Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

MIRCEA ELIADE – „SPIRIT AL AMPLITUDINII”

Motto:

„...În exil, pământul natal e limba, e visul, eu numai în limba română pot să visez...”

(Mircea Eliade)

1. Geneza

Mircea Eliade este un remarcabil scriitor român de talie universală. Romancierul, publicistul,
eseistul, filozoful și istoricul religiilor s-a născut pe data de 9 martie 1907, la București, orașul devenit
chiar datorită acestui fapt, cel mai important din lume.

Prin însuși numele său, Mircea <gr. „mir”=pace> și Eliade <gr. „Helios”=soare>, din care a
rezultat pace și lume, adică cosmos, Mircea Eliade reprezintă spiritul unui „cosmos”, univers creat
prin propria-i personalitate. Este cel de-al doilea fiu al Ioanei Stoenescu – Vasilescu și al căpitanului
Gheorghe Ieremia, care din admirație pentru Heliade Rădulescu, și-a schimbat numele în Eliade. Se
presupune că acesta ar fi principalul motiv pentru care personajele operelor sale își schimbă numele
(de ex: Marina, care voia să i se spună Zamfira, Lixandru sau prietenul lui Selim, care își schimbase
numele în Tunsu – personaje din nuvela „Pe strada Mântuleasa”). Așa cum afirmă în „Amintiri, I,
Mansarda”, M. Eliade este mândru de originile sale: tatăl, ofițer de infanterie, provenea din Tecuci,
iar mama era olteancă, deci a moștenit atât romantismul moldovenesc, cât și pragmatismul, analiza și
energia specifice zonei Olteniei de la părinții săi.

Își amintește foarte bine chipul bunicului, care-l lua cu el la cafenea în fiecare după-amiază, unde juca
table, precum și imaginea bunicii. Amândoi îi vor rămâne întipăriți în memorie până la sfârșitul vieții
sale. Mircea Eliade mai avea un frate, mai mare ca el cu un an, pe care-l chema Nicolae Remus și o
soră, Cornelia (Corina) care va veni pe lume la 4 ani după nașterea sa.

Datorită serviciului militar al tatălui său, care este mutat frecvent la mai multe garnizoane,
familia Eliade se găsește la Râmnicu-Sărat, la Cernavodă (1912-1914), apoi la București. Clasa I
primară o urmează la Cernavodă, apoi învață la Școala primară de băieți nr. 10 de pe strada
Mântuleasa, din capitală (1913-1917). Încă din primii ani de școală, Mircea Eliade este fascinat de
zoologie și istorie antică. Între anii 1917-1925 este elev al liceului Spiru Haret, pasionat de științele
naturale, dar, spre dezamăgirea părinților, rămâne în prima clasă de liceu, corigent la română,
franceză și germană.

Copil fiind, duminica obișnuia să meargă către mănăstirile din jurul Bucureștiului, prilej cu
care aduna tot felul de insecte, șopârle, broaște, etc. Urmărea fascinat ore întregi viața minusculelor
vietăți, care-i vor inspira articolul „Dușmanul viermelui de mătase” în „Ziarul Științelor populare și al
călătoriilor”, nr. 21,12 mai 1921, care a constituit debutul său literar. Elevul Eliade era pasionat de
asemenea de chimie și deoarece pensia tatălui său nu putea întreține familia, casa din str. Melodiei
este închiriată, viitorul scriitor este nevoit să locuiască împreună cu frații și părinții săi în cele două
camere de la mansardă. Acolo, într-una din odăi, Eliade va locui timp de 12 ani și tot acolo își
încropește primul laborator. Profesorul său de fizică și chimie, Voitinovici, văzând pasiunea tânărului
pentru chimie, îi încredințează cheia laboratorului liceului unde va încerca tot felul de experimente.

În clasa a IV-a de liceu, în anul 1921, scrie proza fantastică „Cum am descoperit piatra
filosofală”, trimisă la un concurs al „Ziarului științelor populare și al călătoriilor”, pentru care primește

1
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

premiul I. Apoi încearcă un fel de roman de aventuri intitulat „Călătoria celor cinci cărăbuși în țara
furnicilor roșii”, iar în vara anului următor apar în același „Ziar al științelor populare și al călătoriilor”,
ciclul „Convorbiri entomologice” și o serie de schițe sub titlul „Din carnetul unui cercetaș”. În același
an, pe lângă „Jurnal”, începe un roman fantastic „Memoriile unui soldat de plumb”. De menționat
este faptul că-și semnează lucrările cu pseudonimul Silviu Nicoară și M. Gheorghe.

În 1922 începe și proza autobiografică „Romanul adolescentului miop”, lucrare care va

rămâne neterminată și în care descrie cu lux de amănunte zilele petrecute în mansarda casei, însetat
de cunoaștere. În urma unei furtuni, un an mai târziu, pe când se afla cu barca pe Marea Neagră, i se
declanșează o fobie față de tunete, de fulgere, mai ales față de fulgere, căci în trecut, se aflase la un
pas de a fi trăsnit în Carpați, precum și o fobie față de furtună. În schimb, nu are fobie față de apă.

În timpul liceului învață limba italiană pentru a-l putea citi în original pe Papini, limba engleză
pentru a-l putea citi pe Frazer și începe studiul limbilor antice: ebraică, persană, sanscrită, etc.
Cămăruța sa din mansardă devine curând neîncăpătoare pentru manuscrisele sale, pentru
insectarele, ierbarele și colecția sa de mineralogie, pentru restul de laborator de chimie, precum și
pentru planșele sale cu hieroglife și basoreliefuri egiptene.

Elevul Eliade își neglijează școala, dar acest lucru este trecut cu vederea de către profesorii
săi datorită numeroaselor articole pe care le publică în diverse reviste („Orizontul”, „Foaia tinerimii”,
„Universul literar”, „Lumea”, „România literară”, „Știu tot”, etc.), dar mai ales datorită articolului
despre Nicolae Iorga, publicat în revista „Vlăstarul” care îi plăcuse marelui savant și care îi
impresionase pe profesori.

Ca membru al organizației „Cercetașilor” face excursii prin țară și are printre colegii săi pe
Haig Acterian, pe Constantin Noica, pe Barbu Brezianu, pe Al. Elian, pe N. Steinhardt care colaborau
la „Vlăstarul” – revistă lansată chiar de Mircea Eliade. În anul 1925, acesta serbează cu prietenii săi
tipărirea articolului cu numărul 1000.

Deși urmează cursurile secției reale, nu excelează la matematică și nici la germană, este
conștient că nu are nici o tangență cu științele, în schimb își descoperă vocația de scriitor.
Adolescentul Mircea Eliade are mari țeluri idealiste, are o voință de neclintit și o poftă pentru citit
nemaiîntâlnită. Emil Cioran afirmă că Eliade a pus cărțile mai presus chiar decât zeii în ciuda faptului
că viitorul scriitor suferea de o formă de miopie galopantă .

După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1925), urmează cursurile universitare la Facultatea de
Litere și Filosofie, unde este dezamăgit de profesorii P.P. Negulescu și Constantin Rădulescu-Motru,
atras de Mircea Florian și impresionat de profesorul Nae Ionescu. În ianuarie 1926, se îngrijește și
scoate primul număr al ”Revistei universitare”, în care, printre altele, publică un articol despre Ionel
Teodoreanu precum și o critică a primului volum din „Essai de Synthèse de l’histoire universelle” a lui
Nicolae Iorga, iar în luna noiembrie devine redactor la publicația „Cuvântul”.

În timpul facultății publică peste 200 de studii, eseuri literare și filozofice, călătorește foarte
mult, mai întâi pleacă în Italia (1927), unde îl întâlnește pe Giovanni Papini, care are o influență
deosebită asupra tânărului Eliade, apoi vizitează diferite orașe ale lumii.

