· Dintre acestea, al patrulea este cel mai surprinzător clin punct de A .~folt m.~i c0Jtm3:te. ~i ~ndi vi c~u.
A .~folt m.~i c0Jtm3:te. ~i ~ndi vi c~u.alizate sţilistic ~unt lucrările apărute
vedere armonic, modulaţiile abundând ·continuu, dând impresia· unei
permanente instabilităţi. tonale. · · ·.
Cele nouă Preludii op. 103 au fost compuse în anul 1911, Faure
onorându-şi astfel obligaţiile contractuale încheiate cu editorul Heugel.
Genul i-a convenit şi i s-a potrivit temperamentului său astfel că, pe fondul
unor planuri tradiţionale, Faure creează o muzică profundă, intimă, con-
fesivă, într-o mare varietate armonică şi timbrală. Al treilea se distinge
prin melodismul său, putând fi considerat u,n cald omagiu adus· 1ui uhopin.
Cele opt Piese soitrte opus 84 (1902) - Caprioio, Fantezie, Fugă,
..A.c7ag·ietto, I mprovizaţ,ie, Fugă, Voioşie şi N oot1trnă - dezvăluie talentul
deosebit al lui Faure de a se exprima concis într-o mare economie de volume
sonore, structurile muzicale fiind ordonate magistral atât în cadrul fie-
du·ei piese, cât şi. în ansamblu. ·
Fără, a fi ·vorba de o suită, cele opt piese sunt concepute în afara
intenţiilor de a epata prin virtuozitate, evidenţiind însă expresia prqfundă
intimistă, de o mare bogăţie armonică şi diversitate a realizării.
Un interes deosebit îl prezintă Tema cu variaţfani 15s op. 73 (1897),
una dintre cele mai .interesante lucrări- scrise pentru pian de G „ Fan.re.
Lucrarea poate fi considerată ca o nouă culme a genului după remârfabi-
lele realizări ale lui Schumann şi Brahms, evidenţiind măiestria, fantezia
şi extraordinara capacitate a compozitorului de a crea noi şi noi texturi
muzicale, pe baza unei teme, nu _prin progresii şi accentuarea continuă
a transfigurărilor melodico-ritinice, ci prin continua aprofundâre. .'_a," con-
ţinutului, spre noi deveniri emoţionale, într-o unitate care se dovedeşte a,
fi perfectă.
. Un loc important în creaţia pentru pian a lui G. Faure îl ocupă ·cele
13_Nocturne şi cele 13 Barcarole compuse d,e-a lungul anilor vieţU sale cr~a-
toare. Ou toate că în primele mii păştrează unele firave legături cu crea- .
t~ăsăturil_e caract~~istice genurilor . :ţ~specţive, lăsând însă. liberă. g~ndirea
ş1 fantezia sa. 1
• • • •
o serie de elemente de limbaj· pot fi observate din prima Barcarolă
op. 26 (1883) şi cele trei Nocturne op. 33 (1883), lucrări în care, ca şi .ip_ altele
apoi, apar frecvente serii de sincope/pendularea major-minor, înlănţuiri
armonice neaşteptate, marea mobilitate a mâinii stângi, acompaniamentul
în arpegii etc. · ·
c~:t:;::fR:
. • ' ., • : ''
168 La preferinţa conipozitorrilui; 'T~m~ cu '~'atiajiuni: a:-'tost prez~ntată tiî.'p;i~ă· audiţie
de pianista româncă Cella Delavrance~. , . ,
.•132
m. ultima pe1~oada a v1eţ11 ş1 creaţ1e1 compoz1torulu1. După 1900, creatia
l~l Fa11:·e devme mai severă, expresia mai pasională, plăcerea glisării anno-
mce vatmgând şi plutind în „modal", fiind stăpânită şi călăuzită cu reti-
cenţa, urmăJ'ind simplificarea limbajului şi a expresiei muzicale în favoa-
rea profunzimii, sobrietăţii şi accentuării laturii interioare.
Iată, spre exemplu, Nocturna Nr. 13, una dintre cele mai mimmate
pagini ale creaţiei sale, în care compozitorul atinge culmea lirismului său
mtr-un limbaj expresiv şi reţinut.
Suita pentm pian la patru m[l:ini, Dolly op. 56 (1895), cuprinde
şase miniaturi simple (Cântec de leagăn., Mi-a-u, Grădina Dolly-ei J(i-
ttf/-vals, :Tandreţe şi Pas spaniol) de o graţioasă fantezie, foarte ase~ănă,-
toare ca tematică cu alte lucrări similare (Schumann, Bizet, Debussy),
1 dar de o distinctă notă personală şi modalitate a realizării.
compus un număr restrâns de lucrări, dar de mare importanţă pentru
, ••• , • • . •• .. ... , muzica franceză şi reprezentative pentru creatorul lor (două sonate pen-
t~u pian şi vioară; două sonate pentru violoncel şi pian; un trio pentru
p~an, vioară, violoncel, două cvartete pentru pian şi vioară, violoncel şi
pian, un cvartet de coarde şi două cvintete pentru pian şi cvartet de coar-
ele), realizate de-a lungul activităţii sale creatoare, observându-se, de la
una la ~lta; o constantă tendinţă de perfecţionare şi devenire în planul
arhitectural, melodic, armonic şi t.irnbral.
BARCAROJ.A NR: G OP. '10 . Sonata în la major op. 13 (1876) pentl'U pian şi vioară, prima din
ace,astă serie, este prima H,i sub raportul îndră-znelilor stHistice reaUzate
în condiţiile respecMrii arhitecturilor clasice ( Allegro molto, Andante,
Sche-rzo şi Final). Ea se desprinde din ansamblul muzicii de cameră ca
fiind un adevărat ·model al genului, realizând o perfectă comuniune între
cele două instrumente care desfăşoară linii melodice contrastante, variate
în expresie, într-o continuă devenire imagistică, înţărite armonic şi thn-
bral. ., ··
.....~ .· ; ~ .i.~
'· .. -. .. ., iJ1i :,,,._; •• '~
· în ansamblul ei, :sonata este dominată de lirism şi nostalgie specific
fauree:r;ie, îp. ,:care scriitura;·. m,od:ulaţiiţe. _şi .conducerea liberă. a vocilor de:.:
te:ţrriină ·construcţia ·de ansamblu, armonioasă şi deschizătoare de drumuri
noi.
." . .. ' "· " '