_5=vartel~ Op. 33 au fu~t fiinţă Între anii 1778 şi 1781. Scrise fără În ferrne.
ferrne.cătorul Trio din Scherzoul Cvartetului în do major, pă-rticică
graba, cu s1g_urapţa reuş1te1, ele adU111ă o experienţă trăită în 36 de
cvartete antenoar·e, peste care se aşază noi cucerir.i icu adevărat deschi-
zătoare de drumuri. ' a violinei prime se Însoţeşte c:u participări iactive ale vocilor grave .
. În rîndul a;oestor cvartete se găsesc trei modele : Nr. 2, în nii benwl
ma1or, Nr. 3, în do major şi Nr. 6, fo re major, Întrncînd autoritar
val.o~r~a :suratelor, ?eşi În modestia lor YÎbrează nobleţe şi vioiciune,
~aht~ţl v ce. nu. pnt f 1 .trecute cu vederea: Modelul suprem rămîne, fără
111do1ala, ·iradiantul Cvartet În do ma/or, o capodoperă în deplinul
Înţeles al cuvîntului. · desfăşurare complexă montată Într--0 formă măi·estrită. ln:t.eri.O'rizarea
Noul se afirmă pe toate coordonatele discursului muzi cal. În primul
1 expresiei şi nobleţea ei, acesta este marde dştig, cu greu dobîndit.
rînd, Haydn realiizează aici, prin Întregul Op. 33, hotărîtoarea înseni-
nar·e .a expresiei şi desăvîrşirea •cadrului formal. Echilibrul clasic deter-
mină armonioase proporţii În interiorul mişcărilor, conducînd şi la un
lucru esenţial : echivalenţa mişcărilor extreme, dispunerea simetrică a
dou~ ~locuri..de mişcări, bastioane ale unui întreg. Amplificare.a fina-
lulrn ŞI sta:b1.lrtatea exemplară a formei este evidentă în cvartetele în
~ni ~emol majo~· (Finale-Presto), În do major (Finale. Rondo-Presto) şi
rn sz bem.ol nia1or (Presto). Acest act de Încheiere este sub raport con-
certant adevăr.a:ta culminaţi·e a unui întreg 0aradat spre o formidabilă
izbucnire de energii cinetice. ' realizării În ansamblul ei. După introspeqia visătoare ia părţii lente,
.., În al ,d9i!ea rîn?, substanţa sonoră n1 care operează Haydn aici
)'adeş~e calttaţ1 super~oare. Nouă este melodi.citatea temelor larg ar·cuîte~
mzestr~te ·cu celule ~Intonaţionale mult nuanţate, cu motive pregnante.
Ac·easta generoasă d~spunere a premiselor - de pildă în prima parte,
Allegro '1!oderato, dm Cva!·tetul În mi bemol niajor sau tot în prima
parte., .Allegr_,o m.oderato, dm Cvartetul în do niajor - favorizează şi
cond1ţ1oneaza chiar procese de dezvoltare de ordin motivic nu numai
În dezvolna:rea propriu-zisă. a formei de .sonată, ci ·Şi în ·c~drul expo-
z1ţre1 tematice, m puntea dmtre cele două teme de bază şi în ooncluzia
expoziţiei. Ţoarcerea filonului melodic pe temeiul unor motive pregnante
atrage qupă sine participarea mai activă a vocilor mediene la discurs,
ceea ce duoe la omogenizarea dntului şi a sonorităţii de ansamblu.
