MIRCEA ELIADE- TABEL CRONOLOGIC

1907,9 martie - Se naşte, la Bucureşti, Mircea, fiul Ioanei şi al lui Gheorghe Ieremia (ofiţer). Din admiraţie
pentru Ion Heliade Rădulescu îşi va schimba numele în „Eliade".
1913-l917 - Şcoala primară o face la Bucureşti.
1917-l925 - Urmează cursurile liceului „Spiru Haret" din Bucureşti.
1921 - Debutează cu proza fantastică Cum am descoperit piatra fiilosofală la Ziarul ştiinţelor populare şi al
călătoriilor. Tot aici va publica şi ciclul Convorbiri entomologice.
1924-l925 - Lucrează la proza autobiografică Romanul adolescentului miop, lucrare rămasă neterminată.
1925 - Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1928.
1926 - Fondează Revista universitară, dar, după o recenzie negativă la o lucrare a lui N. Iorga, revista va fi
oprită.
1928-l932 - Primeşte o bursă de studii şi pleacă la Calcutta (India).
1928 - Obţine licenţa în filozofie cu lucrarea Contribuţii la filosofia Renaşterii.
1929 - Definitivează romanul Isabel şi apele diavolului.
1932 - Publică lucrarea de eseuri Solilocvii.
1933 - Întors în ţară, va fi numit asistent la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, unde
va iniţia un curs despre Problema răului în filozofia indiană. I se tipăreşte romanul Maitreyi, inspirat din propria
experienţă din India. Obţine doctoratul în filozofie, primind titlul magna cum laudae, cu teza Istoria comparată
a tehnicilor Yoga.
1934 - I se tipăresc romanele Întoarcerea din rai şi Lumina ce se stinge şi eseurile India, Alchimia asiatică şi
Oceanografie.
1935 - Publică romanele Şantier şi Huliganii (în două volume).
1936 - Apare romanul Domnişoara Christina. Primeşte premiul Societăţii Scriitorilor Români.
1937 - Tipăreşte romanul Şarpele. Editura Fundaţiilor Regale publică Scrieri literare, morale şi politice de
B.P.Hasdeu, lucrare îngrijită de Mircea Eliade.
1938 - I se publică romanul Nunta în cer.
1939 - Publică eseul Fragmentarium. Editează revista Zalmoxis.
1940 - Este numit ataşat cultural la Londra. Scrie nuvelele Secretul doctorului Honigberger şi Nopţi la
Serampore. 194l-l943 - Este consilier cultural la Lisabona.
1942 - îi apare volumul Mitul reintegrării.
1943 - Publică eseul Insula lui Euthanasius. 1945 - Se stabileşte la Paris.
1946-l948 - Susţine, la L'ecole Pratique des Hautes Etudes, un curs liber cu tema istoria religiilor.
1948 - I se tipăreşte lucrarea Techniques du Yoga.
1949 - Publică Trăite d'histoire des religions şi Le Mythe de l'eternel retour.
1950 - Apare, la Paris, traducerea romanului Maitreyi sub titlul La Nuit bengali.
1951 - I se publică Le Chamanisme et Ies Techniques archai ques de l'Extase.
1952 - Editează, la Paris, lucrarea Images et symboles. Scrie nuvela fantastică 12.000 capete de vite.
1954 - Publică volumul Le Yoga. Immortalite et liberte.
1956-l957 - Este invitat la Universitatea din Chicago, Illinois, ca visiting professor de istoria religiilor; ulterior
devine profesor titular şi coordonator al catedrei de istoria religiilor. 1959 - Scrie nuvela fantastică La ţigănci.
1961 - împreună cu Ernst Jiinger înfiinţează, la Stuttgart, revista Antaios. 1963 - Vede lumina tiparului volumul
de proză Nuvele. 1966 - Publică volumul Amintiri, I (Mansarda) .
Devine Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale.
Membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe.
1968 - Apare nuvela Pe strada Măntuleasa.
1969 - Este Doctor Honoris Causa la Universitatea din La Plata, Argentina.
1970 - Publică Noaptea de Sânziene (lucrare în două volume). Este membru corespondent al Academiei
Britanice.
Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Loyola, Chicago. Apare, la Paris, lucrarea De Zalmoxis ă
Gengis-Khan. 1973 - Membru corespondent al Academiei Austriece de Ştiinţă.
1975 - Doctor Honoris Causa al Universităţii din Lancasterf Este membru al Academiei Belgiene.
1976 - Doctor Honoris Causa al Universităţii Sorbona din Paris. 1976-l978 - Lucrează la monumentala Histoire
des croyances et des idees religieuses.
1977 - Publică, la Paris, In curte la Dionis.
1978-l979 - Scrie şi publică nuvela fantastică Tinereţe fără tinereţe. 1980 - Tipăreşte, la Paris, nuvela
Nouăsprezece trandafiri.
1984 - Primeşte, la Sorbona, Cordonul Legiunii de Onoare.
1985 - Catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, condusă de Mircea Eliade, îi va purta
numele.
Primeşte titlul Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.
1986, 22 aprilie - Se stinge din viaţă Mircea Eliade, la Chicago.
MIRCEA ELIADE- „O asemenea întâlnire - decisivă şi pentru mine şi pentru soarta Romanului
adolescentului miop - a fost Un om sfârşit al lui Giovanni Papini. Citisem, ca atâţia din colegii mei, L
'Histoire du Christ, dar nu mă cucerise. Dimpotrivă, Un om sfârşit a căzut ca un trăznet. Nu-mi
putusem închipui până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-
ntregul în copilăria şi adolescenţa lui Papini. Ca şi el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate
precoce şi fără margini, voiam să citesc tot, visând că pot scrie despre toate. Ca şi el, iubeam
singurătatea şi mă înţelegeam numai cu prietenii inteligenţi sau erudiţi" (v. continuarea afinităţilor în
Memorii, ed.cit., voi. I, p. 92).
„Romanul unui om sucit"
Mai este oare cazul să spun cât de etern valabile şi de general răspândite în lume sunt mai toate
simptomele adolescenţei elia-deşti şi ce formă vitalizantă are acest roman pentru cititorul copleşit de
sfintele furii, complexe şi disperări... acneice de aici ?!? În plus, tot în pomenitele capitole din
Memorii, găsim câteva mărturisiri esenţiale pentru ce ne interesează acum: „Mă simţeam superior
tuturor colegilor mei, măcar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lărgi şi adânci
cultura [...] Dar eram mai mult decât atât. Mă aflam în plină criză de pubertate, mă descopeream în
fiecare dimineaţă mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât
sunt de timid şi de neatrăgător, în comparaţie cu unii din prietenii mei. Criza aceasta a mers agravându-
se până la sfârşitul liceului. Probabil că datorită ei n-am mai ajuns să termin romanul. La un moment
dat, am simţit că nu mai pot scrie decât la persoana I, că orice fel de literatură, în afară de cea direct
sau indirect autobiografică, n-avea nici un sens. Aşa am început Romanul adolescentului miop [...] Pe
timpul când luam parte asiduu şi entuziast, la întrunirile societăţii noastre, începusem deja să-mi iau în
serios urâţenia şi - în bună parte, închipuita - solitudine. Eram singurul care veneam Ia «Muza» în
uniforma de liceu, toţi ceilalţi purtau de mult costume «civile». Singurul care nu încercam să-mi
camuflez părul tuns, ci, dimpotrivă, mă tun-deam cu maşina numărul zero [...] în plus, aveam o mare
scădere: nu ştiam să dansez [...] Dar mă complăceam din ce în ce mai mult în această situaţie care mi
se părea că face parte din destinul meu de adolescent excepţional. Mi se părea că toate eşecurile
mondene, întocmai ca şi umilinţele pe care le înduram la liceu, aveau menirea să mă izoleze de lume,
să mă păstreze exclusiv pentru «opera» pe care eram chemat s-o scriu, operă pe care trebuia să o
inaugureze Romanul adolescentului miop". în fine, „am devenit cercetaş la timp. Aplecarea mea spre
«aventură», satisfăcută atâţia ani pe maidane şi în pivniţele Universităţii alături de haimanale şi
vagabonzi, îşi găsise acum o ieşire care îi îngăduia să se disciplineze şi să se adâncească..."'.
