1733 la Hamburg~ de Georg Philipp Tielemann, ddu de lucrări pentru Ci~ltfJ de 11:1crăr.iA Op. 1, Jc;).1-mat ?up~ obic.
, Jc;).1-mat ?up~ obic.eiul timpului din şase
diferite instrumente, fo ·care se găseşte şi un Quatuor, 1n re minor, pen-
tru instrumente de suflat şi bas continuu. , violă şi bas, adid violoncel, primele patru fiind· originale ultimele două
Într-o fază ultimă, sonata a qiiattro ia Locul sonatei a tre. Compo-
nenţa ansamblului instrumental poate fi diforită ; 'conform priaicticii baroce,
vocile pot fi Încredinţate adt unor instrumente cu ar-cuş, cît şi de suflat -
flaut, oboi şi fagot. Diviziunea se impune totuşi, două :violine, viola şi
violoncelul gmpîndu-.se Într-un ansamblu omogen, ·însoţit de clavecin, în
timp .ce instrumentele de suflat populează lumea muzici1 de divertimento,
ceea ce nu exdude ansambluri mixte, dimpotrivă. Sonata a quattro iab-
soarbe literalmente cele mai noi tehnici de ·compoziţie, ivit:e În genul
concerta-ului grosso, al concertului şi al suit.ei pentru orchestră.
Acest proces se observă În sonate, simfonii sau concerti a quattro
de Alesandro Soarlatti, Felice d'all Abaco, Georg Phtlipp Te.Iemann,
Giovanni Battista Sammar·nini, Antonin Vivaldi, Giuseppe Tartini, Pla-
ci.dus von Camerloher, Giuseppe Toeschi şi mulţi alţii„ Aistfol, şi: pe aceist
tărîm, noul stil, ce delimitase Începutul unei peI1Î:oade cu 1e1devărat pre-
clasice, îşi afirmase viabilitatea. Exact în mijlocul secolului, simfoniile
lui Johann Stamitz atrăgeau ·atenţia lumi1i prin noutatea lor, prin dina-
mnsmuJ şi fluenţa disour.srtJll.llli muzicail ce ·reunea rtloaite caHtăţille mono-
diei acompaniaite, str.ă[ll.Ilairea melodiei şi a:rimoniei simple, daritawa ~i
pregnanţa imaginii sonore, mobilitatea .spiritului concertant. Prin acest
reformator, Şcoala de La Mannheim devenise un focar de ·cultură muzi-
cală, trimiţîndu-şi pretutindeni emisarii. Reprezentanţii şcoHi de ·la
Mannheim, Încurajaţi de evenimentele 1care concretizau o nouă .concepţie
muzicală, s-au îndreptat imediat spre realizarea .unor <:vartete de coarde,
printre ei ChriSJtian Cannaibi ch şi- Karl Stamitz. F.ranz Xaver Richter,
1 graphisches Werkverzeichniis, B. Schott's Sohne, Mainz 1957, p. 228).
deşi pătruns Încă de gîndirea ·Contrapuncti.că, se debarasează simţitor de
frînele basuluri general, realizînd ·cvartetele de coarde opus 5, strălucită
sinteză Între vechi şi nou. . graniţe vechi şi depăşite, ne arată denumirile atribuite, În copii şi ediţii,
Acesta este, În linii mari, caclrul În care se situează cvartetele
1
opus 1 de Joseph Haydn. Ernurile unei atotcuprinzătoare revoluţii, În-
făptuite În numai dteva decenii, veneau de pretutindeni. Haydn ar fi
trebuit să fie un savant atotştiutor pentru a se descurca În acest labirint,
ceea ce, la vîrsta de 23 de ani, lipsit de o in~trueţie mai temeinireă şi de
o cît de sumară experienţă proprie, era greu. Dar felul În oare îşi .afirmă
intuiţia şi talentul, -ordonîndu-şi gîndirea pentru a începe lunga cursă
spre mă:iesvria deplină, amnJCă o fomină vie asupra personalităţii sale.
