MIRCEA ELIADE

Repere bio-bibliografice

Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, pe 9 martie 1907 1. Tatăl său, Gheorghe, moldovean
din Tecuci, îşi schimbase numele din Ieremia în Eliade, din respect pentru Ion Heliade
Rădulescu, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei, considerat cel mai
important ctitor din cultura română prepaşoptistă. Gheorghe a reprezentat în familie rigoarea,
portretul ofiţerului care are o datorie de respectat şi îndeplinit. Mama, Ioana, copilărise în hanul
bunicului în apropierea Oborului, la capătul Bulevardului Pache Protopopescu de mai târziu.
Bunica lui Eliade avea un umor foarte ironic, foarte popular, îi plăcea să povestească şi probabil
de la ea a moştenit scriitorul acest spirit narativ.
După peregrinări prin mai multe garnizoane, familia lui Eliade se stabileşte la Bucureşti,
pe strada Melodiei, foarte aproape de Universitate: „mansarda aceea a avut o importanţă
hotărâtoare în viaţa mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt
încă şi astăzi, fără aceste două odăiţe scunde, vopsite cu var.” 2 Eliade şi-a iubit originile, din
mama – olteancă şi tatăl – moldovean rezultând un amestec de curiozitate, de interes pentru
filosofie şi ambiţie, entuziasm, avânt. Dragostea faţă de locul său de origine este dovedită şi de
faptul că alege să plaseze mare parte din acţiunea scrierilor sale în oraşe precum: Bucureşti,
Miercurea-Ciuc, Târgu-Jiu, Sibiu sau locuri ca: Marea Neagră, Carpaţii şi Delta Dunării.
După Marele Război, în pofida lipsurilor, Mircea are o copilărie fericită, alături de fratele
său, Nicu şi sora sa, Corina. Nu îi place şcoala, aşa că se pierde deseori pe drumul către şcoala
din Mântuleasa. Pentru a-l ţine mai mult în casă, părinţii îi cumpără cărţi. Se remarcă încă de
acum printr-o imaginaţie debordantă: îşi exprimă nevoia existenţială de a ieşi din cotidian şi
conştientizează puterea inspiraţiei pe care o deţine, pe care o foloseşte în mod constructiv.
Memorii reprezintă prima naraţiune fantastică pe care o scrie. Este de fapt, o compunere din
timpul şcolii, ce îi aduce succes lui Eliade.

1
În Memorii, Humanitas, 1991, Mircea Eliade scrie: „M-am născut la Bucureşti, la 9 martie 1907 (25 februarie stil
vechi)”. Există totuşi o notă de subsol a editurii care spune că data reală a naşterii lui Eliade este 28 februarie/13
martie 1907, conform actului de naştere descoperit şi publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie şi
teorie literară în 1983.
2
Mircea Eliade, Memorii, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 11.
 În 1917, se înscrie la Colegiul Spiru Haret. Cum am găsit piatra filozofală este scrisă în
timpul liceului şi elevul participă cu această creaţie la un concurs literar pe teme ştiinţifice,
concurs, pe care îl şi câştigă. Datorită succesului, obţine încrederea că a devenit scriitor şi
inspiraţia lui se dezlănţuie. Memoriile unui soldat de plumb este naraţiunea la care lucrează
foarte mult timp, reuşind să înglobeze în ea o parte din istoria universală, istoria cosmosului şi
istoria vieţii de la apariţia omului. Nemulţumit de cum arată, dar şi de miopia tot mai accentuată,
se dedică lecturii şi cercetării, preferând momentele de singurătate, parcurgând câte o carte pe zi,
în podul casei sale sau în grădină. Talentul său scriitoricesc indubitabil a fost, în permanenţă,
dublat de studiu şi de o voinţă de a reuşi aproape supraomenească.
Tot în perioada liceului, asemenea modelelor sale, Leonardo da Vinci sau Erasmus din
Rotterdam, începe unul dintre cele mai dure exerciţii de autodisciplină – lupta cu somnul.
Aşadar, în fiecare noapte, el reduce programul de somn cu câteva minute, prelungindu-şi astfel
timpul de studiu, de lectură, de asimilare. Orele câștigate și stările obținute au fost importante
pentru creația sa. Învaţă italiana, engleza, ebraica şi persana; este atras de chimie, dar rămâne
corigent la matematică: „voi ajunge un mare zoolog, un pianist, un mare doctor, inventator sau
explorator, sau voi descifra o limba moartă.”3
În 1925, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Profesorul care avea
să îi marcheze destinul este Nae Ionescu, mentorul lui Mihail Sebastian, despre care Mircea
Eliade vorbeşte cu admiraţie în Memorii:
Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă.
Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar
fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile
noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi
era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce
spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat
acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de
gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un
izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le
rezolvi, te silea să gîndeşti.4

