MIRCEA ELIADE – „SPIRIT AL AMPLITUDINII”

Motto:

„...În exil, pământul natal e limba, e visul, eu numai în limba română pot să visez...”

(Mircea Eliade)

4. S.U.A.

Deși românii considerați adepți ai dreptei interbelice nu aveau acces în America, în anul 1956,
când este numit profesor de Istoria religiei la Universitatea din Chicago, pleacă în Statele Unite. Mai
întâi este „visitingprofessor” (1957), apoi devine titular al catedrei de Istorie a Religiilor la
Universitatea din Chicago. Va rămâne aici până la moarte, continuând să-și petreacă însă o parte a
anului la Paris. Acum, apare în limba germană versiunea originală din „Sacrul și Profanul”, traducerea
în franceză va fi publicată în anul 1965.

Cu toată celebritatea, Mircea Eliade își deplânge soarta Am descuiat valiza cu cărți și
manuscrise și am căutat dosarul cu note pentru conferințele „Eranos”. Pentru a câta oară
îngenuncheam în fața acestei valize, căutând printre caiete și cărți, scoțând dosarele unul câte unul,
terorizat la răstimpuri de gândul că tocmai notele de care aveam nevoie ar fi putut fi lăsate într-unul
din locurile pe unde am trecut în ultimii ani, în pivnița din RueDuchene sau sus, în biblioteca
Jacquelinei, la Val d’Or sau la Chicago.

Mă revăd acum o lună în apartamentul Lizettei, la New York, acum două săptămâni în cabina
îngustă de la „Liberté”, apoi din nou la CollègeSainteTherèse, îngenunchind în fața aceleiași valize ca
s-o pregătesc pentru lucrul de vară. Și deodată îmi dau seama ce-am ajuns: un nomad, un
wanderingscholar. Nu mai am nicăieri, într-o casă, o odaie a mea. Locuiesc pe unde pot, la cine mă
poftește, la rude, la prieteni sau la oameni de omenie [...] Dar mai mult decât toate mă întristează
faptul că, pentru multă vreme încă nu voi mai putea scrie și citi în voie. Visez uneori la o lungă,
nesfârșită vară, în care să mă las deșteptat în fiecare dimineață de bucuria că ziua va fi numai a mea,
că voi putea, dacă vreau, s-o risipesc sau s-o mistui întreagă într-o carte.

În august 1957 ajunge la Veneția, apoi în septembrie ia parte la München, la Congresul

Orientaliștilor. Între timp i se tipărește la Paris volumul „MythesRêves et Mystères” în colecția de
eseuri a Editurii Gallimard. În luna ianuarie a anului următor își deschide cursul la Universitatea din
Chicago, de care este foarte încântat, deoarece aici găsește într-un spațiu restrâns tot ceea ce are
nevoie: o bibliotecă vastă, Institutul Oriental, cu numeroase arhive, un muzeu și mai ales marii
specialiști ai orientalismului. Ceea ce nu prea îi place este orașul, care i se pare istoricului „negru”. În
lunile ce urmează se întoarce la Paris, apoi călătorește în Japonia, împreună cu soția și participă la
Congresul Internațional de Istorie a Religiilor de la Tokyo, întorcându-se la Chicago prin Hawaii și San
Francisco.

În anul 1959 termină de scris nuvela fantastică „La țigănci”, ține un seminar la Universitatea
din Chicago intitulat „Psihologia și istoria religiilor” și apare volumul „Naissancemystique. Essay sur
quelquestypesd’initiation” la aceeași Editură Gallimard. Pe data de 24 iulie 1960 începe redactarea
„Amintirilor”, iar în septembrie participă la Congresul de Istorie a Religiilor de la Marburg. Un an mai
târziu, înființează împreună cu Ernest Junger revista „Antaios”. Începând de acum și până la moartea
sa, Mircea Eliade este conducătorul publicației „History of religions” împreună cu J. M. Kitagawa și
Charles Long. Doi ani mai târziu, la Paris, apare volumul „Pañtajali et le Yoga”, iar în 1963, Ed.
Gallimard publică „Asptects du mythe” și profesorul Thomas Y. Alitzer – monografia „Mircea Eliade
andtheDialects of theSacred”. În același timp, la Madrid, apare în limba română în colecția „Destin”
condusă de George Uscătescu, volumul „Nuvele”, Eliade devine președinte pentru American Society
for Study of Religions, apoi este ales membru al Academiei Regale Belgiene.