„Romanul unui om sucit" - aşa se intitula iniţial romanul de faţă. Topirea Jurnalului în roman
este cea mai stimulativă şi mai fermecătoare „lecţie" de extras din aceste pagini. Chiar dacă astăzi
tânărul de 15-l8 ani navighează pe Internet prin Cyber spaţii şi realităţi virtuale, experienţa edificării de
sine prin alchimia realităţii în jurnalul personal rămâne una de disciplinare fundamentală.
„Durerea adolescentului miop" („sunt şi eu ca toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător.
Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de
voinţă, de virilitate, de personalitate" etc), jurămintele pentru sine („trebuie să muncesc mult şi
să sufăr"; „mi-am făgăduit năprasnic că voi desface sălbatec pulpele celor mai frumoase
femei"), „tristeţea celui care înţelege", aşteptarea „cu pumnii strânşi, între cărţi" a bătăliei cu viaţa,
apoi puseul egofil, inevitabil („ei ,mă socotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au înţeles
niciodată cât de puţin mă interesează sufletele lor"; „cel care e ispitit de amintiri se dovedeşte
sensibil. Cel care se înfrânge, 'senin, depăşeşte sensibilitatea de elită"), trânta cu
credinţa/necredinţa („presimt că întreaga mea viaţă lăuntrică se va dărui. Cui? Nu pot să mă
gândesc la biserică. Nu sunt un mistic şi nici un ateu satanic, cinic, disperat. Cum aş putea
ajunge atunci la Isus?"), tipicele viziuni răzbunător compensatoare („mă închipuiam mort"; „m-am
gândit mult dacă trebuie să plec, să fug pentru totdeauna"; „m-am închipuit trist, dispreţuit de
prieteni, batjocorit de rude şi duşmani şi am înţeles că tot de acolo: „începuseră crizele de
melancolie [...] Mult timp, condiţia singurătăţii mele mă apărase ca o platoşă lăuntrică împotriva
tuturor eşecurilor şi umilinţelor. Şi, dintr-o dată, singurătatea care mi se părea predestinată mă
apăra ca o lespede de mormânt. Aş fi încercat orice ca s-o sparg..." (loc.cit., p. 81 ş.u.) în sfârşit,
pentru comparaţii şi nuanţări, a se vedea, alături de destăinuirile din Memorii şi cap. Mansarda din
cartea de convorbiri cu Claude-Henri Roquet, Proba labirintului, trad. Doina Cornea, ed. Dacia, 1990,
p. 19 ş.u.) numai aşa am să pot scrie titlul Romanul adolescentului miop care mă va face celebru într-o
noapte, şi bogat..."; „cândva voi păşi pe străzi cu strălucirea biruinţei oglindită în ochi..."), febrila,
permanenta oscilaţie eliadescă între supremaţia livrescului şi triumful senzorialităţii („ascentismul
meu fu în curând înfrânt. Mă resemnai să accept fiziologia [...] Niciodată nu voi izbuti să mă cunosc
aşa cum îmi cunosc biblioteca") - nimic nu lipseşte din acest Manual de sinceritate. O panoplie a
sincerităţii ce slujeşte perfect ca exerciţiu de identificare pentru generaţia confruntată astăzi cu confe-
siunile lui Mircea Cărtărescu şi H.R.Patapievici.
„înţelegeam că ursita sensibilităţii e suferinţa, că cea a creierului e neputinţa, că ursita cărnii e dorinţa
întreruptă numai de dezgust şi niciodată potolită. înţelegeam toate acestea şi mă bucuram că nu le
bănuieşte nimeni. Primăveri înapoia mea, primăveri înainte. Şi iată că acum nu mă mai tem de ele. Şi
scriu aici, nebănuit de nimeni, într-un caiet pe care îl ascund. Şi nimeni nu poate să afle dacă sunt trist.
Şi nu sunt trist, nici de toamnă, nici de povestea cu amintiri".
Iar dacă nu vă recunoaşteţi în personaj, nu vă iluzionaţi: însăşi de-limitarea, ne-recunoaşterea, este o
lecţie perfectă de autocunoaştere"