În timpul facultăţii, Eliade publică primele articole de orientalistică, manifestând un

interes aparte pentru cultura indiană. În acelaşi timp, el simte nevoia unei experienţe religioase
autentice, care să îi permită să înţeleagă destinul omului contemporan din perspectivă religioasă.
În acel moment, creştinismul ortodox nu îl mai mulţumea.
3
Mircea Eliade, Memorii, ed. cit., p.19.
4
Idem, p. 45.
 Mircea Eliade şi religia au fost de nedespărţit; arena lui de luptă a fost istoria religiilor,
iar armele sale, gândirea analitică, o erudiţie greu de învins, cultivarea paradoxului, o perspectivă
universală şi integratoare şi, nu în ultimul rând, talentul literar. „Simţeam că acel lucru esenţial
pe care trebuie să-l găsesc cu adevărat şi să-l înţeleg, trebuia să-l caut, nu numai în tradiţia mea,
ci şi în altă parte. Ca să mă înţeleg, ca să înţeleg.”5
Aflat la Geneva, în Italia, ca bursier al Societăţii Naţiunilor, documentându-se pentru
lucrarea de licenţă şi completându-şi informaţiile despre cultura indiană, Eliade are o idee care îi
va schimba viaţa. Incitat de o carte de filosofie indiană, acesta îi scrie autorului, profesorul
Surendranath Dasgupta, din Calcutta, cerându-i o bursă de studiu în India. În mai puţin de trei
luni, la întoarcerea în ţară, tânărul de numai 21 de ani are surpriza să primească scrisoarea ce îi
confirma acordarea sprijinului financiar pe o perioadă de cinci ani. În curând, Mircea avea să
plece în îndepărtata Indie.
În 1929 devine elevul lui S.N. Dasgupta, adoptă stilul de viaţă indian, se îmbracă în
portul lor tradiţional, învaţă bengaleza, ascultă discursurile lui Mahatma Gandhi şi progresează în
studiul sanscritei. În al doilea an al bursei, Dasgupta îl invită să locuiască la el acasă, unde Eliade
va rămâne vreme de un an. Iată cum relatează, mai târziu, această experienţă: „În primele seri,
doamna Dasgupta încercase chiar să pregătească un fel de supă. Profesorul îi spusese că supa
făcea parte din cina europenilor. Curând, însă, tacâmurile au dispărut; şi am început să mănânc,
ca toţi ceilalţi, cu degetele. Iar când am prânzit pentru prima dată aşezat pe jos, cu o foaie mare
drept farfurie, am simţit că încep să fac parte din familie”6.
În vara aceluiaşi an, începe lucrul la romanul Isabel şi apele diavolului. Scrie cu
înverşunare, apoi se întrerupe o clipă pentru a nota în jurnal: „Ce fioroasă şi ce dulce este, în
acelaşi timp, pentru mine, munca scrisului”7. Eliade lucrează cu pasiune şi înflăcărare, ajungând
să găsească în filosofia indiană lucruri esenţiale, neobservate de alţii până în acel moment. Îşi
pune întrebări la care încearcă să găsească răspuns, îşi analizează condiţiile de trai pe care le are
în India, impunându-şi o anumită atitudine şi comportare predominant optimistă: „ […] în pofida
tuturor demonilor şi a voluptăţilor, există un pod drept pe care pot merge; oricând, din orice

5
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, traducere şi note de Doina Cornea, Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 24.
6
Mircea Eliade, Memorii, ed. cit., p. 78.
7
Mircea Eliade, Şantier, Cugetarea, Bucureşti, 1935, p.66.
regiune infernală în care m-aş găsi”8. Eliade a ştiut să tacă şi să observe, iar India a clarificat în
gândirea lui concepţia despre autenticitate şi ideea de libertate.
În 1930, Mircea Eliade părăseşte Calcutta, îndreptându-se spre Himalaya, alungat de
profesorul său. Elevul studios, care îmbrăţişase atât de entuziast stilul de viaţă al ţării gazdă,
încălcase grav legile ospitalităţii. Între el şi Maitreyi, fiica lui Dasgupta, se înfiripase o poveste
de dragoste interzisă. Idila celor doi, o adevărată călătorie iniţiatică pe plan sentimental, va trece
de la simple priviri, aruncate pe ascuns, şi mici gesturi aparent inocente, la dăruire totală şi
sacrificiu de sine, în cele din urmă. Diferenţele culturale dintre cei doi îndrăgostiţi au fost mult
prea mari, iar tatăl lui Maitreyi, Surendranath Dasgupta, profund dezamăgit de decizia lor de a fi
împreună şi, mânat de dorinţa obstinată de a-şi asuma rolul de apărător al tradiţiilor şi normelor
societăţii indiene, îl alungă pe Eliade din casă şi îi adresează o scrisoare neiertătoare (care va fi
transcrisă mai târziu în roman):
Domnului M. Eliade,
Dumneata eşti străin şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti capabil să consideri ceva
sacru în viaţa dumitale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să nu încerci să scrii sau să
vezi vreun membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou şi
dacă ai vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate
scrie unui necunoscut, sau un funcţionar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de
această notă nimănui şi rupe-o, după ce o vei citi. Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie
evidentă, dacă ţi-a rămas cât de puţină minte în nebunia dumitale. Îţi cunoşti
ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o.
Dasgupta9

