Caisului doi locul bucuriei și-al morții

Caisului doi, locul unde cade ghilotina

peste sufletul meu și-l desface în două
și amândouă părțile mă părăsesc
mă părăsesc până și pereții
și vița sălbatică toate mă părăsesc
doar scaunul alb din plastic
cumpărat de tine
și de pe care priveai zarea
sau căutai cu privirea cucii
prietenii și frații mei
despre care ți-am spus tot felul de povești
și care anul ăsta nu știu de ce
n-au mai venit
cum spuneam doar scaunul tău
se tot gudura de piciorul meu
și lătra furios spre poartă ca un câine
eu am crezut că pe tine te ceartă
așa cum făcea Bala câinele casei
când era tânăr și-l părăseam

Caisului doi, locul unde noapte de noapte

dorm același vis
cu o femeie frumoasă care îți seamănă
și un bărbat cu părul cărunt
cu barbă și care a împlinit
de curând 68 de ani ca și mine
și care s-au întâlnit aici ca din întâmplare
el i-a spus femeii că în fiecare an
își ia liber de la Dumnezeu câteva ore
și vine a disperare pe întâi iulie ziua în care
femeia vieții lui sufletul lui pereche
exact de aici l-a părăsit
și eu am plecat tot de aici
chiar pe întâi iulie, exclamă femeia
de lângă bărbatul pe care l-am iubit
și care îmi pare că seamănă cu dumneata străine
bărbatul care m-a înstrăinat brutal de el
chiar și de locul ăsta minune
și ce faceți aici îl întreabă femeia fără nume
caut urmele și mirosul ei prin grădină
îi răspunde bărbatul
și când obosesc vin și mă așez
în scaunul alb din grădină
scaunul ei
de unde mă uit în zare
sau îmi caut cu privirea cucii prieteni
pe care nu i-am mai văzut niciodată
apoi încerc să-i desenez chipul
pe-o foaie de hârtie
uite-te și dumneata cum îți seamănă
și când vine timpul
Dumnezeu mă cheamă înapoi
acolo unde-acum îmi e locul
dar dumneata, continuă bărbatul ce cauți aici
până acum îi răspunde femeia
veneam în ianuarie pe douăzeci
dar anul acesta a fost frig și eu foarte bolnavă
așa că am amânat să vin pe întâi iulie
să stau un timp în scaunul alb
și să-mi amintesc
când am locuit aici am cumpărat și eu
chiar două scaune
și de unde să privesc în depărtare
și poate de data asta reușesc
să văd și cucii prietenii lui tainici
despre care a scris multe versuri
ca și despre pruni
și eu am scris poezii a exclamat el
și nu știu cum poate așa a vrut Dumnezeu
mâinile lor s-au atins
și-o forță teribilă i-a împins
unul în brațele celuilalt
ce prost ești îi șoptea ea repetat la ureche
și de-atâta bucurie și-n lumina pogorâtă atunci
au început să se facă mici mici
până când așa îmbrățișați
s-au pierdut în țărână
și aici de fiecare dată mă trezesc din vis asudat
cu ochii înecați în lacrimi
și-n gât cu-n hohot de plâns neterminat
rămas de-a curmezișul
apoi de fiecare dată văd în fereastră
ca pe un ecran de cinema
pe noi plutind pe deasupra grădinii noastre
ținându-ne cu disperare de mână
ca nu cumva să ne mai pierdem
vreodată în astă lume