2. India

În timpul vizitei sale la Roma, Eliade citește „A History of Indian Philosophy” a profesorului
Surendranath Dasgupta și se hotărăște să plece în India. Continuând să publice numeroase articole în
ziarul „Cuvântul”, călătorește în Austria și Elveția (iulie-august 1927) și reușește să câștige un concurs
pentru o bursă la Geneva, iar cu banii economisiți își cumpără cărți.

2
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

Pe data de 6 septembrie apare primul articol din seria de 12 articole intitulate „Itinerariu
spiritual”, iar spre sfârșitul toamnei vorbește pentru prima dată în public la o conferință pe tema
„Romantismului”. Din aprilie până în iunie 1928, merge la Roma, unde își petrece majoritatea
timpului la Biblioteca Universității citind, studiind, scriindu-și teza de licență sau articole pentru
„Cuvântul” și pentru presa italiană.

În luna octombrie a aceluiași an este licențiat în filozofie la Universitatea din București, având
ca teză filozofia Renașterii. Urmează o scurtă călătorie în Egipt, în noiembrie, apoi în decembrie
debarcă la Colombo, prilej cu care vizitează Ceylonul. Tot în decembrie, mai exact pe data de 21 a
lunii, îl întâlnește pe Dasgupta în Biblioteca Societății Teosofice din Adyar. La numai 5 zile de la
întâlnirea cu profesorul Dasgupta, Mircea Eliade sosește la Calcutta, unde se stabilește la pensiunea
anglo-indiană a doamnei Perris, din Ripon Street, 82.

Începând cu acest moment crucial în viața sa, viitorul erudit, Eliade, își completează studiile
în India, unde are posibilitatea să studieze îndeaproape cultura orientală la Universitatea din
Calcutta, grație unei burse acordate de maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar căruia
îi expediase mai mult în glumă – se spune – o scrisoare, în care îi solicita o bursă pentru a studia
sanscrita și doctrinele hinduse.

În august 1929 termină de scris romanul „Isabel și apele diavolului”, îl trimite în țară spre a fi
citit de Haig Acterian, Mircea Vulcănescu și Ionel Jianu. Aici se glumește pe seama specializării lui
(vezi titlul romanului), iar adversarul său, Oscar Lemnaru, spune mai în glumă, mai în serios, că
„Mircea Eliade ne-a „hindus” în eroare.” În timpul șederii sale la Calcutta, îl cunoaște pe
Rabindranath Tagore, mentorul spiritual al fiicei lui Dasgupta în Shantiniketan, apoi din prima lună a
anului următor, se mută în casa profesorului, unde cunoaște pe fiica acestuia, pe Maitreyi, de care se
îndrăgostește.

Nicolae Iorga, pe atunci ministru al Instrucțiunii, îi prelungește bursa de 180 de lire pe an, iar
Dasgupta îi dictează cartea sa despre „Upanișade”.

Aflând povestea de dragoste dintre Eliade și Maitreyi, tatăl acesteia își dă afară din casă
discipolul. După despărțirea bruscă de Maitreyi (18 septembrie 1930) se refugiază până în martie
1931 în câteva mănăstiri din Himalaya, la Svargashram, Rishikesh. Aici locuiește într-o cameră mică și
întunecată, nu are nici lampă și nici măcar o lumânare, singurul obiect de mobilier e un pat de lemn
acoperit cu o pătură de bumbac, după cum mărturisește Eliade în publicația „Vremea”. Îl are ca
mentor pe Swami Shivenanda cu care se scaldă ritualic în fiecare dimineață în apele Gangelui. După
numai trei luni, se obișnuiește cu programul riguros al mănăstirii, citește texte sanscrite, practică
meditația, yoga, scrie articole pentru „Cuvântul”, lucrează la teza de doctorat și în același timp, la
„Lumina ce se stinge”.

În scurt timp se întoarce la pensiunea doamnei Perris din Calcutta, lucrează în continuare la
proiectele sale, învață limba tibetană și începe să studieze etnografia Asiei orientale. În luna august
vizitează delta Gangelui, iar în decembrie părăsește India, în urma scrisorii trimise de către tatăl său,
care îl înștiințează că trebuie să se prezinte la încorporare pentru a-și îndeplini serviciul militar.

Pe 16 ianuarie 1932 are loc prima conferință susținută de Mircea Eliade din cele 50 de
conferințe rostite la Radio București. Tot în această perioadă începe și colaborarea la ziarul
„Vremea”, iar până în noiembrie, cărturarul își face stagiul militar într-un regiment de artilerie
antiaeriană, din apropierea capitalei, mai exact în Ghencea. În luna martie, grație intervenției lui
Constantin Rădulescu Motru, obține o permisie de o lună pentru a-și întocmi teza de doctorat, apoi

3
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

este mutat la Marele Stat Major, la biroul traducătorilor, unde traduce diverse articole apărute în
revistele militare italiene și americane.

În același an apare prima sa carte de eseuri intitulată „Solilocvii” la Editura Cartea cu semne și
participă la reuniunile Asociației Forum. În mai 1933, la numai 26 de ani devine celebru datorită
publicării romanului „Maitreyi” la Editura Cultura Națională. Cartea a fost premiată de către comisia
din care făceau parte: Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, George Călinescu și Șerban
Cioculescu.

În luna iunie obține doctoratul în filozofie cu teza intitulată „Istoria comparată a tehnicilor
Yoga” pentru care i se atribuie „Magna cum laude” și pe care o va publica trei ani mai târziu. O
perioadă îmbrățișează cariera didactică, ca profesor suplinitor pe catedra de filosofie a Universității
din București, colaborează la numeroase reviste, publică literatură și este numit asistent la Catedra
de metafizică și Istorie a logicii lui Nae Ionescu, moment în care își deschide cursul cu o temă inedită
„Problematica răului în filosofia indiană”.

Eliade îl urmează pe maestrul său, Nae Ionescu, considerat un Socrate al spiritualității

române și avându-i drept modele pe Eminescu, pe Hașdeu, Pârvan, Iorga. Este influențat de
asemenea de prietenii săi, Lucian Blaga și Nechifor Crainic. Călătorește în Italia pentru a se specializa
în limbile persană și ebraică, iar până în anul 1934 semnează articole, la „Credința” cu pseudonimul
Ion Plăieșu. În luna ianuarie 1933 face parte din Comisia Fundațiilor Culturale pentru premierea
scriitorilor tineri alături de Tudor Vianu, Șerban Cioculescu și Petre Comarnescu. Această comisie va
acorda premiul de debut următorilor scriitori care aparțin generației de aur a literaturii române:
Constantin Noica, pentru opera „Mathesis sau despre bucuriile simple”, Emil Cioran –„Pe culmile
disperării” și Eugen Ionescu – „Nu”.

În anul 1934 Eliade se căsătorește cu Nina Mareș (Jana Nicolița) și publică patru cărți: un
volum de articole – „Oceanografie”, o carte de amintiri – „India” și două romane „Întoarcerea din rai”
(Editura Națională S. Ciorniei) și „Lumina se stinge” (Editura Cartea Românească). Se implică în
diverse activități culturale, călătorește la Berlin, în scopul documentării la Sdadtbibliothek și publică
studiul „Alchimia asiatică” (1934 Editura Cultura Poporului), un jurnal intim despre experiența
indiană intitulat „Șantier” (Editura Cugetarea) și romanul în două volume „Huliganii” (Editura
Națională S. Ciornei).

În prima lună a anului 1936 susține un seminar asupra cărții a XII-a din „Metafizica” lui
Aristotel, începe să fie cunoscut și în străinătate după traducerea tezei de doctorat în limba franceză,
„Yoga Essai sur les origines de la mystique indienne” (Librairie orientaliste Paul Genthner), apare
romanul fantastic „Domnișoara Christina” la Editura Cultura Națională și primește premiul Societății
Scriitorilor Români. Editura Fundațiilor regale publică „Scrieri literare, morale și politice” a lui B. P.
Hașdeu sub îngrijirea lui Mircea Eliade (1937),

În același an este acuzat în mod absurd de pornografie datorită romanului „Domnișoara

Christina”, îndepărtat din cadrul Facultății de Litere și Filosofie, arestat și închis în lagărul de la
Miercurea-Ciuc pentru că s-a declarat un susținător al mișcării legionare.