Eliade traversează o criză spirituală de proporţii, plănuieşte să se convertească la

hinduism şi chiar să facă un legământ de castitate, însă abandonează aceste gânduri şi publică, în
schimb, în anul 1933, unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste al literaturii române,
Maitreyi.
Încă de pe vremea liceului, Eliade păşeşte într-un labirint metaforic, atunci când
descoperă pe rând, orientalismul, alchimia, istoria religiilor. Începe să acorde din ce în ce mai
mult timp acestor noi orizonturi culturale, în el izvorând dorinţa de a înţelege omul şi menirea lui
în univers: „Eram student la filozofie și, studiind filozofii, marii filozofi, simțeam că lipsește
ceva. Simțeam că nu putem înțelege destinul omului și modul specific de a fi al omului în
univers fără să cunoaștem fazele arhaice ale experinței religioase”. 10 De-a lungul anilor petrecuţi

8
Mircea Eliade, India, Editura Pentru Turism, Bucureşti, 1991, p.14.
9
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Nemira, 1998, p. 61.
10
Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 26.
în India, Eliade va încerca, prin experienţe autentice, prin cunoaşterea oamenilor şi a
spiritualităţii indiene, să parcurgă un labirint geografic complex, dar fabulos, străbătând locuri
ca: Ceylon, Madura, Madras, Calcutta, Kurseong, Lebong, Ghum, Darjeeling, Sikkim,
Santiniketan, Kalighat, Benares, Allahabad, Angra, Jaipur, Ambar, Ajmer, Udaipur, Birkaneer,
Delhi, Hardwar, Rishikesh, Kapurthala, Amritsar şi Peshawar. Totodată, prin traversarea acestor
spaţii, Eliade trece şi printr-un labirint lingvistic, studiind asiduu limba sanscrită, dar şi
bengaleza, pe care o învaţă chiar de la Maitreyi. Încă o dată, suntem martori ai voinţei şi muncii
sale extraordinare, devenite de acum o disciplină pe care scriitorul o va urma toată viaţa.
Reîncepuseră insomniile, până la 3.00 — 4.00 dimineaţa, dar n-am mai recurs la
somnifere; reciteam şi meditam Evangheliile, încercam să descopăr direcţia pe care,
urmând-o, aş fi putut ieşi din labirint. Mi se părea, de mult, că m-am rătăcit într-un
labirint, şi cu cât trecea timpul, cu atât mă convingeam că e vorba de încă o încercare
iniţiatică, aşa cum fuseseră multe crize din ultimii ani. Deznădejdile, depresiunile şi
suferinţele de tot felul îşi aveau un sens: trebuia să le înţeleg ca o seamă de „torturi
iniţiatice” pregătind moartea simbolică şi reînvierea spirituală către care mă îndreptam.
[…] Mă aflam într-o fază obscură, de tranziţie. 11

De asemenea, felul în care Eliade îşi structurează operele literare impune lectorului să
parcurgă el însuşi un labirint mental, traversând numeroase „încercări”, la finalul cărora să îşi
descopere propriul centru. Prozatorul este preocupat mai degrabă de întrebări decât de
răspunsuri, căci acestea din urmă sunt finite şi nu mai lasă loc cunoaşterii, iar noi, primitorii
literaturii sale, avem şansa de a reflecta la rândul nostru şi de a (ne) descoperi. „Chiar dacă
labirintul nu este numit direct în textele sale ficţionale, acesta se dezvăluie treptat şi se constituie
într-o imagine-arhetip12 sau într-un sentiment-arhetip care inundă întregul text”. Astfel, cititorul
poate descoperi adevăruri despre condiţia umană pe care autorul poate că nu le-a plasat conştient
în text, dar care, odată expuse, nu mai pot fi negate.

Opera
Personalitate de formaţie enciclopedică, Mircea Eliade a fost atras deopotrivă de literatura
de ficţiune şi de eseistică. Fascinat de filosofia indiană şi practicile yoga, preocupat de mitologia
şi simbolistica universală, de folclor şi şamanism, de alchimie şi religie, în toate formele ei de
11
Mircea Eliade, Memorii, ed. cit., p. 73.
12
Adrian Marino, în Hermeneutica lui Mircea Eliade (Cluj-Napoca, Dacia, 1990, capitolul Cercul hermeneutic,
subcapitolul Tipologia sacrului, p. 161-200), consideră că scriitorul este preocupat excesiv de ideea de tip, arhetip,
pattern spiritual, toate aceste concepute drept „permanenţe spirituale şi ontologice”, a căror realitate este deopotrivă
obiectivă, previzibilă şi surprinzătoare. Scriitorul însuşi a recunoscut în necesitatea de a identifica individul (istoric)
cu un arhetip întoarcerea la filonul gândirii arhaice, populare.
manifestare, acest intelectual erudit este autor al unei opere de dimensiuni cu adevărat
impresionante.
 Romane:
Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989.
Scrie la el încă din anul 1923, aproape zilnic. Este inspirat din evenimentele propriei sale
existenţe, dar năzuia să devină o cronică a generaţiei sale. Gaudeamus, 1929, este o scriere
inspirată de anii de studenţie ai autorului. Ambele romane au fost publicate postum.
 Maitreyi, 1933, roman exotic.
 Întoarcerea din rai, 1934
 Huliganii, 1935
 Șantier, Roman indirect, 1935
 Incercarea labirintului
 Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
 Solilocvii, 1932
 Oceanografie, 1934,
 Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
 India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
 Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru,
Univers, 1991
 Șarpele, 1937
 Fragmentarium, 1938
 Nuntă în cer, 1938
 Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
 Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
 Mitul reintegrării, 1942
 Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
 Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
  Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
 Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru,
Univers, 1991
 Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
 Coloana Nesfarsita (piesa de teatru), 1970 Roma "Revista scriitorilor Romani", 1976 în
„Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva
 Noaptea de Sânziene, 1971
 În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
 Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
 Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
 Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012

