Flamenco Jazz –

câteva reminiscențe

„
Virgil MIHAIU

Emanciparea” jazzului european de sub

tutela afro-americană s-a conturat abia
prin anii 1960, atunci când jazzmenii
Vechiului Continent au devenit conștienți că una
dintre virtuțile acestei muzici este relevarea indi-
vidualității, capacitatea interpretului-creator de
a-și afirma o identitate puternică, originală, în
consens cu propriul specific etno-cultural. În
1967, pontiful jazzologiei germane, Joachim
Ernst Berendt, organiza o gală intitulată Jazz
Meets the World în cadrul festivalului Berliner
Jazztage. Ideea era să demonstreze deschiderea
mentală a jazziștilor, curajul lor de a combina di-
verse tradiții. În acest scop, Berendt a convocat
pe scena berlineză muzicieni din Indonezia, Afri-
ca, India și Spania. Toate aceste zone aveau să
contribuie ulterior – în grade diferite – la afirma-
rea jazzului ca muzică periplanetară. Și, pe mă-
sură ce ne apropiam de trecerea în secolul 21,
aportul spaniol la acest proces devenea tot mai
semnificativ. Actualmente, se poate afirma că
Spania reprezintă una dintre zonele-cheie pen-
tru destinul muzicii de jazz în cel de-al doilea se-
col de existență.
Revenind la concertul antemenționat, meri-
tă amintit că Berendt avu intuiția de a profita de Pedro Iturralde
înregistrarea în același an a primului album din-
tr-o „subspecie” a genului, numită flamenco jazz.
Evenimentul fusese captat pe vinil de casa spa- acei ani de debut el utiliza numele urbei natale,
niolă HispaVox, chiar sub titlul omonim – Fla- Algeciras din Andalucía, ca pseudonim). Restul
menco Jazz. Protagonist era saxofonistul Pedro grupului era alcătuit din... alogeni – doi germani,
Iturralde, iar din cvintetul său făcea parte un ju- Paul Grassl/pian și Peter Wyboris/baterie și un
ne ghitarist în etate de numai 20 de ani, pe nume elvețian, Erich Peter/contrabas. Savuroasa cu-
Paco de Algeciras – nimeni altul decât viitorul loare sonoră a trombonului – mânuit de italianul
„principe al ghitarei-flamenco”, Paco DeLucía (în Dino Piana – avea să fie prezentă doar pe relua-
rea berlineză a programului, înregistrată la 3
nov. 1967 pentru casa MPS.
Iturralde are meritul de a fi propus atenției
generale, pentru prima dată, flamenco-ul ca sur-
să viabilă de inspirație jazzistică. Adevărul e că –
subliminal – o serie dintre componentele acestei
muzici legate de pământul hispanic transpar pâ-
nă și în anumite „amprente stilistice” ale compo-
zițiilor semnate de genialul Thelonious Monk. În
fond, atât jazzul cât și flamenco-ul s-au afirmat
pe căi asemănătoare. Ambele genuri au rezultat
din creuzete multiculturale. La finele secolului
19, culturile muzicale europene și africane – ca și
unele dintre derivatele lor latino-americane – au
dat o primă sinteză la New Orleans. Grosso modo,
flamenco-ul se născuse în Andalucía, pe teritoriul
dintre Sevilla și Cádiz, combinând tradițiile muzi-
cale gitane, arabe, evreiești (sefardice), europene
și nord-africane. Dezvoltarea sa ca artă e oare-
cum paralelă cu cea a blues-ului nord-american
(deși îl precede cu aproape un secol). Abia pe la
1850, flamenco devine o muzică de amplă popu-
laritate. Atunci se deschide prima Café cantata la
Sevilla, urmată de alte cafenele unde gitanii cân-
tau și dansau flamenco. Popularitatea a condus la
extinderea repertoriului: genul începea să se ra-
porteze improvizatoric la diverse tradiții folclo-
rice hispanice – tona, bulería, seguidilla, tango,
bolero, fandango, malagueña etc.
Dacă flamenco-ul – ca și fado-ul din Portu-
galia vecină, sau ca berea neagră irlandeză, să zi-
cem – poate fi considerat drept an acquired taste
(= un gust adjudecat), varianta sa jazzificată mi
se pare de-a dreptul o conquista a culturii hispa-
nice actuale. Primele semne de mega-succes in-
ternațional se manifestă la începutul anilor 1980,
prin albume ca Fiday Night In San Francisco 81,
sau Passion, Grace & Fire 83, reunind trio-ul de
ghitare acustice Paco DeLucía / John McLaughlin
/ Al DiMeola. Ele conțin, pare-mi-se, o doză de
strategie menită să-l propulseze pe DeLucía (și