Mircea Eliade se alătură activistului Petru Comarnescu care se întorsese din Statele Unite și
împreună cu alți activiști formează gruparea „Criterion” (1932-1934). Această grupare este
constituită dintr-o serie de simpozioane și manifestări cultural-artistice, având ca scop prezentarea și
discutarea principalelor probleme și fenomene filosofice, culturale, religioase, artistice, politice și
științifice ale timpului. În cadrul acestor discuții se amintesc nume cunoscute precum Lenin, Chaplin,
Mussolini, Freud, Ghandi, etc. Se poate spune, deci, că gruparea „Criterion” este „pentru Eliade un

4
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

excelent spațiu de antrenament în sensul unei interdisciplinarități ca versiune modernă a spiritului

enciclopedic și integrator renascentist” .

Atât Mircea Eliade, cât și gruparea din care face parte promovează impunerea spiritualității și
a creației de grup, le cere contemporanilor săi să refuze pesimismul, panica, „defetismul”, frica de
neant, haos și efemer printr-un iraționalism creator...Eliade este unul din animatorii Criterionului și
devine pentru mulți tineri idol și purtător de cuvânt al generației; activitățile sale se înmulțesc – este
prezent în cercul ocult din casa lui Mircea Vulcănescu, în care se mai află Tudor Vianu, Emil Cioran,
Ionel Gherea, Constantin Noica, Ion Anastasescu-Floriu și alții ...

Semnează 12 foiletoane sub titlul „Itinerariu spiritual” în „Cuvântul” lui Nae Ionescu. Aceste
foiletoane au fost considerate drept un program al generației sale, nu se declară adept al dreptei
spiritualiste, pentru că, de fapt, el dorește înnoirea „României Mari”. Își face prieteni și evrei precum
Mihail Sebastian și devine editor, îngrijind „Roza vânturilor” (1936) - culegere de articole publicate de
Nae Ionescu în „Cuvântul”.

Mircea Eliade este un bun filolog, dovadă fiind ediția critică a unor texte, volume de „Scrieri
literare morale și politice” ale lui Bogdan Petriceicu – Hașdeu, pentru care Comitetul Societății
Scriitorilor Români îl sărbătorește pe Eliade. În această perioadă Mircea Eliade ține conferințe
radiofonice, traduce o versiune a „Revoltei în deșert”, scrisă de colonelul Lawrence. Deși este foarte
prezent și activ în viața literară, el consideră că acești ani nu semnifică altceva decât „risipirea
energiei în acte neesențiale, în tradiția deplânsă a cărturarilor și artiștilor locali din secolul 19.
„Destinul meu” îmi cerea să trăiesc paradoxal, în contradicție cu mine însumi și cu epoca mea,
silindu-mă să exist concomitent în „Istorie” și dincolo de ea; să fiu viu, prezent în evenimente și
totodată inactual, ocupându-mă de lucruri și probleme desuete, extraistorice, să asum modul
românesc de a fi în lume și totodată să trăiesc în universuri străine, depărtate, exotice; să fiu în
același timp „autentic bucureștean” și om universal”. Nu les extrêmes me touchent - ci coincidentia
oppositorum (apud „Memorii” de Mircea Eliade) . În continuare, s-au înregistrat cca 60 de articole cu
tema definirii românismului, dar și a viziunii proprii, care au constituit baza unei cărți intitulată
„România în eternitate” apărută la data de 13.X.1935 în publicația „Vremea”.

În iulie 1937 îl vizitează pe Lucian Blaga, în Berna, nu înainte de a face un mic popas la
Veneția. Întâlnirea dintre cei doi rămâne în istorie prin publicarea convorbirii cu Blaga într-o pagină
din ziarul „Vremea”. Tot în acest an apare volumul „Cosmologie și alchimie babiloniană” (Editura
Vremea), iar Editura Națională S. Ciornei tipărește volumul „Șarpele”. Un an mai târziu ține cursuri la
Universitate pe diferite teme: „Simbolismul religios”, „Istoria budismului”, iar în luna decembrie
apare opera „Nuntă în cer” la Editura Cugetarea.

3. Exilul

Emil Cioran afirma că Eliade era o persoană refractară nihilismului, care ignora atracția lenei,
a plictiselii, a vidului și chiar a remușcării, de asemenea Eliade era un spirit deschis valorilor spirituale,
dar și a tot ceea ce face posibilă trecerea în eternitate a ființei umane. Tipul lui de personalitate este
considerat un factor de tulburare în perioada instaurării dictaturii regale (1938).

În același lagăr în care este repartizat M. Eliade se găsesc și Zelea Codreanu, Nae Ionescu,
Dragoș Protopopescu, Radu Gyr, Mihail Polihroniade, Radu Budișteanu.

Mircea Eliade a aparținut unui grup legionar condus de Petre Țuțea și a fost considerat capul
teoretic al legionarismului chiar de către Zelea Codreanu. Se spune că, în lagăr, ar fi scris o dramă cu
subiect legionar care va fi atribuită scriitorului Partenie în „Noaptea de Sânziene”.

5
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

În primăvara anului 1939 apare primul volum din revista „Zamolxis” la Paris, iar în toamna
aceluiași an, volumul de eseuri „Fragmentarium” publicat la Editura „Vremea”. Urmează o retragere
discretă din viața publică, în timp ce la Paris apare cel de-al doilea volum din „Zalmoxis” (1940).

Pe data de 10 aprilie, în același an, este numit atașat de presă la Legația română din Londra,
de către Constantin C. Giurescu, iar la Editura Socec sunt tipărite nuvelele fantastice „Secretul
doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore”. În octombrie începe să scrie romanul „Viața nouă”,
pe care-l va abandona. Cu ajutorul lui Alexandru Rossetti trece de la Londra, la Lisabona (1941-1944),
unde îl prinde sfârșitul războiului, iar în septembrie 1945 se mută la Paris. Aflat la Lisabona, pe post
de consilier cultural este plăcut impresionat de capitala Portugaliei, pe care o va descrie în „L’épreuve
du labyrinthe.” Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Editions Pierre Belfond, 1978, Paris.

În țară, pe scena Teatrului Național are loc premiera „Iphigeniei” de Mircea Eliade, sub
îndrumarea scenaristului Ion Șahighian. În distribuție se află actorii: Aura Buzescu, Lilly Popovici,
Clody Berthola, Gh. Calboreanu, Mihai Popescu, Ovid Brădescu, D. Sireteanu, Toma Dimitriu și alții.

În cursul anului 1942, Mircea Eliade are numeroase întrevederi și convorbiri cu Ortega y
Gasset și Eugenio d’Ors, care îi apreciază atât lucrările filosofice, cât și cele literare. Aceștia îi devin
prieteni scriitorului Eliade, pe care îl admiră enorm. În luna decembrie începe redactarea romanului
„Apocalips” la care va renunța definitiv în primăvara anului 1944. O parte din capitolele romanului
abandonat le va utiliza în „Noaptea de Sânziene”. Tot în perioada în care locuiește la Lisabona,
publică studii și eseuri, precum „Mitul reintegrării”, „Salazar și revoluția din Portugalia” (1942),
„Comentarii la legenda Meșterului Manole” și „Insula lui Euthanasius” (1943).

