat-o.

Scriu pentru că în lipsa ta nu am mai reușit să

mă simt un om complet, mi-e dor de tine și-mi este
greu să trec peste fiecare zi fără să te văd... Îmi este
foarte dor de glasul tău, de vorba ta, de ochii tăi
verzi, de mersul tău. Îmi este dor de ceea ce ești tu,
de felul tău de a fi, de felul tău de a mă iubi, de
privirea ta, de buzele tale și de mâinile care mă
îmbrățișau și mă țineau strâns la piept.

Habar nu am de ce îmi este și acum dor de

ceea ce poți fi doar tu, îmi este dor de mâna care să
îmi țină strâns mâna mea și de sentimentul de
siguranță, îmi este dor de clipele în care mă sunai
doar să îmi spui cât de mult mă iubești și că îți este
dor de mine sau să mă inviți la o plimbare în
amurg.

De diminețile în care rămâneai dormind, iar eu

priveam cu nesaț bustul tău dezgolit, de atunci
când mă întorceam, iar tu mă întâmpinai în ușă
radiind la bucuria revederii. De seara în care am
stat de vorbă în mijlocul patului, despre tot ce ne
trecea prin minte sau de momentele în care
navigam împreună pe laptopul ținut pe genunchi,

~ 81 ~
apoi adormeam cu capul pe umărul tău, simțindu-
mă în siguranță.

Cea mai vie amintire îmi este aceea când am

ieșit împreună pe ușa apartamentului meu, să te
conduc la gară. Încerc să nu mi te amintesc trist.
Vreau să te revăd vesel, așa cum erai tu, ori de câte
ori ne despărțeam spunându-mi să am încredere în
tine, că te vei întoarce curând.

Doar în amintiri te mai pot vedea acum. Seara,

pun capul pe perna mea, privind cu ochii
înlăcrimați către perna ta, întrebându-mă de ce
Dumnezeu nu a vrut sa te aducă înapoi? Adorm cu
greu și cu speranța că într-o zi o să fii din nou lângă
mine... să pot adormi pe pieptul tău, cu sufletul
liniștit și fața zâmbitoare.

Știu că este mai mult decât imposibil să mai fie

așa, deoarece tu ești departe acum, pe pieptul tău
poposește un alt suflet care te face să visezi frumos,
cineva căruia nu îi pasă la fel de mult de tine.

Atâta timp cât am petrecut împreună, nu am

putut să mă gândesc că ai dori altceva, că nu mai
sunt eu cea dorită.

~ 82 ~
 Tu ai reușit să mă faci să simt și să trăiesc viața
altfel, să îți simt fiecare bătaie a inimii cât și căldura
pe care sufletul tău o radia, dar într-o clipă ai decis
să renunți la tot ce ne lega și să pleci fără să mai
privești în urmă. Cum ai uitat subit tot ceea ce
reprezentam eu și ceea ce putea fi între noi pe
viitor? Nu voi putea înțelege niciodată cum se
poate ca instantaneu, femeia pe care spuneai că o
iubești și că este aerul tău, nu mai valorează nimic,
nu te mai atrage, nu te mai poate face fericit! Ai
plecat luând o parte din sufletul meu, lăsându-mi
un gol imens, care nu a mai putut fi umplut
niciodată, rămânând doar amintirile cu noi. Nu știu
cum de am putut crede eu atunci că tu erai cel mai
perfect și că erai cel mai mare cadou pe care am
putut să îl primesc de la viață! Ai fost capabil să îmi
trezești sentimente, emoții și iubire pe care nu am
reușit să le mai trăiesc niciodată! Tu mi-ai făcut
„introducerea în viață” și ai adus, în stomac, cel
mai nobil soi de fluturi, fluturi pe care nu i-am mai
resimțit niciodată. Tu mă făceai să simt că trăiesc și
că am pentru ce trăi. Eram doi tineri frumoși,
superbi, care se completau reciproc și care aveau
planuri mărețe. Mă vedeam alături de tine într-o
casă frumoasă și plină de copii veseli și frumoși, iar
tu m-ai obligat să învăț cum să trăiesc fără tine,
neputând înțelege cât de grea îmi va fi viața, care a

~ 83 ~
devenit searbădă, fără gust și fără culoare. Te-am
căutat foarte mulți ani, dar nu te-am găsit nicăieri...
și te mai caut încă, pentru că îmi este și acum la fel
de greu să accept că dacă am trăit fără tine, voi și
muri la fel. Tu ai fost, pe tot parcursul vieții, aerul
pe care l-am primit cu porția, îndeosebi în clipele în
care sufletul agoniza de dor și durere.

Mi-am trăit viața lipsită de sens și de bucurie,

ca într-o celulă rece, supravegheată de un gardian
care mă dorea a lui.

Sper ca măcar tu să fi trăit fericit și să fii bine.

Ai fost prima și frumoasa mea poveste de iubire, pe
care am purtat-o în suflet nealterată. Aș da orice,
doar să o mai pot lua de la cap, dar știu că este prea
târziu. Acum aș ști cum să am grijă să nu te mai
pierd niciodată! Acum! Da! Însă acum însemnă
niciodată pe această lume... dar mai sper că ne vom
căuta acolo sus și că vom fi veșnic doi îndrăgostiți
fericiți.

Căsnicia mi-a fost un iad. Poate și datorită

faptului că eram tristă mereu judecându-mă pentru
greșeala pe care am făcut-o căsătorindu-mă din
ambiție, crezând că dacă sunt domnișoară voi fi
fericită. Asta am înțeles eu din lecțiile date de
mama.

~ 84 ~
 Aiurea!

Soțul meu folosea aproape zilnic cuvinte care

mă umileau și mă făceau să mă simt inutilă,
neiubită, nedorită. Toate acestea mă determinau să
plâng în fiecare zi. Am adăugat o traumă puternică
în suflet, în ziua în care, întors dintr-o vizită la
părinții lui, m-a avertizat că va merge la poștă
pentru a expedia o telegramă părinților mei, prin
care să îi roage să vină să mă ia. Nu a durat mult de
la intrarea lui în casă și apare și socrul meu care, mă
găsește bineînțeles plângând și care mai pune și el o
mână de paie pe focul deja încins spunându-mi
cam aceleași cuvinte: - vom chema pe mă-ta să vină
să te ia, că ai ajuns ca o pacoste pe capul fiului meu.
Plângi întruna!

- Plâng zilnic tată, dar niciodată nu ați fost

interesați de motivele care mă determină să
plâng. Care om normal și fericit ar alege să
plângă așa ca mine?
- Nu știu și nici nu mă interesează! Tot ce vom
face acum este să trimitem o telegramă mă-tii,
să vină să te ia de pe capul fiului meu.

~ 85 ~
 - Vă rog în genunchi nu faceți asta! Nu o mai
necăjiți și pe mama. Știți foarte bine că este
foarte bolnavă, suferă și cu inima, nu vreau să
știe și ea cât de bine trăiesc eu aici. Vă rog! Tot
ce vreau este să îmi dați un timp de răgaz și
voi pleca singură.

Intervine atunci și soțul meu, vrând să

demonstreze tatălui ce bărbat hotărât este el.

- Timpul tău a expirat, draga mea! Nu mai este

timp de așteptare. Eu voi merge la poștă și voi
expedia telegrama.
- Te implor, nu îmi face asta!

Îmi rânjește batjocoritor și iese pe ușă însoțit de

prea grijuliul lui părinte. Rămasă acasă, singură și
plânsă, mă durea îngrozitor gândul că mama va
primi o astfel de veste și îmi făceam griji pentru
viața dumneaei. Am hotărât brusc să mă îmbrac și
să merg după ei la poștă. L-am găsit pe soțul meu
exact în momentul în care, așezat la rând la ghișeu,
aștepta să expedieze răvașul. Parcă îl văd și acum
cum mi-a aruncat în față acel rânjet batjocoritor, iar
în măna stângă flutura telegrama deja scrisă. Mă

~ 86 ~
apropii de el și încerc să îl implor încă o dată să nu
facă asta, dar nu m-a luat în seamă și o expediază.
Am simțit în acele momente, ca și cum eram pe o
masă de operație, unde urma să se întâmple
intervenția pe cord deschis, fără anestezie și
încercam să îmi imaginez ce va urma și cum voi
mai putea trăi așa cu sufletul făcut țăndări. Inima
bătea disperată, apoi am simțit cum parcă s-ar fi
oprit pentru o clipă. Acea clipă mi s-a părut atât de
lungă încât, speriată de moarte, am crezut că s-a
oprit pentru totdeauna. Nu mai puteam desluși
nimic în jurul meu simțind cum mă prăbușesc pe
podea. M-am trezit înconjurată de câteva persoane
necunoscute, care mă pălmuiau peste față și strigau
disperate după ajutor. Dintr-o dată parcă, o forță
nevăzută, mi-a pus în piept un calm de neimaginat
și cu vocea scăzută am prins puterea să comunic
celor din jur, că totul este bine, căutând cu privirea
de jur împrejurul meu, sperând că îmi este alături și
soțul. El însă nu mai era nicăieri. Părăsise incinta
poștei, nepăsător și indiferent la suferința mea.
Mintea mea auzea doar vorbele rostite cu ură prin
care îmi spunea: - eu nu te mai vreau lângă mine.
Mama mi-a pregătit recăsătoria cu Lenuța de la

~ 87 ~
alimentara din colonie. Totul în jur se întuneca și
parcă o ceață densă mi se pusese pe ochi. Îmi
simțeam fața brăzdată de lacrimi fierbinți și în rest
nimic! Păream un suflet gol, lipsit de ambalaj,
aruncat într-o furtună cumplită, din care habar nu
aveam cum mă voi salva! Mintea mă întreba și ea
răvășită, speriată, tulburată: - ce vei face acum? Vei
lupta sau vei fugi... în timp ce parcă, undeva, într-
un fundal auzeam o voce care îmi spunea: - pleacă,
el nu te iubește.

Toate aceste cuvinte erau parcă, asemenea unor

cuie, care încercau să închidă într-un sicriu toate
speranțele mele, toate visele pe care mi le făceam
legate de o căsnicie fericită, dar și amintirile unei
iubiri bolnăvicioase, care îmi aducea în mod repetat
în suflet, o stare de regret, care mă făcea să plâng
zilnic. Îmi doream să am în față pe soțul meu căruia
să îi repet, pentru a nu știu câta oară, că aș fi
dispusă să fac orice sacrificiu, doar să avem o
căsnicie fericită. Să-l întreb de ce nu încearcă să mă
înțeleagă și să încercăm să facem ceva pentru binele
familiei noastre din care făcea parte un copil deja.
Credeam cu toată ființa mea că se poate repara

~ 88 ~
totul și că se mai poate merge mai departe, dar
aveam nevoie de înțelegere. Era tot ceea ce îmi
lipsea, înțelegerea!... Apoi mă cuprindea din nou o
stare de leșin care mă speria și mă făcea să cred că
voi muri de la atâta durere, fără să am puterea să
îmi imaginez că din acel punct viața mea se va
schimba radical și că abia de acum încolo voi învăța
cum se trăiește cu adevărat, fiind obligată să mă
iubesc mai întâi pe mine. Simțeam că nu mai pot
iub pe nimeni, muncind un timp destul de
îndelungat cu mine, repetând neîncetat: - înveți să
trăiești sau vrei să mori? Erau singurele mele
variante, din care am ales să trăiesc pentru că nu
puteam alege să mor având un copil de nici doi
anișori, nicidecum gândindu-mă la mine. Eu nu
aveam pe nimeni care să îmi fie alături, iar nopțile
mi se păreau insuportabile și nesfârșite, deoarece
foarte des nu puteam închide un ochi datorită lui,
care fabrica non stop motive de discuție bănuind și
presupunând că toate femeile sunt la fel și că de ce
să creadă că eu pot fi altfel! Comportamentul lui m-
a determinat să îmi jur că mă voi schimba,
încercând să nu mai ajung în postura unei umile
cerșetoare însetată de iubire, care să se

~ 89 ~
mulțumească primind doar minusculii stropi
împrăștiați de preaplinul sufletului unui bărbat,
care crede că primește iubire din belșug și fără prea
multe costuri.

Tot în acel timp, într-un moment de profund

regret, am scris o scrisoare către cel care dispăruse
fără nici o explicație, fără să mă gândesc la faptul că
dacă vreau să mă ascund din calea unei furtuni,
trebuie să fiu atentă la siguranța adăpostului ales.
Nu intenționam să o și expediez, deoarece nu
aveam o adresă, cred că a fost doar o formă de a-
mi elibera sufletul de povara abandonului creat de
plecarea lui dar și de comportamentul indiferent al
soțului. Ceea ce veți citi în continuare este un
fragment din această scrisoare pe care, nu credeam
că o voi face publică vreodată, deoarece doream să
fie ca o însemnare într-un jurnal, făcută într-un
moment în care mă tulburau foarte tare părerile de
rău. Acum însă, după ce au trecut foarte mulți ani,
încerc să cred că cititoarele acestui volum vor avea
de învățat ceva și că le va fi de folos.

Pe tot parcursul citirii acestor rânduri, am

marea rugăminte să citiți cu atenție deoarece... totul

~ 90 ~
este scris de o inimă sfărâmată din încrederea în
iubire, ale cărei răni sunt încă nevindecate, chiar
dacă sunt cicatrizate...

Dragă Foky!

Nu știu dacă am reușit să te iert, dar nu am

putut să mă întorc atunci când tu ți-ai amintit că eu
totuși exist. Dacă tu mi-ai deschis și reactivat
trauma abandonului, eu mă lupt din răsputeri cu
renunțarea! Poate că și aceasta face parte din
alegerile făcute de sufletul meu atunci când a decis
să se reîntoarcă pe pământ. Probabil că am plecat
dintr-o viață trăită anterior, cu aceste două lecții
neînvățate, cine știe!

Regret din adâncul sufletului meu, dar nu mai

este cale de întors! Rănile pe care tu mi le-ai
produs, durerea abandonului pe care l-am retrăit
prin plecarea ta, sângerează încă. Nu mai încerca
să mă ademenești, cu vorbele tale bine ticluite, în
locurile în care mi-ai rănit pentru totdeauna
sufletul. Locul în care m-ai determinat să cred în
vorbele tale, ca mai apoi să mă abandonezi ca pe o

~ 91 ~
povară greu de dus... în timp ce eu construiam cu
mintea mea, prea necoaptă, familia și casa de vis,
creșteam copii rezultați dintr-o iubire cum nu au
mai fost multe.

Am construit un castel frumos și înalt din

turnul căruia m-ai împins în gol, fără să fii conștient
că aș putea muri odată cu iubirea pe care ți-o
purtam și care zăcea arestată în mine. Aș putea să
mă ridic, deoarece iubirea pentru tine a rămas la fel
de puternică, însă nu vreau să mai am de unde să
cad iar și iar. Am forțat ușa coliviei în care mă
arestasem singură, atunci când am început să te
iubesc nebunește, colivie construită de tine, din
cuvinte ticluite cu bună știință. Am înțeles că nu
eram suficient de bună pentru tine și nu mai vreau
acum să îngenunchez, ascultând ce ar fi mai bine să
fac sau să fiu așa cum tu ți-ai dori... deoarece, într-
un moment de incertitudine, eu am fost prima pe
care ai debarcat-o din luntrea ta, neținând seamă că
ne aflam în mijlocul unui râu învolburat. Nu am
puterea să ascult spunându-mi că totul a fost o
greșeală, că s-a terminat, apoi să mă rechemi ca și
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Viața m-a condus

~ 92 ~
pe un astfel de drum și cunosc de acum suișurile și
coborâșurile, regretele, melancolia, dezamăgirile,
care au condus la sfărâmarea completă a sufletului
meu flămând și dornic de iubire, dar care a fost
purtat pe aleile dureroase ale abandonului și
aruncat în prăpăstii adânci, îmbătat fiind de prea
multe ,,te iubesc-uri’’ pe care, ca o naivă, le-am
crezut. Dumnezeule, dacă ai ști de câte ori am căzut
și m-am ridicat căutând din nou drumul către
sufletul tău… obosită, târându-mă către poarta
ferecată a inimi tale, poartă pe care am descoperit-o
închisă exact atunci când mă așteptam cel mai
puțin sau poate deloc… acea poartă pe care ai
închis-o încet, cu grijă, fără să facă zgomot… în
spatele căreia ai tras o draperie prin care, ochii mei
să nu mai poată descoperi adevărul, iar ochii tăi să
nu îmi poată vedea fața plânsă, zbaterile, dorința
unei îmbrățișări și nici lupta sufletului meu pentru
a ajunge la tine!

Toate acestea au fost ca un bisturiu care au

operat nemilos pe un cord neanesteziat, atâta timp
cât eu ți-am permis din prea multă iubire, dar gata!
Sunt decisă să îmi fiu propriul medic, deoarece

~ 93 ~
nimeni altcineva nu îmi poate înțelege simptomele
și prescrie tratamentul cel mai perfect… și tocmai
când credeam că sunt pe un drum al liniști și păcii
interioare, Dumnezeu a făcut să ne întâlnim în Gara
de Nord.

***

Eram cu soțul meu și cu fiica mea… undeva

în zona biroului de informații. Priveam și nu îmi
venea să dau crezare ochilor. I-am închis, i-am
deschis, iar tu erai tot mai aproape. Nu știam ce va
urma! Întrebările năvăleau una peste alta în capul
meu… dar cea mai puternică era aceea care întreba:
- oare se va opri? Va avea puterea să îmi vorbească?

Da! Ai avut! Te-ai oprit, ai prins fetița de

mânuță și m-ai întrebat ce fac? Cum sunt? Unde
merg? Fața îmi ardea ca focul, ochii îmi jucau în
lacrimi, cuvintele nu își găseau puterea să îți dea
răspunsurile. Ne priveai pe rând, când pe mine,
când pe fiica mea, când pe soțul meu… care
urmărea cu maximă atenție scena. Ai spus că ești de
serviciu și că ai intrat în gară pentru a-ți cumpăra
un pachet de țigări și că nu ai fi crezut, pentru

~ 94 ~
nimic în lume, să mă întâlnești… apoi ne-ai salutat,
ne-ai adresat un ,,rămas bun’’, sub o privire
pironită pe ființa mea și te-ai îndepărtat. După
câțiva pași ai mai privit o dată înapoi, în timp ce
soțul meu începuse bombardarea mea cu întrebări:

- Cine este ăsta? De ce te privea așa de atent? Tu

de ce ești roșie la față ca racul? De ce te fâstâceai
când vorbeai cu el?

- Este un băiat de la mine din comună.

- Doar atât? Nu a fost nimic mai mult între voi?
- Nu!
- Ok! Acum punem punct acestei discuții, dar
te asigur că o voi continua când vom ajunge
acasă.
Această discuție a continuat pentru tot restul
vieții.
Ori de câte ori ne certam, după ce el revenea acasă
din escapadele lui amoroase, de o noapte sau mai
multe, reproșându-i că are o familie și că ar fi cazul
să se trezească, el îmi amintea de Foky, deoarece alt
motiv mai nou nu avea. Acest nume a fost pomenit
în familia noastră, până în clipa în care am decis să
divorțez.

~ 95 ~
 ***

Mă urmărea de multă vreme acest gând al

divorțului însă, datorită faptului că nu aveam unde
pleca, rămâneam acolo continuându-mi lupta. Într-
o dimineață de trei decembrie, m-am ridicat din
pat, m-am îmbrăcat și am ieșit pe ușă fără a da nici
o explicație.
Direcția tribunal.
Am contactat un avocat, i-am relatat în mare
cam care sunt motivele divorțului, iar el a redactat
cererea.
În data de trei ianuarie am avut prima
înfățișare, la care el nu s-a prezentat, prescriindu-se
un nou termen: trei februarie, dată la care trebuia să
mă prezint, însoțită de doi martori.
Întrebată fiind de instanță dacă este necesar să
întocmească citații sau nu, eu am răspuns că nu este
cazul. Le voi comunica personal.
Unul dintre martori era nașa noastră de
cununie, care a încercat în repetate rânduri să îl
aducă pe drumul cel bun, fără rezultate însă. Cel de
al doilea a fost tatăl unei fete care îmi era

~ 96 ~
vânzătoare în firma pe care eu o patronam și care a
fost martor la multe din certurile noastre.
Dat fiind faptul că nu am avut curajul să îi fac
cunoscută nașei decizia mea, a făcut să mă prezint
la proces cu un singur martor, fapt care a făcut să se
mai prelungească procesul cu încă o lună, cu
obligația de a găsi un alt martor.
Am apelat la unul din colegii lui de serviciu,
care îi cunoștea comportamentul și de la locul de
muncă, dar și din familie, deoarece acesta venea
des la noi adus de soțul meu. Ba chiar ne-a și
zugrăvit apartamentul și a fost martor la dezastrul
produs de soțul meu la final. Atunci când trebuia să
facem curățenie, după zugravit, el a ales să se
îmbete în așa hal că, pentru prima dată, am decis să
fug din calea agresiunilor lui, refugiindu-mă cu
copiii la vecini. Văzându-se singur, a distrus totul
în casă. Începând din dormitorul conjugal, situat
lângă baie și până în sufragerie, a spart tot ce se
putea sparge. Toată casa era un amestec de cioburi
de sticlă, cărți, obiecte de îmbrăcăminte,
încălțăminte, farfurii sparte în bucătărie, mobila de
bucătărie lovită și adusă în starea de nefolosință.

~ 97 ~
 Declarațiile celui de al doilea martor a
determinat completul de judecată să pronunțe
divorțul în trei martie. În trei luni eram divorțată,
hotărârea însă a ajuns abia în luna iunie.
Când a citit-o, ex soțul de acum, a înnebunit. Nu
îi venea să creadă că am putut lua o astfel de
decizie. Aveam deja trei copiii, toate fete, iar el își
făcuse un obicei din a-mi repeta, ori de câte ori îi
spuneam că o să divorțez: - și cine o să te mai ia,
Dracu? Ai trei copii deja. Ți i-am făcut ca să îți
încurc planurile și plus de asta ești urâtă, nu vezi
asta? Dacă nu te luam eu, nu te lua nimeni de
nevastă.
Mult mai târziu am înțeles comportamentul lui
prin care voia să mă facă să îmi pierd încrederea în
mine, dar nu a reușit. În următoarele zile am
schimbat și buletinul. Când a venit cel nou și cu
hotărârea de divorț în mână, am schimbat emblema
de pe ușa de la intrare unde era numele lui.
Ori de câte ori refuzam să îi execut ordinele mă
trimitea să citesc ce scrie pe ușă și ce nume port în
buletin. Mă considera proprietatea lui. Acum l-am
invitat eu să citească ce scrie pe ușa de la intrare și
în buletin.

~ 98 ~
 - Ești dată dracu femeie! Niciodată nu am crezut
că vei fi capabilă să faci asta!

***
A rupt hotărârea de divorț, iar o perioadă de
câteva luni devenise un alt om. Nu ne mai certam,
bea mai puțin, probabil de frica evacuării, deoarece
din hotărâre reieșea faptul că apartamentul îmi
revine mie și copiilor, iar pentru el era menționată
evacuarea silită, dar această frică nu l-a stăpânit
prea mult și uitând de cele menționate de judecător,
a revenit la comportamentul lui binecunoscut. Din
nou beții, din nou certuri.
Deoarece ordinul de evacuare expira în câteva
luni, am lăsat toată mila de-o parte și am contactat
executorul. Acesta, însoțit de un organ de poliție, s-
a deplasat la adresă obligându-l să părăsească
locuința. Astfel a ajuns din nou în sânul familiei lui
grijulii, care și-a văzut visul împlinit. Fiul lor era
liber dar, nicidecum capabil să se mai
recasătorească. Degradarea lui fizică și morală era
destul de avansată.

~ 99 ~
 Trăind cu el în casă, părinții lui au avut puterea
să spună: - Acum o înțelegem pe Nuțy cum a trăit
cu tine! Era prea târziu! Mult prea târziu.

De de?
De ce uneori răneşti femeia de alături,
Suflete drag? Trădezi un suflet pe care ţi l-ai dorit,
un suflet care a încercat să te conducă pe un alt
drum numai de teama acestei situaţii. Trădezi
femeia pe care ai numit-o, Prinţesa ta, pe care ai
îmbrăţişat-o şi ai iubit-o cum nimeni nu a fost
capabil să o facă.
Ce cumplită este viaţa uneori! Suntem lipsiţi de
suflet de-a dreptul, fără să ne gândim că totul se
întoarce. Viaţa îţi va plăti cu aceeaşi monedă.
O dată ce se întâmplă astfel de situaţii, totul se
năruie, se schimbă întratât încât, orice ai vrea să faci
nu se mai întoarce înapoi. Nimic, absolut nimic nu
mai este la fel. Încercând să lipeşti nişte cioburi mai
tare te răneşti şi apoi suferi şi mai mult... laşi să se
termine totul, o priveşti şi pleci cu un aer înfumurat
şi orgolios... apoi, abia când devii conştient de ceea
ce ai pierdut, o chemi înapoi.

~ 100 ~
 Atunci înţelegi că este imposibil, tot la fel cum
este imposibil să scoţi din tine o femeie care ţi s-a
prins de piele, de suflet, de inimă.
În acel moment, ar fi bine să fii bărbat cu
adevărat şi pentru că încă o mai iubeşti să îi doreşti
binele, indiferent de cum vor evolua lucrurile.
Nu îţi va fi uşor! Vei regreta, dar trebuie să
înţelegi că dragostea trece dincolo de timp.
Va trebui să cauţi în interiorul tău puterea de a-ţi
recunoaşte vina doar de dragul ei, să rogi bărbatul
care va fi lângă ea un singur lucru: să aibă grijă.
- De acum, te rog să ai tu grijă de ea, aşa cum aş
fi vrut să pot avea eu grijă... dar nu am ştiut cum...
cum nu am ştiut că toate lucrurile mai puţin bune
se vor aduna acolo undeva şi într-o zi vor ieşi la
suprafaţă. Nu am ştiut nici cum aş putea
preîntâmpina durerea din ochii ei, atunci când a
plecat. Nu am ştiut să îi fiu alături când ea avea
nevoie, nu doar atunci când aveam eu nevoie de ea.
Neştiind toate acestea, nu am avut argumentele
necesare să o păstrez la fel de fericită ca în prima zi.
Nu am putut să văd când a plâns, când a suferit,
când s-a luptat să îmi fie alături... dar văd acum
când a plecat. Măcar tu să ai grijă să nu sufere
niciodată.

~ 101 ~
 Te rog să o iubeşti frumos! Aşa cum o iubesc şi
eu acum: sincer şi recunoscător, dar fără să îi cer să
se sacrifice pentru mine. Dacă de multe ori a făcut
asta fără să îi cer, acum vin să îi spun că regret
pentru că nu am putut să o iubesc aşa cum ar fi
meritat. De acum trebuie să recunosc cum a fost să
o cuceresc, să îi văd un zâmbet şiret în colţul gurii,
să primeşti fără să fii nevoit să dai ceva în schimb...
m-am trezit brusc, gol pe interior, dar plin de
amintiri. M-am iubit mai mult pe mine, decât pe
noi şi asta o voi numi întotdeauna prostia vieţii
mele... de aceea te rog, pe tine, să o iubeşti aşa cum
ar fi meritat să o fac eu.
Te rog din suflet, să ai încredere în ea şi să fii
convins că este o femeie deosebită.
Mi-a spus, mi-a repetat de nenumărate ori că pot
împărţi cu ea trecutul meu, problemele toate şi
chiar tăcerea, dar eu nu am crezut.
Nici când mi-a spus că şi-ar dori să fie reciproc,
nu am ascultat. Am trecut grăbit pe lângă ea şi
problemele ei, iar când a venit să mă susţină am
alungat-o spunându-i să mă lase în pace.
Au fost momente în viaţa mea când doar pe ea
am avut-o. Ea era omul meu de încredere şi tocmai
pe el l-am trădat. Măcar tu să ai încredere în ea.
Merită! ESTE UN OM MINUNAT.

~ 102 ~
 Să ai grijă de ea te rog! Să-ţi fie dragă, să o
iubeşti frumos şi sincer.
Cât despre, NOI…! Am fost un prost! A fost a
mea! Am pierdut-o!
Măcar tu să înveţi din greşelile mele şi să nu
procedezi ca mine niciodată.

MIREASA

,, O legendă spune că oamenii predestinați

sunt legați cu un fir roșu, invizibil, care uneori se poate
încurca dar niciodată rupe.”

Cu pașii grei și obosită

Cu voalul fluturând în vânt
Cu ochii plânși și mintea răvășită
Plecata fără a spune un cuvânt
Mireasa tristă și nefericită
Cu sufletul în palme și inima în dinți
Pășește pe alei spășită
Uitând de vorbe grele și părinți

~ 103 ~
Din ceru - albastru și senin
Începe lin să cearnă
O ploaie plină de venin
O ploaie ca de toamnă
Din ochiul stâng o lacrimă se scurge
Peste obrazu -înfierbântat și trist
Iar din cel drept o rază caldă ajunge
La cel iubit și părăsit
Se pierde tot mai mult în noapte
Cărarea greu o mai zărește
Aude primprejur ușoare șoapte
și-n fața ei un tânăr se oprește
Deschide o umbrelă căci ploaia este rece
Iar haina lui pe umeri i-o așează
Ea neînțelegând ce se petrece
Se scutură de teama că visează
Își șterge lacrima ce-o arde
Și stropii mari de ploaie rece
Se prăbușește la picioare -i cade

~ 104 ~
Celui ce-n față-i stă neștiind ce se petrece
Îi pare totul nălucire
Încearcă să își vină-n fire
Să deslușească chipul (celui) care
A apărut (ca din senin) pe-a ei cărare
Prin minte-i zboară mii de gânduri
Un tremur îi cuprinde -ntreaga ființă
Se luptă să citească printre rânduri
și se întreabă: - cum e cu putință
să îi apară -n cale -n astă noapte
sufletul care fără regrete și căință
lăsat-uia regrete peste poate
și o imensă suferință
Erau doi tineri de la țară
El un soldat ea domnișoară
Și se iubeau neștiind niciunul că se poate
Povestea să le fie umbrită de păcate
Și că la naștere ei nu au fost ursiți
Să ajungă soți ci doar iubiți

~ 105 ~
Apoi întreaga viață să le fie
Plină doar de regrete și nici o bucurie
Se așează pe o bancă-n miez de noapte
și-îmbrățișați își spun în șoapte
că vor păstra al lor sfânt legământ
în suflet până în mormânt
Și de acolo cine știe
În viețile ce vor urma să fie
Dar vor ruga pe Dumnezeu neîncetat
Pentru iubirea lor să construiască un palat
În care să trăiască fericiți
De griji și de necazuri ocoliți
Întreaga viață să le fie o cunună
Pe același drum să meargă împreună
Să nu mai dea crezare gurilor rebele
Să nu mai creadă în strigoi și ele
Și nici în farmece care pot face rău
Să creadă doar în Bunul Dumnezeu
Rădulești 1973/ KEN

~ 106 ~
 CĂSĂTORIE  SAU CONTRACT

  (puțin despre contractul de căsătorie)

O să vă descriu acum despre una din-tre 

inițierile  în arta de a fi femeie, de a fi  stăpâna vieții
tale.

