Capitolul III

CONTRIBUŢIA MUZICII FRANCEZE LA EVOLUŢIA GENULUI

CAMERAL

La sfârşitul secolului XIX, muzica instrumentală - simfonică şi de cameră – cunoaşte o

puternică înflorire şi dezvoltare în capitala Franţei. Nu întâmplător, prin fondarea în 1871 a
Societăţii naţionale de muzică, cei mai de seamă muzicieni ai parisului au accentuat prin
lucrările lor importanţa covârşitoare a muzicii de cameră în noul şi complexul proces de
particularizare a şcolii franceze de compoziţie.
Concentrarea eforturilor asupra muzicii în forme ample pentru pian şi vioară, trio şi
cvartet cu pian, cvartet de coarde, precum şi a altor ansambluri instrumentale dintre cele mai
variate, au dus la fenomenala renaştere pe care o înregistrează muzica modernă de cameră, la un
fel nou de a percepe arta sunetelor. Numind doar câţiva compozitori participanţi la această
acţiune de importanţă istorică - Saint-Saëns, Franck, Chausson, d’Indy, Fauré sau Debussy-
gândindu-ne la multitudinea discipolilor acestora, ne dăm seama de importanţa curentului stilistic
francez în contextul epocii.
Printre primii compozitori, Camille Saint-Saëns alături de César Franck şi Gabriel Fauré,
reuşesc să formeze un curent de opinie în favoarea muzicii instrumentale pure, prea mult timp
neglijate. Se dorea continuarea artei instrumentale a unor maeştrii ca Rameu şi Couperin. Totuși
o anume tradiţie autohtonă, pornită după epoca barocului francez, nu lipsea, ea fiind evidentă şi
în domeniul cvartetului de coarde. Astfel, în epoca formării cvartetului de coarde ca gen,
François Joseph Gossec (1734-1829) se orientează spre găsirea unor criterii specifice. Acesta
compune mai întâi şase cvartete cu flaut, op14 şi şase cvartete pentru două viori, violă şi
violoncel, op 15.
În aceste condiţii, impulsul dat de Camille Saint-Saëns (1835-1921) se cere apreciat şi
reliefat. Acesta a reuşit de timpuriu să cuprindă cu privirea orizontul european al muzicii,
turnând într-o sinteză stilistică clasicizantă tocmai acel rafinament şi gust specific francez de care
muzica avea nevoie pentru a se defini. Compozitorul a fost un creator prolific pe tărâmul
muzicii instrumentale de cameră. În contrast cu Edouard Lalo şi Jules Massenet, el a făcut
investigaţii multiple şi susţinute în virtualităţile celor mai diferite formaţii. Din creaţia lui Lalo

1
se păstrează mai cu seamă Sonata pentru pian şi vioară op.12, Trio în si minor pentru pian,
vioară şi violoncel. Stilul compozitorului este cizelat, expesiv, clar. Lalo ca şi Massent au
influenţat în bună măsură creaţia multor compozitori de mai târziu. Drept trăsătură caracteristică,
compozitorii francezi preferă gruparea în jurul pianului a unor instrumente de coarde. Trio-ul,
cvartetul şi cvintetul cu pian se vădesc exponenţii ideali ai unei sensibilităţi tipic franceze.
Lista lucrărilor lui Saint-Saëns este lungă. Figura compozitorului este cu atât mai
interesantă cu cât descifrăm în creaţia lui elemente de legătură dintre muzica romantică a
secolului trecut şi aceea a primelor decenii ale secolului nostru.
Caracteristic pentru orientarea compozitorului este interesul arătat celor mai diferite
formaţii, pentru care a scris lucrări măiestrite ca formă deși nu întotdeauna convingătoare sub
aspectul mesajului, fapt pentru care multe dintre ele au fost date uitării. Din rândul sonatelor
amintim cele două sonate op.75 şi op.102 pentru vioară şi pian, Sonata în do minor pentru
violoncel şi pian op.32, apoi câte o sonată pentru oboi, clarinet, fagot şi pian. Muzica pentru
diferite formaţii mai mari cu pian este de asemena prezentă: Cvintetul în la minor op.14,
Cvartetul în si bemol major op.41, dar şi trio-uri şi chiar un Septet op. 65, pentru trompetă , două
viori, violă, violoncel, contrabas şi pian. Acesta din urmă este mai degrabă o suită, un
divertisment reuşit.
César Franck (1822-1890) este cel care contureză un stil nou. Mare inovator, acesta
obţine o excepţională claritete a imaginii sonore în desfășurarea ei, adoptând pricipiile clasice,
urmărind închegarea logică a planului arhitectonic. Nobleţea şi prfunzimea expresiei sunt
principalele caracteristici ale muzicii sale. Elementele de limbaj, prezente în muzica timpului
sunt preluate print-o sinteză creatoare şi incluse într-un limbaj personal, distinct. Mai ales
armonia primește în creaţiile lui César Franck o plasticitate complexă, funcţiile ei se lărgesc,
factorul armonic contribuind din plin la sublinierea mesajului artistic. Unitatea tematică stă în
centrul atenţiei iar latura improvizatorică nu este îngrădită ci se manifestă în cadrul unor principii
solide de formă arhitectonică.
César Franck nu a abandonat niciodată genul muzicii instrumentale de cameră. În op.1 şi
op.2 sunt cuprinse două Trio-uri pentr pian vioară şi violoncel, care exercită şi astăzi o mare
forţă de atracţie asupra interpreţilor, datorită muzicii lor expresive, cu teme magistral arcuite,
armonii inedite. În anii maturităţii artistice a compozitorului dă la iveală lucrări de înaltă valoare,
cum ar fi : Cvintetul cu pian, Sonata pentru vioară şi pian, Cvartetul de coarde, fiecare fiind câte