După încheierea războiului nu se mai întoarce în țară, în noiembrie 1944 rămâne văduv, iar
România intră sub dictatură comunistă. Despre moartea Ninei Mareș scrie: „așa cum se aștepta, a
murit încă tânără. Ultimul ei an de viață a fost deosebit de penibil nu numai datorită bolii, ci mai ales
îi era teamă să nu cumva să aflu că avea cancer. A implorat pe doctori, familia mea, prietenii mei de
la București și de la Lisabona să nu-mi spună nimic de frica suferinței sau a neliniștii pe care aș avea-o
în privința ei, ceea ce m-ar fi împiedicat să lucrez. Spre surprinderea tuturor, secretul a fost bine
păzit. Am aflat adevărata natură a bolii cu câteva zile înaintea morții ei.”

În septembrie 1945, neputând să se întoarcă în țara ocupată de sovietici, de teama

represaliilor pentru trecutul său de „dreapta”, Eliade ajunge la Paris împreună cu Giza, fetița soției
sale, Nina. Două luni mai târziu, ține un curs la L’École des Hautes Études, în urma invitației
profesorului Georges Dumézil. Cursul conține primele trei capitole ale viitorului tratat de „Istorie a
religiilor”. Viața la Paris nu este ușoară, locuiește într-o cameră mizeră de hotel din Cartierul latin și
are parte de diverse privațiuni - uneori este încercat de lipsa hranei, moment în care recurge la
conservele aduse din Portugalia, deseori lucrează câte 12-14 ore pe zi pentru a se acomoda cu noua
limbă.

În anii ce urmează, Mircea Eliade se face cunoscut în lume ca istoric și filozof al religiilor, ține
cursuri și conferințe la Universitățile din Sorbona, Roma, Padova, Strasbourg, München, Feriburg,
participă la Congresele Orientaliștilor și de Istorie a Religiilor, colaborează la diferite Enciclopedii
Universale. De asemenea, întreține vizite și îndelungi discuții cu personalități românești aflate la
Paris: Elena Văcărescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Colaborează la revistele
„Critique”, „Revue de l’Histoire des religions”, „Comprendre”, „Paru”.

Pe data de 8 februarie, în prezența lui Georges Dumézil și a tibetanistei Marcelle Lalou, își
începe cursul la L’École des Hautes Études. În toamna aceluiași an începe să lucreze la piesa de teatru
„Aventura spirituală”, care va rămâne neterminată. În martie anul următor primește din partea lui

6
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

Joachim Wach, profesor la Universitatea din Chicago, invitația de a ține cursuri sau lecții la secția de
Istorie a Religiilor de la facultatea sa.

În mai 1948 apare la Paris cartea „Tehniques du yoga” la Editura Gallimard, prilej cu care
Louis Renou îi scrie: În masa literaturii insipide sau false relativ la yoga, ați reușit primul să scrieți o
carte exactă, bine documentată, temeinic gândită. În vara aceluiași an ține provizoriu locul unui
funcționar belgian de la UNESCO și începe un studiu asupra tinereții lui Balzac, în care își propune să
facă o analiză a operei sale, studiu care va rămâne nedefinitivat.

Din ianuarie 1949 se găsește în vitrinele pariziene „Tratatul de Istorie a Religiilor” la editura
Payot, apoi în iunie Mircea Eliade începe să scrie romanul „Noaptea de Sânziene”. Călătorește în
Italia și publică unul dintre cele mai îndrăgite eseuri: ”Le Mythe de l’éternel retour” (colecția „Les
Essais XXXIV” , Edition Gallimard), care rezultă dintr-un ciclu de conferințe ținute la École Pratique
des Hauts Études. De obicei, prelegerile sale sunt urmărite de 3-4 studenți și câțiva provocatori, care
nu țin cont de faptul că Mircea Eliade și-a abandonat trecutul și-l instigă cu întrebări legate de relația
cu căpitanul Zelea Codreanu, cum a fost cazul lui Lucică Goldman- viitorul sociolog. Propunerea de a i
se face o catedră la Hautes Études este abandonată atunci când i se cere avizul Legației române
condusă de matematicianul Simion Stoilov, apoi i se refuză o bursă solicitată de Centre de la
recherche scientifique, astfel că în 1947 se vede nevoit să-și vândă hainele și lucrurile pentru plata
chiriei. Abia în 1950 i se oferă o bursă Bollingen și se căsătorește cu Christinel Cotescu, sora Lizettei
Perlea. Desfășoară o bogată activitate internațională de conferențiar, fiind invitat la numeroase
universități, congrese și seminare. Dintre acestea, amintesc Collège Philosophique, unde ține
conferința despre „Structura miturilor” și „Mitul în lumea modernă”, Universitatea din Roma, unde
este invitat de Petazzoni și unde vorbește despre „Șamanism”, iar la Institutul Oriental răspunde la
invitația lui Tucci și conferențiază despre „Tantrism și șamanism”. În august ține prima conferință
„Eranos” la Ascona, unde Eliade îi întâlnește pe C.G. Yung, G. Von Leeuw, Joachim Wach, Louis
Massignon, apoi în septembrie participă la Congresul Internațional de Istorie a Religiilor organizat la
Amsterdam. În același timp apare la Editura Gallimard sub titlul „La nuit Bengali” – traducerea
franceză a romanului „Maitreyi”, considerat de Gaston Bachelard drept o mitologie a voluptății.

Aflat încă printre exilați, Eliade este unul dintre inițiatorii Asociației Culturale Mihai Eminescu
(1948) ai Centrului de cercetări din Paris, iar semnătura sa apare pe foarte multe publicații. Urmează
publicarea „Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase” (1951) și a lucrării „Images et
symboles” (1952). În anul 1954 termină de scris romanul „Noaptea de Sânziene” și publică la editura
Payot lucrarea „Le yoga. Imortalité et liberté”. Un an mai târziu, „Noaptea de Sânziene” este tradusă
în limba franceză și publicată sub titlul „Forêt interdite”.

Cartea, considerată de Eliade capodopera lui literară, va apărea în limba română abia în 1971,
într-o editură a exilului, fiind publicată în România abia în anul 1991, sub îngrijirea lui Mircea
Handoca, devotatul bibliograf al lui Eliade.

Aflat la Florența (1957), într-o însemnare de jurnal trage o concluzie foarte importantă: a
părăsit țara la 33 ani, vârstă considerată de autor simbolică, cu părerea de rău că nu a putut lua cu el
nici cărți, nici manuscrise, nici notițe, ci a plecat cu mâinile goale. Deși aflat în străinătate, Eliade era
foarte bine informat în privința situației politice a României. El știa că România va pierde războiul și
considera că acesta fusese deja pierdut înainte de a începe, odată cu pierderea teritoriilor românești
anticipată de înțelegerea secretă sovieto-română dintre Nicolae Titulescu și P. Litvinov. Mircea Eliade
se consolează cu ideea că tot ceea ce i-a aparținut și a rămas în țară aparține României abandonate:
Va renunța la trecut pentru a putea afirma că trecutul a renunțat la el și vede un posibil nou început

7
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

- renașterea. Dar nu pierde numai cărțile din România, ci și cele aproximativ 500 de volume pe care le
avea în Anglia și pe care scriitorul le considera drept rare și scumpe.

În perioada 21-28 aprilie 1952 ține Conferințe la Universitatea din Lund, Suedia, asupra
șamanismului, îl cunoaște pe Alf Lombard, ține un curs de limba română la Institutul de Studii
Romanice din Lund. În luna iunie se reîntoarce la Ascona unde prietenia cu psihanalistul Yung devine
mai strânsă și unde îi va lua un interviu care va fi publicat în luna octombrie în „Combat”. În
septembrie 1953 este invitat să conferențieze în cadrul celebrelor „Rencontres internationales de
Genève”, unde Franța va fi reprezentată de către François Mauriac și de Robert Schumann.

Pe data de 25 aprilie 1955, la Congresul de Istorie a Religiilor, Joachim Wach îl invită pentru
anul următor la Chicago. În luna iulie a aceluiași an termină de scris nuvela fantastică „Fata
căpitanului”, iar în august începe o lungă povestire, „Pe strada Mântuleasa”, care îl pasionează: Ajung
să scriu către opt până la nouă ore pe zi, ca în tinerețe. Mă scufund pe nesimțite într-o mitologie
bucureșteană, în hibernare de 15 ani.