Maitreyi

Fiind construit după modelul unui jurnal, Maitreyi trece granițele speciei și ia forma unui
roman al experienţei. Tehnica narativă utilizată atât aici, cât şi în celelate două scrieri similare
(Întoarcerea din rai şi Huliganii) este asemănătoare celei exploatate de scriitorul american John
Dos Passos, autorul celebrei Trilogii SUA, care cuprinde volumele Paralela 42, 1919 și Marile
afaceri, cel care introduce în fiecare dintre opurile trilogiei câte un capitol intitulat Camera
obscură, în care vocea naratorului abandonează poziţia de eu şi alunecă spre non-eu. Eliade
împrumătă principiile care consituie fundaţia acestei tehnici, dar inovează în construcţia
edificiului epic. Ceea ce rezultă este un roman non-fictiv, unicul din literatura română, până la
primul volum din Moromeţii lui Marin Preda.

Elaborarea. În momentul în care tânărul Eliade află despre existenţa unui concurs literar,
în decembrie 1932, din al cărui juriu făceau parte cele mai mari nume ale exegezei româneşti de
la acea dată, se mobilizează şi începe să lucreze la redactarea a ceea ce va constitui, două luni
mai târziu, romanul unei experienţe unice. Motivat interior de dorinţa unei descătuşări, dezlipiri
de un trecut dureros, scriitorul va reciti paginile propriului jurnal din perioada indică, în care
transcrisese cu regularitate evenimentele trăite atunci pe viu.

Roman non-fictiv. Sub aparenţa unei opere de ficţiune, romanul este construit pe o
structură narativă care copiază realitatea trăită de autorul însuşi în India. În paginile lui sunt
prezentate circumstanțele care constituie coordonatele pe baza cărora se construieşte povestea de
dragoste reală, devenită celebră, dintre un Mircea Eliade şi o bengaleză, fiica de numai
paisprezece ani a profesorului Surendranath Dasgupta. Doar câteve elemente ficţionale au fost
introduse în text, cum ar fi numele personajelor, unele diferite de persoanele din realitate.
Seducţia, involuntar performată de tânără, este urmată de rătăcirea prin labirintul iubirii
şi, în final, de alunecarea în agonie. Idila dintre cei doi începe timid, ca un joc între doi copii care
întâlnesc pentru prima dată iubirea. De o sinceritate absolută, eroul lui Eliade mărturisea că o
găsea pe neatrăgătoare, la început, pe cea care avea să îi marcheze existenţa: „Mi se părea urâtă –
cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară
bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus
palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată,
brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară.” 13 Cu timpul, începe
să înţeleagă şi să asimileze obiceiurile indiene, iar percepţia sa despre Maitreyi se schimbă şi ea:
„Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, […] cu buclele ei prea negre, ochii ei prea
mari, buzele ei prea roşii”.14
Maitreyi este, iniţial, „fata aceasta, care nu cunoscuse nimic din dragoste, nu se temea de
ea”15. Hipnotizat, Allan se gândește să renunțe la religia lui și să treacă la hinduism, cu gândul că
poate va fi acceptat de părinţii fetei și o să li se permită să-și trăiască iubirea. Dar amânările care
tot vin ori din partea familiei Sen, ori din partea lui Harold îi neliniștesc pe protagoniști, fiind tot
mai presați de timp, devenind tot mai neglijenți în a-şi ascunde idila. Logodna devine singura
soluție în salvarea iubirii, după părerea lor, iar ceremonialul are loc pe malul unui lac, unde
ritualul erotic se împlinește printr-un inel și un legământ solemn rostit de Maitreyi: „Mă leg de
tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimeni altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și

13
Mircea Eliade, Maitreyi. Nuntă în cer, Minerva, Bucureşti, 1986, p.1.
14
Idem, p. 13.
15
Idem, p. 147.
cum aștepți tu ploaia așa îi voi aștepta eu venirea...”16. Dar, ceea ce trebuia să aducă lumină în
viața lor, aduce perioada cea mai întunecată: Allan este alungat din casa Sen, iar Maitreyi este
abuzată fizic și psihic de părinții ei. Sora Maitreyiei, Chabu, declanşează conflictul major ȋn casa
indienilor atunci când le povesteşte părinţilor despre ȋntâlnirile secrete dintre Maitreyi şi Allan.
Criticii consideră că Chabu a fost mânată pe de o parte de gelozia faţă de relaţia celor doi
(deducând acest lucru din descrierile făcute de Eliade din care reiese că şi aceasta ar fi nutrit
sentimente de iubire pentru Allan) şi pe de altă parte de inocenţa specifică vârstei, accentuată de
boala cu care se confrunta, care o făcea să nu mai fie conştientă de vorbele sale: „Chabu a spus
tot mamei, dar eu am tăgăduit. Să n-ai nicio teamă, rămân a ta. Dacă te ȋntreabă, să nu
mărturiseşti nimic, altminteri, cine ştie...”17
Aflarea relației lor de către părinții Maitreyiei și alungarea lui Allan din spațiul mitic al
iubirii îi separă pe doi îndrăgostiți. Dacă Allan se pierde prin lumea himalayană, luându-și un
răgaz de la tot ce înseamnă lumea bengaleză, Maitreyi se luptă cu părinții ei, strigându-și
dragostea și refuzând orice propunere în căsătorie. După trei luni de solitudine, Allan primește o
scrisoare de la Khokha, din care află că familia trece printr-o perioadă grea, iar Maitreyi își
creează o adevărată mitologie în jurul lui, transformându-l „din om zeu, din amant soare” 18. Cu
19
toate acestea, Allan, pragmatic, nu dorește „pereche îngerească” , ci „împlinire, viețuire pe
pământ.”20Astfel, Eliade ridică la nivel cosmic iubirea, care nu se poate împlini în teluric, ci într-
un cadru ceresc și etern.