2
o capodoperă. El a reuşit să reîmprospăteze în Franţa interesul pentru muzica de cameră şi a creat
o tradiţie puternică. Pilda profesorului a fost urmată de discipolii săi, salt care a dus la o înflorire
a muzicii de cameră.
Cvintetul în fa minor are, pe planul dramaturgiei, puncte comune cu lucrările de acest
gen ale lui Schumann sau Brahms. Drept o caracteristică comună poate fi considerată opunera
formaţiei de cvartet de coarde faţă de pian.
Cvartetul în re major este unicat. Într-o vreme când tendinţa spre includerea unor
substanţe de obârșie folclorică se accentuează tot mai mult în muzica franceză – exemple
grăitoare sunt cvartetele de coarde ale lui Vincent d’Indy – când colorismul şi conceptul
impresionist erau pe cale de a se impune prin creaţia lui Debussy, César Franck se refugiază în
domeniul muzicii absolute, al meditației lirice.
César Franck a creat o şcoală însemnată, puternică iar discipolii lui se dovedesc a nu fi
simpli epigoni, ci posedă personalităţi evidente, bine definite. În genul muzicii instrumentale de
cameră se evidenţiază Ernest Chausson (1855-1899) autor al Poemului pentru vioară şi
orchestră, al Simfoniei în Si bemol major sau al Trio-ului în sol minor op.3 pentru pian, vioară şi
violoncel. Sunt prezente o sumă de elemente melodice, armonice, întrutotul particulare stilului
compozitorului. Adoptă conceptul ciclic iar sporirea expresivităţii o realizează prin cromatizări
ale substanşei melodice, cu dese inflexiuni modale ce degajă un colorit aparte.
O spiritualitate şi un rafinament specific francez se degajă şi din Cvartetul în la major,
op. 30, pentru pian, vioară, violă şi violoncel. Simplitatea căutată de mulţi romantici este
magistral realizată de acest compozitor în lucrările sale.
Muzica sfârşitului de secol XIX şi începututlui de secol XX oferă un tablou divers,
contradictoriu, vădind mai multe drumuri şi curente. În mod firesc, aceast fapt se reflectă în
muzica de cameră. Fixarea unei linii de demarcaţie între două epoci reprezintă o provocare
pentru oricine, mai ales când linia de demarcaţie este mult prea fină şi absolut relativă. Vechiul şi
noul coexistă multă vreme şi se manifestă în muzica de cameră sub forme multiple. Astfel, o
bună parte din creațiile unor compozitori precum Fauré, d’Indy sau Saint-Saëns aparţine
secolului XX deşi în muzica lor se menţine o pronunţată notă romantică. Conţinutul şi limbajul
sunt dintre cele mai diferite. Coordonatele formelor clasice se menţin, se imbogăţesc cu noi date
variate, linia de continuitate se menţine.