Anul următor redactează capitolul „Littérature orale” din „Histoire des Littératures,
Éncyclopédie de la Pleiade” sub redacția lui Raymond Qeneau (Editions Gallimard, Paris) și se
tipărește la Paris volumul „Forgerons et alchimistes” (Editions Flammarion).

4. S.U.A.

Deși românii considerați adepți ai dreptei interbelice nu aveau acces în America, în anul 1956,
când este numit profesor de Istoria religiei la Universitatea din Chicago, pleacă în Statele Unite. Mai
întâi este „visiting professor” (1957), apoi devine titular al catedrei de Istorie a Religiilor la
Universitatea din Chicago. Va rămâne aici până la moarte, continuând să-și petreacă însă o parte a
anului la Paris. Acum, apare în limba germană versiunea originală din „Sacrul și Profanul”, traducerea
în franceză va fi publicată în anul 1965.

Cu toată celebritatea, Mircea Eliade își deplânge soarta Am descuiat valiza cu cărți și
manuscrise și am căutat dosarul cu note pentru conferințele „Eranos”. Pentru a câta oară
îngenuncheam în fața acestei valize, căutând printre caiete și cărți, scoțând dosarele unul câte unul,
terorizat la răstimpuri de gândul că tocmai notele de care aveam nevoie ar fi putut fi lăsate într-unul
din locurile pe unde am trecut în ultimii ani, în pivnița din Rue Duchene sau sus, în biblioteca
Jacquelinei, la Val d’Or sau la Chicago.

Mă revăd acum o lună în apartamentul Lizettei, la New York, acum două săptămâni în cabina
îngustă de la „Liberté”, apoi din nou la Collège Sainte Therèse, îngenunchind în fața aceleiași valize ca
s-o pregătesc pentru lucrul de vară. Și deodată îmi dau seama ce-am ajuns: un nomad, un wandering
scholar. Nu mai am nicăieri, într-o casă, o odaie a mea. Locuiesc pe unde pot, la cine mă poftește, la
rude, la prieteni sau la oameni de omenie [...] Dar mai mult decât toate mă întristează faptul că,
pentru multă vreme încă nu voi mai putea scrie și citi în voie. Visez uneori la o lungă, nesfârșită vară,
în care să mă las deșteptat în fiecare dimineață de bucuria că ziua va fi numai a mea, că voi putea,
dacă vreau, s-o risipesc sau s-o mistui întreagă într-o carte.

În august 1957 ajunge la Veneția, apoi în septembrie ia parte la München, la Congresul

Orientaliștilor. Între timp i se tipărește la Paris volumul „Mythes Rêves et Mystères” în colecția de
eseuri a Editurii Gallimard. În luna ianuarie a anului următor își deschide cursul la Universitatea din
Chicago, de care este foarte încântat, deoarece aici găsește într-un spațiu restrâns tot ceea ce are
nevoie: o bibliotecă vastă, Institutul Oriental, cu numeroase arhive, un muzeu și mai ales marii
specialiști ai orientalismului. Ceea ce nu prea îi place este orașul, care i se pare istoricului „negru”. În

8
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

lunile ce urmează se întoarce la Paris, apoi călătorește în Japonia, împreună cu soția și participă la
Congresul Internațional de Istorie a Religiilor de la Tokyo, întorcându-se la Chicago prin Hawaii și San
Francisco.

În anul 1959 termină de scris nuvela fantastică „La țigănci”, ține un seminar la Universitatea
din Chicago intitulat „Psihologia și istoria religiilor” și apare volumul „Naissance mystique. Essay sur
quelques types d’initiation” la aceeași Editură Gallimard. Pe data de 24 iulie 1960 începe redactarea
„Amintirilor”, iar în septembrie participă la Congresul de Istorie a Religiilor de la Marburg. Un an mai
târziu, înființează împreună cu Ernest Junger revista „Antaios”. Începând de acum și până la moartea
sa, Mircea Eliade este conducătorul publicației „History of religions” împreună cu J. M. Kitagawa și
Charles Long. Doi ani mai târziu, la Paris, apare volumul „Pañtajali et le Yoga”, iar în 1963, Ed.
Gallimard publică „Asptects du mythe” și profesorul Thomas Y. Alitzer – monografia „Mircea Eliade
and the Dialects of the Sacred”. În același timp, la Madrid, apare în limba română în colecția „Destin”
condusă de George Uscătescu, volumul „Nuvele”, Eliade devine președinte pentru American Society
for Study of Religions, apoi este ales membru al Academiei Regale Belgiene.

În 1964, colaborează la Encyclopaedia of World Art (New York), iar Universitatea din Chicago
îi conferă titlul de „Sewele L. Avery Distinguished Service Professor”. Anul următor se tipărește la
Paris volumul „Le sacré et le profane” și ține la Colegiul din Mexico City un curs asupra religiei
indienilor. Pe data de 10 februarie 1966, un articol din ziarul „Times” îl numește „savant al
simbolurilor”, iar în luna mai devine membru al Academiei Americane de Arte și Științe. În același an
primește titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale, în timp ce la Madrid apare primul
volum din „Amintiri” - „Mansarda”. Mircea Eliade este impresionat de ceremonialul proclamării
distincției, citându-l pe Kingman Brewster jr. – prezidentul ceremoniei: Aparțineți universului. În
prima dumneavoastră tinerețe ați călătorit din Europa spre înțelepciunea interioară a Estului și după
ce ați sondat esența spiritualității hinduse ați muncit pentru a reda Estul mai inteligibil Vestului.
Venerând marile mistere exprimate în mit și simbol ați contribuit la găsirea unui limbaj uman al
adevărului veșnic. Yale vă conferă gradul de Doctor Honoris Causa.

Un an mai târziu colaborează la Enciclopedia britanică; apare la Londra și concomitent la New

York impresionantul tratat „From Primitives to Zen. A Thematic Sources book on the History of
Religions” la Editura Harper and Row.

Istoricul religiilor este din ce în ce mai prezent la întâlniri internaționale și evenimente

culturale, împărțindu-și timpul între Chicago și Paris, unde publică în limba română nuvela „Pe strada
Mântuleasa”. Eliade nu și-a uitat țara, deși trăiește printre străini, el scrie în presa exilului, este
ospitalier cu orice scriitor român care vrea să-l cunoască, de asemenea corespondează cu persoane
private și oficiale din România. La București, în „Luceafărul” apare interviul pe care Marin Sorescu i-l
ia lui Mircea Eliade (17 august 1968), în timp ce Universitatea din Windsor (Canada) îi acordă medalia
de aur „Christian Culture Award” pe anul respectiv.

Anii ce urmează sunt deosebit de fructuoși pentru Mircea Eliade, astfel că primește titlul de
Doctor Honoris Causa din partea mai multor Universității de renume mondial: La Plata – Argentina,
Ripon College (1969), Loyola Chicago (1970), Colegiul din Boston (1971), Lancaster (1975), Sorbona
(1976), Washington (1985), etc.

În timpul călătoriei în Argentina este considerat profesor extraordinar al Școlii de Studii

Orientale a Universității din Buenos Aires, în timp ce la Chicago apare sub îngrijirea lui J. M. Kitagwa și
Charles Long, volumul „Mit și simbol. Studii în onoarea lui Mircea Eliade”, iar Editura pentru

9
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

Literatură din București tipărește două volume din beletristica lui Eliade: „Maitreyi. Nuntă în cer”, cu
o prefață de Dumitru Micu și antologia de proză fantastică „La țigănci și alte povestiri”.

Eliade devine membru corespondent al Academiei Britanice, călătorește în Suedia și în

Norvegia, unde participă la Congresul Internațional de Istorie a Religiilor din Stockholm. Între timp, la
Paris, la Editura Payot apare „De Zamolxis a Gengis-Khan”- o sinteză amplă asupra miturilor geto-
dace și a capodoperelor folclorului românesc.