Intensificarea ·colaborării C'l.Tartetistice, a „colocviului în patru"·, nu
5e resimte numai în mişcă.rile extreme, ci În egală măsură şi În cele
·mijlocii. Încercînd să sustragă partea a doua din uniformiz:anta strîn-
soare ~ me?.ue~ului, Haydn tinde spre realizarea unui tip de scherzo
cu art1.culaţu fme, semănînd adesea cu un mecanism de ;ceasornic. În
acest~ mÎil'Îat~1"΄ desena~e <:u· o p.ană mă-i•aistră, Haydn Încearcă cele mai
f elunue sohJţu', totdeauna •cu deplin succes ; el merge p1nă la redarea
o~oma:opei~ă a vocilo.r naturii - tendinţă atît de dragă violoniştilor
dm prima JumătatJe a secolului, În frunte cu Vivaldi - oa, de pildă,
20
<:'e a dat numele Înt·regii lucrări : „ Voz.elq_ua!J._<;_ţ.(', „Ciripitul pjj§.ăr:ifora.
Lirismul se adînceşre m:ult în parţae len.te. C:ăiitilenă-Cle-pînă .acum
Acest spor de culoare şi consistenţă sonoră transformă ansamblul într-un
cor perfect omogen. Partea lentă se tr.ansformă Într-un lied, Într-un
poem de largă respiraţie. Adagio din Cvartetul în do major devine
instantaneu un prototip clasic. În locul serenadei de altă dată~ Haydn
aşază un act principal, destinat comunicării profunde, meditaţiei, o
Înnoiri1e se manifestă deci pr·etutindeni şi rn forţă. Nu trebuie
uitate fenomenele de diversificare a structurii ritmice şi nici ·cele ce
ţin de domeniul armoniei, al modulaţÎ1ei. Ele dau viaţă paletei haydniene.
Dar deasupra acestor elemente, r.elevante în sine, stă talentul ex·cepţio­
nal al ~,coordonatoru1u1 de joc a. Dramaturgia sa este inepuizabilă, 1fr-
ventivitatea necunoscind limite. Surpriza este mînuiră cu o sigur.anţ.:i
unid, ncmai·dzută. Un grăitor exemplu este Cvartetul În m.i bemol
major, lucrare ce se distinge prin spiritua11tatea substanţei melodic::,
înve~tmîntată În culori blînde, prin eleganţa perfectă şi sclipitoare a
finalul a:duce p muzică senină la Început, spumoasă, de o veselie cuce-
ritoare. Dar î~ punctul culminant al iureşului, Haydn intercalează un
scurt Adagio, de numai patru măiSuri, suficient însă pentru a În~etăţeni
o uşoară nuanţă Je nostalgie ce stăruie. Încheierea caută să spulbere
această expresie, dar respiraţia se Întretaie : .ampla linie melodic~ se
descompune În segmente, despărţite suocesi'v de trei ori prin dte două
măsuri de pauu, pentru a Încheia, din nou după patru măsuri. de tăcere)
Întregul cvartet În sonorităţi catifelate, diafane. Sub haina glumei, la
Haydn .se ascunde o profundă seriozitate.
Pentru un moment, Haydn se opreşte. În loc să înainteze, fGice niŞt;
paşi laterali. Nu poate pierde din vedere ce se înrîmplă În jurul lm.
Observă persistenţa afe.ctiviităţ·ii b.ar-o-ce, schimbările st1.1ului sensibil· ş1
aocenmarea unei seriozităţi pe planul expresiei. Conflictul dintre pasiune
şi raţiune generase no[ forme ia.r.uistice, implicînd o sobrietate şi o pro-
blematiieă de ordin filosofie. Dovada unui anume romantism bame, vehi-
culat cu un limbaj de sinteză, Întemeiat pe un amesue-c de monodie
şi polifonie, Q furnizează stingherul Cvartet În re minor, •Cil.1llOSCut ca
Op. 42, comp,:us În anul 1775. Haydn nu terminase ce avea de spus în
Op. 20 ? 11 preocupase mai mult decît Drice marea problemă a polifo-
niei ? Răspunsul nu Înuîrzie prea mult.
Dar mai ÎntÎi porneşte, În 1784, la scrierea unui mănunchi de şase
cvartete - Op. 50 - dedicate r·egelui Frederic Wilhelm al II-lea al
21