Modalităţi narative. Maitreyi este un roman al experienţei, non-fictiv, cu naraţiune

homodiegetică. Instanţa narativă, povestitor şi erou, în aceeaşi măsură, adoptă o dublă raportare
la evenimentele narate: una contemporană cu faptele trăite (în 1930, în casa lui Dasgupta) şi
notate în jurnal (scriere non-ficţională), respectând clauza calendarităţii, a autenticităţii (principiu
estetic) şi a sincerităţii (principiu etic), minimizând distanţa dintre timpul vieţuirii şi cel al
mărturisirii şi o a doua ulterioară lecturării propriilor notiţe diaristice (1932), când distanţa
temporală s-a mărit şi i-a oferit posibiliatea de a dobândi o viziune mai clară asupra celor trăite,
mai ales că deznodământul este, la acea dată, deja cunoscut.
16
Idem, p. 112
17
Mircea Eliade, Maitreyi, ed. cit., p. 145.
18
Mircea Eliade, Maitreyi, Tana, Mușătești, 2017, p. 160
19
Mircea Eliade, Maitreyi, ed. cit., p. 161
20
Ibidem..
 Structura narativă
Începutul. Allan ia naștere din experiența indică de dragostea a lui Eliade. Astfel, ne
aflăm în fața unui alter-ego al autorului. Conținând fragmente din jurnalul ținut de Eliade în acea
perioadă, ne întâlnim de-a lungul textului cu antiteza între raționalul Eliade ce-și recitește
jurnalul și intervine cu adnotări despre ceea ce povestește inițial – „ N.A. De fapt, nu eram
21
îndrăgostit atunci.Totuși, eram gelos pe oricine o făcea să râdă pe Maitreyi.” ; „N.A. Nu e
adevărat. Maitreyi n-a simțit niciodată patima în timpul acela.” 22– și iraționalul erou care,
cuprins de beatitudinea exoticului, percepe evenimentele și gesturile Maitreyiei diferit de
realitate – „Când sunt lângă ea […] sunt excitat și mă turbur nebunește. Știu că şi ea e turburată.”
Prima etapă, etapa miopiei, reprezintă momentul în care se declanşează procesul de
înstrăinare de sine care începe să pună stăpânire pe sufletul eroului. Allan simte în același timp
repulsie și atracție față de unicitatea fizică a fetei. El trăiește în această miopie (în accepţiunea
metaforică a termenului) în primele patru capitole, în care încearcă să înțeleagă această lume
nouă care i se deschide privirii sale obscurate de perdeaua europeană. Incipitul romanului începe
cu confesiunea eroului în care își dezvăluie neputința de a o descrie pe Maitreyi și ceea ce a trăit
alături de ea în acea perioadă: „Și dacă sufăr oarecum începând această povestire e tocmai pentru
că nu știu cum să evoc figura ei de-atunci și nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranța și
23
tulburarea celor dintâi întâlniri.” În începutul romanului, putem observa un Allan egoist,
agasant și foarte mândru de originea sa europeană și de aspirațiile pe care le are. Aflat la
începutul carierei sale de inginer în India, Allan este încântat de ceea ce face și se simte chiar
fericit că poate munci și călători în același timp. De altfel, nimic nu-i satisface mai mult orgoliul
decât să se fie singurul alb pe șantier, lucru care, spune el, îl făcea stăpân peste toți. Miop fiind,
Allan nu cunoaște adevărata viață bengaleză decât atunci când merge împreună cu prietenul său
Lucien în vizită la inginerul Narendra Sen, moment în care lumea indiană i se dezvăluie în toată
splendoarea ei exotică.
Începe să se simtă singur, în timp ce vede că toţi ceilalți prieteni ai lui își găsesc locul,
chiar departe de casă, pe când el rătăceşte, fără să înțeleagă ce se întâmplă cu el. Cu toate
acestea, se bucură de singurătate, profită de zilele petrecute pe șantier, când se închide în cortul