        Da!

       Ți se pare că nu ai auzit bine?

       Cu siguranță, până acum, nu ai știut  că poți fi

chiar și o veritabilă Prostituată!

       Ei, hai nu te supăra și citește-mă în continuare,

pentru că o să îmi dai dreptate și o să îmi spui tu
singură că poți.

     Când am spus că oricare dintre noi se poate

numi într-o oarecare situație, Prostituată,  m-am
referit la faptul că femeia,  are capacitatea să 
avertizeze în momentul în  care simte că este pe
cale de a  face târgul cu Diavolul, vânzându-și
integritatea, valoarea, visurile, libertatea de a fi ea

~ 107 ~
însăși, primind ca răsplată, siguranța zilei de
mâine.

       Ia să te văd acum!

       Spune-mi că tu n-ai făcut niciun compromis de

acest gen, până la această vârstă!?

        Acum mai ești revoltată pe ceea ce eu scriam

mai sus? Acum îmi poți da dreptate?

        În decursul anilor fiecare dintre noi am vândut

părticele de suflet, în diverse ipostaze, pur și
simplu, că așa am fost educate. Femeia trebuie să
depindă de un bărbat pentru a supraviețui și că
trebuie să aibă o protecție masculină în situațiile în
care se întâmplă să fie amenințată din punct de
vedere fizic.

       Ia spune-mi și mie de câte ori nu ai spus „DA”

unui părinte, unui profesor, unui șef, unui bunic,
soțului sau vreunui iubit... etc, chiar și atunci când
sufletul tău ar fi spus „NU” cu toată ființa ta?

      AHA! Cum este? Îmi dai dreptate?

~ 108 ~
     Acum cred că m-ai înțeles că a fi Prostituată nu
se rezumă doar la situația în care ajungi să îți vinzi
trupul pentru a obține partea financiară. La fel de
bine ne putem numi astfel și în momentul în care
ne vindem principiile și idealurile, ne vindem
credința, ne vindem inteligența, mintea, libertatea
de mișcare sau de exprimare și orice altceva ce
decidem să facem spunând „DA” atunci când
răspunsul,  care vine   din suflet, ar fi „NU”. În
toate aceste situații ne aflăm în rolul Prostituatei.

       Profesoara, numită în acest caz,  „Prostituție”,

are un rol foarte important în astfel de situații. Ea
vine să ne arate lipsa de demnitate și să ne spună să
nu ne vindem sufletul, care este de fapt spațiul în
care sălășluiește puterea noastră personală.

      Am cunoscut, de-a lungul timpului, multe

femei, printre care m-am numărat și eu, care au
rămas  ani la rând într-un loc de muncă, în căsnicii
mizerabile, în relații nefericite doar de dragul unei
siguranțe materiale sau financiare, călcându-și în
picioare respectul de sine, șubrezindu-și încrederea
în forțele proprii.

~ 109 ~
      Într-o astfel de situație am fost 22 de ani și dacă
scriu acum ceea ce scriu, o fac conștientă și
responsabilă.

     Primind învățăturile mamei mele legate de viață

și de instituția căsătoriei, crescută într-un mediu
rural cu rușinea împlântată în creier, dar și până în
măduva oaselor, am hotărât să mă căsătoresc mult
prea devreme, doar pentru faptul că mi se repeta
aproape obsesiv că: fata trebuie să fie domnișoară
când îmbracă rochia albă de mireasă și pășește
peste pragul bisericii pentru săvârșirea sfintei taine
a cununiei. Că doar atunci poți avea o viață de
cuplu fericită, că iubirea nu poate fi iubire în afara
căsătoriei… și multe astfel de sfaturi.

     Ei da! M-am căsătorit domnișoară! Am urmat

drumuri impuse de părinți și de societate și ce am
realizat? Mi-am vândut în primul rând tinerețea, aș
putea spune chiar copilăria, pentru că la foarte
scurt timp a apărut  și copilul, devenind un copil cu
copil, căreia i se cerea să fie o mamă bună, o
gospodină desăvârșită, o soție experimentată (în
situația în care nimeni nu îmi explicase ce
presupune asta, iar vremurile nu ne dădeau

~ 110 ~
posibilitatea să ne informăm din surse externe), să  
am și un câștig  financiar (făcând naveta 14 km dus
întors, zilnic)…

     Mi-am vândut copilăria, tinerețea,  idealurile,

visurile, talentul cu scopul ca soțul meu să mă
protejeze, să mă susțină, să mă iubească și să aibă
grijă de mie.

     AIUREA!

     Nu am primit nimic din toate acestea. M-am

trezit cu un munte de obligații și responsabilități pe
umeri, iar în ceea ce privește grija, am ajuns ca eu
să am grijă de el, nicidecum invers.

     Am irosit timp prețios, anii cei mai frumoși din

viață, mi-am aruncat la coșul de gunoi valorile,
superputerile mele creatoare dar și creative, am
uitat de mine și de tot ceea ce mă putea împlini
profesional.

     Am ratat viața! Da! Am ratato!

     Am fost și apreciată, dar și judecată, fără ca

judecătorii să fi încălțat pantofii mei, fără să fi mers
pe potecile anevoioase pe care eu am mers. Am fost

~ 111 ~
privită ca un om puternic și așa am fost. De fapt,
am devenit forțată de împrejurări.

    Nu vreau să mai privesc în urmă, nu vreau să

trec de la o lecție de viață la alta. Nu vreau să fiu în
rolul victimei și nici să fiu compătimită. Nu aștept
de la nimeni nimic. Cât timp voi mai avea la
dispoziție, mă voi strădui să învăț toate aceste lecții,
să le aprofundez, să le înțeleg și dacă Bunul
Dumnezeu îmi va permite, îmi doresc  să  fiu
înconjurată de femei, care încă nu au ajuns să
priceapă care le este de fapt menirea în această
viață, să învețe din greșelile mele,  deoarece viața
nu este atât de lungă încât să putem experimenta
tot ce se poate numi greșeală, ci să învățăm din
greșelile altora,  care le-au făcut deja și care au
ajuns să le înțeleagă rostul.

    Greșelile, de fapt, nu sunt greșeli. În acele

moment, am făcut tot ceea ce noi eram convinse că
facem bine. Nota am primit-o peste ani, de la viață!

     Acum pot spune că din toate experiențele trăite,

am învățat lecția Prostituției. Am depășit faza în

~ 112 ~
care credeam că a fi prostituată înseamnă doar să îți
vinzi trupul.

      Acum nu mai am de vânzare nimic!

     ESTE CLAR?

       Talentele, valorile, visurile, ideile, puterea,

timpul și plăcerile mele, NU SUNT DE VÂNZARE!
Atâta timp cât mă întrețin singură, fac ceea ce îmi
face plăcere, vă pot spune că o consider ca fiind cea
mai de preț realizare.

       Chiar dacă am ajuns la pensie, simt o deosebită

plăcere când mă trezesc dimineața și pot face doar
ceea ce îmi face plăcere, nefiind condiționată,
dirijată, exploatată de nimeni și de nimic.

    Mulțumesc neîncetat A toate Creatorului, pentru

răgazul acordat vieții de a putea experimenta
libertatea spiritului și a sufletului, libertate către
care ar fi bine să poată tinde fiecare femeie.

     Toate ar trebui să înțelegem, până nu este prea

târziu, faptul că avem un eu al nostru, nu avem
motive să trecem dintr-un compromis în altul, să
trăim nefericite, făcând pe plac familiei și  societății

~ 113 ~
pentru că nimeni nu va veni să sufere în locul
nostru.

       Așa după cum constat la mine, tind să cred că,

fiecare persoană vine pe  aceste pământ cu un 
bagaj de cunoștințe din viețile anterioare, cât și cu o
zestre unică compusă din abilități, talente,
înclinații, intuiție  și instinct. Tot ce ne rămâne
nouă, ca indivizi, este să ne dezvoltăm capacitatea
de identificare a acestora, ca mai apoi, să le putem
folosi în serviciile oferite oamenilor.

       Vi se pare imposibil?

        Nu!

        Cu siguranță se poate !

      Începând din această clipă lipește-ți pe suflet

convingerea că tu nu ești un obiect de vânzare și că
ești o ființă de valoare. Dacă poți, cumpără un
medalion, fie el și dintr-o  simplă bucată de lemn
sau plastic, scrie pe el cu majuscule: „NU ÎMI
VÂND SUFLETUL”, „NU SUNT DE VÂNZARE”!

       Te sfătuiesc să nu faci asta înainte de a fi

pregătită moral, mental, emoțional, deoarece vei

~ 114 ~
avea parte de numeroase teste venite din partea
celor din jur, care se chinuie să se potrivească în
colivia strâmtă în care, în mod inconștient, i-a
înghesuit  regulile societății.

        De fiecare dată când lucrezi în starea Theta

pentru a-ți recupera, recâștiga, reîntregi integritatea
ta morală, ca individ, cu credință în A toate
Creator, nu vor întârzia să apară oștile răului,
deghizate în „îngeri  seducători”, care mai de care
cu  ofertele cele mai tentante, cu propunerile cele
mai seducătoare, pentru a te deturna de la intenția
ta.

       Să nu te aștepți să întâlnești un urât negru și cu

coarne. Nu! Îngerii  răului sunt printre noi, au
același chip și înfățișare. Diferă de restul printr-o
parte interioară nevăzută, ambalați în materiale
sclipicioase, poleite acum, fiindcă suntem în
perioada sărbătorilor de iarnă când totul este
luminos, feeric și ne poate încurca cu ușurință
mintea și căile. Întotdeauna vor veni cu oferte
tentante cu care să ne poată, din nou, cumpăra
sufletul prin influențare, șantaj, contaminare cu
dorințe greu de învins. Toate  acestea sunt luptele

~ 115 ~
între forțele binelui și ale răului. Ele vor căuta
mijloace cu care să te facă să te îndepărtezi de la
dorința ta de a-ți recâștiga puterea interioară.

      Să nu uiți nici o clipă că este  nevoie de

determinate și o voință puternică de a scăpa de sub
tutela răului. Înarmează-te și protejează-te, sădește-
ți în minte faptul că însăși Iisus a fost ispitit de cel
rău, chiar în postul cel de 40 de zile, cu
promisiunea că i se va pune lumea la picioare,
acesta spunând: „eu, sufletul și puterea mea
interioara nu suntem de vânzare”.

      Ai puterea să alungi astfel de ispite. Roagă-i pe

ofertanți să păstreze darul pentru ei. Acestea sunt
doar forțele rele ale Diavolului, care intervin să ne
deturneze de la decizia luată exact atunci când noi
ducem luptele cele mai grele pentru recâștigarea
sufletului și implicit a puterii personale.

      Fii  pregătit. Lupta, este necesar să fie purtată,

ajutată de cele mai puternice arme spirituale,
printre care, una este THETAHELAINGUL,
susținut de voință, intuiție și nu în ultimul rând de

~ 116 ~
credința în puterea noastră susținută permanent de
A toate Creator.

      Doresc să vă fac cunoscut faptul că cele mai

complicate relații de colaborare, serviciu, prietenie,
afaceri le-am trăit  din cauza Prostituției, datorită
faptului că nu am înțeles atunci, la acea vreme,  ce
reprezintă pe ansamblu  această „instituție”,
numită ( PROSTITUȚIE).

      Semnând un contract, din dorința de a trăi

confortabil, căutând persoana care să își asume
responsabilitățile vieții în locul tău, să nu plângi, că
suferi asemenea lui Iisus, răstignit pe cruce, picând
astfel și în rolul de victimă.

       Exemplul lui Iisus este folosit aici doar pentru

ca tu să înțelegi cam ce te așteaptă, nicidecum să te
fac să crezi că eu pot  să simt durerea îndurată de
Domnul nostru Iisus. Ceea ce pot să-ți spun eu însă,
este faptul că, în momentul în care mi-am
descoperit puterea sufletului am avut un șoc
emoțional peste care nu a fost prea simplu să trec.

        Am fost femeia care nu a știut să ceară nimic în

schimbul a nimic. Ofeream totul, din prea multă

~ 117 ~
conștiință și responsabilitate. Toți mă vedeau o
femeie puternică, în afară de mine. Fiica mea m-a
întrebat într-o bună zi: -de ce accepți tu această
relație? Tu ești o femeie atât de puternică încât te
poți descurca și singură. De ce ai semnat tu acest
contract de prostituată în care îți vinzi atât sufletul
cât și trupul și în plus ești privată de libertate și de
putere? În schimbul cărei plăți faci asta?

   Această întrebare m-a lovit atât de puternic peste

ochi, încât am simțit ca și cum m-am trezit dintr-o
amorțeala. Ajunsesem femeia care exista, nu trăia și
când mă gândesc că m-am vândut pentru a primi la
schimb iubirea acelui om, oferindu-i puterea
sufletului meu împreună cu tot frumosul lui
interior, mă cuprinde o stare de rău pe care o
depășesc transmițându-i recunoștință pentru lecția
predată. Fac asta acum după o perioadă destul de
grea și îndelungată, în care am luptat pentru
recuperarea emoțională și psihică manifestată ca o
stare de depresie.  Fiica mea cea mare, fiind cadru
medical, începuse să mă trateze de depresie. Am
refuzat acest tratament spunându-i că sunt
conștientă de ceea ce mi se întâmplă și o rog să își

~ 118 ~
vadă de problemele ei, pe ale mele mi le voi rezolva
singură… și am reușit prin practicarea diverselor
meditații de pe canalul de Youtube, iar mai târziu,
prin învățarea tehnicilor de vindecare și a înlocuirii
programelor, urmând cursurile de Thetahealing
susținute de Sebastian Radu, la Craiova. Nu am
avut nevoie să merg la cursul introductive. Imediat
ce am aflat de acesta, de la una din prietenele mele,
m-am înscris.

    Eram deja singură și nemulțumită sufletește de

situație. Cei din jur mă întrebau cu oricare ocazie:
de ce singură? Mintea mea își reproșa o mulțime de
lucruri, greșeli, situații. Mă învinovățeam, mă auto
pedepseam și mă criticam din orice. Ajunsesem
propriul meu judecător. Aveam nevoie să simt asta.
Mi se implementase atât de puternic în minte și în
suflet, încât simțeam că mă doare liniștea din jur.
Că nu o merit. Plătisem ani de zile un preț foarte
scump semnând contractual acela de
„PROSTITUATĂ”. Durea cumplit gândul că din
intenția mea de a fi o femeie de casă, o mamă bună
și iubitoare, o fată cinstită și cu bune maniere,
ajunsesem o prostituată cu certificat de căsătorie.

~ 119 ~
     Stau adesea și mă gândesc că, de fapt, am fost
chiar mai mult decât o prostituată. De ce? Păi o
astfel de femeie este plătită pentru niște servicii, pe
când eu aveam o mulțime de obligații și ca bonus,
ofeream acele servicii în baza unui certificat de
căsătorie. Da! Dar eram o femeie cu statut social, ce
să mai vorbim!

      Mă speria gândul că voi rămâne singură cu trei

fete. Nu mă speriam că nu  voi fi capabilă să mă
descurc. Mă speria gura lumii pe care o auzeam (în
mintea mea) spunând: trei curve și cu măsa patru.

    Ei bine, am ajuns și ziua în care, într-un trei

decembrie, m-am trezit din somn și mi-am spus:
Gata! Ajunge! Direcția tribunal. Voi deschide
acțiunea de divorț. În trei martie eram deja
divorțată, anulând de fapt contractual de
prostituată care arăta foarte frumos, avea o culoare
galbenă spre portocaliu și purta denumirea de
CERTIFICAT DE CĂSĂTORIE.

    În toți acești ani am avut nenumărate „cereri în

căsătorie”. Cică așa se  numește încă, conviețuirea a
două persoane de sex diferit! Noutatea într-o astfel

~ 120 ~
de relație este aceea că nu se mai dorește încheierea
oficială a certificatului de prostituată. Se folosește
expresia: nu actele ne țin. Ce frumos! Și mai frumos
decât până acum. Mergi să speli, să calci, să faci
curățenie, să  gătești, să suporți toane și tabieturi
căpătate pe parcursul altor căsnicii și când întrebi,
așa ca să nu mori proastă: ce primesc la schimb? - ți
se răspunde ca și cum ți se face cea mai mare
onoare: păi, ce să primești? Ești soția mea.

    Vai, mulțumesc frumos! Sunt copleșită de

generozitatea ta. Mă emoționează până la lacrimi,
dar nu pot să nu te întreb: - este nevoie să particip
și financiar? Unul din răspunsuri a sunat cam așa: -
păi ce vrei să te țin pe cheltuiala mea? WOOOW! Ai
dreptate, bre! Mare dreptate ai. Ce pregătire ai, că
ești foarte inteligent, însă un singur lucru nu îl știi:
nu s-a găsit hoțul cu prostul, din păcate. Stai matale
cuminte în averea agonisită. Cauți o prostituată
care să ți-o îngrijească cât mai ești în viață, că după
moarte nu va fi suficientă să îți satisfaci urmașii.

    Ajunsă în acest punct, voi face o trecere de la

statutul de prostituată al femeii,  la cel al copiilor. Și
copii pot semna la fel de bine astfel de contracte

~ 121 ~
între ei și părinții care îi întrețin financiar, cerând la
schimb copiilor să joace după cum  cântă aceștia. Ei
bine și astfel de troc se cheamă tot prostituție și îți
pune în față frica de muncă, dar și lupta pentru
supraviețuire, într-un mod mai lipsit de griji și
obligații. Asemeni femeilor și copiii aflați în astfel
de situații își pierd pe parcurs puterea creatoare a
sufletului, iar cei puțini, care decid totuși să își
câștige existența prin muncă, merg din obligație, cu
scârbă sau cu frică la un loc de muncă, prost plătit,
când de fapt am putea lucra de oriunde, ajutați de
tehnologiile moderne, însă frica de responsabilități
ne face să ne blocăm abilitățile și talentul.

     Frica tronează înaintea curajului împiedicându-

ne să spunem ceea ce simțim, să trăim exact așa
cum simțim, să acționăm așa cum ne spune
instinctul, intuiția.

Eu pot face acum toate acestea, pentru că sunt

atât de liberă, încât acționez bazată pe instinct și
intuiție, pe ceea ce pot, știu și îmi doresc să fac, fără
a fi îngrădită de nimeni. Am trăit prea mult timp
auzind expresiile: nu poți, nu merge, nu ai să
reușești…

~ 122 ~
 Gata!

     Am dat foc tuturor contractelor pe care le

credeam ca fiind confortabile și am semnat altele
noi cu împlinirea, iubirea, abundența, bucuria,
fericirea, cu viața adevărată, liberă, trăită în afara
cutiei de carton, în care m-am înghesuit mult timp
să încap, fără să realizez că am crescut atât de mare,
încât am nevoie de mult spațiu, de mult aer, de
multă lumină.

     Da! Am tot ceea ce este necesar pentru a trăi

propria viață, așa cum mi-o doresc eu, nu cum mi-o
impune societatea, turma și crede-mă că se poate.

    Am ajuns în stadiul în care am simțit că toate

aceste transformări sunt necesare, dar și posibile,
iar dacă eu am reușit, cu siguranță și tu vei reuși.

    Am avut atât de multă încredere în mine, că acest

salt către bucurie, iubire și împlinire sufletească mă
va ajuta să îmi schimb percepția despre lume și
viață și am reușit. Acum tot ce mi-a rămas este
lucrul cu mine, în partea nevăzută a lucrurilor, acea
parte interioară necunoscută lumii, dar în buna
parte nici mie.

~ 123 ~
,,BALADA” UNEI FEMEI
(inspirată din scrierile lui A. Păunescu)

Aşa e mama și a fost bunica...

Am încercat și eu să fiu ca ele.
Am priceput că nu însemn nimica...
Și-n viață... mi-am schimbat... căile mele..!
Așa suntem...! FEMEI printre FEMEI...
Unele bune...! Altele mai rele...
Atunci când suntem lângă ei...
Visăm la fericirea (ce ne este) scrisă-n, STELE”
Dar pentru ei părem și nu însemnăm nimic...
Oricâtă străduință poţi să pui...
Trăind în universul nostru mic...
Creat de mintea și puterea lui.
Suntem doar... nişte ELE ce slujesc pe EI...
Nimic mai mult... nimic prea important...
Doar pentru că pe acest pământ noi am venit
femei...
Smerite și tăcute... slujim lângă bărbat...!
Ei, neglijenți... cum le e firea...

~ 124 ~
Cerând mereu osândă și - osteneală
De la un suflet chinuit
Care îi este și soție... dar și mamă...
Ei încurcând adesea viața toată
Nu pot pricepe c-au greşit
Și rar se-ntâmplă câte-o dată
Să spună... ȘTII...! Iară te - am mințit.
Ei sunt doar tălpi ce tot aleargă
Visând la ce nu pot să dea...
Și plâng adeseori cu ochii-n palme,
Spunându-ți...! Știi...? Parcă erai a mea!
Pe când femeia e doar palme
Crescând copiii, gătind... spălând...
Plângând și întrebându-se: OF DOAMNE!
Cât am să pot și până când?
Așa-i destinul femeiesc,
De când e lumea și pământul,
Iară bărbații nu gândesc,
Că-i vine și femeii rândul
Și spun măreți și serioşi,
De câte ori vor să triumfe,

~ 125 ~
Ei! Ce fac femeile în fond?
În urma noastră, sunt doar umbre..!
Nimic măreț! Nimic impunător,
Nu a creat femeia-n astă lume,
Bărbatul e nemuritor,
El poartă nume și renume!
Femeia schimbă după el, urmându-l, al ei nume,
Iar drumul vieții și-l parcurge lângă el.
Ca să ajungă într-o zi să i se spună,
Că ea n-ar fi nimic, de n-ar fi el!
Pentru că ea neîncetat muncește,
Iar lucrurile sunt la locul lor mereu,
El n-are ochi și nu privește,
Sudoarea după fruntea ei!
Cu atâția paşi ce a făcut prin casă,
Dereticând ne încetat,
Ajunge de nu îi mai pasă,
Dacă în viață a pierdut, sau câştigat?
Pentru că munca ei nu are,
Nici o valoare și nici preț,
De aceea tace cu răbdare,

~ 126 ~
Lăsând bărbatul să creadă că-i isteț.
De - ar fi pornit pe-o cale glorioasă,
Luându-și viața singură în mâini,
Ar fi putut să fie ea acum
Nu sluga lui, ci propriul stăpân.
Ar fi ajuns și dincolo de cer,
Cu dragostea ce știe s-o împartă,
Nu ar fi fost mereu umilă,
Iar viața nu iar fi deșartă.
Ei!
Fac ce fac și tot ce fac se vede,
Nu le e munca în zadar.
Pentru că el aduce banul,
Femeia însă, chibzuindu-l iar și iar!
Ei strică tot, că au muncit,
Femeia trebuie să rabde,
Să-ndrepte ce ei au sticat,
Să plângă și să meargă mai departe
Și
De aceea nimeni nu le crede,
Și-n suflet nu le vede suferința,

~ 127 ~
Pentru că sunt mult mai puternice ca ei
Și mult mai mare le este voința!
Iar când îmbătrânesc și nu mai pot,
Mai au puterea să aștepte încă,
Vreun copil sau un nepot,
Să o întrebe și pe ea, azi ce mănâncă
Și-o țin ca pe un câine cu un colţ de pâine
Și un pahar cu apă, când și când,
Spunându-i cu dispreţ în șoaptă:
- N-am ce să - ţi fac,
N-AI PENSIE... că n-ai muncit!
Așa o fi fost mama și bunica,
Eu nu voi fi ca ele niciodată.
Nu vreau să fiu de bărbat umilită,
Nu vreau să dau vina pe soartă
Și pentru că ades am auzit, bărbați spunând:
- Ce faceți voi femeile? NIMIC!
Nu vreau să trăiesc așteptând,
Să-mi dea bărbatul, pic cu pic...
Muncesc mereu și vreau ca-n viață...
Din munca mea să îmi fac totul, sau nimic.

~ 128 ~
Chiar dacă am muncit și am făcut curat o viață,
Și după el, dar și după copii
Nu pot s-accept să mi se spună-n față,
Primi-vei mâine, doar dacă vei munci.
Femeia e veriga unui lanț ce-n viață,
Menține casa ,,bec”, crescând copiii,
Și nu merită la sfârșit de viață,
Să plângă-n pragul casei, așteptându-și fiii.
Este veriga ce creează lanțul,
Care începe tot mereu din doi,
Este și mamă și soră și iubită,
Este ce poate fi mai bun în noi!
E greu cu noi femeile în viață,
Și noi o ştim și nu negăm,
Dar tot sperăm s-avem în față,
Bărbatul ce-l iubim și să ne bucurăm.
Chiar dacă uneori suntem și rele,
E imposibil fără noi... noi vă creăm,
Așa ne-a fost de Dumnezeu ursită viața,
Doar împreună să ne bucurăm.
Gândim, iubim, murim doar cu speranța

~ 129 ~
Că cineva... ne-a și iubit,
Nu am trăit viața degeaba,
Chiar nici atunci când am și suferit.
De ești femeie să fii mândră
Că poți să dai din viața ta,
O altă viață pe pământ...
IUBEȘTE ȘI NU REGRETA!
08.03.2012

„Gânduri care dor”

Da!
Asta o spun acum, după ce ani de zile mi-am
bătut joc de biata inimă, care a iubit uneori pe cine
nu ar fi meritat. Iubeam și atât! Nu am iubit
niciodată din interes. Nu am iubit niciodată forțat.
Când am iubit, am iubit fără să înțeleg de ce pot
iubi cu atâta patimă un om.

Toată viața, dar și acum, sunt fascinată de iubirile

platonice, de iubirile care nu se dezgolesc în
totalitate, de iubirile care nu se consumă. Este atât
de frumos atunci când îți simți sufletul vibrând de

~ 130 ~
bucurie, așteptând momentul revederii, persoanei
iubite.

Greșim prea des!

Ne batem joc uneori de noi și de sufletele

noastre, aparent fără nici un resentiment. Sunt
situații în care aproape că ne simțim bine, ne place
că suferim.

Ce ciudați suntem! Ne simțim bine că suferim?

Ne place asta? Oare nu mai știm ce este cu adevărat
fericirea? De ce majoritatea alergăm după fericire,
când de fapt nouă ne place suferința? Ce ne dorim
de fapt atunci când ne complicăm viața
implicându-ne în diverse povești care dor?

Sunt întrebări la care, cred că nu le voi găsi un

răspuns în această umilă existență. Mintea mea nu
este capabilă să priceapă ce se întâmplă de fapt
atunci când, drumul vieții îmi este intersectat,
aparent întâmplător, de persoane pentru care simt
o iubire care mă sufocă! Am avut parte de povești
de iubire atât de grele, încât ajungeam să spun că
mai bine muream în clipa în care ne-am întâlnit,

~ 131 ~
deoarece s-au născut din senin sentimente greu de
suportat, greu de dus.

Am avut momente în care simțeam că leșin!

Fugeam din poveste înspăimântată. Credeam că
fuga mă va ajuta să mă eliberez, iar când observam
că nici așa nu îmi este bine, mă întorceam. La un
moment dat, omul iubit, m-a avertizat că niciodată
nu am știut ce doresc, că îmi simte iubirea, dar că
nu îmi înțelege comportamentul, că o dată vreau
totul, iar la scurt timp nu mai vreau nimic!

Mi-aș fi dorit mai mult decât orice pe lumea

aceasta să nu simt astfel de sentimente dureroase
însă, stând în liniște, doar eu cu mine, analizând
trecutul, dar și viața pe care a dus-o altă femeie
alături de omul pe care eu l-am iubit și l-am iubit
zeci de ani la rând, nu o zi, o lună, un an, am
încercat să mă consolez cu gândul că Bunul
Dumnezeu a știut ce este mai bine pentru mine,
îndepărtându-mă. Da! Asta cred și eu! Ceea ce nu
înțeleg este legat de faptul că m-a îndepărtat doar
fizic, în timp ce sufletul a rămas acolo.

Am fost speriată uneori, crezând că am făcut o

obsesie pentru acel suflet, că am probleme de altă

~ 132 ~
natură, că sunt nebună. Nu m-am ferit să mă
„autodiagnostichez” şi să îmi pun parafa pe
diagnosticul stabilit, apoi am început
„tratamentul”. Am practicat multiple și variate
meditații, am mers la cursuri de Thetahealing, cu
speranța că voi putea ieși de sub stăpânirea acelor
stări. Toate încercările mele au fost zadarnice.

Nu aș putea spune că nu am simțit ameliorări.

Da, ceva pare să se fi liniștit, dar nu a dispărut în
totalitate. Este aşa cum stă ursul în hibernare. Am
sentimentul că iubirea se joacă cu mintea mea.

Unde am greșit?