3
 Vincent d’Indy, discipol al Şcolii fondate de C. Franck, acordă o mare importanţă muzicii
de cameră. Stilul său se remarcă prin claritatea expunerii, înlănţuirea logică a secţiunilor
constitutive ale unei lucrări, , scriitura instrumentală eficientă, colorată. Limbajul său este variat
şi plastic deşi nu întotdeauna original. Ceea ce surprinde în mod plăcut la creaţia acestuia este
varietatea preocupărilor. Astfel, pe lângă lucrările scrise pentru formaţiile clasice de cameră
(cvartete, cvintete, sonate cu pian), compozitorul se îndreaptă spre formaţii noi dotate cu alte
posibilităţi: Suita op.24 pentru trompetă, două flaute şi cvartet de coarde, Chansons et Danses
op.50, pentru 9 instrumente de suflat, sau Trio op.29 pentru clarinet, violoncel şi pian.
Un alt compozitor francez care se remarcă la început de veac este Gabriel Fauré,
muzician profund şi sensibil, care s-a dedicat cu trup şi suflet muzicii instrumentale şi vocale de
cameră. Elev al lui Camille Saint-Saëns, el devine una dintre cele mai însemnate personalităţi ale
vieţii muzicale franceze. Muzica lui Fauré este lirică şi pătrunsă de un farmec inedit, visătoare şi
plină de un optimism profund, cuceritor. Lucrările sale sunt clare, sobre, echilibrate, fără să
cunoască exagerările romantice.
Preluând formele clasice, compozitorul ştie să exprime un mesaj mereu înnoit. Alături de
Franck şi Debussy, Fauré este muzicianul de geniu care a dat lucrări de cameră de o înaltă
valoare artistică. Stilul său este unitar şi personal, melodică generoasă, larg arcuită, dar mai ales
o inepuizabilă inventivitate armonică. Compozitorul este un maestru al armoniei şi modualţiei şi
prin întreaga sa creație a pregătit terenul impresionismului muzical.
Dintre lucrările sale amintim, Sonata nr.1 op.13, pentru vioară şi pian, o adevărată
capodoperă nu doar în creaţia autorului, ci a muzicii romantice în general. Cu patruzeci de ani
mai târziu va da la iveală o a doua sonată pentru vioară şi pian, op.108. Pe lângă sonate pentru
diverse ansambluri instrumentale, amintim şi cvartetele cu pian care se numără printre cele mai
izbutite lucrări de acest gen din literatura universală, rămânând modele clasice. În lista lucrărilor
compozitorului francez figurează şi trio- uri şi două cvintete cu pian, primite cu interes la timpul
lor.
În preajma veacului nostru apăruse un fenomen nou, impresionismul, intuit de Claude
Debussy. Arta descrierii sonore prin diversificarea maximă a coloristicii instrumentale, acestea
sunt idei ce se desprind din primele lucrări ale lui Debussy. Depărtarea radicală de retorica
romantică, aspiraţia spre un complex nou de forme şi mijloace - melodică, armonie, ritm,
instrumentaţie – apare clar conturat încă din anul 1892, odată cu Preludiu la după-amiaza unui

4
faun. Noutatea ambianţei sonore,a sensibilităţii artistice, imaginile indeite şi limbajul sugestiv, au
făcut ca autorul acestei muzici noi în conţinut şi formă să devină figura centrală a vieţii muzicale
franceze.
Debussy a reuşit să surprindă esenţa fenomenelor de emancipare din cadrul factorului
armonic, a observat atent cromatismul wagnerian şi eforturile de lărgire a conceptului funcţional.
Complexele sonore oferite de gama hexatonală, eliberarea înlănţuirilor armonice de sub rigoarea
funcţională. Folosirea paralelismului armonic, diversificarea ritmică şi coloristică a elementelor
de discurs muzical, oferă compozitorului o paletă largă de mijloace. Muzica lui Debussy apare
ca o reacţie puternică faţă de pericolul convenţionalismului şi academismului.
Muzica de cameră a compozitorului, de o valoare incontestabilă, se dovedeşte a fi
păstrătoarea şi continuatoarea directă a unei tradiţii. În acest sens menţionăm Cvartetul în sol
minor op.10, pentru coarde, una dintre cele mai mari realizări ale genului din muzica franceză.
Reuşeşte să relizeze un ciclu de mişcări distincte, legate prin elemnte comune şi formând un tot
indivizibil. Cele patru mişcări clasice sunt menţinute, astfel cadrul corespunde tradiţiei,
procedeele însă sunt atât de noi încât cu greu pot fi făcute comparaţii cu alte lucrări. Urmând
tradiţia genului, acest cvartet reprezintă manifestul unei concepţii moderne în tratarea
ansamblului.
În anii ce au urmat, Debussy a dat la iveală capodopere în toate genurile muzicale. În
muzica de cameră pianul devine tălmăcitor fidel şi complex al imaginilor şi ideilor
compozitorului. Astfel, apar soante pentru pian şi diverse instrumente, în combinaţiile cele mai
inedite amintim: Sonata pentru violoncel şi pian(1915), Sonata pentru flaut, violă şi harpă
(1916), Sonata pentru vioară şi pian (1917). Departe de a epuiza subiectul, acestea sunt doar
câteva momente de referinţă din creaţia camerală a compozitorului, reprezentative şi unice
totodată, demne de a fi menţionate ca modele de inovaţie şi originalitate în istoria muzicii
franceze şi universale.