21
Mircea Eliade, Maitreyi, Tana, Mușătești, 2017, p. 65
22
Mircea Eliade, Maitreyi, ed. cit., p. 67
23
Ibidem
său și citește în liniște. Tânărul inginer se hrănește din solitudine așa cum fac prietenii lui din
petreceri. Odată ce este avansat și transferat la Assam, unde își continuă călătoria prin inima
Indiei, eroul lui Eliade trăiește o experiență tulburătoare, construind căi ferate și dând parcă
viață acestei „jungle”, lucru de care se simte mândru și apreciat. Neglijându-se, Allan ajunge să
se îmbolnăvească, moment ce îi schimbă complet viața. Propunerea lui Narendra Sen de a muta
în casa lui îl tulbură nespus pe tânăr, în sufletul căruia începe să se dea o bătălie între curiozitatea
omului alb de a experimenta viața indică, direct din inima ei, și revolta împotriva așa-zisei
suprimări, pe care suspecteză că o va experimenta odată mutat acolo. Însă, ajuns în casa familiei
Sen și trăind din plin tot ce înseamnă conviețuirea aceasta laolaltă cu ei, se schimbă treptat.
Alter-ego-ul lui Eliade se simte mai aproape de această lume odată ce lasă la o parte
prejudecățile și simte cum „s-ar fi ridicat de undeva o cortină. Sau poate mă schimbasem eu; nu
știu.” 24
Extazul. Etapa abandonării începe odată cu capitolul cinci, când Allan își recunoaște
pentru sine faptul că ceva se întâmplă cu felul lui de a percepe lucrurile, viața și hobby-urile sale.
Începe să perceapă schimbările care au avut loc și urmările pe care acest eros începe să le lase
asupra lui. Deși nu se gândise niciodată până atunci la dragoste, Allan începe să simtă brațele
Maitreyiei care îl cuprind, determinându-l să facă lucruri pe care înainte nu le-ar fi conceput și
să-și piardă aproape de tot interesul pentru lumea căreia i se dedica cu puţin timp în urmă.
Devine un străin, nu mai vede nimic din vechiul sine în oglinda evenimentelor din perioada
aceea. Suspicios și neîncrezător, este tot mai convins că singurul motiv pentru care fusese adus în
casa Sen este să o ia de soție pe Maitreyi.
Deși, în primele zile în casa Narendra Sen, Allan o consideră o fire mândră, stupidă prin
simplitatea ei, naivă și, din cauza aplecării ei spre scris și filosofie, încrezută, ca fiind un „soi de
copil-minune”25, Maitreyi îi devine profesor, când îl învață bengaleza; prin ea Allan ajunge să se
îndrăgostească de tot ce presupunea lumea indică. Fire prietenoasă și solidară, fata petrece foarte
mult timp în preajma lui Allan, pe care încearcă să-l ajute să se acomodeze în sânul familiei ei.
Însă, gesturile ei îi sunt înțelese greșit, deoarece la început, Maitreyi nu este interesată de
vizitator ca bărbat, ci dorește să-l facă să se integreze cât mai bine cu noua viață. În schimb,
Allan începe să se simtă atras de ea, de râsul ei, de toate lucrurile pe care la început le considera
neatrăgătoare, de acestă fiinţă exotică ce „pare a fi, în același timp, fecioară și curtezană,
24
Mircea Eliade, Maitrey, Tana, Mușătești, p. 44
25
Mircea Eliade, Maitreyi, Tana, Mușătești, 2017, p. 47
asemenea Magna Mater, mamă a totului.”26, aşa cum o descrie Sabina Fînaru. „Nu mă săturam
privind-o. […] Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie râsul ei
şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu privind-o, dar
nu găseam puterea să mă despart de fereastră”27.
Molipsit, Allan afirmă cu tărie: „aș vrea s-o iau de la capăt, să cred în ceva, să fiu fericit.
Nu pot fi fericit decât într-o dragoste perfectă și nu găsesc asemenea dragoste decât aici, în casa,
în cartierul ăsta...” 28 Iubind-o pe Maitreyi, ajunge să își schimbe tabieturile, lectura și interesele,
devenind gelos pe orice presupunea interacțiunea lumii cu fata pe care o divinizează. Se simte
beat de această ființă care îl construiește din nou din emoții și simțuri, prin „strângeri barbare,
mângâieri de devot.” Are momente când se simte pierdut și, din dorința de a se regăsi, se
abandonează în această nouă cultură, pe care o îmbrățișează mai mult din necesitatea de a o iubi
pe Maitreyi: „Era dragostea pentru Maitreyi sau convingerile mele bine justificate, acelea care
m-au făcut pentru întâia oară să mă gândesc la convertire? Voiam să trec la hinduism, și atunci
29
nu ar fi mai existat nicio piedică în drumul unirii noastre.” Maitreyi reușește să-l aducă pe
erou, din ipostaza unui european infatuat, care se consideră mai important decât toți indienii doar
datorită originii sale, în ipostaza unui om pierdut pentru sinele vechi şi pentru cei din fosta viaţă.
Felicia Gherghina spune despre personajul feminin eliadesc că nu este„doar sentiment, e
și inteligență, nu e doar construcție narativă, ci și reiterare mitologică, reînviere a unui mit, nu
trăiește doar ca «ea» dependentă de un «el»; are și viață socială și e implicată în viața culturală în
același grad ca și personajul masculin. Femeile sunt egale bărbatului. Fiecare are un rol bine
definit și, se poate spune, egal în evoluția romanului”30
Agonia. Iubitul nedorit este alungat din casă de către tatăl Maitreyiei, care, profund
dezamăgit şi jignit de purtarea celor doi, ȋi scrie acestuia astfel:
Dumneata eşti străin, şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti capabil să consideri ceva
sacru ȋn viaţa dumitale, te rog să nu mai intri ȋn casa mea, nici să ȋncerci să vezi sau să
scrii vreunui membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou
şi, dacă ai vrea vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le
poate scrie unui necunoscut sau un funcţionar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de
această notă nimănui şi rupe-o după ce o vei citi. Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie

26
Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade, Univers, București, 2003, p.78
27
Mihai Gheorghiu, Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade, Eikon, Bucureşti, 2016, p. 435.
28
Mircea Eliade, Maitrey, ed.cit, p. 136
29
Mircea Eliade, Maitrey, Jurnalul Național, București, 2009, p. 133
30
Felicia Gherghina, Tipologia feminine în opera literară a lui Mircea Eliade, Scrisul Românesc, Craiova, 2007, p.
9
 evidentă, dacă ţi-a mai rămas cât de puţină minte ȋn nebunia dumitale. Ȋţi cunoşti
ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o!

Narendra Sen

Allan şi Maitreyi sunt nevoiţi să se separe, iar suferinţa provocată de această despărţire
este sfâşietoare pentru amândoi. Etapa ruperii este perioada cea mai neagră cu care se confruntă
personajul; înnebunit de durere, fuge în Himalaya, unde stă luni bune, despre care spune că au
fost „prea triste și prea senine pentru a le putea povesti” 31. Dacă ȋn prima versiune a romanului
(respinsă, de altfel, de comitetul editurii Cultura Naţională) Allan se sinucide, ȋn urma rupturii
de Maitreyi, ȋn versiunea pe care o cunoaştem acum cu toţii, bărbatul doar ȋşi imaginează o astfel
de soartă, gândul acesta acţionând pentru el ca un mecanism de adaptare la noua realitate: „Ca să
mă liniştesc, mă gândeam la moarte. [...] Gândul morţii era singura alinare.” 32. Rătăceşte pentru o
perioadă prin preajma oraşului, după care se retrage ȋntr-un bungalou din Himalaya. Stă singur,
rupt de lume, însă tânjește după tot ce înseamnă viața în Bhowanipore. Venirea tinerei Jenia
Isaac îl plictisește la început, dar, împins de dor și de suferință, Allan ajunge în brațele acesteia
pentru consolare, imaginându-și tot timpul că femeia pe care o posedă este Maitreyi, și nu străina
care i se dăruiește. Stând în mijlocul pustietății, începe să pună sub semnul întrebării lucrurile
care l-au îndemnat la o dezlipire de lume. După ce rămâne singur din nou, eroul se luptă cu zile
grele, pline de insomnii și zădărnicie, dar reușește să treacă peste, trezindu-se într-o dimineață
simțind că „scăpase de ceva greu, de ceva ucigător”33.
Maitreyi este silită de părinţi să recunoască aventura cu Allan, şi este bătută ȋn repetate
rânduri de aceştia: „Domnul Sen, care e o brută, a lovit-o peste faţă cu pumnii până a podidit-o
sângele. A leşinat ȋn odaia ei [...] Cât era leşinată, o stropeau cu apă, ca să ȋnvie, apoi, când se
deştepta, o băteau ca să spună”34. Disperată, se sacrifică atunci când, în numele iubirii, încalcă
toate normele după care trăise până atunci și se dăruiește unui vânzător oarecare, cu care rămâne
și însărcinată. Sora ei, Chabu ȋncearcă să se sinucidă, otrăvindu-se cu creolină, conştientă fiind
de răul cauzat ȋntregii familii, prin dezvăluirile sale: „Pe o foaie ruptă dintr-un caiet de şcoală,
Chabu scrisese ȋn bengali, cu cea mai frumoasă caligrafie a ei: «Dadà iubit, mă poţi ierta tu
vreodată? Nu ştiu cine m-a pus să spun; credeam că nu fac niciun rău spunând, căci nici voi nu

31
Mircea Eliade, Maitrey, ed.cit, p. 190
32
Mircea Eliade, Maitreyi, ed. cit., p. 180.
33
Mircea Eliade, Maitrey, Jurnalul Național, București, 2009, p. 204
34
Idem, p. 177.
faceţi rău iubindu-vă. Maitreyi suferă cumplit. Poţi s-o faci să nu mai sufere? Atunci unde e
dragostea voastră? Aş vrea să mor.»”35