M-am întâlnit, nu de mult, cu o bună prietenă,

care printre altele nu a ezitat să îmi amintească
faptul că am făcut multe victime, în sensul că eram
iubită, dar eu fugeam. Așa este! Nu știu de ce
făceam asta, chiar și în situațiile în care și eu
iubeam. Iubeam dar plecam, apoi regretam când în
brațele lui stătea o altă fată. Îmi doream ca în locul
acelei fete să mai pot fiu eu. Să mă țină în brațe, iar
eu să îmi furișez mâinile pe sub geaca lui și să îl
strâng cu putere la piept, să mă sărute pe gât și să
îmi șoptească la ureche cât de mult mă iubește, însă

~ 133 ~
toate aceste lucruri nu se mai puteau întâmpla.
Ceva se așeza ca o barieră între noi, apăreau orgolii
și energii ale cuvintelor care nu mai puteau fi
rostite, mulțumindu-ne doar cu priviri aruncate
când furiș, când discret, care transmiteau păreri de
rău venite din durerea sufletului. Atunci când
privirile reușeau totuși să se întâlnească, în jurul
nostru totul dispărea. Lumea din jur nu mai exista.
Părea o magie făcută de o forță nevăzută, care
dorea parcă să ne facă să ne observăm și să simțim
iubirea noastră pierdută. Neputința de a ne vorbi,
de a ne îmbrățișa, înfuria sufletele care încă mai
simțeau iubirea, din care fugisem nu de mult.

Nu pot să înlocuiesc cu nimic clipa în care

privirile noastre s-au întâlnit pentru prima dată și
gestul lui de a-și mușca buza de jos, cuprins de un
sentiment al dorinței de a mă cunoaște.

Nu pot să şterg din memorie și nici de pe retină

privirile, gesturile, îmbrățișările pătimașe și nici
momentul acelei revederi, în care eu eram însoțită
de soțul meu, care ținea în brațe, primul nostru
copil. Privirea aceea m-a urmărit și tulburat toată
viața și mă mai stăpânește și în prezent. A durut
atât de tare faptul că am stat față în față și nu am

~ 134 ~
putut să ne îmbrățișăm, să ne ținem de mână, să ne
putem spune cât de mult ne lipsim unul altuia.

A durut cumplit oricare moment intim trăit

alături de soțul meu. Închideam ochii și ne sărutam,
însă în locul lui întotdeauna era el.

Viața nu ne-a fost ușoară. Ani la rând am dorit

să aflu cum este, unde este, cum se simte. După 30
de ani am ajuns să stăm din nou față în fată. Doi
străini. El pentru mine era același suflet după care
am plâns ani la rând. Eu pentru el, o necunoscută!
Stătea în fața mea și nu știa pe cine privește! Ce
cumplit sentiment! După un schimb de întrebări și
răspunsuri, am observat cum fața lui a căpătat o
culoare pământie, şi-a adunat forțele și a reușit să
îmi șoptească numele, menţionându-mi că m-a
recunoscut după zâmbet. Ce puțin a rămas din ceea
ce era odată, am spus eu, iar el a continuat:

- Nu mai contează fiecare cum am ajuns. Se

pare că tu ești o femeie fericită, împlinită! Simt doar
că noi doi o să murim de dor într-o zi. Ne-am bătut
joc de tot ce ar fi putut fi frumos între noi, dar ce
este și mai rău, o facem în continuare deoarece, nu
am învățat într-o viață să ne oprim din a ne iubi,

~ 135 ~
deși ne trăim viețile separat și asta pare să fie partea
cea mai insuportabilă a destinului nostru. Ne-am
folosit atâția ani de alții, ca să uităm de povestea
noastră. I-am făcut și pe alții să sufere tot timpul în
care, noi doi a trebuit să ne purtăm pe umeri
crucea, trăind, suferind, datorită alegerilor pe care
le-am făcut. Tu ai ales prima să pleci, să te
căsătorești, să mă uiți, iar mie mi-a rămas să fac o
alegere la întâmplare. Pierderea ta a durut foarte
tare. Tu ai ales să trăiești fără mine, iar eu am ales
să te las să pleci! Am greșit amândoi. De acum viața
este la capăt de drum. Un drum anevoios! Un drum
pe care mi-ai mers întotdeauna în față asemenea
unei călăuze! Poți tu să înțelegi ce îți spun? Poți tu
să înțelegi cât de mult te-am iubit? Poți tu să
înțelegi cât de mult am suferit? Cu siguranță, nu!
Am fost o victimă a iubirii tale. Sunt convins că m-
ai iubit. Sunt convins că mă mai iubești și acum. Se
citeşte în privirea ta, dar la ce ne mai folosesc toate
aceste sentimente, acum?
Îmi treceau prin fața ochilor fleșuri aproape vii
ale amintirilor cu noi și am prins curajul să îi
mărturisesc cât de josnică m-am simțit ani de zile
față de soțul meu, care mă săruta în locul lui. Mă

~ 136 ~
săruta, iar eu îmi imaginam că este el. Ne priveam
în ochi, iar în locul ochilor lui căprui, vedeam doi
ochi verzi. Acei ochi care m-au urmărit toată viața!
Deși erau departe fizic, spiritual le simțeam
respirația în ceafă, poate 99,99% din timpul unei
zile. Noaptea însă, nu îi visam.

Ani la rând mi-am spus că așa nu mai pot. Am

căutat tot felul de refugii. Am ales să mă mint. A
fost o ușurare a sufletului. Am iubit un om în
contul altuia. Mulți ani. E așa de groaznică viața
noastră, numai că noi, uneori, nu avem puterea să
înțelegem ce ni se întâmplă sau refuzăm pur și
simplu să înțelegem, fiind conștienți că altfel nu
putem merge mai departe. Am mers ani de zile de
mână cu altul dar cu sufletul la el.

Gata!

Așa mi-am spus într-o seară! Gataaaaa! Ajunge

cu minciuna și cu toate visele ireale pe care mi le-
am regizat atâta timp. De azi îmi impun să pun
capăt acelor gânduri care mă năvăleau din zorii
dimineții și până noapte târziu. Da! Așa a fost
iubirea noastră. Iubire la lumina zilei. Noi nu am
avut nopți! Am avut o iubire nebună, dar platonică.

~ 137 ~
Iubirea noastră a fost neprihănită. Avea un respect
imens pentru mine și tot timpul îmi spunea că
pentru restul vom avea timp pe parcursul vieții... A
fost cea mai frumoasă iubire pe care o poate trăi
două suflete. Am fost ceva mai mult decât doi
prieteni, dar ceva mult mai puțin decât o „relație”.
Pe atunci nici nu puteam pronunța cuvântul
„relație”. Probabil că dacă ar fi fost mai mult, aș fi
plâns mai mult, dar a fost mai mult decât mult, cât
am plâns.

Nu știu de ce am plâns! Nu știu de ce m-a durut

atât de tare! Nu știu de ce mă doare și acum ceva,
ceva acolo în străfundul sufletului meu. Sunt
conștientă că împreună nu ne-ar fi fost bine.
Comparându-mi viața mea, pe care o trăiesc în
prezent, cu viața pe care o trăiește el, ar trebui să
mă determine să mă liniștesc. Să mulțumesc chiar,
Bunului Dumnezeu, pentru puterea pe care mi-a
dat-o în momentul în care am luat decizia să fug.
Dacă rămâneam, oricum nu eram împreună până la
sfârșit, iar acum, poate că nu îl mai puteam iubi.
Prin fugă am ales iubirea pură, puternică care să
mă stăpânească tot restul vieții.

Am fugit poate din calea sorții! Am fugit, dar a

avut grijă să îmi întoarcă sub o altă formă faptele,

~ 138 ~
înapoi. Am fugit pentru că aveam un drum mai
lung de parcurs. Un drum care pe mine m-a
îndepărtat de locurile acelea, în care el a rămas.

Am curajul să cred că oricât de tare fugim,

fugim degeaba și că oriunde am ajunge, Karma se
ține scai de noi, ne va fi mereu pe urme și va avea
grijă să ne amintească tot ceea ce am făcut în
decursul anilor trecuți sau poate chiar și în alte vieți
trăite anterior și să nu ne ierte de datorii,
obligându-ne să le plătim într-o formă sau alta.

Da! Fugim cât încă suntem tineri. Fugim cât încă

mai credem că lumea asta toată este a noastră însă,
vine și vremea când vom pricepe că tot ceea ce
credeam cândva că ar fi purul adevăr, devine la un
moment dat o iluzie. O falsitate! O minciună! O
vreme în care nici îmbrățișările și nici cuvintele nu
mai dețin puterea și căldura de altă dată. Nu vor
mai impresiona, nu vor mai cuceri, nu vor mai
amăgi...

De la o vreme încep să cadă toate măștile, să

dispară toate temerile, să ai curajul să spui adevărul
și să nu te temi de judecata nimănui.

~ 139 ~
 În rolul de judecător, rămâne singur, doar
Dumnezeu! Doar acolo este necesar să ne luăm
faptele în brațe și să le recunoaștem. Doar atât! Să
ni le recunoaștem, pentru că de pus în balanță le va
pune Judecătorul Suprem. Doar el ştie cu adevărat
ce este greșit şi ce este corect. Noi oamenii acționăm
raportați la momente și împrejurări și cu siguranță
atunci facem cum credem noi că este cel mai bine.
Că mai târziu se dovedește că a fost o alegere
greșită, nu mai avem posibilitatea să schimbăm
nimic. Pentru a scrie, de-a lungul vieții, oamenii au
inventat diverse obiecte, pentru a şterge ceea ce am
scris au inventat guma de șters, însă pentru a şterge
greșelile vieții, nimeni nu a fost capabil să
inventeze nimic.

O poveste spunea despre un copil care greşea

foarte des, iar pentru fiecare greşeală făcută, tatăl
său bătea un cui în tocul ușii. Crescând, copilul a
început să facă fapte bune și de fiecare dată își rugă
tatăl să scoată un cui. La un moment dat, copilul a
făcut atâtea fapte bune, încât tatăl său scosese toate
cuiele. Fericit, fiul merge într-o zi în fața părintelui
său căruia îi spune:

- Vezi tată? Am făcut tot atâtea fapte bune pe

cât făcusem și rele în copilărie. Acum cred că nu

~ 140 ~
mai eşti supărat pe mine, iar răspunsul bătrânului a
sunat cam aşa:

- Ai dreptate fiule, dar găurile?

Eu nu știu câte fapte bune sau rele am făcut. Nu

mi le-a contabilizat nimeni. Ştiu însă că am așa de
multe gânduri care dor! Dor! Dor cu siguranță
pentru că sunt bătute în suflet ca și cuiele.

Vă las să le descoperiți, citind în continuare

acest volum, care nu în mod întâmplător a ajuns în
fața ochilor dvs. Rămâne doar ca la final să îmi
spuneţi dacă au mai rămas cuie în tocul uşii.

Nu mă judecați! Are cine să o facă!

Vă doresc lectură plăcută!

~ 141 ~
 Ştiu că ești abătut...

DA! Ştiu că nu ai timp pentru mine şi că eşti tot

timpul abătut. Încerc să te înţeleg şi să nu îţi cer
nimic însă viaţa, fără să forţeze ,,nota” face să avem
timp pentru toate! Când ea are ceva programat,
face să se întâmple şi de vrem şi de nu vrem şi de
avem timp sau nu.

Acum câteva luni în urmă... cine credea... cine

visa... cine spera...? TU? Eu nici măcar nu am
încercat să cred nimic din tot ceea ce se simţea
conturându-se în jur... acum însă, vreau să te rog să
mă înveţi să visez din nou, acum, cât timpul încă
nu este pierdut.

Învaţă-mă să retrăiesc acel sentiment de pace şi

linişte a sufletului... pentru că nu mai credeam că
cineva o mai poate face!

Nu ştiu nici cine eşti şi nici care îţi este menirea...

însă A toate Creatorul ştie ceea ce trebuie să se
întâmple, când şi unde... iar când acel loc şi timp se
întâlnesc, nimeni şi nimic nu se mai poate
împotrivi. Totul se termină şi totul începe!

~ 142 ~
 Probabil că ne-am căutat... probabil că se
împlinise veacul!... şi întâlnirea a făcut să trezească
sentimentele latente, pe care le trăia fiecare dintre
noi... ne ştiind de ce şi pentru cine!

Totul a părut să fie o simplă întâmplare! O

întâlnire cu un scop bine stabilit... care nu se anunţa
a fi ne întâmplătoare... şi care a făcut într-o clipă să
se schimbe totul şi să uităm de durerile rănilor
sufleteşti, vechi, nevindecate!

Probabil şi tu erai o rană veche de care habar nu

aveam! Probabil erai o rană dintr-o altă viaţă, dintr-
o altă dimensiune, dintr-un alt spaţiu!

Ne-am simţit reciproc sentimentele ce zăceau

întemniţate în noi... Când nu ai o ,,EA’’ care să simţi
că te completează... când nu am un ,,EL’’ care să
simt că mă protejează... căutarea nu se termină...
niciodată. Se spune că Dumnezeu aruncă din cer,
către pământ, două inele sortite a uni două suflete
însă, dacă sufetul sortit nu este prezent în locul în
care acestea vor pica... ele vor fi, prinse de sufletele
prezente în acel loc... şi astfel ajung să se împreune,
într-o relaţie de căsătorie, suflete greşite care nu vor

~ 143 ~
rămâne împreună... pentru că ceea ce au ,,cules’’ nu
era ceea ce le era atribuit prin drept divin.

Voiam să cred că nu voi merge alături de tine

niciodată. Nu puteam să îmi imaginez un drum
comun pe care să putem fi alături... străbătând o
lume nebună şi rea... însă... simţeam undeva,
undeva în suflet poate, chemarea, strigătul, ecoul
gândurilor nerostite care mă avertizau să fiu
pregătită...

Nu am dat atenţie şi am fost ,,luată’’ şi pe

nepregătite...

Când este să se întâmple, nimic nu poate forma

oprelişti, obstacole...

Încurcate sunt căile Domnului!

~ 144 ~
 Încă mai aștept acel telefon promis!

Ne revedeam după aproximativ un an și

jumătate. Atunci am plecat fără să te privesc, fără să
îți vorbesc și hotărâtă să nu mă mai gândesc la tine
niciodată. Păi, da! Așteptam atât de mult acest
moment. Era punctul pe care ți l-am cerut în
repetate rânduri, iar tu de fiecare dată mă certai
întrebându-mă: - ce tot ai tu cu acel punct? Ce crezi
că se schimbă dacă am decide și accepta să spunem
amândoi punct?

Aveam convingerea că în momentul în care

ucidem și îngropăm povestea noastră, totul se va
da uitării, iar mie îmi va fi mai ușor. Simțeam o
povară pe umeri. Era atât de grea încât, uneori,
credeam că nu mai rezist, că nu o mai pot căra.

Când iubirea reușește să supraviețuiască, te caută

din nou. Ea nu are liniște. Nu se poate stăpâni și
începe să te înghioltească, să îți trezească din nou
dorința revederii.

Era o dimineață ploioasă de februarie. Telefonul

îmi dă de știre că am primit un mesaj. Deschid și
rămân cu ochii pironiți pe display. Era mesajul de

~ 145 ~
la tine. Acel mesaj pe care, undeva în adâncul
sufletului îl doream, precum dorește privighetoarea
un strop se apă sau copilul sânul mamei.

Un proverb japonez spune: Un cuvânt bun

poate încălzi trei luni de iarnă, iar eu am curajul să
subscriu. Așa este. Cuvintele pe care le-am citit mi-
au încălzit sufletul, uitând de frigul acelei dimineți.
Îmi spuneai că îți este dor. Îmi spuneai că îți dorește
să ne vedem!

Priveam, citeam și simțeam pur si simplu că mă

cuprinde o amețeală greu de controlat. Priveam și
nu știam ce să îți răspund. Îmi trecea prin minte
scena plecării. Mă certau amintirile care încercau să
îmi amintească despre decizia luată atunci... Mintea
căuta să mă controleze întrebându-mă dacă îmi este
din nou dor să sufăr, sufletul însă mă îndemna să
îți răspund.

Ce aș putea să îți spun? Cu ce ar trebui să încep?

Mă decid cu greu! Scriu!

- Salut! Ce e cu tine? Nu m-ai uitat?

- Nu! Tu m-ai uitat?

~ 146 ~
 - Nu!
- Păi și atunci de ce crezi că eu te-aș putea
uita?
- Pentru că ai avut un comportament, în care
nu erai tu și care m-a făcut să cred că mă
urăști...
- Că te urăsc? Dumnezeule! Cum ai putut
gândi astfel despre mine?
- Nu știu! Așa am simțit eu în acele clipe.
- Ai simțit greșit. Manifestarea mea a venit din

faptul că erai lângă mine și nu mă priveai, nu îmi

vorbeai, nu îmi dădeai nici cea mai mică atenție.
Noi cei care ne iubeam, ajunsesem brusc doi străini!
Nu am mai rezistat. Tu trebuia să înțelegi ce se
întâmplă cu mine, dar ai ales să pleci fără să spui
nici un cuvânt.

- În acel moment nu am putut înțelege mai

mult. M-a durut foarte tare acea răbufnire
nervoasă. Nu te mai recunoșteam. Nu mai
știam dacă este aievea s-au visez. Dacă ești
tu sau altă persoană, care urlă ca o fiară
încolțită. Un proverb spune: cine bea, nu
știe despre daunele vinului; cine nu bea, nu

~ 147 ~
 știe despre avantajele lui. Cam așa era și
situația în care ne aflam. Cine iubește, nu
are timp să se gândească la daunele
pricinuite de iubire; cine nu iubește nu are
cum să simtă avantajele ei. Eram între
ciocan și nicovală! Situația părea să scape de
sub control și atunci, am decis că plecarea
din viața ta, definitiv credeam atunci, ar fi
cea mai bună soluție.
- Am așteptat atâta timp să dai un semn...

Simțeam uneori că nu mai rezist. Luam

telefonul, îți căutam numele în agendă, dar
renunțam să îți scriu. Mă temeam că nu vei
răspunde, iar gândul acesta mă speria.

- Iată că am răspuns. Și eu am avut astfel de

momente însă, de această dată, am avut
puterea să nu dau nici un semn. Am așteptat
să văd dacă ai să o faci tu.
- Ei! Și iată că am făcut-o! Îmi este dor de tine.
Vreau să ne vedem.
- Nu îmi vine să cred ce citesc! Visez?
- Nu, nu visezi. Vreau să ne vedem.

~ 148 ~
 - Of, Dumnezeule mare! În ce mă bagi iar? Te-
ai gândit bine ce îți dorești?
- Desigur. Ce trebuie să înveți tu, este că pe
suflet, nu putem pune stăpânire. El este cel
mai cinstit. Niciodată nu ne va minți.
Important este ca noi să învățăm să îl
ascultăm.
- Ok! Încercam să te uit! Atâta tot!
- Nu vom putea să uităm niciodată povestea
care ne-a unit.
- Așa se pare. Poate că nici nu vrem cu
adevărat. Atâta timp cât răsfoim pozele,
recitim mesajele, retrăim momentele, cum
putem uita?
- Hai zi-mi când ne vedem?
- Te voi suna în această după amiază să îți
spun ce am hotărât.
- Ok! Voi aștepta telefonul tău.

M-am perpelit toată acea dimineață până pe la

ora amiezii. Nu știam ce să fac și cum să procedez.
Simțeam că vreau să îl văd, să ne vedem, să ne
vorbim și să ne îmbrățișam. Mintea însă căuta să
mă facă să înțeleg că greșesc. Sufletul mă îndemna

~ 149 ~
să accept și așa cum mi-am spus, că voi face mereu
ce îmi va dicta sufletul, am sunat.

- Voi veni marți. Ești liber?

- Da! WOOOW ! Te aștept. Ce mult este până
atunci. Astăzi e abia joi.
- Ei! Cum au trecut 18 luni, mai trec încă cinci
zile.
- Așa este, însă nu aș vrea să știi cum au
trecut...
- Îmi e greu să cred, dar cred.
- Of Doamne ! Tot așa ai rămas! De când te
cunosc, niciodată nu ai știut ce vrei!
- Așa este. Știi bine care erau temerile mele,
iar acum sunt și mai multe.
- Știi ceva? Tu erai cea care spuneai că ceea ce
se întâmplă cu noi este cu voia lui
Dumnezeu. Fără voia Lui nu s-ar întâmpla.
- Mai cred încă. Cu siguranță așa este.
- Atunci ne vom vedea marți?
- Da. Voi veni. Și mie îmi este dor de tine.

Au trecut cu greu cele cinci zile. Mă gândeam

cum voi reacționa eu, dar el? Timpul a trecut, ziua a
venit, întâlnirea s-a întâmplat. Totul a fost atât de

~ 150 ~
firesc de parcă nici nu trecuse peste noi atâta timp.
Aceleași priviri, aceleași gesturi, aceiași fiori ai
îmbrățișărilor, aceiași fluturi în stomac, deși era
iarnă, iar fluturii ar fi trebuit să hiberneze!

- Mă dorești? Vrei să mergem undeva?

- Te doresc, dar nu vreau să mergem nicăieri.
- Cum așa?
- Simplu.
- Vreau să nu îmi ucid dorința! Atâta timp cât
ea există, există și iubire. Dorința este jarul
care menține aprins focul iubirii.
- Știi că te respect prea mult și nu pot să îmi
permit să îți impun.
- Nici nu ai cum. Fac doar ceea ce simt. Îmi
este extraordinar de bine așa. Îmbrățișează-
mă, strânge-mă cu putere la pieptul tău.
Vreau să îți simt inima bătând așa cum îți
bătea în nopțile în care ne iubeam ca doi
nebuni până în zori.

Timpul a trecut repede. Trebuia să ne despărțim.

Mi-a promis că ne vom auzi în următoarea zi. Nu a
fost așa. Tăcerea lui m-a scos din minți și am
procedat cum știam eu mai bine. I-am scris un

~ 151 ~
mesaj prin care îl înștiințam că misiunea mea a luat
sfârșit. Dar până când? Nimeni nu poate ști.

Din nou un sfârșit!

***

Da! Așa am început ultimul meu mesaj expediat

către tine. Simțeam că nu mai rezist și că trebuie să
am puterea de a spune, punct. Punct și de la cap, aș
fi dorit eu atunci să spun! Aș fi vrut să înţelegi că
piesa de teatru în care ai jucat în rolul principal este
la final.

E greu, ştii? E cumplit de greu, însă am

demnitatea și puterea să accept. Trebuie să am
decența să îți mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit,
aparent puțin, dacă aș fi femeia care ar privi într-un
mod egoist toată povestea, eu însă nu pot. Tu ai fost
pentru mine un nou început, o resuscitare a
sufletului care agoniza. Ai fost omul care a reușit să
mă trezească din nou la viaţă, să îmi deschidă ochii
pentru a-mi putea observa valoarea mea de femeie,
ai fost soarele care s-a încăpățânat să răsară pe cerul
meu plin de nori.

~ 152 ~
 Acum, nu mai pot spune noi la prezent, însă
acel noi mai există. A rămas scris în capitolele care
compun trecutul, în poemele scrise în exclusivitate
pentru tine. Poate că tu nu mai dorești să îți
amintești! Te înţeleg. Știu că doare, doare atât de
tare. Experiențele din viață m-au făcut să înţeleg cât
de tare doare o amintire atât de frumoasă, când îți
amintești de ea și totuși amintirile apar și de vrem
și de nu vrem, gândul este liber să zboare și să ne
conecteze telepatic. E cumplit! Nu pot să îmi
închipui că vreodată, voi putea să îmi intersectez
drumul cu al tău și să fiu indiferentă, însă, atunci
când iubești cu adevărat un om, te bucuri să îl știi
fericit.

***

Vă priveam. Da! Dumnezeu m-a pus la

încercare. Am fost alături de tine și de ea, în câteva
momente destul de importante. Am văzut felul în
care te privea. Și ea îți spunea ceea ce și eu îți
spuneam: - tu eşti lumea mea. Te simțeam fâstâcit,
încurcat în gânduri și sentimente. Priveai la ea,
priveai la mine. Cu o seară înainte am fost în
braţele tale, ne-am iubit cu patimă. Acum? Stăm ca

~ 153 ~
doi euforici cuprinși de aburii alcoolului și nu știm
ce e mai bine de făcut. Tăcem! Privim undeva
printre noi, vrând ca nimeni să nu înţeleagă și să nu
simtă sentimentele care ne tulbură.

Acum! Îmi doresc să cred că mă porți în suflet ca

pe o amintire frumoasă. Mă doare când scriu și
accept să îți fiu o simplă amintire și că rolul tău în
povestea noastă s-a încheiat, cortina s-a lăsat și
fiecare actor îşi vede, pe viitor, de o altă
reprezentație, jucând atât de bine noul rol, de parcă
reprezentația anterioară nici nu ar fi existat!

Dar te mai rog un singur lucru: ÎMI VREAU

ÎNAPOI SUFLETUL!

***

Am stat tot mai des, în ultima vreme, la taifas cu

gândurile mele. Mă simțeam parcă pierdută,
rătăcită sau poate doar dezamăgită! Nu prea știu
nici acum să definesc prea bine starea, sentimentul.
Ceea ce știu însa, este că ,,îmi vreau înapoi
sufletul’’. Da! Sufletul pe care, într-un moment de
generozitate, l-am pus pe tavă în fața persoanei
nepotrivite. Dar nu sunt tristă. Din contră! Simt o
stare de mulțumire totuși, simt starea omului care

~ 154 ~
și-a dus la bun sfârșit misiunea pe care a avut-o de
îndeplinit pentru că numai o forță necunoscută îți
dă puterea să faci uneori, lucruri de care nici tu nu
te știai capabil.
Și totuși …..

Cred că a venit timpul să te rog, OM DRAG, să

îmi dai inima și mintea înapoi!

Da !

Le vreau înapoi! Și asta pentru că este îndeajuns

lupta pe care au dus-o între ele. A trecut destul de
mult timp în care inima a suportat dojana minții
pentru greșeala pe care a făcut-o deschizându-ți
ușa, invitându-te în viața mea, iar tu ai ales să
rămâi în prag, jucând un joc de fotbal cu
sentimentele.

Te-ai jucat destul, nu crezi?... iar eu mi-am călcat

și mintea și inima în picioare, cu speranța că te voi
face să înțelegi că în această lume, bunul
Dumnezeu a trimis un om, înger, care să te ridice,
să te scoată din starea în care te aflai, iubindu-te
necondiționat, cu o iubire pe care nu o poate
anestezia nici ce-a mai puternică doză de morfină.

~ 155 ~
 Vin acum nu ca să te cert, nici ca să îți cer ceva în
loc, ci doar, pur și simplu, vreau ochii mei veseli
înapoi, vreau bucuria de a trăi înapoi, vreau
zâmbetul meu ascuns în colțul gurii.

Mi le-ai ascuns atât de bine, încât pot să spun că

am ajuns să urăsc jocul ăsta în care ai alergat să mă
prinzi, apoi, avându-mă în brațe, m-ai aruncat și
apoi, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, mi-ai mai dat
și cu piciorul.

Îmi cereai să îți arăt trupul, ca mai apoi tu să

închizi ochii. Îmi căutai cu înfrigurare buzele ca
apoi să tresari, îndepărtându-te. Îmi cereai să îți
acopăr trupul cu trupul meu, ca apoi să mă
îndepărtezi tulburat. Mă strângeai la piept
înfrigurat, ca mai apoi să îți ascunzi mâinile.

Da!

Le ascundeai la spate. Mă priveai lung și

profund, de parcă voiai să vezi până dincolo de
ființa mea, apoi ascundeai cu grijă toate
sentimentale, toate cuvintele de iubire și dor, ce le
aruncai cu generozitate peste noi.

~ 156 ~
 Le-ai folosit să îmi încălzești inima și să îmi
zăpăcești mintea, apoi le-ai lăsat să dispară, când
încă în mine povestea era vie.
Mi-ai luat fericirea ostatic, ținând-o legată și
chinuind-o zi după zi, clipă după clipă,
înfometând-o de tine și apoi lăsându-mă însetată de
iubire.
As vrea înapoi tinerețea, frumusețea, entu-
ziasmul. Toate mi-au fost furate sau poate eu le-
am dăruit cu generozitate, din dorința arzătoare să
te fac fericit, iar tu ai încercat să mă secătuiești de
energie asemeni unui vampir. Ai încercat, însă nu
ai reușit, pentru că am avut puterea să renasc și să
întorc timpul înapoi în favoarea mea.
Nu mai vreau nimic, chiar dacă mă voi certa cu
orgoliul meu și îl voi ruga să înțeleagă că am nevoie
de dragostea ta. Voi aduna toate momentele de
bucurie într-un mănunchi alături de toate amintirile
cu noi și ți le voi dărui în semn de prețuire și de
respect. Tu m-ai ajutat să am încredere în mine, să
mă prețuiesc și să iubesc din nou. Tu m-ai făcut să
pot, ceea ce credeam că nu voi mai putea niciodată.

Alo, Domnu’! Dă-mi sufletu’ înapoi… doar

pentru a ți-l dărui din nou… pentru că doar tu știi
ce să faci cu el! Încă nu e gol… ba chiar e mai plin
decât m-aș fi putut aștepta vreodată.