În iunie 1971 apare la Paris în limba română „Noaptea de Sânziene” la Editura Ioan Cușa,
precum și eseul „La nostalgie des origines” la Editura Gallimard. De asemenea, în ziarul
„Contemporanul”, la București, se publică interviul luat de către Adrian Păunescu lui Mircea Eliade.
„Scriu în limba română, limba în care visez” afirma scriitorul în acest interviu. În acest an pe data de
17 mai primește titlul de Doctor Honoris Causa la Colegiul Law Salle din Philadelphia și la distanță de
numai 4 zile este onorat cu aceeași distincție de către Colegiul Oberlin. Un an mai târziu, Mircea
Eliade devine corespondent al Academiei Austriece de Științe - clasa de filosofie și istorie din Viena,
apoi călătorește în Finlanda unde ia parte la Colocviul de Istorie a Religiilor din Turku.

Cărțile sale se tipăresc într-un ritm precipitat pe cele două continente (Europa și America).
Astfel la Editura Gallimard apare primul volum din jurnalul lui Eliade, „Fragments d’un journal, 1945-
1969”, volumul al II-lea va apărea în 1978, iar al III-lea în 1986.

În 1974, „Manuscriptum” tipărește piesa lui Mircea Eliade „Iphigenia”, devine membru al
Academiei Belgiene (1975), în timp ce la Editura Harper Colophon Book din New York apare volumul
„Myths, Rites, Symbols”.

Istoricul și filosoful român continuă lecțiile la Chicago, orașul său adoptiv, în care va locui
până la sfârșitul vieții. Este foarte pasionat de seminariile pe care le ține în cadrul Universității din
Chicago, nesocotind de cele mai multe ori noțiunea timpului.

În 1976 i se tipărește un alt volum în limba engleză, „Ocultism, Withcraft and Cultural
Passion. Essays în Comparative Religions”, Chicago-London și apare primul volum al monumentalei
opere „Histoire des croyances et des idées religieuses” la Editura Payot din Paris, pentru care
primește din partea Academiei Franceze premiul „Bordin”.

Un an mai târziu, pe data de 18 februarie citește la Academia Belgiană discursul inaugural

despre Martha Bibescu, strălucit elogiu adus culturii românești și tot în acest an se tipărește la Paris,
în românește, volumul de nuvele fantastice „În curte la Dionis (Caietele inorogului IV)”.

Mircea Eliade este din ce în ce mai recunoscut și mai apreciat de către elita societății,
primește la Paris „Legiunea de onoare”(1978), este distins cu medalia de aur „Christian Culture
Award”, cu premiul „Dante Alighieri” la Sorbona, i se înmânează „Cordonul Legiunii de Onoare”
(1984), iar Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade, Catedrei de Istorie a Religiilor
(1985).

În decembrie 1978, apare la Editura Univers volumul „Aspecte ale mitului”, tradus de către
Paul G. Dinopol, cu o prefață de Vasile Nicolescu, nuvela „Șarpele”, este publicat în limba franceză
sub numele „Andronic et le serpent” (Editura L’Herne) și tot în acest an, este tipărit volumul de
convorbiri cu Claude-Henri Rocquet „L’Epreuve du Labyrinth”, la Editura Pierre Belfond.

La sfârșitul lui august apare în „L’Express” un interviu amplu cu Mircea Eliade, se tipărește
traducerea în limba franceză a romanului „Domnișoara Christina” (Editura L’Herne), iar la București,
revista „Entologica” condusă de Romulus Vulcănescu este închinată lui Mircea Eliade în totalitate. În

10
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

ianuarie 1980 este publicată versiunea românească a cărții „De Zamolxis a Gengis-Khan” în
traducerea Mariei și a lui Cezar Ivănescu, iar în februarie vede lumina tiparului cartea „Contribuții
bibliografice. Mircea Eliade”de Mircea Handoca, sub egida Institutului de Istorie și Teorie Literară
„George Călinescu”. În același timp, Universitatea Jean Moulin, Lyon III (Franța)- secția româno-
italiană înaintează o adresă documentată către Juriul Premiului Nobel prin care profesorii Jaques
Gaudet și Gh. Bulgăr solicită acordarea distincției „Premiul Nobel” marelui savant, Mircea Eliade.

Anul 1980 este încărcat de evenimente, ca de altfel și anii ce vor urma, astfel în martie Adrian
Marino publică „Hermeneutica lui Mircea Eliade” la Ed. Dacia din Cluj, în aprilie la Editura Gallimard
apare o nouă carte memorialistică a lui Mircea Eliade: „Mémoires I (1907-1937). Les promesses de
l’équinoxe”, teatrul din Botoșani prezintă piesa lui Eliade „Coloana nesfârșită”. Acest spectacol s-a
jucat în turneu la București, Târgu-Jiu și alte orașe obținând un răsunător succes. De asemenea, în
mai, apare la New York cartea lui Douglas Allen și Dennis Doeing „Mircea Eliade. An Annotated
Bibliography”, în iunie se lansează la Paris, în limba română nuvela fantastică „Tinerețe fără tinerețe”,
iar în septembrie - „Nouăsprezece trandafiri”. Anul se încheie cu publicarea „Introducerii în opera lui
Mircea Eliade” de către Ion Lotreanu, la Editura Minerva.

Pe data de 20 martie 1981, la sărbătoarea echinocțiului de primăvară, printre comunicările

științifice care s-au susținut la Observatorul Astronomic al Municipiului București, s-a aflat și cea
intitulată „Activitatea solară și principalele etape creatoare ale lui Mircea Eliade” la care au luat parte
Ion Corvin Sângeorzan, Maria Neacșu, Adriana Paralescu, conform afirmațiilor renumitului bibliograf,
Mircea Handoca. În luna iunie a aceluiași an, apare la Editura Cartea Românească, sub îngrijirea lui
Eugen Simion, volumul de nuvele „În curte la Dionis”, iar în septembrie, Editura Științifică și
Enciclopedică din București tipărește în traducerea poetului Cezar Baltag primul volum din „Istoria
credințelor și a ideilor religioase”. De asemenea, vede lumina tiparului la Editura Eminescu cartea lui
Sergiu Al. George „Arhaic și universal”, unde, alături de capitolele consacrate lui Eminescu, Blaga,
Brâncuși se află peste 80 de pagini intitulate „India în destinul cultural al lui Mircea Eliade”. În lunile
ce urmează apar traduse în limba română, cele două nuvele ample ale lui Mircea Eliade: „Le Temps
d’un centenaire” („Tinerețe fără tinerețe”) și „Dayan”, precum și cel de-al doilea volum din „Jurnalul”
lui Eliade, perioada 1970-1978, la renumita Editură Gallimard.