implicit genul cu care se identifică) spre empire-
ul ghitaristic al jazzului. În paralel, Paco DeLucía
elaborează o etonantă estetică flamenco-jazz,
prin intermediul formației sale eminamente lati-
no-hispanice. E adevărat însă că într-un mediu
muzical atât de specific iberic intruziunea unor
colegi non-latini ar fi diluat probabil produsul fi-
nal (așa cum evocata operă de pionierat a lui
Iturralde suferea de anumite debilități, datorate
tocmai sidemenilor germano-helveți, oricât de
onorabili instrumentiști ar fi fost ei). De ascultat,
ca mostre antologice, albumele Solo
quiero caminar (Philips, 1981), sau
Paco DeLucía & Sextet / Live in
America (Philips, 1993). Pe lângă
incomparabilul maestru al ghitarei,
își fac auzite talentele Ramón de
Algeciras (fratele lui Paco), la ghita-
ra secundă, Pepe DeLucía/vocal &
palmas, Rubem Dantas/percuție,
Manolo Soler/percuție & dans, Car-
los Rebato & Enrique Soto/palmas
și cei doi muzicieni ce urmau să du-
că greul dezvoltării acestei noi este-
tici: flautistul/saxofonistul Jorge
Pardo și bas-ghitaristul Carles
Benavent.
După vreo două decenii de așteptare și de
admirație din mari depărtări, am avut fericirea
de a-i vedea pe scena Festivalului de Jazz Bucu-
rești 2003 pe Pardo și Benavent, în trio cu Tino
DiGeraldo. Evenimentul s-a datorat bunului ma-
nageriat artistic al doamnei Ioana Zlotescu Sima-
tu, directoarea Institutului Cervantes din capita-
lă, în colaborare cu Iulian Vrabete – sufletul
ArCub-ului. Nu am ezitat să parcurg solicitantul
traseu Cluj-București și retur, cu propriul auto-
mobil, spre a asista la concertul programat la Sa-
la Radio din capitală. Spaniolii au optat pentru o
formulă de agregare sonoră cât se poate de ris-
cantă, renunțând la prezența oricărui instrument
armonic, fundamental în muzica de sorginte his-
panică (în speță, ghitara sau pianul). Propulsat
de „percuția melodică” a lui DiGeraldo – as în
controlul climatului ritmic – trioul și-a pus în va-
loare personalitățile, în așa fel încât rezultatul
global depășea suma orgoliilor individuale. Ine-
vitabil, tonalitățile învăluitoare obținute de Par-
do din flaut – pe care îl preschimbă dintr-un ins-
trument de coloratură într-unul de reală forță
expresivă – mi-au evocat versiunea conferită de
Paco DeLucía Dansului ritual al focului, din El
Amor Brujo de Manuel DeFalla, în 1978. Și acolo,
primele note ale melodiei erau intonate de Jorge
Pardo cu un aplomb pe care nu și l-a pierdut de-a
lungul întregii cariere. De asemenea, prin măias-
tra abordare a saxofoanelor sopran, tenor și ba-
riton, jazzmanul madrilen și-a gratificat auditorii
la superior nivel muzical-estetic.
Cheia reușitei se afla însă la Benavent. Ei bi-
ne, imaginați-vă un Jaco Pastorius și un Paco
DeLucía „virtuali”, exprimându-se simultan prin-
tr-o unică ghitară-bas! De câte ori ascultasem în-
registrări cu Carles Benavent mă copleșea o sen-
zație de neverosimil, asemenea unei vrăji. În oc-
tombrie 2003, la Sala Radio din București, l-am
văzut pe artist în acțiune, dar misterul a rămas
intact: fluiditatea liniilor basso continuo de tip
Pastorius se contopea cu acordurile flamenco ca
într-un act de magie. Aliajul era cu atât mai stu-
pefiant, cu cât componenta bas și cea armonică
își mențineau totodată stările respective de au-
tonomie. De aceea mi-am permis să-l numesc pe
jazzmanul barcelonez – un Gaudí al ghitarei-bas,
capabil să edifice dintr-un timbru instrumental
relativ tânăr arhitecturi demne de flamboaiante-
le „muzici eternizate în piatră” ale autorului Sa-
gradei Familia. Pe tot parcursul recitalului Par-
do/ Benavent/ DiGeraldo, sufletul hispanic pulsa
pasional, la fel ca în capodoperele artistice speci-
fice acestei națiuni. Un spectacol în care alter-
nanțele tensiune-relaxare proprii swing-ului se
pliau până la coincidență palpitației de factură
flamenco. Iar muzica – îmbibată de vigoare, sen-
zualitate, poezie, impulsuri coregrafice, bucurie
vitală – metaforiza orgoliul de a fi spaniol în
transcrieri sonore ale inefabilei, greu încercatei
demnități umane.