~ 157 ~
 Pe malul Prahovei, la luntre

M-am întors după mulți ani acasă, acolo unde

am lăsat copilăria, dar și iubirile adolescentine.
Cuprinsă de dorul unei iubiri care m-a bântuit toată
viața, într-o dimineață însorită de primăvară, m-am
pornit către locul care ne ascundea de privirile
iscoditoare, dar și de gurile răutăcioase ale
sătenilor, pe malul stâng al Prahovei, care curge la
vale către Ploiești, la câțiva metri distanță de casa
părintească.
Acolo era, pe o suprafață restrânsă, pădurea
Sultana, care se întindea de-a lungul apei, dar și pe
o coastă de deal, pe care dacă o urcai, ajungeai în
sat.
Ajunsă în zona „la luntre”, așa cum știam eu că
era o dată, o barcă, prinsă cu un lanț de o sârmă
groasă, care unea cele două maluri ale apei, iar în
ea, era tot timpul un luntraș, adică, un bărbat
vânjos care, stătea în picioare, iar cu mâinile prinse
de acea sârmă, trăgea luntrea de la un mal la altul,
atunci când locuitorii zonei doreau să treacă
dincolo. Locul era acum pustiu. Nici luntrea și nici
luntrașul nu mai sunt! Tot ce am mai găsit acolo a
fost o salcie pletoasă, care ne îmbrățișa cu ramurile
ei curgătoare, astfel încât să nu fim văzuți de
nimeni. Uniforma lui militară era în ton cu nuanța

~ 158 ~
aceea de verde al frunzelor salciei și asta făcea să
fim și mai greu observați.
M-am apropiat sfioasă de acel loc. M-am așezat
jos, așa cum o făceam atunci când eram împreună,
atunci când el primea un bilet de voie de șase ore,
în oraș, dar mânat de dragostea pe care mi-o purta,
alerga într-un suflet la gara din Buzău și cobora la
Ciorani, apoi, parcurgea, adeseori pe jos, distanța
de vreo șase kilometri până la luntre. Luntrașul
ajunsese să ne cunoască povestea și atât cât putea
el, ne proteja de ochii lumii.
Îl văd cum se apropie zâmbind și transpirat,
fericit că vom fi împreună câteva minute, deoarece
era obligat să facă cale întoarsă, la unitate, în cel
mai scurt timp posibil. Oricum făcea arest, însă mai
marii unității militare (U.M. 016XX) din Crângul
Buzăului, îi știau povestea și căutau pe cât puteau
să îl înțeleagă.

***
Îl văd doar imaginar! Malul apei, locul nostru
de sub salcie este pustiu. M-au năpădit lacrimile.
Mi-am strâns genunchii la piept, am privit în
lungul cărării de altă dată și am plâns până când
am simțit că mă lasă puterile.

~ 159 ~
 De ce am plâns? Nici eu nu înțeleg! Mă apăsa
foarte tare dorul și părerile de rău de ceea ce a fost
odată.
Am prins în palme ramurile salciei, care
plângeau și ele o dată cu mine. Am mângâiat și am
sărutat pământul. Prahova și ea s-a tulburat, s-a
învolburat, s-a cutremurat, simțindu-mi durerea și
auzindu-mi jalea din glasul aproape stins.
M-am întins pe pământul reavăn, m-am zbătut
ca atunci când vrei să scapi din brațele care te
încătușează fără voie, am rămas apoi nemișcată
asemeni unui muribund, simțind după un timp
cum tot acel foc, acea zbatere interioară, acel
zbucium s-a liniștit asemeni unui foc, care a
devorat tot ce era de devorat și la final pâlpâie a
moarte. Mintea mi s-a limpezit, sufletul mi s-a
liniștit, focul s-a stins.
Am simțit o prezență divină, care m-a
îmbărbătat spunându-mi: - nici acum după atâția
ani nu poți să înțelegi că el nu era ceea ce tu
meritai? Ai uitat cum a tăcut brusc? Unde i-a
dispărut iubirea? Cum a putut să te părăsească ca
un laș?
Am stat o clipă și am reflectat la vorbele spuse
de acel nevăzut și necunoscut spirit divin. Mi-am
adunat toate puterile încercând să fac un jurământ

~ 160 ~
doar al meu și pentru sufletul care suferă atât de
mult, chiar și acum după zeci de ani: în viața asta,
cât a mai rămas, nu voi mai lăsa sufletul pradă
iubirii. Voi funcționa asemeni unei mașini cu frâna
de mâna trasă. Nu voi mai deschide poarta
sufletului, nimănui. Nu voi mai plânge pentru
iubirea ta, pierdută. Nu te voi mai acuza nici de
trădare, nici de abandon. Dragostea este
indescifrabilă, greu de suportat, dar atât de
frumoasă!
Și totuși! Te voi iubi mereu!

LUNTREA

Visez adeseori o luntre

Și un luntraș stând în picioare
Cu mâinile-nălțate către cer
Cerând lui Dumnezeu iertare!

Poartă în ea doi tineri

Un militar și-o copiliță
Ce scufundați în marea lor iubire
Își jura pururea credință!

~ 161 ~
 Nu au habar ce-nseamnă viața
Nici luntrea vieții nu o înțeleg
În răsăritul dimineții
Spre nemurire cred că merg!

Ajunși de pe un mal pe altul

Își spun în șoaptă „Rămas bun”
Neștiind nici altul și niciunul
Că este ultimul lor drum!

Ea se întoarce către casă

El merge voinicește-n lume
Iar în curând nu vor mai știi
Nici unul de-al lor nume!

Unde sunt vorbele jurate?

Unde-i credința-n veșnicie...
Tu militar cu arma-n spate!
Jurai iubire pe vecie!

Ce repede-ai uitat de toate

De fata care te iubește
Ai pus tăcerea ca lăcate
Și-ai părăsit-o mișelește!

Kessy Ellys Nycollas / 1972 / Rădulești

~ 162 ~
 Și dacă ar fi...

Dacă ar fi să mă îmbolnăvesc, ochii tăi mi-ar

putea fi singurul leac. Lacrimile sufletului tău mi-ar
fi cel mai bun dezinfectant al rănilor făcute chiar de
tine, bolnav de nepăsare și trădare. Dacă ar fi să mă
îmbolnăvesc, te-aș pedepsi să reaprinzi acel foc
stins, care mi-a transformat sufletul în cenușă și
trupul într-o fiară, care te caută necontenit prin
hățișul de liane plantat în calea mea, chiar de tine și
udat cu lacrimile mele, care au șiroit necontenit ani
la rând, atunci când își reaminteau dispariția ta,
aruncând peste timp curcubeul care ne mai ține și
acum împreună.
Ai ales să mă îmbolnăvești cu ochii tăi, cu buzele
tale, cu vorbe bine ticluite, care m-au făcut apoi să
mă pierd în durere, cu fiecare lacrimă picată din
ochii care te adorau disperați de iubire.
Ai ales să îmi arzi sufletul cu razele de soare,
care se revărsau peste chipul meu din ochii tăi
înnebuniți de mine, să îmi otrăvești ființa cu otrava
dulce amară a buzelor tale, ai ales să îmi fii ultimul
sărut dăruit cu patimă, ultimul gând nerostit,
primul și ultimul nume rostit.
M-ai îmbolnăvit incurabil cu îmbrățișările tale,
cu râsul tău șlefuit de cristalul durerii, cu șoapte

~ 163 ~
otrăvite de licoarea lui Bahus, cu visele netrăite,
cuvinte nerostite, cu numele tău.
M-ai făcut dependentă de tine și ai fugit. Nu vei
afla niciodată cât mă doare distanța. Nu mă vei
auzi niciodată când te chem, indiferent cât de tare
voi striga. Sunt convinsă că nu mă poți auzi, însă
gândurile mele îți vor răvăși la nesfârșit existența,
fără ca măcar să ai habar ce ți se întâmplă. Sufletul
aleargă neobosit acolo unde știe sigur că te poate
întâlni, deși rațiunea urlă din răsputeri să îl
oprească.

***

Am ales să construiesc un pod între indiferența

ta de atunci și trezirea sufletului meu. Am ales să
fiu acel pod care să ne poată uni sufletele cu A
toate Creatorul lor, anulând vrajba care ar fi putut
să se nască în mine, în momentul plecării tale,
punând în loc pacea și iubirea.

Am ales să pun măcar un strop din toată iubirea

imensă, necondiționată și nesfârșită dăruită ție, în
clipele grele, reci, dure, dăruite de viață, pentru a
putea ieși din întunericul creat de durerea
provocată de plecarea ta. Așa cum ne spune cartea
sfântă: Hristos ne este Calea, Adevărul și Viața.
Viața mea, Calea mea, Adevărul meu, dar și al tău.

~ 164 ~
 Podurile pot trece peste văi adânci, peste ape,
peste prăpăstii, păstrând legătura între țări,
continente, dar și suflete. Eu am ales să fiu podul
care face legătura și transferă durerea, regretul,
abandonul, furia, frica, incertitudinea, poverile,
iubirea spulberată, viața tristă și zdruncinată în
mâinile Tatălui Nostru suprem, cerându-i puterea
de iertare, înțelegere, compasiune, claritate și
bucurie deplină pentru lecțiile primite, dar asta nu
presupune că mi-a fost ușor. Odată luată această
decizie am fost nevoită să îmi educ continuu
răbdarea, curajul, dăruirea și de ce să nu recunosc
sacrificarea propriei persoane, cu speranța că
iubirea va triumfa.

Bucuria vieții actuale este acest triumf. Am reușit

să trăiesc iubindu-te.

Tu ai simțit vreodată iubire pentru mine? 

Știu că ai simțit. Știu că iubirea ta a existat. Știu

că și tu ai suferit, dar în calea destinului nu există
piedici. Judecata A toate Creatorului nu o cunoaște
nimeni, de aceea, este fericit sufletul care înțelege și

~ 165 ~
acceptă. Puterea de a da libertatea sufletului iubit
să își urmeze calea este iubire. Iubirea nu
cenzurează, nu condiționează, nu pune monopol.

Iubirea este acceptare.

Iubire este atunci când poți înțelege și ajuta.

Când poți pansa, cu o fașa ruptă din sufletul tău,
un alt suflet, poate mult mai zdrobit, este puterea
Dumnezeiască care ne înțelege și ne iartă, deși ar
putea să ne nimicească la fiecare nemernicie făcută
cu voie sau fără voie.

Iubirea este lacrima care se prelinge printre

versurile unei poezii în care îți descrii durerea și
iubirea în egală măsură, este luciditatea și
satisfacția că poți înțelege, ajuta, alina cu o vorbă
bună spusă la timp, este bucuria că ești mâna prin
care lucrează A toate Creatorul, că ești sufletul care
aspiră, tânjește să atingă lumina divină care
strălucește necondiționat pentru toți aceia, care au
ochii larg deschiși pentru a o putea observa.

Iubirea este atunci când împarți totul cu cei în

nevoie, când reușești să străbați prin întuneric,
învingându-l și împrăștiind apoi lumină, este lupta
prin care reușești să susții o viață trăită în
dezamăgiri, este balsamul pus pe o rană, drumul

~ 166 ~
parcurs alături de o persoană în suferință, bolnavă,
este atunci când simți că nu mai reziști și totuși
mai reziști un pic, este atunci când epuizat te așezi
în pat satisfăcut de faptul că ai reușit să fii o
persoană diferită, care a putut să ierte și să
iubească.

Iubire este și atunci când realizezi că împlinirea

ta vine din faptul că ai reușit să fii altfel, să faci
lucrurile altfel față de majoritatea, să creezi cu
mintea ta plină de pasiune, aventuri și lumină
divină.

Adeseori mi-au înmugurit în minte idei, versuri,

viziuni, făcându-mă conștientă că Divinitatea îmi
dă posibilitatea să pot fi altfel, ajutându-mă să mă
ridic și să strălucesc asemenea Luceafărului, printre
miile de stele din Galaxie.

Tot puterea divină m-a binecuvântat să nu

preschimb iubirea în ură și nici în indiferență.

Te iubesc! Oamenii se despart chiar și atunci

când se iubesc, deoarece nu sunt destinați să
trăiască împreună în același loc.

~ 167 ~
 ***

Am și acum zile în care îmi simt umerii

împovărați de greutatea iubirii pe care ți-o port! Aș
putea spune uneori că sufletul meu caută o
crăpătură prin care să mai poată respira. Mintea mi
se tulbură, ochii mi-i simt încețoșați, pașii grei și
zâmbetul stins! Pe retină păstrez imaginea ta în
diverse ipostaze. Cobor pleoapele de parcă aș vrea
să șterg imaginea care îmi înțeapă pupilele și îmi
sfârtecă creierii.
Îmi caut un loc în care să mă pot liniștii! Mă așez
exact la umbra gândului tău! Cum aș putea să mă
odihnesc? Mă ridic și merg mai departe... mintea
îmi cere să nu o deranjez. Retrăiește cele mai
frumoase clipe, de dragoste platonică, pe care noi
doi le-am trăit cândva. Pășești cu grijă prin minte,
răscolești sfios în suflet, îmi mângâi fața îmbujorată,
te apleci și mă săruți pe frunte asemeni unui
părinte grijuliu și iubitor!
Ah! Ce mult mi-aș dori să fii aici cu mine doar
câteva minute, iar îmbrățișările să devină reale! Îmi
este dor nespus de glasul tău, de ochii tăi, de
cuvintele tale! Oare ce se întâmplă cu mine,
Doamne? Unde stă ascuns timp îndelungat și apare
dintr-o dată ca o nălucă! Îmi simt tot corpul
amorțit, iar capul mă doare. De ce nu se poate face

~ 168 ~
o operație prin care să îmi fie eliminată din suflet
această stare de iubire, dorință, neputință? Dacă aș
putea, singură aș pipăi locul în care îl simt, aș
extirpa această iubire neînțeleasă și aș opri doar
părțile care nu simt nimic, dar care părți? Ce aș
putea opri, pentru că îl simt răspândit peste tot, așa
cum se răspândește drojdia în făina dintr-un
malaxor în care se frământă pâinea.
- Mi-ai zăvorât sufletul, omule! Nu am
să pot înțelege niciodată cine ești și ce îți dorești de
la mine! Mă așez pe un peron situat între real și
ireal, urmăresc cu privirea și ascult zgomotul
pașilor tăi, care se pierd în mulțime... se pierd și se
tot pierd! Așa ai făcut mereu! Ai apărut ca din
senin, mi-ai tulburat apele și ai plecat! De ce faci
asta și acum? Chiar nu îți este suficient timpul în
care mi-ai stat curmeziș în suflet?
Desenez un cerc în care vreau să îmi închid
toate sentimentele, închid ochii și îmi imaginez o
punte, ca cea din copilăria mea, care lega satul
Malamuc de Hătcărău și pe care îmi era frică să trec
deoarece, se balansa foarte tare când de la capătul
opus apărea o altă persoană. Acum nu mă tem! Cel
cu care urmează să mă intersectez ești tu. Îmi arunc
privirea pe malul opus al Prahovei unde, la o
distanță de câțiva pași se întinde pădurea care ne
tăinuia cândva iubirea.

~ 169 ~
 Aș vrea să îți spun că de această dată te
dezamăgesc, dar la ce bun să mă lupt cu
încrâncenări absurde, cu bătăile inimi care parcă s-a
mutat în gât, cu tremurul brațelor și lacrimile din
ochi? Renunț la lupta fățișă, mă îmbărbătez
spunându-mi: - asta-i viața, cu examenele ei dure,
pe care uneori le trecem cu brio, alteori ne
îngenunchează ca mai apoi să ne scoată în cale
iubirea cea mare, care să ne dea forța de care avem
nevoie pentru a merge mai departe.
Ani la rând am înotat prin noianul de vise
pierdute, dar și de speranțe deșarte. Acum ce aș
mai avea de pierdut? De ce mă mai tem, știind clar
că doar iubirea face din mine omul puternic, plin
ochi de speranța revederii!

Nu plânge, imaginează-ți...

Am plâns zile și nopți, pot spune, aproape în

neștire, pentru că nu puteam să concep cum va fi
lumea mea fără tine! Cum voi trăi în lipsa ta! Cum
îmi vor fi zorii dimineților, ce culoare vor avea
primele raze ale soarelui, cum vor fi serile în care
nu îți voi aștepta scrisorile și nici nopțile pierdute,
să îți scriu pe pervazul geamului camerei de cămin,

~ 170 ~
la lumina lunii sau a unui bec spânzurat în vârful
unui stâlp de electricitate, din colțul străzii.
Simțeam că Universul meu a dispărut asemeni
unei frunze, luate pe sus, fără veste, de un vânt
iscat pe neveste. Mintea nu putea concepe cum ai
„adormit brusc”, înainte de a mă avertiza de
decizia luată. Sufletul nu își putea imagina cum va
putea trăi fără să știe nimic despre tine!
Mă durea îngrozitor gândul că la pieptul tău își
va cuibări sufletul o altă femeie și că ochii tăi verzi
ca iarba, nu mă vor mai regăsi la locul știut doar de
noi, unde veneai cu atâta senin în privire și brațele
deschise pentru a mă cuprinde și încălzi cu fiorul
iubirii. Totul era ca un pustiu în care nu găseam un
loc unde să mă pot ascunde, asemenea unui copil
orfan, cuprins de teamă.
Mergeam pe faleză, priveam Dunărea cum se
unduia sub greutatea câte unui vapor care pleca
parcă și el abătut, trist văzându-mă ștergându-mi
discret lacrimile.
Tu n-ai mai ajuns aici, așa cum ajungeai cu
câteva luni în urmă, atunci când uitai să te întorci în
unitate și luai drumul Galațiului, doar pentru a sta
îmbrățișați câteva minute. Nici nu știu dacă aș
putea să mă mai bucur acum după această perioadă
de tăcere nejustificată. Imaginația mea a început să

~ 171 ~
regizeze scenariul unui final nefericit, al unei
povești nebune de iubire, a unei grădini frumoase,
din care floarea cea mai iubită a decis să dispară,
luând cu ea tot parfumul și frumusețea vieții.
M-am aplecat, am ridicat o piatră, am pictat pe
ea ochii tăi verzi, atât de înșelători, am parfumat-o
cu cel mai bun parfum pe care îl aveam, apoi am
pus-o într-o cutie pe care am sigilat-o și am
aruncat-o în Dunăre, cu rugămintea să o poarte pe
valurile ei până în Marea Neagră, departe de mine
și de locurile în care, nu demult, iubirea îmi
surâdea atât de frumos dar fals.
Mi se face cald simțind cum mintea îmi
amorțește, învăluită de o amețeală puternică, creată
de sentimentul de abandon și de gândul că de
acum nu voi mai fi eu floarea dragă, care te amețea
cu parfumul ei îmbătător, nu voi mai fi nici
culoarea primăvăratică care te însuflețea, nu voi
mai fi acel viu, atât de viu, care îți dădea aripi să
poți zbura.
Mă doare gândul că toate scrisorile mele, în care
am pus atât de multă și nevinovată iubire, vor sta
abandonate într-un colț de cufăr vechi sau vor fi
arse fără milă, fără să știi că odată cu ele transformi
în cenușă o iubire, de care nu oricine poate avea
parte în această umilă existență.

~ 172 ~
 Îmi trece prin minte și prin fața ochilor, o ploaie
caldă de vară, cu stropi mari, cernuți de un cer care
se cutremură de durere, stropi care îți ating chipul,
în locul meu și care te ard până în adâncul
sufletului, apoi un curcubeu care se întinde arcuit
peste distanța așezată între noi. Un curcubeu care
își dorește să ne unească pe vecie, într-o iubire
mare asemănătoare cu a Soarelui care iubește
Luna, neputând să fie împreună, apoi un ger
năprasnic îmi cuprinde trupul la gândul că
niciodată trupurile noastre nu se vor mai atinge,
mâinile nu se vor mai mângâia.
Oare mă vei mai căuta vreodată? Oare îți vei mai
aminti vreodată de toată nebunia care ne-a legat?
Oare vei regreta vreodată? Oare vei ști vreodată
câtă durere mi-ai „dăruit”, gratuit? Oare?
Oare îți vei mai aminti de jurămintele făcute?
Vei înțelege cât de tare mi-ai rănit sufletul?
Nu aș vrea să simt clipele în care amintirea mea
te va arde, iar eu nu voi fi acolo să îți oblojesc
rănile, nici verile fierbinți, în care valuri de căldură
te vor cuprinde, transpirația rece îți va îmbăia
trupul, iar ochii ieșiți din orbite mă vor căuta cu
înfrigurare.
Voi reveni în locurile noastre, doar să îți răsucesc
cuțitul în rana sufletului, care încă mai sângerează.

~ 173 ~
Atât. Te voi privi cu compasiune și îți voi mângâia
obrazul brăzdat de regrete, dar atât.
Singura mea dorință ar fi să nu mă mai recunoști.
Să îți stau în față și să nu știi cu cine vorbești.
De mă vei recunoaște va durea cumplit, dar să
mergi înainte, așa cum ai făcut atunci când ai tăcut.
Vor mai trece apoi multe veri fierbinți în care vei
simți că leșini, multe ierni geroase în care vei simți
că te transformi într-un sloi de gheață și vei căuta
cu disperare căldura sufletului meu.
- Nu plânge! Te mai iubesc și acum, dar
nu ți-aș mai crede jurămintele, niciodată.
Tu m-ai făcut să îți dăruiesc o iubirea pe care nu
știu cine ar fi capabil să o înțeleagă, iar tu, tu ai ales
să mă răsplătești cu trădare și abandon.
Fiecare dăruiește ceea ce are în suflet!
Am citit o dată, o mică povestioară despre asta:
Spunea povestea că un om sărac, într-o zi, a ajuns
la ușa unui bogat. A bătut sfios și cu capul plecat a
așteptat ca cineva să îi deschidă. Un servitor
deschide ușa și îl întreabă ce dorește? Omul
sărman, cu glasul abia auzit spune:
- Îmi este foame! Aș dori ceva de mâncare.
- Așteaptă.

~ 174 ~
După câteva minute, ușa se deschide din nou, iar
omului flămând i se întinde un coș plin cu gunoi.
- Poftim! Asta este tot ce pot să îți ofer.
Omul ia coșul și se îndepărtează câțiva pași până
găsește o pajiște plină cu flori. Se așează jos, curăță
coșul, cu colțul cămășii îl șterge frumos până
observă că acesta strălucește de curățenie apoi,
culege un mănunchi din cele mai frumoase flori, le
așează cu iubire în coș, se întoarce și bate din nou la
ușa bogatului. De această dată îi deschide însăși
stăpânul casei, care rămâne surprins în clipa în care
săracul îi returnează coșul, care acum strălucea de
curățenie, iar florile parcă zâmbeau și ele fericite.
- Omule, ce înseamnă asta? Ce ți-am oferit eu
și ce îmi oferi tu?
- Nu te necăji stăpâne! Fiecare oferă ce are în
suflet!
- Eu ți-am oferit iubire! Tu mi-ai oferit
trădare!... și totuși te voi iubi mereu.

~ 175 ~
 PLÂNGE CERUL!

Ninge iară ca-n povești

Ceru' își plânge vina
Fiindcă încă n-a aflat
A cui e pricina!?

Fulgii mari cad liniștiți

Plânsul lor mă doare
Pe cerul acoperit
Azi nu mai e soare...

Stau troienele grămadă

Străjuind misterul
Au răbdare, vor să vadă...
Aprig este gerul...

Plânge cerul ne-încetat

Căutându-și vina
Trist așteaptă un semn nedat…
Nu-și cunoaște vina!

Plâng uitările de noi

Triste în fereastră
Suntem prea săraci și goi
Viața ni-i nefastă...

~ 176 ~
 Sufletul zace-n mister
Troienit de gânduri
Așteptând un semn și el...
Citind printre rânduri...

Glasul cald și cristalin

Amuțit stă-n umbră
Strigătul-i mort pe deplin
Cine să-l audă

Urechile-s asurzite ...

Dureri în timpane...
Au pierit pe limbi cuvinte
Sufletul adoarme...

Capul sus, femeie...

  Cred că nimic nu poate fi mai tulburător decât să

văd o femeie, cu niște ochi mari, frumoși,
strălucitori, plângând. Nu pot să îi văd ochii triști,
dezarmați şi înroşiţi de lacrimi. Da, știu! Femeia
care plânge și care își arată vulnerabilitatea în fața
unui bărbat, nu este o femeie slabă. Ea este de fapt
o femeie foarte puternică. Este femeia care a avut

~ 177 ~
curajul să îşi investească suficientă încredere în
tine, încât să o poți cunoaște și în asemenea
momente. Știi bine că și eu am făcut asta de multe
ori.  

   Lacrimile unei femei or fi ele mărgăritare

aruncate la porci? Te poți numi bărbat atunci când
faci o femeie să plângă? Când o rănești până în
adâncul sufletului, atât de tare încât și el începe să
lăcrimeze? Nu! Nu te poți numi bărbat atunci când
încerci să o domini, să o îngenunchezi, când în loc
să o ajuți să poată zbura, tu îi frângi aripile și
îi ucizi încrederea în ea. Atunci ești doar o canalie,
un om josnic, un om de nimic. Da, sunt femeie și
știu că e greu ca bărbat să reușești să înțelegi o
femeie, dar mă gândesc că ar fi atât de banal dacă
nu aș fi așa. Da, ştiu că o femeie îți poate da viață,
dar poate să te și omoare, te poate duce din răi în
iad, dar și invers, în doar câteva secunde însă, dacă
te iubește, ea va fi mereu acolo, la capătul oricăreia
dintre călătorii, dăruindu-ţi sărutul și îmbrățișarea
ei, drept răsplată pentru tot ce ai făcut de dragul ei.

Lacrimile unei femei sunt lacrimi care spală

sufletul, care sfințesc trupul, care spală păcatul. Și

~ 178 ~
icoanele făcătoare de minuni plâng. La fel este și
femeia care plânge. Își purifică sufletul, îşi ușurează
suferința, își șterge obrajii brăzdați de lacrimi și cu
forțe noi, se apucă de făcut minuni pentru ea,
pentru cei dragi ai ei și pentru toți aceea care au
putut, au vrut, au știut să îi rămână alături, atunci
când ea nu mai putea să îşi mai vadă viitorul de
prea multe lacrimi.  

   Se spune că într-o zi, Dumnezeu, plimbându-se

pe Pământ, a întâlnit la un moment dat, o femeie
plângând. Curios a întrebat-o:  

   - De ce plângi?  

   Femeia a răspuns timidă:  

- Pentru că plouă!  

  Dumnezeu, ștergându-i lacrimile i-a spus:  

- Nu acesta este răspunsul! Plouă pentru că tu

plângi.  

   Văd în jurul meu din ce în ce mai multe femei

triste, care plâng. Femei care și-au amanetat sufletul
și și-au abandonat visele pentru o poveste de

~ 179 ~
iubire. Femei care au dat totul pentru o relație,
căsnicie, familie și copii, acum sunt singure, pe
marginea unui mare abis, neștiind ce să facă pe mai
departe pentru ele, pentru sufletul lor, pentru
mintea lor, pentru viața lor! Sunt femei care au
atâta tristețe în ochii lor, încât nici nu își ridică
privirea din pământ.

Când întâlniți o astfel de femeie, aveți curajul

și strângeți-o cu putere şi iubire la piept, ștergeți-i
lacrimile, mângâiaţi-i obrazul și nu ezitați să îi
spuneți că nu are nici un rost să plângă, ci să ridice
fruntea sus, să fie conștientă de cât de mult
valorează, să se ia la trântă cu viața mereu și mereu
și să se redescopere până încă nu este prea
târziu... să își amaneteze din nou visele. Femeile
sunt frumoase pline de viață, sunt femei capabile să
aducă farmec, iubire şi soare până și în cele mai
tenebre, cenușii și pline de răutăți locuri. Sunt
femei cărora bărbați, fără suflet, au încercat să le
ucidă sentimentale, iubirea, viața, sufletul, dar nu
au reușit. O zicală din popor spune că femeia este
asemănătoare cu pisica. Are în ea nouă vieți. Eu aș

~ 180 ~
spune că are chiar mai multe: zece vieți și jumătate
și iubește peste poate!...  

   Femeia care iubește și este iubită, care radiază,

zâmbește și are în ochi doar lacrimi de fericire, este
însăși Raiul, în care oricine și-ar dori să își găsească
liniștea și alinarea. Ea este femeia pe care un bărbat
adevărat știe să o dorească, să o iubească și să o
prețuiască la justa ei valoare.

   Și eu aveam obiceiul să merg privind doar negrul

pământului, care mă rabdă să îl calc pe suflet zilnic,
cu pașii mei apăsați și hotărâți. Foarte rar reușeam
să îmi ridic privirea și să observ frumusețea naturii
și a oamenilor pe lângă care treceam.  

  În una din zile cineva a avut curajul să mă bată

pe umăr și să îmi spună:  

  - Capul sus, doamnă! Viața este atât de frumoasă,

iar dumneavoastră refuzați să o priviți în față! Vă
urmăresc de multă vreme. Fața vă este luminoasă și
radiați iubire, însă refuzați cu încăpăţânare să
primiți iubirea. De ce?

~ 181 ~
 Surprinsă de abordare, am zâmbit și am căutat
repede o scuză:  

 - Aaaa! Știți! Eu am probleme de vedere și sunt

atentă unde calc!

- Nu, doamnă! Dumnevoastră vă feriți privirea,

protejându-vă sufletul, refuzând să observați ochii
care vă admiră...

- Mulțumesc, domnule! Să înțeleg că și

dumneavoastră dețineți o pereche de astfel de ochi?

- Da! Vă asigur de admirația mea, de respectul

meu și de iubirea mea!

- Wooow! Ce vorbe frumoase îmi puteți oferi!

Gratuit și dezinteresat?

- Gratuit da, dezinteresat, nu știu! Rămâne să mă

mai gândesc și poate că într-o zi, vă voi da un
răspuns...

De atunci au trecut câteva luni. Omul acela mă

întâlnește și cu un zâmbet care vrea să spună și
altceva, îmi repetă doar, îndemnul inițial:  

- Capul sus! Viața este frumoasă!

~ 182 ~
 Nimic mai mult prin grai, însă o forță de atracţie
mă năucește când suntem față în față! Cine suntem?
De unde venim? Unde ne îndreptăm? Sunt
întrebări la care poate că nu vom primi răspuns
niciodată... și totuși ceva există! Subconștientul
nostru știe mai mult, dar ne fierbe sufletul până îl
va purifica!  

   Iubirea stă ascunsă pretutindeni! CAPUL SUS!

Trec zilnic pe lângă oameni care nu îmi spun

nimic sau poate ar dori să îmi spună multe, însă
sufletul meu este ocupat de tine. Te iubește încă!  