5. Prizonierul istoriei

În ianuarie 1982 este publicată în „Viața românească” o convorbire cu Constantin Noica despre
Mircea Eliade, semnată Mircea Handoca, iar pe scena Teatrului Național din București are loc
premiera „Iphigeniei” de Mircea Eliade, sub regia lui Ion Cojocar. În distribuție se află: Mircea
Albulescu, Ion Marinescu, Damian Crâșmaru, Constantin Dinulescu, Victor Moldovan, Adrian Pintea,
Valeria Gagealov, Tania Filip și alții. Mircea Handoca publică în „Viața românească” nr. 2 o
„Convorbire cu Mircea Eliade”, iar în martie apare în America volumul omagial „Imagination and
Meaning” editat de Norman G. Girardot și Mac Linscott Ricketts. Numărul 8/1982 al revistei
„Dialogue” de la Universitatea „Paul Valérie” din Montpellier este dedicat în întregime savantului:
„Mircea Eliade aujourd’hui”. Tot în luna martie, pe data de 17, Institutul de Istorie și Teorie Literară
„George Călinescu” din București organizează un colocviu dedicat lui Mircea Eliade cu prilejul vârstei
de 75 de ani. După cuvântul de deschidere rostit de către Zoe Dumitrescu-Bușulenga, directoarea
institutului au fost prezentate mai multe comunicări, vizând diferite aspecte ale creației lui Eliade,
printre care amintesc: evocări și precizări de natură biografică (Barbu Brezianu „M. Eliade școlar”) sau

11
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

privind epoca de formare a personalității viitorului savant (Mircea Anghelescu – „Primul Eliade”;
Mircea Handoca „Eliade inedit” și Nicolae Mecu- „Eliade par lui-même”), abordări ale contribuției în
domeniul istoriei religiilor și a metodologiei comparate (Valeriu Anania - „Concepția lui Mircea Eliade
despre istoria religiei și a credințelor populare”; Enver Mamut - „Aspecte ale mitologiei turcice la
Mircea Eliade”) precum și în domeniul istoriei literare (Al. Săndulescu – ”B. P. Hașdeu în viziunea lui
M. Eliade. Istoria unei ediții”) sau a literaturii propriu-zise (Emil Manu - „Mircea Eliade,
comparatistul”; Roxana Sorescu - „Mircea Eliade. Fețele lui Ianus;” etc.)

În cea de-a doua parte a colocviului a avut loc masa rotundă cu tema „Semnificația operei lui
Mircea Eliade în contextul culturii românești contemporane”, care a reunit punctele de vedere
exprimate de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valeriu Anania, Octavian Barbosa, Ion Frunzetti, Dan
Hăulică, Al. Paleologu, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, etc.

Editura Payot publică lucrarea de referință a lui Douglas Allen, „Mircea Eliade et les
phénomène religieux”, în timp ce dincolo de ocean, Midwest Modern Language Association
organizează la Cincinnati, Ohio (S.U.A.) un simpozion „Eliade”, în cadrul căruia se vorbește în special
despre beletristică. Amintesc câteva dintre comunicările prezentate: John Miles Foley „Time and
Myth of the Forbidden Forest”, Mac Linscott Rocketts „On reading Eliade’s Stories as Myths for
Writing and Imitatio Dei: the book and the fall”.

Un an mai târziu, se reorganizează în cinstea lui Mircea Eliade, tot în Statele Unite, un
simpozion de trei zile, la care participă M. Meslin de la Universitatea Sorbona, N. Bianchi de la Roma,
precum și alți 50 de savanți din America. Însuși Mircea Eliade inaugurează acest simpozion cu
conferința „Homo faber and Homo religiosus”. În iunie 1983 își face apariția la Editura Payot, cel de-
al treilea volum din „Histoire des croyances et les idées religieuses”, iar în decembrie, sub îngrijirea
lui Hans Peter Duerr, apar în R.F. Germania două volume omagiale în onoarea lui Mircea Eliade, apoi
același H. P. Duerr, elev al profesorului Eliade scoate al treilea volum intitulat „Die Mitte der Welt”.

În România, are loc prima audiție a operei lui Șerban Nichifor, „Domnișoara Christina” (martie
1984), iar în aprilie se tipărește volumul întâi din seria „Opere complete (Kosmos and Geschichte. Le
mythe de l’éternel retour)”, în Germania. Sub auspiciile Departamentului de Studii Franceze de la
Brown University (Providence) este sărbătorit Mircea Eliade prin intermediul conferinței doamnei
Florence M. Hetzler, profesor la Fordham University New York și președintă a Societății
Internaționale „Brâncuși” – Two Views of Infinity: Brâncuși and Eliade” precum și cea a lui Ionel Jianu
din Paris - „M. Eliade și tânăra generație a anilor 1930” și nu în ultimul rând, a lui Mac Linscott
Ricketts- „Romanul adolescentului miop” .

De asemenea, lunile ce urmează sunt pline de evenimente pentru scriitorul român: la

Universitatea Aix-en-Provence are loc un colocviu „Mircea Eliade” organizat de către Florin
Mihăilescu, la Borgo alla Collina i se înmânează premiul internațional „Dante Alighieri” oferit de
Academia Casentinese, respectiv Cordonul Legiunii de Onoare la Sorbona și premiul „Insula d’Elba”
pentru „Nozze în Ciello”, considerat cel mai bun roman străin al anului 1984. În această perioadă, M.
Eliade dăruiește Bibliotecii Universității din București nu mai puțin de 1000 de volume de
orientalistică, folclor, antropologie și istoria religiilor, printre care colecția unor reviste de specialitate
de o valoare inestimabilă.

În decembrie, la sărbătoarea celei de-a 85-a aniversări, Academia Americană de religie îl

omagiază pe Mircea Eliade pentru distinsele sale convorbiri în domeniul religiilor. Casa de cultură a
R.F. Germania din București și Uniunea Scriitorilor din R.S. România au organizat un colocviu cu tema
„Povestirea populară, legende și basme”. În cadrul acestui colocviu, Mihai Moraru susține

12
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

comunicarea „B.P. Hașdeu și Mircea Eliade” (1985). Mai târziu, între 15-21 aprilie, Mircea Eliade ține
conferințe la Universitatea din Washington, unde primește titlul de Doctor Honoris Causa, apoi la
Universitatea Boulder din Colorado apare un superb album de fotografii și studii despre savantul
român. Între timp, Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade Catedrei de Istorie a
Religiilor. Este pentru prima dată în lume când i se atribuie numele unei personalități în viață unei
catedre universitare. Tot în această perioadă, Mircea Eliade definitivează cele 16 volume din
„Encyclopaedia of Religions”.

Un an mai târziu, anul fatidic, la Editura Gallimard vede lumina tiparului volumul de eseuri „Briser le
toit de la maison. La creativité et les symboles”. Acest ultim volum publicat în timpul vieții cuprinde,
printre altele, eseuri despre: Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, C. G. Yung, Giovanni Papini, Martha
Bibescu, Ernest Junger, Matilda Ghyka, și alții.

Problemele de sănătate încep să-și facă apariția și se accentuează odată cu trecerea timpului,
astfel că din 1981 marele savant român abia mai citește și scrie lizibil. Pe data de 14 aprilie 1986,
Mircea Eliade acuză simptome de congestie cerebrală, iar analizele din următoarele zile confirmă un
cancer pe cale de generalizare. În consecință, în dimineața zilei de 22 aprilie, la ora 9,40 se stinge din
viață vestitul istoric al religiilor. La ceremonia funerară, care a avut loc la Capela Rockefeller din Hyde
Park, campusul Universității din Chicago, în loc de elogii au fost citite fragmente din operele sale
scrise în cele trei limbi: română, franceză și engleză. La această ultimă ceremonie au fost prezenți
printre alții, cei mai apropiați prieteni: Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O. Flaherty și Ioan Petru
Culianu, conaționalul său. Un martor al evenimentului avea să-și amintească: Am fost cu adevărat
surprins să văd câtă lume venise să asiste la slujbă. Erau opt-nouă sute de oameni. Era ca un
pelerinaj. Am revăzut atunci oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Din cauza numărului lor
mare fusese aleasă pentru ceremonie Rockefeller Chapel, întrucât capela care se afla lângă Divinity
School era prea mică. A fost o alegere bună. Pentru oricare alt istoric al religiilor de astăzi, Rockefeller
Chapel ar fi fost prea mare.

În România, Franța, Italia, America și numeroase alte țări, apar articole și omagii aduse
personalității lui Mircea Eliade.

La 40 de zile de la trecerea în neființă a lui Eliade în Amfiteatrul Edgar Quinet de la Sorbona

are loc o comemorare a omului, savantului și scriitorului Mircea Eliade. În țară, Editura Minerva
publică o nouă ediție a romanelor „Maitreyi” și „Nuntă în cer”, iar la Editura

Științifică și Enciclopedică se tipărește cel de-al doilea volum al „Istoriei credințelor și a ideilor
religioase” tradus de Cezar Baltag. Totodată „Revista de istorie și teorie literară” acordă un număr
dublu (2 și 3) vieții și operei lui Mircea Eliade.

