Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d.

22 aprilie 1986, Chicago) - ''Redescoperirea sacrului''

„Viaţa este durere, fiindcă e încadrată într-un ocean de iluzii şi, în acelaşi timp, viciată de ignoranţă.”
„India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber.”
„Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate.”
„Părerea mea este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demonică, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a
te strivi. O asemenea femeie te anuleză, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine.”
„Amintirile sunt icoanele timpului pierdut.”
„În realitate, tragedia vieţii mele se poate reduce la următoarea formulă: sunt un păgân, un perfect păgân clasic care vrea să se
creştineze. Pentru mine, ritmurile cosmice, simbolurile, semnele, magia şi erotismul există mai mult şi într-o formă mai
imediată decât problema redemptiei (mântuirii).”
„Nu poţi scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu poţi limpezi anumite obsesii decât privindu-le în faţă, şi nu poţi
cunoaşte adevărata dragoste decât depăşind-o. Nu poţi stăpâni decât acele lucruri la care ai renunţat, de care te-ai eliberat, nu
prin detaşare de ele însele, ci prin detaşare de dorinţa fructelor lor.”
„Fiecare om vrea să fie liber în viaţă, dar toţi fug de consecinţele libertăţii lor.”
„Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei
presa şi opinia publică.”
„Lectura este, pentru omul modern, un viciu sau o osândă. Citim ca să trecem examenele, să ne informăm sau citim din
profesiune. Mă gândesc însă că lectura ar putea implica şi funcţii mai nobile, adică mai fireşti.”
„Dintr-un popor nu rămâne nimic, decât cultura.”
„Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi
iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă
preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un
mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte
persoane.”
„Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se
petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...”
„Nu e bun de nimic cel care nu e bun decât pentru el.”
„Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine
din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar
trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul.”
„Dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul ar fi un rai.”
„Căsnicia e cel mai perfect fapt omenesc, când e concretizarea permanentă şi vie a unei fericiri etice. Şi e cel mai dezgustător
când se înfăptuieşte prin laşitatea unuia dintre soţi.”
„Numai nebunii şi sfinţii nu se contrazic.”
„Nu-ţi complica viaţa încercând să fii tu însuţi cu toată lumea. Sunt oameni cărora nu le place şi nu le convine să fii tu însuţi.
„Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât a
frenezie defectele şi să-şi bată joc de trecutul lui !”
„Fă în aşa fel, încât oamenii pe care îi frecventezi mai mult să nu-ţi calce niciodată în casă; dimpotrivă, prietenii pe care îi vezi
rar să te poată vizita oricând. Învaţă că sunt prietenii de stradă şi prietenii de interior.”
Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și
profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962,
naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice,
opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă
a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru
post-mortem al Academiei Române (din 1990).
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret .
Eliade nu era un elev silitor. Nici în şcoala primară, nici la liceu. Nu înţelegea de ce trebuie să-şi pregătească temele pentru
şcoală, de ce trebuie să înveţe gramatica limbii franceze, „o disciplină absurdă şi ineficace“, de ce trebuie să parcurgă manualul
de limba română pe care oricum îl citise cu mult timp înainte să fie la liceu. Era interesat doar de zoologie, aşa că petrecea zile
întregi căutând plante şi insecte. Măcar venea acasă cu borcane pline cu şopârle, broaşte şi tritoni. Rămâneau însă corigenţele.
La română, franceză şi germană. Într-un singur an! Eliade era un elev nedisciplinat şi dezmăţat, dar era strălucit. „Ei mă cred o
haimana şi sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!“, şi-a spus Eliade.
Reuşeşte să-şi ia corigenţele, ba chiar ia numai note de 10 la limba română, pentru „compoziţiile“ de 15-20 de pagini. Scria ce
vedea. „De unde le-ai copiat? Din ce carte?“, îl întreba profesorul, iar elevul care începuse să-şi exerseze scrisul ridica din
umeri, umil. „Bravo! Sunt nevoit să-ţi dau 10!“ Aceste cuvinte însemnau prima sa victorie, în ciuda scepticismului părinţilor:
„Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârşitul trimestrului“.
Eliade se convinge cu greu că nu va ajunge un bun chimist aşa cum spera în liceu, că îi lipsesc orele de latină, că şi-ar fi dorit
ca el să scrie „Un om sfârşit“, şi nu Giovanni Papini. Alege Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
20 noiembrie 1928.Proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti pleacă din Alexandria până în India cu
un vapor. Îi fusese aprobată cererea de a studia filosofia indiană şi limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, la Calcutta. Într-
o scrisoare cu timbru indian, maharajahul Manindra Chandra Nandy din Kassimbazar îl invita nu pentru doi, ci pentru cinci ani.
Peste puţin timp, Eliade se mută în locuinţa mentorului său, cu care dezvoltase o relaţie foarte bună. Era de-al casei. Acolo o
cunoaşte pe Maitreyi, fiica mai mare a lui Dasgupta, care i se pare urâţică „cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele
cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt“.
Pentru a se înţelege mai bine, el a început să o înveţe franceza, iar ea, tânăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu lecţii de bengali.
Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi aşa de tare că era hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii dintre cei
doi este primită cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l goneşte pe Eliade din casă. Îi interzice şi lui Maitreyi să-l mai vadă.
Pleacă în Himalaya unde trăieşte pentru câteva luni în sihăstrie. „Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam că, odată cu
Maitreyi, pierdusem India întreagă. “
Iubirile lui Mircea Eliade nu au fost numai imposibile. După prima căsătorie, cu Nina (moare în 1944), se căsătoreşte cu
Christinel, cu care trăieşte până în ultima zi, pe 22 aprilie 1986. Îşi petrec viaţa la Chicago, acolo unde Eliade este profesor
universitar de istorie a religiilor, şi fac vacanţele la Paris, cu prietenii lor dragi, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, şi în Olanda, cu
nepotul lui Eliade, Sorin Alexandrescu. Este perioada când „numele Mircea Eliade explodează în toată lumea“, aşa cum spune
antropologul Andrei Oişteanu, nu întâmplător odată cu mişcarea hippy din SUA.
În 1986, biroul lui Eliade, cu manuscrise, corespondenţe şi lucrări, este distrus într-un incendiu. La scurt timp, face un atac
cerebral, care-l ţine la pat. Ioan Petru Culianu, discipolul favorit al scriitorului, descrie momentul ultimei lecturi a lui Mircea
Eliade.
„Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices
d’admiration“ şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu
zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără
răspuns“, povesteşte Culianu în revista culturală românească din Paris „Limite“.
Este din ce în ce mai slăbit, dar, cu o mână pe ochelari şi cealaltă pe verighetă, încearcă ultimele gesturi de tandreţe, mai scrie
Culianu:„Îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa:îi arată verigheta,
prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă
să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă, nu se varsă lacrimi“. La ora 9.15 pe data de 22 aprilie, Eliade adoarme
definitiv pe patul de spital cu o carte în mână