Ce este dragostea?
(poezia face parte din volumul II -Toate iubirile
mor)
Ce este dragostea muiere?
I-un lung prilej pentru durere.
Oricâte lacrimi ai vărsa, tot nu-i ajung,
Și tot mai multe ar cere.

~ 183 ~
Un simplu gest făcut de el,
De suflet ți se leagă
Și apoi, oricât ai încerca,
Nu-l uiți viața întreagă.
Ș-atunci când te așteaptă-n prag,
În umbra serii, pe răcoare,
Și simți că te topești de drag,
Iar sufletul te doare.
Dispar și stelele și cerul,
Și-n piept inima-ți bate,
Destinul îți atârnă într-un cuvânt,
Rostit în miez de noapte.
Și apoi te urmărește ani,
Un gest făcut din drag,
Și îți rămâne săptămâni,
Un fluture-n stomac.
În zile-n șir și nopți la rând,
Lumina-ți umple fața,
Și peste zi din când în când,

~ 184 ~
Și noaptea dar și dimineața.
C-așa ție scrisă viața ta,
De dor să n-ai ce face,
Iar viața de-ți va asalta,
Să îl primești cu pace!

Descoperă-mă cu răbdare!

 Cât de frumos este atunci când simți că iubești

și ce emoționant atunci, când încerci timid să te faci
observat de ființa iubită. Se naște acea dorință
amestecată cu un pic de curiozitate, care te împinge
să vrei, să descoperi cine este acel suflet? De ce ți-a
fost scos în cale? Ce se ascunde în spatele primelor
impresii, priviri, trăiri, simțiri?! Și când te gândeşti
că totul începe atât de simplu și de firesc, printr-o
privire și un zâmbet!
Rămâi surprinsă de privirea calmă, caldă,
curioasă, care te dezbracă imaginar și te iubește în
tăcere. Ochii încep să îți lucească ca doi luceferi,

~ 185 ~
pleoapele încep să îşi fluture genele, încercând să
ascundă sentimentele și trăirile, însă clipirile lor
dese, în care pun un farmec aparte, pot fi
interpretate drept invitație la iubire... şi… primul
pas fiind făcut, răspunsul tacit fiind dat, se trece la
fapte. Pentru dezlegarea limbilor și deschiderea
sufletelor, se ciocnește un pahar cu vin, într-un loc
intim, retras, liniștit, unde prin atingeri sfielnice a
mâinilor, întâlniri repetate ale ochilor, ascultarea
șoptită a vorbelor care vin în astfel de momente,
într-un mod ciudat în minte și ţâşnesc pe gura
înfierbântată de dorinţe și unde un pahar poate să
devină două, după care se pleacă acasă, cu un suflet
ușor, dar plin de bucuria iubirii. Adormi cu greu,
perpelindu-te pe toate părţile, încercând să
tălmăcești toate vorbele rostite, făcând din fiecare
privire un amalgam de clișee, prin care începe să se
deruleze filmul unei iubiri divine.
Nu cred că poate fi un somn mai dulce decât
acela din care știi că a doua zi, în zori, te trezești
pentru cineva drag. Atunci nu îți poți imagina
decât evenimentele pline de bucurie, care vor
începe să se nască odată cu primele întâlniri, după
acceptarea primei nopți de iubire, gândindu-te cum
și ce să faci mai bine și mai frumos încât el, omul
acela, care îți stă de acum în față, să simtă că este
iubit, apreciat, respectat și îngrijit într-un mod cu

~ 186 ~
totul și cu totul special. Toate acestea se simt chiar
de la prima întâlnire a ochilor tăi cu ai lui, acel
moment în care toate forțele de atracție se pun în
mișcare, scurtcircuitează sufletele, lipindu-le
precum două fire în timpul producerii unui arc
electric. În acel moment, simți că nu este o glumă,
uiți că până atunci erați doi iluștri necunoscuți, doi
străini care nu ştiau nimic unul despre celălalt.
Iubirea ne face să credem că ne cunoaștem
dintotdeauna și că a fost doar o perioadă în care
fiecare a rătăcit pe drumuri necunoscute în căutarea
celuilalt. În acest joc al iubirii, cu siguranță există și
un mister, pe care unii îl pun pe seama
reîncarnărilor. Și eu cred în această poveste.
Subconștientul nostru are stocate toate datele
trăirilor sufletești acumulate încă de la formarea
sufletului ca entitate. Eu folosesc în astfel de situații
expresia: - „Cum din şapte miliarde, tu! Ai reuşit
să-mi tulburii sufletul!?” Trecem zilnic pe lângă o
mulțime de oameni, avem colegi de serviciu,
cunoaștem în diverse împrejurări persoane noi, dar
care nu ne spun nimic în mod special, nu ne face să
vibrăm, să simțim fluturi în stomac, să plutim de
fericire... și dintr-o dată îți iese în cale, poate în
locuri în care nici prin minte nu ți-a trecut, un om!
Simplu, nu? Un om care reuşeşte fără să facă nimic,

~ 187 ~
să îți dea peste cap tot Universul, să îți tulbure
liniștea.
Mergeam în vizită la o rudă internată în
spital. De regulă nu pierdeam foarte mult timp
acolo. Îi duceam cele de trebuință și plecam. În una
din zile, apare într-un pat alăturat, un pacient cu un
deget accidentat. Era un bărbat mai tânăr, cu părul
grizonat și cu o neliniște în priviri. A așteptat
momentul potrivit ca să poată deschide un subiect
de discuție. Ne priveam pur și simplu ca doi străini,
care atunci se vedeau pentru prima dată. A trebuit
să merg până la farmacie, pentru a cumpăra un
medicament de care ruda mea avea nevoie. Fiind o
fire foarte spontană și hotărâtă atunci când un lucru
trebuie făcut, m-am întors foarte repede. Acesta a
fost motivul care i-a permis acelui om să înceapă o
discuție cu mine.
- Ce rapidă sunteţi doamnă!
- Ei! Nu mi se pare deloc!
- Păi cum nu vi se pare? Acum ați ieșit pe ușă
și deja v-ați și întors!
- Cred că doar vi se pare!
- Nu! Cu siguranță nu! Se vede în dumnea-
voastră viața care debordează!

~ 188 ~
 Am râs, luând totul ca pe o glumă și am plecat
salutându-l. În următoarea zi era tot acolo. Mă
aștepta cu o față luminoasă și un zâmbet plin de
bucuria revederii.
- Bună ziua la dumneavoastră!
- Sărut mâna, doamnă. Ne onorați cu pre-
zența și azi?
- Desigur. Am primit această sarcină, să îmi
vizitez zilnic ruda. Locuiesc aici, în oraș și
nu ar fi omenește să nu trec câteva minute.
- Și eu îmi aștept soția. Este posibil să mi se
facă externarea azi.
- Așa repede?
- Da! O să fac tratament în continuare acasă.
De la subiectul tratament, am ajuns să discutăm
diverse probleme pe teme medicale, dar și despre
tratamentele naturiste.
- Mă uimiți! Ce pregătire aveți, doamnă?
Vorbiți așa de frumos și la obiect despre
astfel de lucruri. Și eu înclin mai mult către
tratamentele naturiste, însă mai apar și
întâmplări neprevăzute, în care ajungem pe
mâna medicilor clasici, ca și în cazul de față.
Ce pregătire aveți?

~ 189 ~
 - Nimic în comun cu medicina.
- Interesant! Ştiţi atât de multe despre
tratamentele alternative.
- Viața ne obligă să învățăm continuu.
- Așa este, dar trebuie să vrei și să îți placă.
- Chiar îmi place.
Discuția a mai continuat preț de câteva minute,
timp în care îi apare și soția. Eu am salutat și am
ieşit din salon. A doua zi nu l-am mai găsit. I se
făcuse externarea. Simţeam ceva! Lipsea ceva!
Privirea lui spunea ceva, sufletul transmitea ceva!
După câteva zile ne-am întâlnit întâmplător.
Zâmbim, ne salutăm și mergem fiecare la treburile
lui. După alte câteva zile ne întâlnim din nou. Am
început să cred că locuiește în unul din blocurile
din apropierea blocului meu. Mă salută și mă
atinge pe umăr spunând:
- Capul sus, doamnă! Ne-am mai întâlnit și altă
dată, dar nu m-ați observat pentru că nu vă
dezlipiţi privirea de la pământ.
Am râs spunând:
- Din cauza ochelarilor! Ha, ha, ha!
- Da! Să nu sperați ca eu să cred această
scuză.

~ 190 ~
 - De ce nu?
- De ce da?
- Viața este frumoasă, doamnă. Capul sus și
pieptul în față...
- Ei! Dacă aş fi mai tânără! Nu mai am ce să
scot în evidență...
- Vă înșelați.
- Hai lasă!
Am râs amândoi și ne-am îndepărtat.
Acesta este bărbatul din povestirea anterioară, care
are de spus ceva, dar nu a găsit încă momentul
potrivit. Se simt energiile acelea care atrag. Ce
atrag? Ce vor să spună, poate voi afla într-o zi și vă
promit că o să vă povestesc.
Probabil și de această dată avem aceleași
păreri comune, așa cum am descoperit că le avem
pe cele legate de medicină naturistă și anume:
cunoașterea este bine să fie făcută cu pași mici...
așa, ca și în dragoste.
Căutând să afli totul despre un om, este
posibil să îți dispară atracția, senzația aceea de
plăcere a revederii... Eu spun, când am ocazia,
oamenilor îndrăgostiţi să mănânce iubirea cu
lingurița, dacă doresc să dureze mai mult. Dacă se

~ 191 ~
lăcomesc și o mănâncă cu polonicul, se va sfârşi
foarte repede, pentru că şi iubirea are început și
sfârșit, iar cei care rămân totuşi împreună, după
acel sfârșit, sunt doar oamenii, care știu să pună
altceva în loc.
Nimic nu se poate compara cu începutul unei
iubiri. Atunci ea este senzuală, îți luminează fața, îți
bucură sufletul, râzi mai mult, devii mai darnic,
mai primitor, radiezi din toate colțișoarele trupului
tău. Gândul îți este mereu acolo, la omul drag, de
unde te și încarci. Iubirea este combustibilul vieții.
Fară iubire sufletul moare. Despre sex, este o altă
poveste. El poate vindeca foarte multe boli, făcut la
timp le poate preveni, preîntâmpina. Testul
adevărat al iubirii poate fi asemuit cu o cursă de
maraton, în care odată cu trecerea timpului,
povestea se poate consolida și se poate vorbi la
persoana a doua plural, partenerii care pot merge
împreună, înfruntând orice gen de obstacole însă,
puțini au mai rămas cei care mai au răbdare și
putere de tolerare atunci când iubirea se apropie de
final. Și iubirile mor, spun eu în titlul primului meu
volum de poezii. Nu mor, își schimbă doar haina!
Fluturașii din stomac se transformă şi ei în molii și
devenim din ce în ce mai pretențioși și ursuzi.
Uităm că în acea iubire, cândva investeam totul, iar
acum preferăm să abandonăm investiția, căutând

~ 192 ~
teren pentru a pune temeliile unui nou castel de
nisip, care evident se va prăbuşi la prima pală de
vânt.
Şi uite așa alergăm o viață întreagă dintr-o
floare în alta, ajungând după o vreme să ne gândim
că ar fi bună o familie, resemnându-ne, stând în
singurătate.
Așadar, toate începuturile sunt cele mai
frumoase, mai dulci, mai senzuale momente. După
o vârstă, tot singuri rămânem, pentru că singuri am
venit pe această lume. Atunci, cel mai important
rămâne filmul vieții. Pornești proiecția și vizionezi
cu plăcere începuturi care nu se sfârşesc niciodată.
Începuturi care vor merge cu noi într-o altă
dimensiune și ne vor însoți la întoarcerea pe
pământ, pentru a fi continuate. Atunci vom întâlni
din nou aceleași persoane de care ne vom
îndrăgosti, fără să înțelegem de ce! Aceasta este
lumea noastră, pe care o pierdem pe rând și o
regăsim pe bucăți, motiv care conduce la iubiri
între bărbaţi mai bătrâni și femei mai tinere, între
femei mature și bărbați tineri, între mame și fii,
între tați şi fiice, între bărbat și bărbat, între bunică
și nepot. Sufletele noastre au aceeași vârsta. Ne
pierdem însă, în viața dintre vieți.

~ 193 ~
 Așa că: descoperă-mă cu răbdare și iubește-mă
cu pasiune. Dacă sufletul îți spune ceva, crede-l pe
cuvânt. El nu minte. Vinovată este mintea. Creierul
îşi încetează activitatea murind. Atunci hardul îşi
pierde unele informații, iar la revenirea la viață
(prin reîncarnare) ne lovim de goluri de memorie.
Abia când ne plictisim realizăm ce fain era la înce-
put.
Începutul nostru dăinuie încă neschimbat în
sufletul meu, care te iubește ca la început!
Ceea ce ne-a distanțat a fost negociere!

***

O după amiază însorită de primăvară, într-o zi

de sâmbătă.
Așezată la birou, scriu. Toată ziua mi-o
petrecusem scriind. Așa sunt zilele mele de obicei.
Îmi fac gândurile şezătoare, iar muzele se
îngrămădesc să îmi transmită ideile lor, gândurile
lor, visele lor. Le-am obișnuit, pe fiecare în parte, să
le pun în versuri, care de iubire, care de dragoste și
dor, care de jale... Fiecare are o temă a ei de la care
nu se abate.

~ 194 ~
 Las totul baltă și așa din senin mă ridic, îmi
caut portmoneul și ies glonţ pe ușă! Unde? De ce?
Habar nu aveam. Simțeam totul ca o chemare! Dar
cine mă chema și unde trebuia să ajung, habar nu
aveam.
Cu ceva timp în urmă mă cam bântuise gândul
că de câteva zile nu mai întâlnisem o persoană!
Părea să îmi fie dor! Simțeam ceva nedefinit și atât.
Nu puteam înțelege ce! Am străbătut aleea care
duce de la ieșirea din bloc în stradă. Acolo mă
opresc pentru o clipă și cântăresc gândurile,
alegând în grabă din ofertele pe care mi le făceau.
Decid imediat. O iau la stânga! De ce? Nu ştiu!
Poate o să merg la supermarket să cumpăr câteva
fructe şi o sticlă cu apă! Mergeam gânditoare în
direcția aleasă. Privirea ca de obicei, în pământ...
Tresar brusc și îmi ridic privirea. Privesc de-a
lungul trotuarului care era aproape gol. Mai aveam
de făcut câţiva pași până să ajung la Profi. Ochii mi
se înceţoşaseră de parcă nu voiau să îmi permită să
deosebesc oamenii la distanță. Clipesc de mai multe
ori, îmi iau ochelarii și îmi trec dosul palmei pe
deasupra ochilor, ca şi cum aș fi dorit să alung ceața
aceea densă, care îmi tulbura vederea. Pun din nou
ochelarii și privesc în față.

~ 195 ~
 Pe aleea scurtă care unește Supermarketul cu
trotuarul și strada, două persoane, o pereche, soț şi
soție, pășeau unul lângă celălalt, abătuți, gânditori,
trişti, el ducând în mână plasa în care își făcuseră
cumpărăturile, ea absentă în dreapta lui, privind,
parcă lipsită de viaţă, pământul, așa cum și eu
obişnuiesc. Tresar! Privesc mai atent și nu îmi vine
să cred. Bărbatul era EL. Acel el misterios, care de
la o vreme, îmi tropăie prin gânduri și îmi stârneşte
furtună în suflet, pur și simplu din senin. Acel EL
căruia o să îi dau acum un nume pentru a contura
mai bine personajul pe care nu aș vrea să îl rătăcim,
pe parcursul lecturii acestei cărți sau să îl
confundăm cu alte personaje noi. O să îi spun
Valentin... ca să nu îl numesc „Capul sus femeie”,
considerând că ar fi mai greu de rostit.
Bănuiesc că și el m-a observat. Ieşind de pe
alee o ia la stânga, în timp ce eu veneam din
dreapta. Și asta nu ca să mă evite, ci pentru că aceea
era direcția care trebuia urmată pentru a ajunge
acasă.
Păşesc în urma lor, doar la câțiva pași distanță.
Renunț brusc să mai intru la supermarket, alegând
să merg câţiva pași mai încolo, la o librărie.
Instantaneu mi-a încolţit în minte gândul că am de
expediat numărul doi al revistei mele, „Luceafărul

~ 196 ~
din vale” către câțiva colaboratori și că am nevoie
de câteva plicuri, format A4, pe care le puteam
cumpăra de la librărie. Mă îndrept către acolo.
Valentin, ajuns în fața librăriei, își lasă soția în
stradă și intră în același loc spre care eu brusc mi-
am îndreptat gândurile și pașii. Ajunsă în pragul
librăriei, eu am intrat, iar el a ieșit. Din lipsă
suficientă de spațiu, asta vreau să cred eu, mâinile
noastre s-au atins, privirile ni s-au întâlnit, sufletul
a tremurat puțin din toate încheieturile, ne-am
salutat și ne-am îndepărtat unul de altul. Oricum
nu aveam de ales. Garda lui de corp era la datorie.
Am cumpărat cinci plicuri și am ieșit. Nu am
privit nici în stânga, nici în dreaptă, ci am străbătut
amețită trotuarul care m-a adus din nou acasă,
unde preț de câteva zeci de minute, așezată pe
canapea, am încercat să răstălmăcesc totul și să
despic firul din nou în enșpe mii de firicele, vrând
parcă să înțeleg cine m-a scos din casă, cine m-a
chemat exact în locul în care trebuia să ne vedem!
Să fie o pură întâmplare? O simplă
coincidență?
Nu! Cu siguranță nu. De mult nu mai cred în
coincidenţe și întâmplări.
Rămân încă preț de câteva minute amețită de o
realitate greu de înţeles. Ce mult contează o clipă!
~ 197 ~
Ce mare este puterea A toate Creatorului! Cine
poate să știe dacă sufletele noastre s-au strigat și s-
au auzit răspunzând prezent! M-au bântuit aceste
gânduri, dar și imaginea aceea a întâlnirii, până
târziu în noapte...

Dimineți cu tine

Mă trezesc, de mai bine de trei ani, în fiecare

dimineață alături de tine.

- Ei da! Chiar încercai să crezi asta? Nu

face astfel de greșeli, pentru că eu doar îmi
imaginez astfel de dimineți. În primul an mi se
repeta în minte, prima noastră noapte. Îmi
aminteam cu lux de amănunte totul și așteptam
mereu să revii, pentru că ai plecat atât de familial,
de parcă ai fi mers la serviciu și te întorceai după
amiază. Când ai ieșit pe ușă, m-ai privit până în
suflet, cu ochii tăi mari și verzi. Mai privit tăcând,
făcându-mă să pricep ce dorești tu.
Urma ca în acea dimineață să mergi la serviciu,
pentru a susține o probă, niște probe! Nu prea
știam ce impun acele probe, dar m-am luminat

~ 198 ~
atunci când, după amiază, m-ai sunat și mi-ai spus
că ai trecut cu bine, dar cu mare efort. Erai după o
noapte nedormită, de care mărturiseai că nu îți pare
rău și că totul a fost cu mult deasupra așteptărilor
tale, dar și ale mele. Mai ales ale mele.
A urmat apoi o perioadă cumplită pentru mine.
Mă înnebunea gândul că am acceptat să vină la
mine. Începusem să realizez ce s-a întâmplat și se
întâmpla ceva ce tot timpul spuneam că nu poate fi
posibil. Sau nu mie. Și iată că cine a spus
„niciodată să nu spui niciodată” cu siguranță și
clar, a știut ceea ce spune. Tu încercai să mă susții
moral. Să îmi spui că anii sunt doar un număr și că
nu trebuie să mă mai gândesc la asta. Că nu suntem
noi primii și cu siguranță nu vom fi nici ultimii. Că
sunt o femeie frumoasă, inteligentă și că te bucuri
că Dumnezeu ți-a oferit astfel de prilej la care, nici
tu nu te-ai așteptat, că nu regreți nimic și că
indiferent ce va fi mă vei purta mereu într-un colț
de suflet.

Indiferent cu ce argumente veneai tu, sufletul

meu se simțea vinovat, atât de vinovat încât,
uneori, simțeam parcă, că aș vrea ca pământul să se
crape în fața mea...

~ 199 ~
 Era o stare cumplită pe care nu o puteam spune
nimănui. Începusem să fiu privită, ca o persoana
depresivă, însă toți cei din jurul meu credeau că
motivul este despărțirea prin care trecusem cu
puțin timp în urmă. Nimeni nu știa și cu atât mai
puțin nu bănuia că eu de fapt trăiesc un amestec de
vinovăție și iubire. Da! Asta era. Te iubeam și mă
învinovățeam că sunt capabilă să iubesc din nou,
dar mai mult, să te iubesc pe tine!

În fiecare dimineață mergeam la bucătărie, să

pregătesc cafeaua. Până fierbea, pregăteam două
ceșcuțe, le așezam cu grijă pe două farfurioare, dar
în liniște deplină, să nu te trezesc. Tu dormeai puțin
mai mult, cuibărit în sufletul meu. Așteptai să te
trezească mirosul puternic de cafea.

Îmi imaginam cum intri în bucătărie, cu un

zâmbet încă somnoros și frecându-ți ochii,
spunându-mi fericit: - două cafele te rog! Știi, le-aș
vrea cu mult zahăr azi. Vreau să am o zi
duuuuuuulce ca tine! Sau nu. Mai bine vreau să îmi
pui, în ceșcuța mea, toată iubirea ta. Multă, multă
iubire, dar și două lingurițe, măcar două, de
speranță. Știi? Este pentru prima dată când încerc

~ 200 ~
să beau cafeaua fără zahăr. Nu am putut să mă
lipsesc de dulceața acelei arome plăcute, care îmi
încântă mirosul. Zile întregi, în lipsa unei femei am
acceptat și am sorbit, doar cafeaua fără zahăr, nu.
Am sperat însă la o iubire așa cum poate fiecare
dintre noi a visat!

O poveste imaginară, care continuă și te rog să

îmi pui și puțin lapte, doar puțin. Nu vreau să
pierd gustul vieții dulci, acum că sunt cu tine,
pentru că nu vreau să știu cât de amară va fi atunci
când o să îmi fii departe. Și te mai rog încă ceva. Ai
grijă de mine, să nu o beau prea repede. Vreau să o
savurez, așa cum privirea și sufletul meu a învățat
să te savureze pe tine, așa cum te-am savurat încă
de la prima întâlnire, când ochii noștri se pierdeau
în licăr de priviri sfioase, așa cum sufletele s-au
atras și s-au atins cu grație, tot așa cum două inimi
își cer dreptul de a bate una pentru cealaltă, așa
cum mâinii drepte îi este greu fără sora ei stângă.

A trecut timpul pe nesimțite. Aș fi vrut să uit de

rolul pe care singură l-am acceptat. M-am
îndrăgostit de acest gust, crezând că totul va fi
trecător. Este neiertător și greu de remediat sau

~ 201 ~
poate imposibil! Te iubesc, așa cum un actor își
iubește replicile și le trăiește la intensitate maximă,
autentic, așa cum și tu iubești așteptarea în care m-
am lăsat singură, pradă, tremurând de emoții. Am
ajuns să simt dependența gustului de tine asemeni
unui drag.

Este un gust amărui, dar atât de plăcut,

semănând cu acela al gutuii, în luna noiembrie, deși
parcă, contrar timpului care trece atât de greu. Am
ajuns să mă simt ca un nebun în căutarea ta. Mă
străduiesc din răsputeri să schimb ceva, să te uit,
apoi întorcându-mă la 360 grade, nu îmi mai pasă
de nimic. Nici dacă cred că vorbesc cu tine, când
eu, de fapt, tac.

Din toată povestea noastră am învățat din nou

să iubesc, am învățat să mă iubesc și am învățat să
te iubesc pe tine și în perioada de tăcere, iubirea
parcă renaște și mai puternică, storcându-și
cuvintele puține, dar sincere și zbuciumate. Am
învățat să iubesc până și clipele care mor, ucise de
așteptare și spre surprinderea mea, am învățat să
iubesc așteptarea. Știu că după, o să îi mulțumesc
lui Dumnezeu, pentru puținul timp care ne este

~ 202 ~
îngăduit să-l trăim împreună. Te iubesc parcă
dinainte de a te cunoaște, pentru că încă dinainte
simțeam foarte tare gustul cafelei băute împreună și
știam că vei veni și acum, că ai venit, știu că vei fi al
meu, chiar dacă va fi nevoie să mai aștept multă
vreme, pentru că sunt îndrăgostită de cafeaua pe
care o să o beau singură, în așteptarea ta, din cana
ta de „SĂGETĂTOR”, pe care o sărut zile la rând,
savurând cafeaua, picătură cu picătură, ore în șir...

TE IUBESC!

Sună telefonul!

O dimineață ca oricare alta. Și eu cu o stare de

nemulțumire și durere sufletească… cam ca de
obicei, în ultima vreme. Am făcut o cafea, am
pornit laptopul, am primit și telefonul care de o
vreme nu uita să îmi spună, bună dimineața și
care mă mai schimbă după ce ascult vocea de la
„capătul celălalt al firului”.

În timpul în care am băut cafeaua, am și clikuit

pe laptop și astfel am făcut două treburi în același

~ 203 ~
timp, apoi privind pe fereastră mă gândeam în ce
direcție să o apuc, doar așa ca să ies din casă. Am
decis. Merg la bancă. Am factura telefonului de
plată.

OK! Fac duș, mă îmbrac și țuști pe ușă, afară.

Am pornit agale pe străzile orașului către bancă,

dar gândurile mele zburau libere în direcții, nici
măcar de ele cunoscute însă… ce poți să faci, să
oprești gândurile? Nimic! Sunt libere să zboare!

Am ajuns la destinația propusă. Intru

morocănoasă în bancă, salut funcționara, completez
formularul, plătesc factura și ies mulțumindu-i
politicos pentru serviciu.

Privesc strada! Încotro să apuc acum? Aș vrea

să mai zăbovesc puțin în aer liber și cum orașul
este mic și fără prea multe locuri în care să poți să
te plimbi și să îți mai abandonezi gândurile, mă
îndrept către un loc, către care aproape toată lumea
se îndreaptă.

Un loc în care pe niște tarabe și pe garduri,

țiganii comercianți își expun marfa lor de second

~ 204 ~
hand, îmbrăcămintea pe care o vezi azi pe tot
românul de rând și nu numai.

Îmi place să merg printre ei, să îi aud cum își

vorbesc unii altora, cum fac reclamă mărfii lor de
„calitate”, cum negociază prețurile și de ce să nu
recunosc, să cumpăr și eu câte ceva atunci când îmi
pică în mână ceva ce îmi place.

M-am oprit la o tarabă, la discuții cu o țigăncușă,

care deja mă cunoaște, cu care schimb câteva
vorbe.

Sună telefonul!

Privesc numărul! Nu-l cunosc! Nu îl am în

agendă! Nu răspund.

După încă câteva minute de gură cască prin târg,

mă hotărăsc să renunț la a mai pierde vremea și
plec către casă. Am uitat că telefonul sunase.
Ajungând însă acasă, îl scot din geantă ca de obicei
și îl pun pe birou. Îl deschid și dau cu ochii de
numărul care m-a apelat. Ultimele trei cifre îmi
aminteau de cineva. Aveam deja în minte persoana
al cărui număr ar fi trebuit să fie, dar nu îmi venea

~ 205 ~
să cred că poate fi el. Caut agenda în care eu notez
numerele de care nu mai vreau să mă încurc prin
telefon sau numerele necunoscute care mă apelează
și la care nu răspund aproape niciodată.

Nu îl găsesc.

Nu îl găsesc! Îmi amintesc de o altă agendă

unde mai aveam câte ceva scris. O deschid, caut și
bineînțeles găsesc și numele și numărul.

Era chiar cine bănuiam eu că poate fi.

Privesc agenda! Privesc telefonul! Zâmbesc și

îmi spun în gând satisfăcută: este așa cum am
gândit. A trebuit să aștept ceva timp, dar mi se
confirmă acum faptul că o persoană este îndeajuns
să o vezi o dată, să o admire și să o prețuiești, ca
apoi să îți trebuiască o viață să o poți uita.

Aveam convingerea că nu va rezista și că într-o

zi va suna și iată că așa a fost!

Privesc din nou satisfăcută telefonul și mă

întreb: să îl sun eu acum? Parcă nu aș vrea! Parcă
îmi doream să văd dacă insistă! Nu îmi venea să
cred! Dar! Curiozitatea mă face să sun. Ardeam de

~ 206 ~
nerăbdare să aud ce vrea și ce l-a făcut să mă sune
după aproape 6 luni în care nu am mai știut nimic,
unul despre celalalt.

Îl apelez! Răspunde și mă prefac că nu stiu cu

cine vorbesc, începând prin a întreba:

- Cu cine am onoarea ?

- Bună! sunt Nelu! Vreau să știu ce mai faci?

- Nelu! Care Nelu, întreb cu mirare în glas ?!

- Cum, vrei să spui că nu mă mai cunoști? Că

nu îți mai amintești de mine?

- Nu! Nu te cunosc! Amintește-mi te rog! Ne-am

cunoscut cândva?

- Desigur ! Nu pot să cred că m-ai uitat!

- De ce nu?

- Ne-am cunoscut! Chiar nu îți amintești?

- Nu! Nu îmi amintesc !

- Ciudat! Și incredibil totodată!

~ 207 ~
 - Poate! Sau poate nu vreau să îmi amintesc! Se
poate și așa, nu?

- Mai mult ca sigur că așa este! Nu vrei să îți

amintești!

- Păi și de ce mi-aș mai aminti acum! Ce rost ar

mai avea?

- Hai, nu fi rea, te rog! Știu că nu m-ai uitat și

știu că ești supărată pe mine. Am greșit. Știu!

- Și acum ce rost mai are să îmi tulburi din nou

viața?

- Sincer! Nu am mai putut rezista! Simțeam că

trebuie să știu despre tine cum ești și ce faci.

- La ce îți folosește?