Format În ambianţa preclasicismului vienez, ·reprezentat pdn oompozi·torti
Matthias Georg Monn, Georg Christoph Wagenseil ·şi Johann Georg
Reutter, Haydn priinde rădăcini Într-un climat artiS?i<: pe oare ~vea să-1
domine prin <:heltuirea unor energii nemăsurabile.
10
compoz1ţ11, cuprinde m e:xdus1v1tate dtvertzmentz,. pentru două violine,
tran>scrlÎlpţii. La îndemnu~ \contdui GarJ Joseph vion F1tii~nberg Haydn
realizează, la castelul Weinzierl, În anul 1755, Cvartetul op. 1 'nr. J în
si bemol major. Acesta este un prototip, cu următoarea dispuner~ a
părţilor componente : În jur.ul unei mişcări lente - Adagio - în carac-
terul unei :serenade, se adună două menuete, În stilul galant al ·rococoului.
.Acest miez este Încadrat de două mişcări repezi - dte un Presto.
Această dispunere a unui întreg fără legături interioare .corespunde Întru
totul unei categorii mai cuprinzătoare, ·ce reuneşte „muzici de seară"
(Abendmitsiken), cu divertimento, cassatione şi serenata sau notturno.
Nr. 2 - În mi bemol major - şi Nr. 4 - În sol major - prezintă
aceleaşr caracteristici. Cea mai însemnrată compoziţie din seria de lucrări
Op. 1 este Nr. 3, În re major. Aici, mai cu seamă În prima parte, lentă
:-- Adagio - apar influenţele - sau mai degrabă reminiscenţele - so-
natei baroce, marcate prin dialogul aocentuat dintre două voci soliste.
Inflexiunile unui stil mai sever, de ordin contrapunctic, apar şi în trioul
menuetului secund, ,substanţa de ai,ci găsi:ndu-şi o Întrebuinţare şi În
alte lucrări, ·compuse probabil înaintea anului 1760 (Trio cu pian În re
minor). într-o primă ediţie - Chevardiere, 1764 (sau 1762) - în locul
cvartetelor Nr. 5 şi 6 - figurează două „Quadri", pentru flaut, vio-
lină, vi-olă şi bas, de Giuseppe Toeschi. Aceste includeri ulterioare, În
fond transcripţii, se îndepărtează simţitor de la un bun dştigat. Nr. 5,
În si bemol major, figurează şi ·Ca simfonie, pentru ·coarde, două oboaie
şi doi com-i (Anthony v.an Hoboken : Joseph Haydn, Thematisch-biblio-
Cît de labile eriau pe atunci definiţiile de gen, cît! de mult se între-
1
pătrunseseră focruri icu obîrşii şi destinaţii diferite, fădnd să dispară
unei lucrări. Răsfoind valorosul catalog realizat de Anthony van Ho-
boken, Întîlnim, de pildă, numai pentru Op. 1 Nr. 1, următoarele speci-
ficări : Quartetto, Cassation, Divert~mento, Simphonia, Parthia, Not-
tumo ; iar Chevardiere anunţă „Six Simphonies ou Quatuors dialogues
por.ir deux violons, alto viola et basse obliges". Probabil, :aceste lucrări au
fost dntiate ·CU acompaniament de davecin şi, totodată, cu voci dublate.
Reguli nu existau. Pentru Nr. 2, aipair În plus: Cassatio - Notturno a
quattro, Sonata a quattro. Un alt ed~tor ·de mai t'Îrziu - Le Duc, 1785 -
indică „Six Quatuors Concertants" I
în lucrările cunoscute ca Op. 2, Haydn continuă opera începută, de
stilizare .a genului de divertimento, de .conturare a unui discurs ·c:vartetiis-
tic. Modelul său prim nu. se prea .schimbă, afirmat probabil pentru Întîia
oară - înainte de Op. 1 -- într-o compoziţie intitulată Divertimento a
11