La împlinirea a 80 de ani de la nașterea marelui scriitor, savant și istoric al religiilor, revistele

românești publică numeroase articole, eseuri despre operă printre care se numără: România literară,
„Manuscriptum”, „Revista de istorie literară”, „Steaua”, „Cronica”, etc. La Milano are loc colocviul
intitulat „Mircea Eliade - tradizione e mito” organizat de Centro Italo-Romeno di Studi Istorici. Prilej
cu care au fost prezentate comunicările: Roberto Scagno - „Mircea Eliade și folclorul”, Marco-Cugno
„Mircea Eliade și Lucian Blaga”; de asemenea, au luat cuvântul: M. Marconi de la Milano, Mariano
Bafhi de la Roma, Constantin Țoiu de la București, Mircea Vaida de la Cluj și alții. Concluziile au fost
subliniate de către Adrian Marino, care a ținut comunicarea cu titlul „Mircea Eliade despre mit și
literatură”. Puțin mai târziu, în mai, Editura Jaco Book publică un elegant volum „Mircea Eliade e
l’Italia”, ediție îngrijită de Marin Mincu și Roberto Scagno. În această perioadă este publicată și
corespondența inedită a lui Eliade. Editura Junimea din Iași publică antologia de texte „Mirea Eliade -

13
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

Despre Eminescu și Hașdeu”, la Paris vede lumina tiparului cartea „M. Eliade. Dialogues avec le
sacré”, avându-i ca îngrijitori ai ediției pe binecunoscuții Ioan Petru Culianu, Gilbert Durand, Edgar
Morin, Frédérik Tristan, iar editura Gallimard prezintă versiunea franceză a romanului „Huliganii”.

Deși trecut în neființă, Mircea Eliade este „omniprezent” în perioada imediat următoare.
Astfel, în iunie Centrul Georges Pompidou organizează la Paris un „Hommage a M. Eliade”,inițiat de
către Eugen Ionescu de la Academia Franceză, în cadrul căruia au luat cuvântul aceiași Frédérik
Tristan, Michel Meslin, David Tracy, Claude-Henry Rocquet, etc. Apoi, Congresul Internațional al
Academiei Româno-Americane în colaborare cu Universitatea din Sorbona organizează un nou
omagiu lui Mircea Eliade la care sunt prezente peste 40 de nume prestigioase ale vremii. În iulie are
loc premiera operei în două acte „Arșița” de Nicolae Bânduș (după nuvela „La țigănci” de Mircea
Eliade), în sala de concerte a Radioteleviziunii Române, iar în decembrie, în „Biblioteca
Manuscriptum” vede lumina tiparului vol. I din „Romanul adolescentului miop”. De asemenea,
„Revista de istorie și teorie literară” publică, în premieră mondială, volumul al II-lea al „Amintirilor”
(nr. 1-2 și 3-4). În tot acest timp, Editura Macmillan din New York publică cele 16 volume din „The
Encyclopaedia of Religions” pe care Eliade le-a coordonat și îngrijit în calitate de „Editor în chief”, în
ultimii ani ai vieții. Totodată apar numeroase articole sub redactarea și semnătura lui Eliade.

În martie 1988 Editura Gallimard prezintă versiunea în limba franceză a amintirilor intitulată
„Mémoires II”. Editura Științifică și Enciclopedică publică în aceeași traducere a lui Cezar Baltag cel
de-al III-lea volum al „Istoriei credințelor și a ideilor religioase”. Pe data de 19 mai, la Paris, în Place
Charles Dullin, pe fațada apartamentului în care a locuit savantul român a fost dezvăluită o placă
memorială cu textul: Aici a locuit Mircea Eliade, scriitor și filosof român, născut la București, în 1907,
și mort la Chicago în 1986 .

În septembrie apare monumentala monografie în două volume (1453 pagini) a lui Mac
Linscott Ricketts: „Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade, 1907-1945”. Anii ce urmează, Mircea
Eliade continuă să se facă cunoscut prin intermediul operei sale vaste. În 1989 apare la Editura
Minerva din București continuarea „Romanului adolescentului miop”, împreună cu urmarea acestuia,
„Gaudeamus”, în luna aprilie vede lumina tiparului la Editura L’Herne din Paris, versiunea franceză a
cărții de eseistică „Fragmentarium”, iar în mai, Editura Herder publică la Feriburg, Basel și Viena,
„Hoch zeit im Himmel”, traducerea în limba germană a romanului „Nuntă în cer”, realizată de
Mariana Sora. Un an mai târziu, în ianuarie 1990 se începe publicarea în foileton al celui de-al III-lea
volum din „Jurnalul” lui Mircea Eliade, în „Jurnalul literar”, supliment al „Revistei de istorie și teorie
literară” în timp ce în America, apare ultimul volum din același „Jurnal” al lui Eliade sub îngrijirea lui
Mac Ricketts.

În martie se înființează la București Asociația de Studii Orientale „Mircea Eliade”, în aprilie

„Rotonda 13” a Muzeului Literaturii Române din capitală a fost consacrată personalității lui Eliade.
Viața mărețului scriitor a fost evocată de Arșavir Acterian, Radu Bercea, Barbu Brezianu, Nicolae
Brânduș, Mircea Handoca, Dumitru Micu, Edgar Papu, iar actorul Vladimir Găitan a citit fragmente
din opera lui Eliade. Cu acest prilej s-a organizat o expoziție de fotografii, manuscrise, facsimile.

În aprilie, Radiodifuziunea Română prezintă în cadrul emisiunii „Cine știe, câștigă” tema: „Un
mare cărturar român: Mircea Eliade.” Televiziunea română prezintă un interviu cu Mircea Handoca
referitor la personalitatea lui Mircea Eliade, apoi, în mai este transmisă cea de-a II-a parte a
concursului mai sus amintit.

În fine, Mircea Eliade, personalitate a culturii naționale și universale...în semn de deplină

recunoștință a contribuției sale... a fost ales membru postmortem al Academiei Române (3 iulie

14
Liceul Constantin Brancoveanu-Horezu

1990).

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu, Sorin. (1969). Studiu introductiv la volumul „La țigănci și alte povestiri”,
Editura pentru literatură, București;
2. Andrei, Mariana.(2011). Literatura română. Repere didactice, Editura Ars Libris,
București;
3. Boatcă, Maria. Boatcă, Silvestru. Iancu, Marin. (1995). Litratura română pentru clasa a
XII-a, Editura Recif, București;
4. Călinescu, George.(1986). Istoria literaturii române, de la origini până în prezent,
Editura Minerva, București;
5. Coanta, Livia. Ivăncescu, Ruxandra. Popescu, Ana. (1999). Literatura română, Editura
Aula, Brașov;
Crohmălniceanu, Ovidiu, S. (2003). Literatura română între cele două războaie

mondiale, vol. I, Editura Universalia, București;

1. Popa, Marian.(2001). Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol II, Editura Fundația
Luceafărul, București;
2. Ruști, Doina. (2007). Scriitori români, Editura Niculescu, București;
3. Ruști, Doina.(1998). Dicționar de simboluri în opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi,
Oradea;
4. Simion, Eugen. (1976). Scriitori români de azi, vol II, Editura Cartea Românească,
București;
5. Simion, Eugen. (1995). Mircea Eliade – spirit al amplitudinii, Editura Demiurg,
București;
6. Simion, Eugen. (1998). Scriitori români de azi, vol I, Editura David Litera, Chișinău;
7. Simion, Eugen. Rogalski, Florina. Hărtărescu, Diana. (2000). Limba și literatura română
pentru clasa a X-a, Editura Corint, București;
8. Simion, Eugen.(1993). Scriitori români comentați, Editura Recif, București;

Prof.DASCALETE DANIELA

15