- Mă leagă ceva de tine, așa cum ți-am spus încă

din prima clipă în care te-am abordat și am
schimbat primele cuvinte. Simt o atracție. Cred că
Dumnezeu alege oamenii. Cred că noi am fost aleși
de el să ne cunoaștem!

- Așa!

~ 208 ~
 - Și să ne întâlnim. Pentru că întâlnirea poate fi
percepută ca o pură întâmplare însă, nimic nu este
întâmplător, iar persoanele care sunt sortite să se
întâlnească, se întâlnesc. Indiferent de obstacolele
ce apar. Știu foarte bine acest lucru. Știu că îmi
doream să ne revedem, dar nu aveam posibilități
financiare în acel timp și totuși, când trebuie să fie,
vine momentul, nu se poate trece mai departe,
trebuie să îndeplinești voia lui Dumnezeu și gata!

Mă temeam de clipa aceea! Nu știu de ce! Poate

că te simțeam o femeie puternică, cu personalitate.
Nu știu. Și totuși, am insistat.

- Da! Îmi amintesc cum a fost. Nu am dormit

toată noaptea aceea dinaintea întâlnirii. Mă
gândeam că mai e un pas. Mă întrebam cum arăți?
Ce fel de caracter ai? Ce îți dorești în realitate?
Dacă nu mă vei îndrăgi? Dacă eu nu te voi îndrăgi?
Dacă mă vei dori? Și dacă da, ce mă fac? Cum să
accept aventura, eu care îmi spuneam mereu că nu
pot face asta și mai ales cu un bărbat așa de tânăr!

- Ei, și? Până la urmă, cum a fost? Te întreb

acum după atâta vreme!

~ 209 ~
 - De ce vrei să afli tocmai acum? De ce ai tăcut
și ai fugit atunci? De ce m-ai lăsat să mă simt
nedorită? Te-ai gândit cât de vinovată mă simt eu
pentru că am acceptat mai mult decât ar fi fost
cazul?

- Normal că m-am gândit și atunci dar și în tot

acest timp de tăcere.

- De ce ai tăcut?

- Nu știu, draga mea. Mă simțeam cicălit,

vorbeai mult, mă oboseai!

- Da, recunosc că am făcut asta, dar știi de ce?

- Nu!

- Pentru că îmi doream să aflu de la tine, ce

gândești, ce-ți dorești pe mai departe, ce impresie
ți-am făcut, cum te-ai simți lângă o femeie ca mine,
în situația în care evenimentele conduceau
aventura către o relație serioasă și de lungă durată,
iar tu tăceai pur si simplu.

Eu ce puteam să înțeleg? Nu sunt ghicitoare în

stele, să pricep sentimentele tale ascunse. Voiam să

~ 210 ~
te aud, să spui sincer ce gândești, ce simți, ce îți
dorești. Văzând că nu pot să te provoc la o discuție
în care să „ieși pur și simplu din tine”, am decis să
tac și eu, cu regretul în suflet că nu am reușit să îți
fiu pe plac, pentru că atât am putut să deduc din
comportamentul tau.

- Nu ai dedus bine deloc, te asigur.

- Chiar? Și eu cum să pricep altceva? De ce ai

ales tăcerea ?

- Nu știu! Nu am putut atunci să îți vorbesc!

Iartă-mă te rog! Eu m-am simțit bine cu tine. Ai tu
ceva aparte, care nu mă lasă să pot uita acel puțin
pe care mi l-ai oferit!

- Ce aș putea avea? Nu te simți cu toate femeile

la fel?

- Nu, stai liniștită. Niciodată nu e la fel. Fiecare

femeie este în felul ei, așa cum și noi bărbații
suntem diferiți. Tu ai un farmec al tău pe care, deși
a fost așa de puțin timpul petrecut cu tine, nu pot
să uit. Mă urmărește oriunde și cu oricine aș fi. Azi

~ 211 ~
nu am mai rezistat și am simțit nevoia să îți
vorbesc, să te aud.

- Ei! Si ce vrei să îmi spui acum ? Că îți este dor

de mine?

-Daaaaaaa! Și nu de acum! Mi-a fost mereu, în

tot acest timp, dar îmi era teamă sa te sun!

- DE CE?

- Pentru că îmi iei aerul când îmi vorbești. De

fiecare dată, după fiecare discuție avută cu tine, mă
simt deposedat de „tot ce este al meu” și am nevoie
de odihnă. Mă așez de fiecare dată pe pat și
reflectez!

- Păi și de ce nu ai încercat să îți vezi de

drumul tău și să nu te mai întorci din nou la mine?

- Pentru că nu pot să merg mai departe!

Persoana ta îmi blochează pur și simplu calea!

- Ciudat! Nu crezi?

- Ba da, văd și simt, dar ce să fac ? Cum să te

ocolesc dacă îmi ești tot timpul în drum și în minte?

~ 212 ~
 - Pur și simplu! Tăcând !

- Nu mai pot și te rog nu mai fii rea! Te doresc

așa de mult! Nu mai pot să tac!

- Interesant! Te-ai gândit însă că de data asta s-

ar putea să tac eu?

- Normal că m-am gândit și mă cam speria

gândul, dar mai știu că tu ești deschisă la
comunicare și nu o vei face.

- Ai dreptate. Nu pot să tac și de aceea vin și te

întreb: - ce îți dorești acum de fapt?

- Să te văd, îți dai seama! Nu mai pot! Nu mai

rezist! Mă întorc mereu cu gândul la acea zi în care
ne-am văzut, iar tu mi-ai oferit atât de puțin. Te
sărutam cu atâta patos, de parcă nu mă mai
săturam de buzele tale. Te îmbrățișam de parcă îmi
doream să fac din două trupuri, unul singur.
Așteptam cu respirația tăiată ca tu să spui ok, voi
accepta mai mult. Simțeam că nu mai am puterea să
ajung să trăiesc clipa contactului intim. Ai cedat.
Am auzit vorbele tale șoptite cum îmi spuneau: - te
voi lăsa să mă penetrezi. Îmi doresc și eu să fiu a ta.

~ 213 ~
Las orgoliul și demnitatea. Sunt femeie la urma
urmei.

- Așa este și o recunosc și acum cu jenă. Te

doream și eu însă mă temeam să îți arăt asta.

Ce ciudați suntem! Ce sentimente diferite putem

avea! De ce oare? Nu toți suntem, la urma urmei,
bărbați și femei?

- Ba suntem, însă Dumnezeu nu a lăsat să ne

dorim și să ne iubim la fel. Atunci ce s-ar fi
întâmplat? Toată lumea, dorea pe toată lumea și
probabil, o parte importantă a plăcerii se anula.
Unde mai era farmecul atunci?

Observi și tu că mergi pe străzi aglomerate de

pietoni, bărbați și femei. Fiecare se îndreaptă către o
destinație proprie nevoilor lor, copleșiți de
gândurile și grijile lor. Nici nu observi chipurile
acestor oameni, pentru că ești dus cu gândul
departe, undeva, acolo unde Dumnezeu a adus pe
pământ o persoană dragă sufletului tau. Simți parcă
plutind în aer, sufletul care te dorește și el și care
încearcă să se întâlnească cu al tău. Uneori te simți
cuprins de o teamă de neînțeles. Te întrebi de ce

~ 214 ~
așa? De ce mă duce Dumnezeu așa de departe,
când am în jurul meu atâtea femei?

- Nu cred că vom putea afla vreodată de ce așa?

- Și mie mi se întâmplă la fel. Am în oraș

bărbați care mă caută și care își doresc să mă
cunoască, dar de care, nici măcar nu vreau să aud.
Nu ar fi mai simplu așa? Suntem aproape. Ne
putem vedea ori de cate ori ne dorim! Dar, nu.
Trebuie să îți duc dorul ție. E mult mai frumos și
mai palpitant așa. Suntem ciudați!

- Te înțeleg perfect, draga mea. Și eu aș vrea

chiar acum să vin la tine. Sunt liber două zile și aș
vrea să le petrec cu tine. Se poate? Tu ai vrea?

- Wow! Mă lași fară cuvinte! Cum așa dintr-o

dată, dai pe dinafară? Cum de ai face efortul, mai
ales financiar, să te deplasezi atâta drum până la
mine?

- Te doresc așa de mult! Ce este greu să pricepi?

Vreau să te revăd, sa fiu cu tine.

- Și tu vrei să te cred, după atâta tăcere, că spui

adevărul?

~ 215 ~
 - Te implor, nu mă refuza, simt că nu mai pot trăi
așa, nu mai pot respira!

- Nu pot să cred! Ai spus cândva să nu te mai sun

că ai o iubita, nu?

- DA! Așa am spus.

- Și? Nu mai ești cu ea?

- Ba da, mai sunt.

- Și atunci, de ce alegi să trișezi?

- Nu știu! Am acceptat-o ca să nu fiu singur, dar

și cu dorința de a te uita pe tine, pentru că te
simțeam că nu mă vrei.

- Erai sigur că simțeai ceea ce trebuie sau doar te

temeai de mine?

- Cred că mai mult a fost teama de tine! Apoi și

starea mea financiară, care nu îmi permitea să vin
să te văd așa de des, cum aș fi dorit eu.

- Și acum? Ce faci? Ea ce va spune? Unde îi spui

că pleci două zile, dacă eu îți dau undă verde?

- Chiar nu îmi pasă! Te vreau și atât!

~ 216 ~
 - Of, doamne! Și de ce ar trebui ca eu să mă simt
rezervă? De ce atunci nu ai avut destul curaj să spui
ce simți și astfel poate că se rezolva într-un alt mod
situația?!

- Nu știu! Atât am putut eu să fac atunci! Habar

nu am ce a fost în capul meu! Am crezut că te voi
uita.

- Și?

- Păi, nu vezi că nu am putut?

- Văd, dar nu pricep! Și dacă în atâta timp și eu aș

fi acceptat să fiu cu cineva? Cum ar fi fost acum
pentru tine?

- Nu vreau să mă gândesc. Am sperat din tot

sufletul că te voi regăsi tot singură.

- Și m-ai regăsit într-adevăr, tot singură !

- Așa este! Mă accepți? Te rog! Te implor! În două

ore pot fi la tine.

- Nu pot să accept! Îmi pare rău. După atâtea luni

în care nu ai dat nici un semn, cum pot eu să cred
tot ce spui tu?

~ 217 ~
- Te implor să mă crezi! Te doresc atât de mult!

- Nu pot Nelu. Rămâne să ne mai auzim și cine

știe, nu promit nimic.

- Ok! Asta este o răzbunare?

- Nu! Este doar o teamă că încerci să mă

amăgești! Și mai este și nemulțumirea că ai pe
cineva și că dorești în așa scurt timp să o înșeli. Pe
lângă aceste două aspecte, mai este unul foarte
important. Abia am reușit să îmi restabilesc liniștea
și echilibrul sufletului, iar tu vii să mă tulburi din
nou! De ce așa?

- Nu îmi doresc să te tulbur, nu vreau să te știu

nefericită, nu vreau să te mint, nu vreau să te
rănesc. Te rog doar să mă crezi că așa simt și că îmi
doresc din tot sufletul să ne vedem. Dă-mi ocazia
cel puțin să fiu cu tine la o cafea. TE ROG!

- Nu încă și nici nu promit nimic. Ne vom mai

auzi atunci când tu vei dori să mă mai suni.

- Ești rea! O să te sun! Pa!

***

~ 218 ~
 O astfel de poveste nu demonstrează iubire, ci
doar atracție.

Te-am sunar!

Sau poate că nu!

Ba da, trebuie să am curajul să recunosc că te-

am sunat, dar am închis. Da! Nu am aşteptat să îmi
răspunzi! Nu ştiu sigur dacă voiam să te aud... şi
poate că nici ţie nu ţi-ar fi fost tocmai Ok să îmi
auzi vocea astăzi, de ziua ta.

Nu! Nu voiam să îţi fac vreo declaraţie de

dragoste! Oricum nu ţi-aş fi făcut-o ţie, ci probabil,
aceluia de acum mulţi ani în urmă, aşa că, nu îşi
avea rostul.

Da, te-am sunat poate dintr-o dorinţă

inexplicabilă! Voiam să îţi urez un sincer
„La mulţi ani”! Azi de ziua ta, dar...

Am renunţat! M-am gândit că eşti la masă,

înconjurat de cei dragi sufletului tău, că ai băut deja

~ 219 ~
un pahar mai mult şi nu ai mai înţelege mesajul
meu, că cei de lângă tine s-ar deranja să afle că
cineva care te mai iubeşte... doreşte să îţi spună,
„La mulţi ani”!

Oamenii nu înţeleg iubirea... Cei de lângă tine

poate că nu te mai iubesc de multă vreme, însă vor
să te ştie acolo, ca pe un obiect personal.

Nu vreau nimic! Am casa şi viaţa plină de

obiecte inutile. La ce bun încă unul în plus? Uneori
mă întreb şi eu cum de reuşeşti să îmi mai ocupi şi
acum o parte de suflet?!
Cum te-ai lipit acolo aşa de bine?
Mulţumesc Divinităţii pentru hotărârea luată,
de a-mi da ceea ce am nevoie, nu ceea ce îmi
doresc.

Dacă eram împreună, cu siguranţă de multă

vreme te-aş fi urât, aşa că e mai bine acum. Uneori
îmi e dor, alteori nici nu îmi amintesc şi totuşi exişti
acolo în suflet, lipit asemeni unui timbru pe o
scrisoare.

Apropos: - îţi mai aminteşti de acele scrisori, de

câte douăzeci de pagini, pe care mi le scriai din
patru în patru zile? Eu da, însă nu le mai am de

~ 220 ~
mult. Mi le-a ars mama de frică că o să dea de ele
soţul meu care oricum, ori de câte ori se supără pe
mine, îmi amintea de tine, dar dacă ar fi citit ceea ce
ne scriam noi cândva, cu siguranţă ar fi înnebunit.
El nu a putut niciodată să înţeleagă că între noi nu a
fost o relaţie sexuală, deşi m-a luat domnişoară. Îl
scotea din minţi faptul că ne-am iubit. Da NE-AM
IUBIT, ca doi nebuni, dar a fost acea iubire plină de
respect şi apreciere.

Pentru asta te mai iubesc şi acum!

La mulţi ani, IOANE!

**

Încă o zi tulburată de un vis cu tine

Mă trezesc uneori, dimineață, cu un sentiment

ciudat care îmi proiectează un zâmbet fals, pe față.
Aș vrea să spun că visele cu tine  fac să  îmi
trezească sentimente pe care le credeam moarte.
Visele îmi tulbură mintea și sufletul și mă fac să
înțeleg că nu au murit, sunt doar într-o formă de
hibernare prelungită, trezindu-se și făcându-mă să
îmi pierd iar controlul.

~ 221 ~
        Cât de naivi putem fi! Un vis ne poate aduce
din nou în locul de unde am plecat în urmă cu ani...
stârnește  în suflet furtună, în ochi lacrimi de dor, în
minte amintiri care păreau uitate. Sunt fericită?
Sunt iar copleșită de emoții?

       Visul mă face să vibrez din nou, să amețesc și

să îmi spun, mie însămi: - Îmi lipseai! Da!
Sentimentul că nu mai ești cu mine, că nu mai ești
al meu, mă face uneori să suspin prelung și să strig
resemnarea! Visele însă nu vor să îmi dea pace să
pot trăi în liniște! Îmi trezesc sentimente pe care, nu
îmi amintesc să le fi avut și pentru un  alt suflet,  în
această umilă existență! Pot veni oare dintr-o altă
viață, dintr-o altă dimensiune? Tu nu ai fost
niciodată ceea ce am putut percepe cu ochii! Ai fost
întotdeauna, ceea ce am simțit cu sufletul! Prezența
ta, fie ea doar în vis, îmi trezește sentimentele,
dându-mi o senzație ciudată! Întotdeauna am
simțit, proiectată asupra mea, o energie greu de
suportat, radiată de ființa ta! Uneori a fost atât de
puternică încât mi se făcea rău. Simțeam undeva, în
frunte, deasupra ochiului stâng, un punct prin care
mă conectam cu energiile tale, asemenea unei rețele

~ 222 ~
de internet! Prezența ta în viața mea, este un
fenomen bizar! Nu am înțeles și nici nu cred că voi
putea înțelege vreodată cine ești, ce dorești, ce
misiune ai de îndeplinit!?

      Visul nopții trecute face să mi se deruleze, în

minte, asemeni clișeului unui film, toate momentele
noastre frumoase, toate serile cu cer senin în care ne
plimbam alene pe un peron de gară, zile ale
unui  iunie răcoros, orele în care ne priveam, ne
îmbrățișam și ne povesteam probleme din viață
care ne-au adus suferință și ne-au maturizat. Îmi
amintesc cum un simplu mesaj făcea să dispară
toată întristarea și mânia! Un simplu vis te readuce
din nou în prim plan și mă face să îmi reamintesc
toată povestea noastră!

      Se spune ,,să lăsăm timpului timp pentru a

putea vindeca rănile sufletului și a așeza uitarea
peste poveștile apuse!'' Oare există cineva care să
poată să mă convingă de faptul că timpul te poate
face să uiți? Că timpul vindecă rănile adânci lăsate
în suflet de pierderea unui om, a unui om drag, a
unui om care, cândva, credeai că este tot ce îți
lipsea pentru a te simți complet?  

~ 223 ~
      Mă doare îngrozitor gândul că nu am putut  fi
îndeajuns pentru tine, dar nu te pot învinui.
Singura greșeală dintre noi a fost creată în
momentul în care am decis să revenim pe pământ.
Distanța revenirii a fost prea mare! Poate că
sufletele au vrut să se testeze! Au vrut să se
convingă de faptul că dragostea pe care o avem
pentru un alt suflet, nu va dispărea niciodată din
sufletul nostru. Venim, plecăm și revenim aici cu
sufletul, împovărat de iubiri nemuritoare.

     Oare cum ar fi fost viețile noastre, dacă Bunul

Dumnezeu, nu ne-ar  fi creat acel spațiu al vieții
dintre vieți, despre care nu ne este îngăduit să ne
amintim? Acolo  este o peliculă ștearsă, o porțiune
din existența sufletului care întrerupe filmul și care,
la reluarea firului ne face să cotrobăim prin toate
cotloanele ,,istoricului'' cu speranța că vom
reînnoda ceva întrerupt brusc de moarte.

      Ciudate sunt și diminețile  care fac să se

întrerupă visele! O zi este o viață! O noapte este o
viață dintre vieți!

~ 224 ~
      În această dimineața simt din nou conexiunea
dintre sufletele noastre! Simt energia lui care mă
face să cred că se gândește la mine și sunt convinsă
de faptul că nu este un simplu joc al minții, ci un
adevăr al sufletului!

      Ce mult îmi doresc să îl pot înțelege,

însă: ,,Inima simte lucruri pe care ochii nu le pot vedea
și înțelege ceea ce mintea nu este capabilă să
deslușească!’’  

      Încă o zi tulburată de un vis cu tine!

,,Când știi cât valorezi, niciodată nu te opri înainte

de a obține ceea ce ți se cuvine”                                    

    Am vrut să uit și am plecat să caut un colț liniștit,

pe acest pământ, unde să îmi pot trăi viața în pace.
La plecare l-am rugat pe Dumnezeu să mă ducă cât
poate de departe, atât de departe, încât să nu știe
nimeni unde să îmi aprindă o lumânare. 

   L-am găsit! În primele două săptămâni eram ca

un nou născut. Nu mă cunoștea nimeni și nu
cunoșteam pe nimeni. Nu știam unde mă aflu!

~ 225 ~
Știam însă că Divinitatea m-a dus pe o insulă
frumoasă ca un colț de rai. Locuri noi, oameni noi.
Încercam să văd în orice lucru, frumusețea și
culoarea. Era verde. Mult verde, deoarece acolo nu
era niciodată iarnă. Voiam să mă bucur de tot, să
mă bucur de viață. 

   Nu am căutat dragostea, ci am fugit de o

dragoste. Am fugit crezând că la graniță, cineva o
va întoarce din drum. Credeam că pot să o
abandonez, pur și simplu, ca pe o valiză grea, plină
cu dureri și dezamăgiri, cu vise neîmplinite...

    Cât de naivi devenim uneori!

    Fugim de dragostea vieţii fără să ştim că ea va fi

mereu cu noi. 

  Indiferent ce aș fi vrut eu să fac, să îmi imaginez,

mă trezeam auzind cuvintele omului drag,
simţindu-i îmbrăţişările, căldura din suflet și
văzându-i ochii mari, verzi, luminoși.

   În scurt timp am realizat că nu banii, nu vacanţa

de 5 stele, nu casa de pe litoral mării Mediterane
mă pot face fericită, ci un simplu: „te port în suflet, ai

~ 226 ~
grijă de tine”, spus de cel căruia i-am oferi ceea ce
credeam că nu mai am, sufletul.

    Abia atunci am înțeles că dragostea nu este un

simplu joc din care ieși când te plictisești și intri
când poftești. Dragostea este atunci când indiferent
ce faci nu poți renunța, când treci peste toate şi
păstrezi în tine o părticică din sufletul omului iubit,
iar cuvintele tale ar vrea să spună de existenţa unei
iubiri secrete în care ai spus: - pentru mine, tu ești
totul. Tu ești rai, tu ești iad... ești lumină și iubire...
pentru mine, tu însemni acasă.

    M-am speriat atunci când am găsit, fără să caut și

mă speria gândul, că trebuie să păstrez, ceea ce nu
merit sau că trebuie să plătesc într-un final, cu
nefericirea.

O forță însă, îmi tot repeta, dorind parcă să mă

facă să înțeleg: - ce trebuie să fie al tău, al tău va fi.       

Cine e omul tău nu va pleca nicăieri, nici măcar

atunci când va veni vremea să îţi mângâie fața
ridată sau părul încărunțit.

~ 227 ~
    Așa ar trebui să fie, noi ne batem capul cu relații
expirate demult, retrăind momente de altădată,
imaginându-ne că suntem cu persoane care au
plecat de mult din viața noastră. Ne este greu să
înțelegem că, așa cum niciodată mortul nu se mai
poate întoarce de la groapă, tot așa și iubirea,
când  începe să degaje miros de mucegai,
momentele frumoase încep să se scufunde într-o
mocirlă de regrete, resentimente, nemulțumiri și
neajunsuri, apoi, în ură.

    Este important să trăieşti fiecare moment, clipă,

secundă, bucată de timp, bucurându-te de ele.
Iubește omul de lângă tine, în prezent. Ziua de azi,
mâine va deveni trecut. 

   Nu fugi! Nu te speria! Iubirea care nu moare, nu

este îngropată, întotdeauna te bântuie. Consumă
tot, îngroapă rămășițele și abia după aceea mergi
mai departe. 

   Poţi să pleci doar atunci când nu mai dorești să iei

cu tine o bucată de suflet, din sufletul omului iubit.
Poți să fugi departe, crezând că glasul tău va
rămână o amintire... dar când aceasta este încă vie,

~ 228 ~
vei încerca din obișnuință să strigi ca să vezi dacă
vei fi auzită, rugându-l să revină măcar dimineața
la cafea. Dar să revină.

   Ești capabilă să îi ierți orice. Te bucură până și

minciuna, atunci când ea este spusă frumos, de
glasul acela care îți înnebuneşte auzul și îți tulbură
mintea, de buzele acelea care îți zâmbesc șiret într-
un colț al gurii, mimând în șoaptă acel te iubesc
magic, cu care este capabil să îți cumpere din nou
sufletul.

      Ești capabilă să înțelegi orice, dar să revină.

      Nu poți trăi însă în întunericul creat de lipsa lui

și nu poți suporta tăcerea. 

     Din iubire, pot uita cine am fost, pot renunța la

demnitate și orgoliu, pot deveni chiar și o sclavă a
iubiri însă, niciodată nu voi putea accepta, înțelege,
tolera, ABSENȚA!

      Oamenii care nu și-au terminat povestea, se vor

reîntâlni undeva, cândva.

14.01.2013/Ischia

~ 229 ~
( Da! Am trăit asta. Iubirile neconsumate în
totalitate, se vor întoarce, iar și iar)

Ajută-mă Doamne, să-l uit!

Am obosit purtând cu mine, atâția ani iubirea

pentru EL. Ajută-mă Doamne să îl uit. Vreau să mă
despovărez de aceste sentimente. Vreau să simt din
nou cum este să trăiești în liniște. Prea mult timp
mi-a tropăit în minte și în suflet, fără să aibă habar
că îmi tulbură liniștea. Adună Tu, Doamne, cu
calm, toate părticelele lui care au prins parcă,
rădăcini în întreaga mea ființă. Culege tot, dar
ocolește-mi inima. Acolo este locul în care îl port pe
el de aproape 50 de ani și mă tem să nu se oprească
în clipa în care ar simți că a dispărut brusc. Simt că
nu aș putea trăi cu o inimă lipsită de esența iubirii
pe care i-o port încă... iar gândul că doar Tu,
Doamne, ai puterea să îl iei de acolo, mă sperie
deoarece acel loc va rămâne ca o câmpie stearpă,
lipsită de viață, iar viața lipsită de sens. Tu,
Doamne, te rog să te ocupi doar de a-mi scoate din
minte toate amintirile cu el, sperând că astfel voi
reuși să uit cine este și din ce cauză, ființa mea,
uneori, nici nu mai poate respira, simțindu-l așezat

~ 230 ~
în curmeziș, ocupând astfel în întregime anticamera
iubiri. Te rog să fii prudent, să nu îmi lași
posibilitatea ca ochii mei să îi întâlnească pe ai lui.
Cu siguranță focul iubirii s-ar aprinde din nou,
uitând de toată suferința produsă de tăcerea lui și
aș ajunge din nou să cred că el este singura mea
mare iubire, dar mă cuprinde o teamă cumplită
gândindu-mă că ar fi posibil ca el și de această dată,
să fugă la gândul că, nu eu sunt jumătatea lui.
Așadar, culege Tu, Doamne, toate părticelele care
mai păstrează încă amprenta lui și vindecă-mi toate
rănile acelea adânci pe care le simt ne vindecate
chiar dacă, la suprafață, s-au cicatrizat. Șterge tot ce
întâlnești parafat cu numele lui, înlocuiește
parfumul lui, desprinde-mă din brațele lui, care mă
țin încătușată încă. Fă toate acestea fără nici un fel
de regret și fără milă. Nu contează dacă va trebui să
îmi crestezi pielea pentru a aduna otrava lăsată
acolo de înțepăturile săgeților ochilor lui, nici dacă
îmi vei diseca mușchii pentru a elimina
sentimentele care mă blochează nemilos și nici dacă
din măduva oaselor mele va trebui să extragi acele
care simt cum mă înțeapă nemilos.
Am încercat de prea multe ori să fac singură
această curățenie, însă mi-a fost imposibil. Cu cât
încercam să culeg toate rămășițele lui, cu atât se
înmulțeau și mai tare... iar cu forța nu am cum să îl

~ 231 ~
izgonesc, așadar apelez la puterea Ta, la forța cu
care ai putea ignora realitatea, pentru a reuși să îmi
diminuezi măcar, suferința.
Sunt conștientă de faptul că nici ție nu îți va fi
ușor deoarece suferința mea vine din iubire,
diminuându-mi suferința, mi-ai diminua în același
timp și iubirea, iar eu fără iubire nu pot trăi.
A început să mă cuprindă teama și să mă
năpădească întrebările. Cum aș putea trăi eu fără
el? Cum ar putea inima mea să mai bată lipsită de
combustibilul cu care a fost alimentată atâția ani?
Ce aș putea pune în locul lui pentru a nu mai simți
golul imens care ar rămâne în urma acțiunii
solicitate de mine? Care ar fi sentimentul cu care aș
putea alimenta celulele corpului meu atunci când el
va lipsi?
Renunț Doamne la dorința mea de a Te lăsa să-l
culegi din mine. În lipsa lui aș trăi ca o plantă, mă
tem că nu aș ști, nu aș putea trăi, că pașii mei ar
deveni din ce în ce mai nesiguri, mai nehotărâți. Mă
tem că voi fi obligată să o iau de la capăt, să învăț să
fac primii pași neînsoțită de el, să învăț să iubesc
din nou... mă tem că voi rămâne în mijlocul furtunii
neavând în brațele cui să mă adăpostesc!
Nu pot Doamne! Energiile telepatice au început
să intre în alertă, să îmi transmită gândurile lui,
sentimentele de care nu am putut să stau departe,

~ 232 ~
ochii lui să facă să-mi înverzească și înflorească
câmpia sufletului, plină de trandafiri roșii. Fiecare
celulă a corpului meu se zvârcolește, făcându-mă să
simt o durere imensă în toată ființa mea.
Simt că nici de această dată nu pot renunța la el,
dar poate o anestezie m-ar face să pot trăi totuși
mai liniștită.

NOI TOȚI
Noi toți adunăm dureri și dureri
De doruri, de vise, de tăceri...
De cel ce a plecat în lume fără urmă
Dar și de cel ce-n grele suferinți, se curmă...
Cu toții păstrăm în suflet, secrete și povești
Nimeni nu știe cu adevăra, (tu) cine ești!
Nici tu adeseori nu ai habar
Pe unde-ți e al inimi hotar!
Și de-ai avea putere din minte să ștergi tot
Să uiți durere, amar, dezamăgiri, complot
Și tremurând să spui nu mai suport

~ 233 ~
Povara asta gra pe umeri să mai port...
Să port la nesfârșit, în inimă ascunse
Povara unor gânduri nepătrunse...
Căci prea târziu regrete dau năvală
În inima rănită și fugară...
Of Doamne! Aș vrea acum să-ți cer:
-Alungă-mi gândul efemer
Dă-mi aripi ca să urc la cer
Apoi ajunsă sus aș vrea să strig
Că nu-mi mai este teamă și nici frig
Că inima-i ușoară, liniștită
Nu se mai lasă ispitită
Știindu-se în paza ta
Abandonând povara cea mai grea
Simțindu-mă de parcă nu sunt eu
Smerită, mulțumind lui Dumnezeu!
Suflet chinuit

Un suflet chinuit de doruri și dureri, o cană cu

ceai fierbinte, din flori de tei, câțiva fulgi de nea,

~ 234 ~
albi și jucăuși, se lovesc în fereastra camerei mele,
vrând parcă să mă facă să zâmbesc, însă surâsul se
lasă așteptat pe fața plânsă, umbrită de un gând
fugar și de amintiri greu de dus!