Iubirea ca mit. Referindu-se la povestea de dragoste dintre Allan şi Maitreyi,

Perpessicius scria: „Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii”. 36
Pornind de la această opinie, am putea spune că Eliade o transformă pe Maitreyi Devi din
muritoare, ȋntr-o „zeitate” supremă ȋn literatura română şi universală, prin nectarul şi ambrozia
divine – talentul şi opera. „Ȋn India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne
sau domnişoare – de orice rang, de orice vârstă – nu pomeneşti numele ei de familie, ci adaugi
Devi după numele ei propriu. [...] Amănuntul acesta este semnificativ. India nu vede ȋn femeie
nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa” 37. Devi este termenul generic din limba
sanscrită care desemnează energia feminină, dragostea şi compasiunea.
Sfârşitul istoriei celor doi, ȋn schimb, este cel care diferă flagrant de cel al mitului. Ȋn
timp ce iubiţii din poveste au parte de un final fericit, reunindu-se, liberi de orice constrângere,
eroii din romanul lui Eliade experimentează contrariul – dezbinarea. Eliade a expus, prin
intermediul lui Allan povestea unei iubiri proverbiale, ȋn care Allan – dorinţa şi Maitreyi –
spiritualitatea şi-au ȋmpletit destinele pentru o scurtă, dar intensă perioadă de timp, dincolo de
toate obstacolele şi impedimentele societăţii. Iubirea lor nu s-a limitat la spaţiul casei sau al
Lacurilor, acolo unde ȋşi trăiau idila tinerească, pătimaşă, ci a depăşit graniţele terestre ale
oraşului Calcutta, ale Indiei, ale lumii ȋntregi, ridicându-se la rangul de mit, de poveste legendară
precum cea a cuplurilor Eros şi Psyche, Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda.
„Eliade este un învăţat şi un artist care «cunoaşte pasiunea dantescă a supranaturalului»,
aşa cum a spus Petre Ţuţea, subsumând, până la urmă, toate miturile unuia singur, cel din Tristan
şi Isolda, şi pe acesta ontologicului.”38. Legenda spune povestea unei iubiri incompatibile,
precum a descris-o şi Eliade pe cea dintre Allan şi Maitreyi, alte două nume ce nu pot fi rostite
separat, alt cuplu nemuritor. „Fiecărui timp probabil îi trebuie o carte frumoasă de iubire,

35
Idem, p. 176.
36
Perpessicius, în Postfaţă la Mircea Eliade, Maitreyi; Nuntă în cer, Minerva, 1986, ediţie îngrijită de Gabriel
Dimisianu, p. 337.
37
Mircea Eliade, India, ed. cit., p. 148.
38
Ion Neagoş, Mircea Eliade. Mitul iubirii, Paralela 45, Piteşti, 1999, p. 19.
Daphnis şi Cloe, Paul et Virginie. Maitreyi este această carte de iubire. Destinul l-a solicitat pe
Mircea Eliade să o scrie şi să ne-o dea. Vedeţi, destinul ştie să îşi aleagă oamenii.”39
Dragostea acestora va dăinui dincolo de existenţa lor fizică, dincolo de barierele şi
reperele spaţiale sau temporale; „Iubirea reprezintă o sursă ontologică de progres, în măsura în
care ea este efectiv unire, şi nu doar apropiere.”40
Iubirea ţine de simbolistica generală a unirii contrariilor, coincidentia oppositorum. Toate
existenţele, în afara lui Dumnezeu, sunt interconectate şi nu pot exista independente una de
cealaltă. Devenirea cosmică are loc datorită raportului de încrucişare şi echilibrare a acestor
contrarii. Dezvoltarea excesivă a unuia dintre contrarii aduce după sine reacţia imediată a
celuilalt, creşterea acestuia ȋn acelaşi timp cu retragerea celui din urmă; acest fenomen are loc
fără oprire, printr-o oscilaţie perpetuă între cele două „stihii”. Eliade vorbea despre semnificaţiile
identităţii contrariilor astfel:
Dintr-un anume punct de vedere, se poate spune că o parte din credinţele ce
implică coincidentia oppositorum trădează nostalgia unui Paradis pierdut, nostalgia unei
stări paradoxale în care contrariile coexistă fără a se înfrunta şi unde pluralităţile
configurează aspectele unei misterioase Unităţi. [...] La nivelul gândirii presistematice,
misterul totalităţii reflectă strădania omului de a accede la o perspectivă în care
contrariile se anulează, Spiritul Răului se dovedeşte stimulator al Binelui, Demonii apar
ca aspect nocturn al Zeilor. Faptul că aceste teme şi motive arhaice trăiesc încă şi ies la
iveală în lumea onirică şi imaginară dovedeşte că misterul totalităţii face parte din drama
umană.41

La o dramă personală asistăm şi noi prin intermediul romanului-jurnal Maitreyi:

„Pasiunea lui Allan şi a Maitreyiei este «eterna alergare» după mirajul imposibil, arderea pe
altarul Erosului neînduplecat.”42 Parcurgând romanul, suntem martorii „celui mai devastator
sentiment uman”43, ai unei iubiri ideatice, profunde, de un mare impact, dacă luăm în calcul
uriaşele diferenţe culturale. Conflictul se desfăşoară aici atât la nivel exterior, cât şi la nivel
interior. Allan şi Maitreyi sunt reprezentanţii a două culturi diametral opuse, însă fascinaţia lui

39
Mihail Sebastian, Mircea Eliade: Maitreyi, România literară, 6 mai 1933, reprodus în Mihail Sebastian, Jurnal de
epocă, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Cornelia Ştefănescu, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,
Bucureşti, 2002, p. 289.
40
Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, op. cit., p. 373.
41
Mircea Eliade, Mefistofel şi androginul, Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 115-116.
42
Şerban Cioculescu, Maitreyi, Adevărul, 29 aprilie 1933, reprodus în Mircea Handoca (editor), „Dosarul”
Mircea Eliade, vol. III, Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 33.
43
Pompiliu Constantinescu, Mircea Eliade: Maitreyi, „Vremea”, 21 mai 1933, reprodus în Pompiliu Constantinescu,
Scrieri, vol. II, ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu, cu o prefaţă de Aurel Felea, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1967, p. 499.
Allan pentru Maitreyi şi dorinţa de a desluşi misterele ascunse în spatele apariţiei sale fizice fac
ca romanul să aibă un final deschis.