    Mi se derulează în minte începutul poveștii

noastre de iubire. O iubire ce a prins contur în
mijlocul unei luni toride de vară, mângâiată de o
boare ușoară de vânt și de mirosul florilor
multicolore care ne priveau  curioase, din toate
părțile.

    Culorile minunate ale florilor îmi amintesc în

fiecare vară de acea zi senină de August și îmi aduc
o ușoară tresărire în sufletul rănit, un zâmbet
discret și amar, o aglomerare de amintiri frumoase,
de început, apoi un val de regrete și dezamăgiri.

    Retrăiesc adeseori prima îmbrățișare, primul

sărut, nebunia acelui început care mă face să
lăcrimez discret la gândul că totul a fost doar o
amăgire, o poveste care mi-a marcat tot restul vieții,
o poveste care m-a transformat pentru totdeauna
într-o ființă cu un suflet trist, sfărâmat, rănit,
abandonat.

~ 235 ~
    Sufletul meu nu a mai reușit să își regăsească
liniștea niciodată! Durerea tăcerii, lipsa
explicațiilor, dispariția bruscă, revenirea de după,
lacrimile și părerile de rău, au marcat toată
existența mea.

    Stau și acum și mă întreb: Cum pot să dispară ca

spulberate de o furtună iscată din senin, toate
promisiunile și visele făurite sub clar de lună, toate
îmbrățișările și sărutările pătimașe, tot tremurul
acela bezmetic al trupurilor înfierbântate de o
iubire care părea mai sinceră și mai nebună decât
cea a lui Romeo și Julieta!? Cine a reușit să anuleze
toate acele trăiri, sentimente, dorințe? Cine a putut
să te facă să uiți de toate nopțile nedormite, de toate
întâlnirile, de tot zbuciumul sufletului?

   Mă duce gândul și acum în parcul de la moară,

pe sub castanii bătrâni, care ne ascundeau cu
umbra lor, de ochii răi și iscoditori ai fetelor care te
voiau pe tine și ai băieților, care ar fi făcut orice să
ne poată despărți. Îmi amintesc de seara în care,
Vicu a întrerupt curentul electric în Căminul
Cultural, sperând că așa va reuși să ne facă să ne
pierdem unul pe celălalt, iar locul tău să îl poată lua
el, fără să bănuiască că tu obișnuiai să îmi strângi
mâna în mâna ta și să mă protejezi de orice rău s-ar

~ 236 ~
fi putut ivi, venit din partea acelora care ne urau
doar pentru că ne iubeam atât de mult.

    Acele sentimente, acei fiori sunt încă vii în

sufletul meu și acum și se izbesc cu putere de
pereții sufletului care doare, doare și urlă!

    Cum ar fi oare ca acel urlet al sufletului să poată

fi auzit?

  În brațele tale mă puteam adăposti de ploile și

vânturile toamnelor permanente, instalate în
sufletele invidioase pe iubirea noastră! La pieptul
tău credeam că voi fi cea mai fericită femeie din
lume, cea mai iubită și cea mai respectată! Amăgiri!
Dezamăgiri și durere. Atât de multă durere a rămas
în urma acestei povești despre care, cred acum, că a
fost doar în mine, în sufletul meu, în întreaga mea
ființă, o iubire carmică.

    Ne-am revăzut după mulți ani! Păreai

neschimbat! Te regăseam același tânăr, cu aceleași
expresii, cu același comportament, de parcă nu
fusesem departe unul de altul, nici măcar o zi. În
brațele tale mă simțeam la fel de ocrotită, la fel de
în siguranță, încercând să mă las luată de val și să
îți zâmbesc la fel ca în prima zi. Sub cerul plin de

~ 237 ~
 stele, frunzele foșneau sub pașii noștri, la fel ca
atunci când mână în mână alergam spre gara din
Buzău  de teamă să nu pierd trenul. O adiere
răcoroasă  a vântului de iunie mă făcea să mă
abandonez tot mai mult în îmbrățișarea ta și să îți
aud sufletul fredonând aceleași cuvinte de
dragoste, pe care mi le rosteai odinioară! Pentru o
clipă m-am simțit din nou acea fetișcană șatenă, cu
părul împletit în două codițe, care credea tot ceea ce
mintea ta îndrăznea să gândească, iar gura să
verbalizeze.

    M-am trezit din visare și m-am auzit

mărturisindu-ți:

           - Ce dor mi-a fost de tine! Ce dor mi-a fost

mereu, de acel început al iubirii noastre! Ce mult
mi-ai lipsit! Câți ani la rând te-am căutat... Aș fi
vrut doar să știu cum ești, dacă măcar tu ești fericit?

   M-am desprins brusc! Am făcut un pas înapoi și

cu lacrimi în ochi am reușit să îți spun că, deși în
toată ființa mea, ani la rând, nu a fost loc pentru
nimeni altcineva, acum este prea târziu! Regretele,
durerea, suferința tăcerii tale de atunci, au făcut din
mine un om plin de răni adânci și nevindecate.

~ 238 ~
   Plecarea ta mi-a sfărâmat sufletul în mii de
părticele pentru  care, acum, nu  există liant de
reasamblare!

    M-ai lovit fără milă și poate, chiar și fără păreri

de rău!

    Păcat!

   Eu te iubesc și acum la fel ca și atunci, dar puterea

de a mai crede în vorbele tale a dispărut cu
desăvârșire.

    Îl vreau pe cel de atunci! Unde ești, suflete? Unde

ai dispărut? Cine a avut puterea să te facă să mă
abandonezi?

   Știu! Acum, după mulți, foarte mulți ani, mi-ai

mărturisit că la despărțirea noastră a lucrat din
greu cea mai bună prietenă comună!

Doare! Doare cumplit!... Dar viața ne obligă să

mergem mai departe!

EU, te voi iubi mereu! TU?  

~ 239 ~
NELINIȘTE

     Este ora 16, iar eu nu pot ieși de sub stăpânirea

emoțiilor trăite!

Ai apărut după foarte mult timp în care nu am

mai avut vești de la tine. Apariția a fost atât de
neașteptată încât m-a băgat într-un soi de transă.
Greu de descris și totuși voi încerca.

***

     Mă doare capul, iar fața îmi arde de parcă aș sta

în fața unui foc mare care mistuie totul în jur,
inclusiv pe mine, care stau paralizată și asist la
dezastru, fără a putea să mă apăr în vreun fel. Și
sufletul în mine arde! Mintea parcă este paralizată
de imaginile cu tine!  

    Este o petrecere organizată în familie, în aer liber.

Nimic nu pare să îmi tulbure liniștea. În curtea
casei cânta muzica, se dansa. Mă îndrept către
porțile larg deschise care așteptau încă musafiri.

~ 240 ~
Deodată, pe șosea apare o mașină gri cu numere
cunoscute! Fac un pas înapoi, mă frec la ochi și
privesc din nou cu atenție. Virezi stânga și oprești.
Cobori și te îndrepți către mine. Simt că mă topesc
pe picioare și totuși am puterea să întreb: - Tu?
Aici? Ce este cu tine aici?

-        Ce te surprinde draga mea? Nu te bucuri să

mă vezi?

-        Ah Doamne! Nici  nu știu ce să îți răspund!

Mă bucur atât de mult încât simt că îmi pierd
mințile! Ce cauți tu aici omule? Cum ai aflat unde
sunt? Nu ai mai dat nici un semn de o grămadă de
vreme! Credeam că m-ai uitat! Și sufletul meu
părea că este mult mai liniștit. De ce ai venit să îmi
tulburi liniștea?

-        Te gândești doar la liniștea ta, dar la mine te

gândești? Te-ai mai gândit în toată această perioadă
de tăcere? Te-ai întrebat unde sunt, ce fac, îmi este
bine? Chiar ai uitat cu desăvârșire povestea
noastră?

-        Nu, nu am uitat-o, însă tăcerea ta m-a

determinat să cred că nu dorești să mă mai vezi, să

~ 241 ~
mă îmbrățișezi, să mă iubești! Tăcerea ta a așternut
peste sufletul meu un greu și gros văl al resemnării.

-        Să înțeleg că tu ai crezut că eu te-am uitat?

-        Daaa! Am crezut, am plâns și am mers mai

departe, deși te vedeam la tot pasul, în fiecare
persoană pe care o întâlneam îți vedeam mersul, îți
auzeam vocea și râsul tău care, știi destul de bine
cât de tare mă tulbură.

-        Ah! Râsul meu! Știi tu oare de câtă vreme nu

am mai putut nici măcar zâmbi? Gândul că te-am
pierdut mi-a adus multă suferință, dar știi că
iubirea noastră a fost și este încă o iubire interzisă.
O iubire pe care societatea asta de oameni perfecți,
ne-ar judeca-o și nu ne-ar accepta-o. Ei nu pot
înțelege povestea noastră!

Uiți de tot ce este în jur, mă cuprinzi în brațe și

mă strângi la piept cu putere. Îți simt inima bătând
de parcă dorește o eliberare! Brațele încolăcite în
jurul trupului meu îți tremură din ce în ce mai tare.
Ochii se măresc în orbite privindu-mă de parcă nu
te mai saturi iar glasul sugrumat, de emoții și
dorințe, abia reușește să îmi spună: - te doresc atât

~ 242 ~
de mult încă simt ca leșin, că îmi dau duhul în
următoarele clipe.

-Te rog! Te implor! Eliberează-mă din

încătușarea asta nebună! Putem fi văzuți de cine nu
trebuie. Știi că iubirea noastră întotdeauna a trezit
ură, invidie, gelozie. Nu vreau să se repete! Încep să
cred și eu ceea ce crede restul lumii despre noi.

   - Adică? Ce crezi tu că spun alții despre noi?

 - Ah, de parcă nu ai ști. Undeva în mulțime

observ chipul unei femei care pare cunoscută. Au
doamne! Este chiar mama ta! Ce e cu voi aici? Ce
rău v-am făcut? De ce ați venit să îmi tulburați din
nou viața?

- Stai liniștită! Însăși mama m-a adus aici. Ea

este invitata fiicei tale la această petrecere. Mi-a
spus toate detaliile, adresa și așa am ajuns acum să
îți stau în față.

- Pleacă! Te rog pleacă! Te rog nu îmi face atâta

rău.

- Uite! Mama se desprinde din dans și se

îndreaptă către noi. Dorește să îți vorbească. Vrea

~ 243 ~
să își ceară iertare pentru cuvintele rostite. A suferit
atât de mult alături de mine.

- Tu ai povestit mamei tale despre noi? Ai avut

curajul să recunoști că noi doi am avut cu adevărat
o poveste?

- Da! Și dacă nu recunoșteam, ea tot știa! Așa

sunt mamele, simt și știu totul!

- Ah! Lasă-mă să mă sprijin de tine, altfel mă

prăbușesc! Nu pot crede ochilor ceea ce se
întâmplă!

-  Bună seara! Mă numesc Elena și sunt mama

acestui bărbat!

Îmi adun toate puterile și îi răspund cu glasul

stins, la salut!

-  Bună seara, Doamnă!

-   Eu sunt cea care am pus la cale această

întâlnire. Am profitat de ocazie și mi-am spus că
este momentul cel mai potrivit să vă am pe
amândoi în față și să vă spun că mă simt nevoită să
vă dau binecuvântarea mea. Recunosc că am fost

~ 244 ~
împotrivă, recunosc că ți-am adresat cuvinte nu
tocmai frumoase pentru care acum vin și îmi cer
iertare. Am înțeles că nici o poveste nu este poveste
și nimic nu este întâmplător! Atunci când
Dumnezeu unește, nimeni nu ar trebui să
uneltească la despărțire. Doar el este singurul care
decide, iar noi nu avem dreptul să judecăm.

În jurul meu s-a făcut întuneric! Inima parcă

vrea să îmi iasă din piept și să alerge undeva unde
să nu mai fie pusă într-o astfel de situație. Dar
unde? Unde să se ascundă, că doar a mai fugit o
dată, crezând că totul va rămâne undeva în urmă,
abandonat ca un geamantan pe un peron de gară
pustie!

Elena mă îmbrățișează, mă sărută părintește, pe

frunte și se întoarce în mulțimea de petrecăreți, de
unde, de fapt, venise. Tu mă cuprinzi din nou cu
brațele și mă porți la mașină. Eram ca o legumă! Nu
puteam să mă apăr, nu puteam să mă împotrivesc.
Mașina demarează în trombă și se oprește undeva
departe, pe un drum de țară neiluminat. Oprești și
mă cuprinzi din nou în brațe sufocându-mă cu
sărutări și șoapte neînțelese de minte mea în aceste

~ 245 ~
momente. Mă săruți și mă strângi la piept începând
să îmi deschizi, unul câte unul, nasturii bluziței
roșii și ea ca și focul din noi. Te simt aievea. Îți simt
pielea umezită de transpirație, îți simt trupul
vibrând înnebunit de dorință. Reușesc să mă întorc
cu fața către tine și să te cuprind și eu cu brațele. Îți
simt buzele sărutându-mi fruntea, așa cum se
întâmplă de altfel în fiecare noapte și mai ales
dimineața în zori. Îmi împletesc picioarele cu ale
tale și simt cum corpurile ni se contopesc făcându-
se unul singur. Deschid ochii și privesc uimită în
jurul meu. În pat era soțul meu, nu tu, dar sărutul
tău îl simt cum îmi arde buzele și acum după 16 ore
de la trezirea din vis. Mintea îmi este tulbure. Fața
îmi arde iar ochii îmi joacă în lacrimi. A fost doar
un vis!  

,,Dacă trebuie să cerșești iubire sau să te

rogi pentru ea, atunci cu siguranță nu e
omul tău.”

      Am ajuns la concluzia că generația tânără nu

mai poate iubi. În scurt timp nu se va mai cunoaște
semnificația, sentimentul unic, extraordinar, pe care
îl poate oferi iubirea, nici măcar de acele persoane

~ 246 ~
care au iubit și au simțit bucuria acestei stări.
Majoritatea confundă iubirea cu îndrăgostirea care,
mai apoi, dă naștere atracției, urmată, finalizată,
prin raporturi intime.
      Ceea ce mă surprinde este faptul că iubirea a
ajuns să joace un simplu rol de muză. Se scriu
volume întregi de poezii extraordinare, care au ca
temă iubirea, dar iubirea însăși, nu mai există pe
nicăieri!

      Poeții, când intră în criză de inspirație, caută

iute în mediul virtual „o iubire nouă”, care să le
trezească fluturașii adormiți, apoi se aşează pe
treabă. În scurt timp, apare o nouă capodoperă
literară, care tratează în mod evident, iubirea!

      Păcat!

      Am citit de curând într-un articol, o frază care

m-a intrigat. Iată ce spunea aceasta:

      „Iubirea e ceva ce trebuie să primim cu toții și

trebuie să o primim pentru că o merităm cu toții”.
     Auzi! Iubirea este ceva ce trebuie să primim!
Extraordinară formulare! TREBUIE!
     Oare cum poți formula o astfel de frază, omule?
Cum poți folosi cuvântul trebuie și atunci când este

~ 247 ~
vorba de cel mai minunat, cel mai sublim sentiment
uman?
     Nu mă mai mir de ce bărbații zilelor noastre vin
cu tupeu şi îți impun să îi iubești.
     „Trebuie să o primim pentru că o merităm cu
toții!”
     Da, dragilor, toți merităm să cunoaștem bucuria
produsă de această stare sufletească, numai că ea
nu poate fi obținută cu forța!
     Iubirea are regulile ei care antrenează energii,
senzații, sentimente care pot rămâne în formă de
iubire pură, divină, care, mai apoi își continuă
acțiunea, aducând partenerii în stadiul de
îndrăgostire și sex... asta în cazul în care energiile
conlucrează din ambele părți, datorită dorințelor
reciproce.
     Iubirea are alte conotații. Ea poate apare în
sufletul unei persoane, față de altă persoană, dar nu
trebuie ca și persoana iubită, să iubească la fel.
     Ca să înțelegem iubirea, avem un singur
exemplu clar. Dumnezeu ne iubește pe toți, nu ne
atinge, nu îl vedem, nu locuim împreună. Ne
iubește și punct.
     Nu am auzit până acum pe nimeni spunând că
la el a venit Dumnezeu și i-a spus: - începând de azi
trebuie să mă iubești!

~ 248 ~
     Dacă iubirea ar fi corect înțeleasă, exprimată,
manifestată lumea noastră ar fi mult mai bună, dar
și mai fericită. Aici, acum, mi-a venit în minte
gândul să vă propun ceva, şi anume:
      Hai să formulăm și noi o altă frază în care să
folosim cuvântul TREBUIE. Iată variant mea:
      Ca să fim fericiți, TREBUIE să punem iubire în
locul urii. Vom înlocui ura cu iubirea! - Ce spuneți?
Reușim? Puteți?
      Bravoooo! Ați reușit! Ce frumos! Ce stare
extraordinară avem atunci când iubim
necondiționat atât prietenii, cât și dușmanii...
       Iubește, omule, dacă vrei să fii iubit! Nu spune
niciodată „trebuie să fiu iubit”! Cine vrei să te
iubească fiindcă trebuie, atâta timp cât tu urăști cu
înverșunare și nu te poți iubi sincer și în totalitate,
nici chiar pe tine?
       Alergăm după fericire! O căutăm înnebuniţi
prin toate cotloanele sufletelor... și nu dăm de ea!
Așa este, pentru că fuge din calea noastră. Da!
Fuge, deoarece noi avem de plătit greșelile pe care
le facem la tot pasul și care își cer plata. Greșind
veșnic, plătim veşnic. Nu ni se iartă nimic. În
momentul în care ne vom opri câteva clipe din
goana asta nebună după fericire, vom fi mai buni,
mai iertători, dar și capabili să oferim iubire... vom
ajunge să simțim un sentiment de eliberare a

~ 249 ~
sufletului... care va fi urmat în mod inevitabil de
fericire.
       Universul întoarce totul înapoi, la emitent.
Atunci când rănim, batjocorim, jignim, nu putem
aștepta să primim iubire! Când vom pricepe că
apreciind vom fi apreciați, iertând vom fi iertați,
ajutând vom fi ajutați... atunci vom primi și noi
toate acestea și vom putea fi fericiți.
      O altă formulare, din același articol spune: „Și,
cu toate că atunci când ne plătim datoriile și ne
învățăm lecțiile, ne așteptăm să fim iubiți, uneori
nu se întâmplă.”
       Da! Nu se întâmplă și ştiţi de ce? Revin la
povestioara din capitolul Gânduri care dor, unde
tatăl contabiliza greșelile copilului zvăpăiat, bătând
cuie în tocul ușii, iar copilul care a crescut, făcând
fapte bune, contabilizându-le, scotea cuiele, dar
rămâneau găurile. Întrebarea este ce facem cu
găurile?
       Pentru a umple găurile este nevoie să devenim
buni, iubitori, iertători... să respectăm, să ajutăm, să
oferim... Pentru a echilibra balanța!
       Toată această perioadă va fi destul de grea. Este
perioada în care dorim să primim iubire și nimeni
nu ne-o oferă, fiind nevoiți să ne târâm sufletele
deznădăjduite și rănite spre lumina iertării Divine.

~ 250 ~
      Niciodată să nu cerşeşti iubirea, să nu te rogi
pentru ea, să nu plătești ca să o obții. Iubirea este
sau nu este! Nu poți obliga pe nimeni să te
iubească, doar pentru că tu îl iubești. Poate că și el
te iubește, dar în felul lui... Nu îl obliga să rămână
lângă tine. Lasă-l să plece. Aceasta este iubirea.
       Fă tot posibilul să trăiești o viață cât mai
fericită. Cine este menit să rămână va rămâne, te va
ajuta să treci peste situațiile dificile, susținându-te
cu toată puterea și priceperea din dotare, fără ca tu
să fii nevoită să îi impui asta.

***

Sunt convinsă că nici unul dintre noi nu poate

să susțină faptul că nu a avut, în decursul vieții, o
iubire mare sau mai puțin mare. Povești care
bântuie încă în suflet răvășindu-ne prezentul. V-ați
gândit vreo dată cum ar fi, ca într-o bună zi, să stați
față în față cu iubirea pierdută acum câteva decenii
în urmă?
Am auzit adesea spunându-se că prima mare
iubire nu se uită niciodată. Eu pot afirma cu mâna
pe inimă că ea rămâne acolo și că povestea ei m-a
schimbat pentru tot restul vieții, chiar dacă, în timp,
praful uitării s-a străduit să o sufoce, iar sufletul să
o dea uitării. Povestea aceea mi-a lăsat o suferință

~ 251 ~
inexplicabilă mulți ani. Mă străduiam să uit și să
înțeleg că atât a fost să fie însă, ceva nu îmi dădea
pace pentru că s-a întrerupt brusc, fără nici o
explicație. Această ruptură mi-a trezit trauma
abandonului, abandon pe care l-am simțit încă de la
doi ani, atunci când tatăl m-a părăsit pe mine, pe
mama și pe sora mea de doar câteva luni. Am
rămas pentru tot restul vieții cu un regret imens în
suflet și cu întrebarea: - oare cum ar fi fost dacă
eram împreună? Adeseori, mintea mi se tulbură
amintindu-și toată povestea care a murit brusc, fără
nici o explicație, dorindu-mi de a avea posibilitatea
retrăirii sentimentelor de iubire, de atunci. Nu am
reușit să las în urma mea, să dau uitării acea
perioadă, dorindu-mi să țin legătura cu omul care
mi-a marcat atât de profund tot restul vieții și am
reușit, sporadic, chiar să ne reîntâlnim. Nu mi-am
dorit niciodată să fim împreună, deoarece eram
căsătoriți amândoi însă, acele clipe de revedere
erau magice, deoarece vechile sentimente, se
renășteau nealterate bulversându-mă și copleșindu-
mă. Cuvintele erau aceleași, îmbrățișările mă
încărcau cu o energie pură, de care simțeam că am
nevoie, întâlnirea privirilor noastre aprindea în
sufletul meu văpăi care abia mai pâlpâiau. El a fost
marea mea iubire pe care, cu siguranță, mulți o
trăim o singură dată, atunci când suntem tineri,

~ 252 ~
deoarece sufletul se lasă prea ușor impresionat de
vorbe și îmbrățișări care mai apoi lasă o amprentă
imposibil de șters. În momentele reîntâlnirilor,
toate amintirile care până atunci păreau uitate,
toate momentele noastre frumoase ne învăluiau
parcă mai puternice decât au fost la început, trezind
în noi trăirile de odinioară, care ne făceau să ne
pierdem stăpânirea de sine, transformând dorința
revederii într-o iubire nouă, în care, inițial nu
intenționam să ajungem în postura unor trădători
față de partenerii noștri de viață, situația scăpa de
sub control, făcând ca fiecare dintre noi să se
gândească la despărțire, pentru a putea fi
împreună, apoi revenind cu picioarele pe pământ,
realizam faptul că anii care ne-au despărțit nu au
trecut pe lângă noi fără să producă schimbări
majore. Fiecare aveam copii, aveam obligații de
îndeplinit, care ne făceau conștienți de faptul că nu
am putea fi fericiți, atâta timp cât copiii ne plâng pe
urme. Ne era extraordinar de greu să ne putem
controla emoțiile și la fel de posibil să ne
reîndrăgostim crezând că ne cunoaștem, dar anii
trecuți de la ultima întâlnire, ne-au schimbat, ne-au
șlefuit și luându-ne o clipă de respiro să ne dăm
seama că de fapt noi nu mai suntem acei tineri
nebuni și inocenți, ci avem fiecare în față un
necunoscut, un străin, moment care ne dădea de

~ 253 ~
gândit și ne determina să înțelegem că nu este cazul
să redeschidem un nou capitol al iubirii noastre,
astfel rămâneam în suflete cu bucuria revederii,
plecând fiecare pe drumul lui. De fiecare dată
doream să ne revedem cu speranța că ne va face
bine. Acele momente însă, la final, realizam că nu
au făcut decât să ne producă o stare de confuzie, de
apatie, iar reluarea activității, a proiectelor,
devenea o luptă. În viața mea apărea de fiecare dată
un sentiment, o mână invizibilă, o voce care îmi
șoptea la ureche că viața merge mai departe,
schimbându-mi radical gândurile și dirijându-le pe
drumul vieții mele, scoțându-mă aproape forțat de
pe acel fragment de drum, de împrumut. Făt
Frumos nu a fost niciodată acel Făt Frumos care,
descălecând din șaua unui cal din basme, să
îngenuncheze în fața mea pentru a-mi pune pe
deget inelul de logodnă și nu îl pot acuza deoarece,
mi s-a demonstrat că ambii am fost conduși din
umbră, de forțe nevăzute, pe drumuri diferite,
având vieți total diferite și trăind în locuri la fel de
diferite. Viețile noastre s-au desfășurat după un
scenariu pe care doar Bunul Dumnezeu îl poate
gândi cum să fie... iar acum, când stau în liniște și
mă mai năvălesc părerile de rău, îmi revin rapid,
mulțumindu-i Divinității, înțelegând că, făcând un
bilanț, mie personal mi-a fost mai bine fără el... iar

~ 254 ~
cine a uneltit la despărțirea noastră, a făcut un
lucru bun deoarece, așa am reușit să îl iubesc o
viață, fără să îl urăsc pentru faptul că m-a
abandonat asemenea unui laș, dispărând fără nici o
explicație.
După 50 de ani în care ne-am revăzut din când
în când, am reușit să decretăm că nu am fost făcuți
unul pentru altul... Am avut un moment în care a
încercat să se apropie mult mai mult de mine, ca
mai apoi să îmi solicite un ajutor financiar. Aveam
un sentiment care mă făcea să intuiesc ce urmează
și care nu a întârziat prea mult să îmi parafeze
intuiția. Din acel moment în sufletul meu s-au
schimbat multe.
În una din serile în care stăteam unul lângă
altul, privindu-mă lung și atent mi s-a adresat într-
un mod extrem de simplu și de degajat spunându-
mi: - Tu ești o femeie specială! Sincer, nu aș fi
meritat eu o astfel de soție. Ești cu totul altfel de
cum mi te-am imaginat eu!
- Poate că ai dreptate! Nici tu nu ești cum eu te-
am perceput. Nu ești omul care a meritat să aibă
parte de atât de multă iubire! Ți-am oferit chiar
viața mea. Toate iubirile mele erau pentru tine. În
fiecare te-am căutat pe tine! Am iubit de fiecare
dată cu tine în gând și în suflet.

~ 255 ~
 - Ce ai spune dacă eu ți-aș face o vizită. Ești
singură acum și nu ai de cine să te ferești.
Neputând refuza propunerea lui, am
acceptat. Astfel la începutul primei luni de toamnă
a anului 2012, am avut musafiri. Am avut ocazia,
după 42 de ani, să stăm împreună într-o casă preț
de două zile. Nu știu care a fost intenția lui! Nu știu
care a fost scopul vizitei, deși dacă stau să mă
gândesc bine și să analizez tot ce am discutat, trag
concluzia că și-a dorit să vadă unde și cum stau...
dând pe alocuri de înțeles că și-ar dori să fim
împreună. Comportamentul meu însă a fost unul
contrat așteptărilor lui. Aflasem deja foarte multe
despre el, iar faptul că a îndrăznit să îmi solicite
ajutorul, m-a dezgustat foarte tare. Atunci am
realizat că este același gen de om care a fost și soțul
meu... gen după care nu se merită să plâng. Faptul
că un bărbat ajunge să solicite ajutorul unei femei,
apoi să uite cu desăvârșire de datorii, pentru mine
este unul din cele mai josnice obiceiuri. Întotdeauna
am detestat oamenii de acest gen, eu fiind femeia
care nu a dormit nopțile, frământată de modul în
care ar putea face bani, muncind cinstit evident,
fără să fiu obligată să apelez la ajutorul cuiva sau să
depind de un bărbat.
***

~ 256 ~
 Îndrăgostirea apare mai mereu, la prima vedere.
Pentru mine, așa cum am mai spus și probabil o să
mai spun, dragostea şi iubirea sunt sentimente total
diferite. Majoritatea oamenilor percep această
îndrăgostire născută dintr-un ingredient care stă la
bază, atracția de moment, care vine fix din instinct.
Din ceea ce am trăit în viața mea, eu cred, că
acest instinct nu este pur și simplu un instinct
animalic. El vine dintr-o altă viață, o viață în care
sufletele noaste s-au cunoscut și sau iubit, iar
povestea a rămas ne consumată. Aceste suflete, fac
parte din familia noastră de suflete, care se caută
necontenit, se recunosc atunci când ajung față în
față, dar nu înțeleg ce se întâmplă
„Iubirea transcende toate lucrurile cu care o
confundăm, iar relațiile bazate pe iubire adevărată sunt
foarte rare”.
Cred în sufletele pereche, în sufletele care sunt
destinate să se întâlnească pentru a trăi povești
minunate, în acei oameni care nu urmăresc să se
posede, ci doar dăruiesc necondiționat. În astfel de
situații există și dragoste la prima vedere și iubire,
deoarece trupurile, dar și inimile sunt în armonie.
Dragoste la prima vedere, nu este o simplă
atracţie fizică, de moment, care îţi dă fiori şi te face
să te simţi o altă persoană. Dragostea vine din
~ 257 ~
subconștientul care știe și recunoaște sufletele
alături de care am trăit cândva, undeva, loc și timp
rămas pe hardul creierului, care pierde
continuitatea în viața dintre vieți, perioadă care
apare ca un vid de memorie.
Personal, consider că în ziua de azi, a devenit
din ce în ce mai dificil să crezi în faptul că ai
reîntâlnit sufletul pereche, asta pentru că întâlnirile
de acest gen, între semeni, se pierde simţitor, fiind
înțeles greșit sentimentul. Majoritatea credem că
sufletul pereche este acela cu care ne căsătorim,
care ne rămâne alături, indiferent de situații. Nu!
Putem rezona, putem să simțim iubirea, fără să
adăugăm în ecuație atracția, dorința de a ne
poseda.
Este important, să acordăm timp cunoaşterii
foarte bine a persoanei pe care o avem alături (din
toate punctele de vedere) şi să o privim mai ceva ca
pe un prieten, ca mai apoi să trăim tot felul de
experienţe şi să ne dăm seama de ceea ce simţim cu
adevărat.
Iubirea este cel mai frumos şi mai plăcut
sentiment, atunci când totul vine din inimă,
observând că persoana iubită, este fericită.
Atracţia, oricât este de puternică la început, dispare
după mai multe întâlniri, atunci când sentimentele

~ 258 ~
nu se amplifică dând naștere unei povești
minunate.
Ne putem îndrăgosti, la prima vedere, de un
chip frumos, de un corp atrăgător, de un zâmbet
fascinant sau de un gest pe care nu îl mai putem
uita niciodată.
Știu ce înseamnă să îţi fie dragă o persoană pe
care o vezi pentru prima dată, ce înseamnă să ai
fluturi în stomac şi să nu regreţi niciodată, alegerile
făcute. 
În  „dragostea la prima vedere”, sufletele se
recunosc și (re)trăiesc împreună experiențe deja
cunoscute!

Am obosit
Am obosit să te tot strig,
'Mi-e frig, 'mi-e teamă și mă sting!
Au înghețat oceanele iubiri-n mine,
Vâslind s-ajung la tărm, să dau de tine!

~ 259 ~
Am obosit să te tot chem
Și depărtarea s-o blestem!
Să-mbătrânesc între un ieri și-un azi,
Să sting iar focul ... ce în mine arzi!

Am obosit să te mai rog să vii

Și-apoi să te implor să mai rămâi!
Tu ești (decât) un veritabil călător
Și-al vieții simplu muritor...
Ce m-a-nvățat să sufăr din iubire
Și mi-a lăsat în suflet amăgire
... regrete veșnice și mult amar,
din sentimente irosite în zadar!

Scrum și cenușă-n vatra suferinței

Dar mult curaj în lupta biruinței...

M-ai învățat să trec prin viață,

Cu lacrimi șiroind pe față.

~ 260 ~
Cu sufletul de doruri chinuit
Să merg-nainte, până la sfârșit,
Dar n-ai știut cât mi-e de greu
Să strig mereu numele tău
Și să te văd în orișice ființă,
Nu știu nici eu cum este cu putință!

Am adunat în cufărul tristeții,

Toată durerea și suferința vieții
...și-am arestat căldura soarelui,
În odăița dorului
Crezând că așa-mi va fi mai bine
și nu-mi va mai fi dor de tine...
................................................
Toate sunt amăgiri deșarte,
Te port cu mine pâ-n la moarte
Și după aceea cine știe...
În suflet pentru vesnicie.
KEN / 07.11.1980

~ 261 ~
 Dacă într-o zi...

     Dacă într-o zi, mă vei opri, din drumul meu, să-
mi spui ceva… Am să te rog, să-ți vezi de drum,
durerea mi-e prea grea. Nu te cunosc, nu mă
cunoști și punct. Nu pot lua povestea de la început.

Te mai iubesc și acum, nu pot nega, dar nu mai

vreau să stau în calea ta. Au fost momente când
doream cu disperare, să te aud, ca să mai pot sta în
picioare, dar ai tăcut și m-a durut atât de tare. Toate
au trecut, acum mă simt o stâncă. Nu simt nevoia
să ascult minciuni. Vreau să trăiesc frumos în lipsa
ta. Indiferent de viața-mi va aduce-n cale noi
furtuni... Am reușit să înțeleg că nu avem un drum
comun... și n-am să vin să-ncerc să te supun... ai
drumul tău și nu te pot opri... indiferent de cât de
tare-mi vei lipsi. Te voi iubi așa cum te-am iubit, cu
o iubire fără de sfârșit, venită dintr-o altă viață în
prezent, continuând la fel de pură în vieți ce va să
vină, sperând că va veni un timp, în care să fim
împreună.

***

~ 262 ~
 Îmi pare rău, iubire!

Astăzi îmi cer scuze, pentru că sunt ceea ce alții

visează să devină. Îmi cer scuze pentru că m-am
născut întreagă sub o stea norocoasă și am rămas
întreagă pentru că am trăit doar în nuanțe de alb și
negru, neacceptând griul. Pentru că te-am iubit în
alb, pentru că ți-am dăruit apogeul ființei mele.
Pentru că dragostea mea nu are dozaj față de tine.
Pentru că am închis ochii și m-am aruncat de la
înălțime, fără să am siguranța că tu ai să mă prinzi.
Pentru că... în timpul căderii am avut destul timp să
sper că tu ai să mă prinzi. De fapt, cred că problema
a intervenit când am început să sper. Să sper că ai
să mă iubești, așa cum te iubesc eu. Că pentru o
secundă vei renunța la realitate și mi te vei dărui
întreg. Dar am omis faptul că în timp ce eu cădeam,
sperând că mă vei prinde, tu erai jos, calculând cu
ce viteză cad și cât de repede trebuie să te miști, ca
mai apoi să ai timp pentru a te retrage. Pentru că tu
nu știi, iubire, să rămâi într-un loc. Tu ai nevoie să
ai mereu o parte din tine de rezervă.
Te invidiez!
Așa nu vei rămâne niciodată incomplet, în
timp ce eu, mă nasc din nou, completă. Îmi adun
piesele rupte și construiesc altele noi, în locul celor

~ 263 ~
pe care nu le-am putut recupera, sau le-am lăsat
din prea multă dragoste, altor oameni.
Am să-ți las și ție o parte din mine deoarece,
cred că am să mă pierd complet, uitându-mi forma
inițială dacă am să mă rup de tine. Dar eu nu știu să
te iubesc în porții mici. Nu știu și nici nu vreau,
pentru că sunt femeie și mă simt puternică atunci
când mă dăruiesc total.
Azi îmi cer scuze, pentru că îmi rezerv dreptul
de a nu fi fericită lângă versiunea ta, care stă acum
atât de pasivă în fața mea. Am dreptul de a cere să
fiu iubită cu pasiune, așa cum cred eu că merit să
fiu iubită, dar știm amândoi că nu îți voi cere
niciodată asta, pentru că am să mă mint singură și
am să mă războiesc cu mine, numindu-mă egoistă,
deoarece nu mă mulțumesc cu fracțiuni de
dragoste.
Dar tu ești bărbat iubire și chiar dacă am să îmi
cer scuze, nu îți va păsa. Regretele vor veni mai
târziu! Mult prea târziu ca eu să mai pot fi cea de
acum.

~ 264 ~
 FOC NESTINS

Pe sub castanii îmbătrâniți

Trec astăzi doi îndrăgostiți
Cu pasul rar și gârboviți
Dar fericiți

Deși anii trecuți i-au nins în plete

Ei și-amintesc pe îndelete
De scurta lor poveste de iubire
De fericire

Privindu-se în ochi ei lăcrimează

Se-ntreabă reciproc de nu visează
Își șterg cu dosul palmei lacrima
Care-i durea

Brațele-ntind se iau de mână

Inima bate ca nebună
În minte le vin doar regrete
Pe îndelete

El spune c-a iubit-o mult

Și toată viața l-a durut
Că soarta i-a înstrăinat
Ea a plecat

~ 265 ~
 Ea-i cere să își amintească
Că înainte să o părăsească
El nu a spus nici un cuvânt
Plecând ca mut

Se așează el pe-o bancă trist

Cu barba sprijinită-n piept
Soptește-ncet: - eu nu insist
Știu că-i nedrept

Am ascultat de gura lumii

Și-am suferit ca și nebunii
Plecat-am eu, plecat-ai tu
Nu spune nu

-Așa e dragul meu e drept

Dar tu credeai că eu aștept
Să te întorci cândva spășit
Rău ai greșit

-Cât te-am iubit o știu doar eu

Și martor îmi e Dumnezeu
De mă întrebi de te iubesc și-acuʹ
N-aș spune nu

~ 266 ~
 -Dar vezi tu dragul meu că viața
Nu se oprește din trădare
Doar cu regrete umple fața
Și doare

-Îmi este greu să te privesc

În ochi și să îmi amintesc
Câtă iubire am pierdut
Și a durut

Acum degeaba vin să-ți spun

Că te-am iubit ca un nebun
Însă de tine n-am aflat
M-am resemnat

Suntem bătrâni plin de regrete

Păreri de rău dureri dezamăgiri
Povestea însă spusă pe-ndelete
Trezește amintiri

Ne-am revăzut acum dar la ce bun

Suntem aproape la capătul de drum
Nu mai putem să ne iubim
Doar să murim

~ 267 ~
 Dar vom continua în cer
Să dezlegăm acest mister
Să reaprindem din tăciuni iubirea
Și fericirea

Acolo nimeni nu trădează

Nu minte nu invidiază
Sub pavăza lui Dumnezeu
Ne vom iubi mereu

Focul nestins va fi mereu

Nestins și în sufletul meu
Așa cum este și-n al tău
Așa să ne ajute Dumnezeu

După ani și ani

Din dragoste trăim și simțim cele mai

profunde sentimente dar ne și mințim foarte des și
chiar mult, aș putea spune.
Au fost momente în care m-am supărat, am
blestemat, am rupt poze, am ars scrisori, am
aruncat și cel mai mic obiect care putea să îmi
aducă aminte de El. Aș fi vrut în acele momente, ca
acel El, să dispară pur și simplu dar și pentru
totdeauna, din viața mea, din mintea mea, din

~ 268 ~
sufletul meu îndurerat de trădare și minciună.
Am avut parte de momente frumoase și fericite
alături de El, pe care le-am plătit, mai apoi, cu o
suferință greu de imaginat și de înțeles, din partea
oricărei persoane care nu a avut ocazia să simtă ce
am simțit eu, legat de această poveste. În clipele în
care rupeam pozele, simțeam cum se rupea în
bucăți și inima mea care mă durea îngrozitor.
Privind cum ard scrisorile, în care erau puse toate
sentimentele lui, simțeam cum și sufletul meu arde
împreună cu ele, dar care se și liniștește privind
pumnul de cenușă rămas. Credeam atunci că totul
a fost rezolvat, că o dată cu cenușa spulberată de
vânt se va spulbera și durerea, sentimentele,
amintirile. Nimic mai fals! Nimic mai ilogic!
După ce m-am oprit din această acține, după
ce m-am calmat, mainile mele au început să
tremure și să adune bucățile de fotografii,
încercând să le pună cap la cap ca într-un puzel
dorind din răsputeri ca totul să devină un întreg,
întregul acela pe care mintea refuza să creadă că l-a
pierdut. Adunam bucățile de fotografie și cu
lacrimile siroind pe față, cu ochii încețoșați de
tristețe, luptam să îmi imaginez chipul lui, să
deslușesc cele scrise pe spatele lor, cuvinte scrise
care doreau să fie o piedică în calea uitării... dar ce
mai puteam face cu cenușa rezultată în urma

~ 269 ~
arderii scrisorilor? Acolo arseseră vise, sentimente,
dorințe care nu mai puteau fi readuse la viață!
Simțeau cum mă gărboveam de atât de multă
durere, pentru că realizam faptul că, nimic nu se
mai poate reface, nimic nu va mai veni înapoi,
nimic nu mai are sens.
Speram că într-o bună zi totul se va șterge, o
dată cu trecerea timpului și că voi putea trăi
liniștită, eliberată de o povară atât de grea, a unei
iubiri imposibile, interzise de părinții lui sau poate
împiedicată de cea mai bună prietenă.. Am rupt
pozele, am ars scrisorile, gata! Voi răsufla ușurată,
eliberată într-o bună zi și voi putea dormi si trăi
liniștită.
Doamne! Ce mult îmi doream să pot atinge
acea stare de liniște și resemnare... dar mi-a fost
imposibil. Niciodată nu am mai putut să trăiesc în
liniște, împăcată cu gândul că l-am pierdut. Deși
viața și-a urmat cursul ei, sufletul nu a putut
niciodată să îl înlocuiască cu altcineva, deși
încercări au fost. Neliniștea mă împingea să îl caut,
să îi aflu numărul de telefon, să îl sun să îi aud
vocea, să îi aud râsul sau măcar un simplu ,,Alo’’!
dar, o perioadă îndelungată de timp nu am reușit
să aflu nimic. O period, nu de o zi, nici de o lună,
nici de un an, ci o perioada de 30 de ani! Da! 30 de
ani am suferit neîntrerupt. 30 de ani nu am reușit să

~ 270 ~
fiu fericită pe deplin. Mi-a rămas în suflet o rană
atât de adâncă încât nici o bucurie nu a reușit să o
vindece. 10.950 de zile și nopți de suferință! Și la
urma urmei, pentru ce? Lumea nu s-a optit în loc o
dată cu tăcerea lui, nici viața nu și-a abandonat
cursul. La urma urmei, eu am fost cea care nu a mai
putut acorda o a doua șansă, atunci când el a
revenit. Da, nu am putut ierta tăcerea lui
nejustificată! Nu am putut să accept abandonul!
Simțeam că nu mai pot avea încredere în nimic din
ce ar urma să aud…dar nu am crezut nici o clipă că
ambiția mea, de a nu-l ierta, îmi va aduce atât de
multă suferință, pentru tot restul vieții.
Nu am putut uita niciodată nopțile albe trăite
împreună îmbrățișați , făcându-ne declarații de
dragoste și planuri de viitor. Nu am putut uita
începutul acela în care ne iubeam enorm, ne
înțelegeam fiecare gând și ne știam fiecare
frământare, mișcare, dorință, iar atunci când ne
priveam în ochi dispărea din jurul nostru totul,
rămânănd doar noi doi, plutind într-un Univers
feeric.
Adeseori, împresărată de dureri, frământări,
regrete, îngerii și demoni care stârneau în mine
focul iubirii pierdute, vântul regretelor, marea
sentimentelor rănite, furtuni ale sufletului
deșertifica și ofilea toate florile pământului, scriam.

~ 271 ~
Scriam până noaptea târziu, până când obosită de
gândurile și resentimentele care prindeau viață în
mintea și sufletul meu, adormeam cu capul pe
birou, epuizată de retrăirea poveștii noastre de
iubire.
Iubirile neconsumate ne bântuie toată viața
purtate în suflet cu speranța că într-o bună zi vor
reînvia. Mintea ne îndeamnă să blestemăm , să
urâm cu înverșunare în timp ce sufletul așteaptă un
semn, din care să înțeleagă că nu a fost uitat,
rugându-l să sune pentru câteva minute, să ne facă
o vizită… în timp ce teama îl cuprinde și îl roagă pe
Bunul Dumnezeu să îl ajute să meargă mai departe,
să nu înebunească… în așteptarea unui semn cât de
mic.
Am avut mii de nopți în care m-am învârtit, m-
am chinuit să adorm cu el în gând, zile în care am
mâncat cu lacrimile șiroind pe față, în așteptarea
sufletului lui să mă recheme. Așa au trecut 10.950
de astfel de zile și nopți la care s-au mai adăugat
încă 9 ani ( 3.285 zile) până când, într-o zi, o zi în
care nu mai aveam nici o așteptare, o zi în care totul
părea mort și înmormântat, sună telefonul.
Privindu-l nu știam ce să fac! Să răspund? Să nu
răspund? Au trecut 14.235 de zile la care nu vreau
să mai calculez fracțiile ( luni, săptămâni, zile și

~ 272 ~
nopți, ore, minute, secunde) de suferință! Ce își mai
poate dori acum? De ce vine să îmi tulbure liniștea?
Raspund totuși.
- Aloo! Ce mai faci tu draga mea? Ai primit
vestea?
- Nu! Despre ce veste vorbești?
- Mi-a decedat soția!
- Condoleanțe! Dumnezu să o odihnească în
pace.
- Mulțumesc! A trecut o lună de atunci dar
ochii nici acum nu mi s-au limpezit.
- Te înțeleg! Îmi pare rău.
- Asta este viața! Am iubit-o! Îmi este greu fără
ea.
- Te înțeleg perfect deoarece știu cât de greu
mi-a fost mie fără tine. Și tu ai murit într-o zi,
plecând în tăcere din viața mea.
- Am plecat dar nu am murit. Drept dovadă,
vin acum să îți spun că am sufetit și că am
regretat neîncetat greșeala făcută atunci.
Acum este prea tărziu dar mulțumesc
Bunului Dumnezeu că am ajuns ziua în care
să pot să îmi cer iertare.
- Mă surprinde atitudinea ta! Mulțumesc Celui
Suprem pentru aceste clipe, chiar dacă nimic
nu se mai poate întoarce. Mi-a trecut viața

~ 273 ~
 purtându-te cu mine ca pe propria-mi
umbră.
…………………………………………………...

Tare aș vrea să-ți spun ceva, într-o clipă așa de

grea, însă mintea-mi-e blocată, în povestea de-altă
dată! Nu știu ce-aș putea să spun, acum la final de
drum! Să-ți mai spun că te iubesc, nu cred că-ar mai
fi firesc și nici rost n-ar mai avea, într-o clipă atât de
grea! Să-ți spun că îmi pare rău, de trecutul meu și-
al tău, n-aș vrea paie să mai pun, acolo unde-i doar
fum...și cenușă... și-ntristare, zile triste și amare,
amintiri din vremuri bune, ce jar pe rană ne pune...

Tare aș vrea să te susțin, capu-n palme să ți-l

țin, umărul să îți ofet, însă plânsu-i efemer...și nu
mai poate să-nvie, florile de păpădie, ce stau triste
și strivite... sub vorbele otrăvite, pline de venin și
ură... adunate-n suflet rană, de-o poveste mult
amară...

De-aș putea timpul să-ntorc, tineri să mai fim

acum, nu știu de aș mai putea, să te las să pleci așa,
fără să-mi explici și mie, ce te –a făcut să mă lași,
când nu de mult îmi jurai, că nu mă lași altuia și că

~ 274 ~
dacă ar fi să fie, ai veni și m-ai lua și de-ar fi șapte
copiii... fără mine n-ai putea... să trăiești măcar o
zi... și uite acum câte-au trecut, fără să-mi spui un
cuvânt, vii în zile de tristețe, gârbovit de bătrânețe,
să mă faci să tresar iară, cum făceam odinioară, însă
tresar la ce-a fost, nu la ce este acum, împreună
chiar de-am vrea, nu se mai poate să fim, sunt
convinsă că m-ai vrea, dar nu mai văd la ce bun...

Voi lăsa timpul să treacă, peste cât a mai rămas,

vom pleca plini de regrete, luându-ne bun rămas...
promițândune-n tăcere, să ne întâlnim la Domnul,
unde-n liniște și pace, vom avea liniștiți somnul,
până când ne vom dori, să ne întoarcem pe pământ
și să ne împlinim visul, care acum nu s-a putut. Am
învățat din greșeli, vom fi mult mai precauți, iară tu
vei ști atunci, gura lumii să-nasculți, să putem trăi
iubirea, rănile să vindecăm și să trăim ani toți,
fericiți că ne avem.

***

~ 275 ~
 Nimeni nu mi-a fost aproape în momentele mele
cele mai grele. Am traversat momente groaznice în
viata.
A trebuit să fac față durerii și disperării de una
singură. 
E cumplit de greu să treci peste o suferință de
una singură. O asemenea cruzime ar trebui
interzisă prin lege. Peste tot ar trebui să existe
grupuri de suport, dar mai ales în locul barurilor,
restaurantelor, al supermarketurilor și al farma-
ciilor.
Am mai povestit uneori prietenilor, trecutul
meu.
S-au uitat la mine șocați! Cum te-ai descurcat
singura la 18 ani printre străini? Unde ai dormit?
Ce ai mâncat? Cum te-ai întreținut?
Cel mai șocant este că acum sunt aici, trecând de
la etapa de poveste la cea a scrisului.
Doar Dumnezeu știe cât mi-am strigat durerea pe
străzile orașului în care nu cunoșteam pe nimeni și
părea că nimeni nu are nevoie de mine.
Și acum îmi aduc clar aminte unele episoade
trăite alături de cel care îmi era soț, dar numai al
meu nu era. Eu eram a nu știu câta femeie din viața
lui. 
Nu mă respecta deloc. Mă critica non-stop.- Uită-
te ce urâtă ești. Ce neputincioasă ești. Ce

~ 276 ~
slăbănoagă ești. Ce proastă ești, încercând prin
acest comportament să mă pună la pământ.
Îl priveam și îmi spuneam în gând: -ai să vezi tu
într-o bună zi cât de proastă, urâtă, neputincioasă
sunt. Acum nu am ce face pentru că am un copil
foarte mic și nu am unde merge, ce mânca și unde
dormi. Riscam să primesc palme și insulte dacă
îndrăzneam să îi spun tot ce gândeam, să îmi
exprim gândurile, dorințele, vocația , visurile.
Vreme de 22 de ani am rezistat în mizeria asta de
relație deoarece au mai venit pe lume alte două
fetițe și nu puteam suporta gândul că le pot
abandona. Știam ce înseamnă să fii abandonat de
unul dintre părinți iar în el nu puteam avea nici cea
mai mică încredere că le-ar îngriji.
Doream cu disperare un cămin al meu de unde
să nu mai fiu alungată ca o cârpă și credeam că
relația de cuplu îmi va oferi asta mai devreme sau
mai târziu. Teapă! Degeaba am visat eu la un palat
al nostru când eu eram o ,,orfană” deși aveam
mamă, tată și casă.
Dacă tatăl meu m-a abandonat, cum puteam eu
spera că altcineva mă va dori, iubi și prețui pentru
ceea ce sunt?
Bullshit! Fapt dovedit de eșecurile repetate și de
umilințele suferite! Partenerul meu de cuplu era
guvernat de un demon care încerca să mă facă să

~ 277 ~
cred că ,,nu valorez nimic", ,,nu sunt bună de
nimic" și ,,nimeni nu te poate iubi" din moment ce
și marea ta iubire te-a abandonat.
Ani la rând am plâns și am tăcut. L-am invitat
pe soțul meu să mă calce în picioare la propriu și la
figurat, dar nu umilințele, jignirile și respingea mă
durea cel mai tare, ci faptul că n-aveam în bratele
cui plânge. N-aveam cui să-i strig durerea mea
sufletească. N-aveam pe nimeni alături. Nici o
cunoștință, nici o prietenă, nici o bunică, pe nimeni!
Acum când mă uit în spate, conștientizez că e
oarecum o reușită faptul că m-am ridicat deasupra
moștenirii mele genetice și educaționale. 
Da! Îmi sunt Recunoscătoare!
Corpului, rezistenței mele, puterii mele interioare,
psihicului meu care a suferit destul de multe
traume fizice, emoționale, psihologice si spirituale.
Sunt sigură că Dumnezeu și Sinele meu Superior
au avut partea lor de contribuție în vindecarea și
transformarea mea, dar nici eu n-am stat cu mâinile
în sân. M-am luptat, m-am târât, m-am prins cu
ghearele și cu colții de orice rază de lumină. 

Așadar, am suportat cât am suportat umilințe și

agresiuni verbale, dar când m-am ridicat de jos nu
am mai căzut la același nivel, ci am tot urcat pe
Scara Conștienței, a respectului și-a iubirii de sine.

~ 278 ~
 Sigur că nu m-am înălțat până la Cer fără să mă
mai prăbușesc la Pământ, am mai avut parte de
drame și traume serioase, dar odată descoperită
calea Luminii și-a Creșterii, nu mi-am mai dorit să
râmăn în întuneric și ignoranță, ci am tot urcat,
oricât de vitrege erau situațiile în care mă aflam. 
Și da, mi-am construit grupuri de suport
împrietenindu-mă cu lumea întreagă. Acum am
prieteni în toate orașele din România, în Germania,
Grecia, Italia, Anglia, Spania, Ucraina. Prietenii
sunt familia și suportul meu emoțional, psihologic
și spiritual. Când mă prăbușesc mă conectez la ei,
mă arunc în brațele lor și sunt susținută așa cum
fiecare ființă umană ar trebuie să fie tratată. Cu
căldură, compasiune și iubire necondționată.
Chiar dacă aș fi beată, drogată, naivă, proastă,
merit să fiu iubită și ajutată să îmi revin la condiția
mea extraordinară de ființă umană. Toți merităm o
a doua șansă, chiar mai multe șanse și ca să le
primim trebuie să învățăm să cerem ajutor și
suport! 
Trebuie reținut ceva extrem de important.
Traumele se produc în relațiile cu un părinte, cu un
violator, cu un abuzator și tot în relații se vor
vindeca. Așadar, pune-te în poziția de-a primi
compasiune, iubire și mângâiere, nu te izola!
Izolarea nu vindecă! 

~ 279 ~
 Eu m-am vindecat în brațele oamenilor. M-am
dus în grupuri de vindecare și am plâns și mi-am
urlat durerea din inimă. Doar așa m-am vindecat.
Nu sta ferecată în camera ta întunecată. Înțelege ce
ai de făcut.
Nu m-am resemnat. Nu am povestit unei
prietene, două, sau zece ce mi s-a întâmplat în
copilărie și adolescență. Am căutat ajutor de
specialitate fiindcă simteam că ceea ce făcusem nu
era îndeajuns ca eu să fiu bine, să trăiesc în Iubire
și Bucurie.
Știi, de obicei, atunci când ne povestim trauma, o
facem zâmbind, sau ironizându-ne, sau
minimalizându-ne durerile. Ei bine, asta nu-i
vindecare. Pentru că în spatele zâmbetului, sau a
ironiei se află o suferință care la un moment dat o
să te înghită. Eu am trecut pe aici. KEN avea cel
mai tare umor de pe planetă atunci când își
povestea traumele. Și ce crezi că făcea? Își amâna
vindecarea! Și cum vindecarea era amânată, trauma
era reiterată din nou și din nou.
Acum întelegi de ce relațiile și suferințele se
repetă?
Daca te duci la o prietenă spune-i așa:
- "Am nevoie să mă asculți și să mă ții în brațe
fără să mă judeci! ”

~ 280 ~
 Nu este o treabă ușoară nici pentru ce-l care își
povestește trauma și nici pentru cel care o ascultă. E
o artă această practică! Și e nevoie de mult exercitiu
ca să ajungi să asculți cu toată ființa, să suspini și să
plângi cu celălalt fără să-ți pierzi firea, fără să te
identifici cu povestea și fără să-l părăsești atunci
când trezește în tine o rană similară. 
Cel care te ascultă trebuie să-ți ofere ajutorul și
afecțiunea care ți-a lipsit în momentul traumei și nu
oricine poate face munca asta.
Da! E de muncă, dar munca de vindecare e tare
faină! Dar fără suport emoțional n-ai cum să ieși
din rolul tău de dramă. În izolare, așa cum ți-am
spus, nu există vindecare.
Eu stiu cel mai bine ce înseamnă să fii singură cu
traumele, secretele, suferința, disperarea,
neajutorarea și să te simți ultimul om de pe
Pământ. Eu știu fiindcă am fost acolo.
Fără un umăr pe care să poți pune capul și fără
bani de-o pâine. Eu știu ce înseamnă să n-ai suport
fizic, emoțional și psihologic. Un prieten care să-ți
spună ,,hai să dormi la mine." ,,Îți fac patul și un
ceai cald." Asta ucide, nu fast-food-ul și Coca-Cola.
Doar atunci când am fost capabilă să cer și să
primesc ajutor, m-am vindecat. Și pentru că am
primit suport de la prieteni și terapeuți vreau să
dau mai departe ce am primit și să fiu suport

~ 281 ~
pentru cine are nevoie!
Știu că nu e deloc usor să fii singur pe lume, dar
nici nu poți să te ascunzi în spatele unei povești
triste.
Da, vreau să-ți spui povestea de câte ori simți
nevoia, pentru că știu că nu ajunge să dezinfectezi o
singură dată rana ca să se vindece, dar la un
moment dat, vreau să scrii o poveste nouă,
privindu-ți cicatricile cu seninătate și detașare și
fiind 100% sigură că nu o să mai creezi o nouă
dramă.
Da, vreau să te ridici mereu mai sus și să-ți
creezi o super viață pe care să o iubești. Pentru că
poți și pentru că meriți! Și pentru că eu am reușit și
asta este singura garanție de care ai nevoie ca să
pornești în această super călătorie pe care ți-o
propun.
Eu sunt exemplul tău și de altul nu mai ai
nevoie. Ridica-te de unde ești și conectează-te cu
Divinitatea pentru a începe Călătoria de Vindecare
și Transformare într-o Super Femeie cu o Super
Viață! Pentru că meriți mai mult decât trâiești în
prezent.

Baftă!

~ 282 ~
CUPRINS

IUBIND ȘI DĂRUIND / 5
Când...15
Prima iubire și ultima / 19
Te voi iubi mereu / 34
Ion / 37
Noaptea nunţii noastre… / 55
Mai abandonat iubire / 66
Când te-am pierdut? / 69
Ai plecat dar ai rămas cu mine! / 72
De-ai fi știut... / 79
Mireasa / 103
Căsătorie și contracte / 107
Balada unei femei / 124
Gânduri care dor / 130
Știu că ești abătut / 142
Încă mai aștept... / 145
Pe malul Prahovei, la luntre / 158
Luntrea / 161
Și dacă ar fi / 163
Nu plânge! Imaginează-ți... / 170
Plânge cerul... / 176
Capul sus, femeie / 177
Ce este dragostea? / 183
Descoperă-mă cu răbdare / 185
Dimineți cu tine / 198
Sună telefonul! / 203

~ 283 ~
Te-am sunat! / 219
Încă o zi tulburată de un vis cu tine / 221
Ajută-mă Doamne, să-l uit! / 230
Noi toți / 233
Suflet chinuit / 235
Neliniște / 240
Am obosit / 259
Dacă într-o zi... / 262
Îmi pare rău, iubire / 263
Foc nestins / 265
După ani și ani / 268

~ 284 ~
~ 285 ~