În 1964, colaborează la Encyclopaedia of World Art (New York), iar Universitatea din Chicago
îi conferă titlul de „Sewele L. Avery Distinguished Service Professor”. Anul următor se tipărește la
Paris volumul „Le sacré et le profane” și ține la Colegiul din Mexico City un curs asupra religiei
indienilor. Pe data de 10 februarie 1966, un articol din ziarul „Times” îl numește „savant al
simbolurilor”, iar în luna mai devine membru al Academiei Americane de Arte și Științe. În același an
primește titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale, în timp ce la Madrid apare primul
volum din „Amintiri” - „Mansarda”. Mircea Eliade este impresionat de ceremonialul proclamării
distincției, citându-l pe Kingman Brewster jr. – prezidentul ceremoniei: Aparțineți universului. În
prima dumneavoastră tinerețe ați călătorit din Europa spre înțelepciunea interioară a Estului și după
ce ați sondat esența spiritualității hinduse ați muncit pentru a reda Estul mai inteligibil Vestului.
Venerând marile mistere exprimate în mit și simbol ați contribuit la găsirea unui limbaj uman al
adevărului veșnic. Yale vă conferă gradul de Doctor Honoris Causa.

Un an mai târziu colaborează la Enciclopedia britanică; apare la Londra și concomitent la New

York impresionantul tratat „FromPrimitivestoZen. A ThematicSourcesbook on theHistory of
Religions” la Editura HarperandRow.

Istoricul religiilor este din ce în ce mai prezent la întâlniri internaționale și evenimente

culturale, împărțindu-și timpul între Chicago și Paris, unde publică în limba română nuvela „Pe strada
Mântuleasa”. Eliade nu și-a uitat țara, deși trăiește printre străini, el scrie în presa exilului, este
ospitalier cu orice scriitor român care vrea să-l cunoască, de asemenea corespondează cu persoane
private și oficiale din România. La București, în „Luceafărul” apare interviul pe care Marin Sorescu i-l
ia lui Mircea Eliade (17 august 1968), în timp ce Universitatea din Windsor (Canada) îi acordă medalia
de aur „Christian Culture Award” pe anul respectiv.

Anii ce urmează sunt deosebit de fructuoși pentru Mircea Eliade, astfel că primește titlul de
Doctor Honoris Causa din partea mai multor Universității de renume mondial: La Plata – Argentina,
Ripon College (1969), Loyola Chicago (1970), Colegiul din Boston (1971), Lancaster (1975), Sorbona
(1976), Washington (1985), etc.

În timpul călătoriei în Argentina este considerat profesor extraordinar al Școlii de Studii

Orientale a Universității din Buenos Aires, în timp ce la Chicago apare sub îngrijirea lui J. M. Kitagwa și
Charles Long, volumul „Mit și simbol. Studii în onoarea lui Mircea Eliade”, iar Editura pentru
Literatură din București tipărește două volume din beletristica lui Eliade: „Maitreyi. Nuntă în cer”, cu
o prefață de Dumitru Micu și antologia de proză fantastică „La țigănci și alte povestiri”.
 Eliade devine membru corespondent al Academiei Britanice, călătorește în Suedia și în
Norvegia, unde participă la Congresul Internațional de Istorie a Religiilor din Stockholm. Între timp, la
Paris, la Editura Payot apare „De Zamolxis a Gengis-Khan”- o sinteză amplă asupra miturilor geto-
dace și a capodoperelor folclorului românesc.

În iunie 1971 apare la Paris în limba română „Noaptea de Sânziene” la Editura Ioan Cușa,
precum și eseul „La nostalgie des origines” la Editura Gallimard. De asemenea, în ziarul
„Contemporanul”, la București, se publică interviul luat de către Adrian Păunescu lui Mircea Eliade.
„Scriu în limba română, limba în care visez” afirma scriitorul în acest interviu. În acest an pe data de
17 mai primește titlul de Doctor Honoris Causa la Colegiul Law Salle din Philadelphia și la distanță de
numai 4 zile este onorat cu aceeași distincție de către Colegiul Oberlin. Un an mai târziu, Mircea
Eliade devine corespondent al Academiei Austriece de Științe - clasa de filosofie și istorie din Viena,
apoi călătorește în Finlanda unde ia parte la Colocviul de Istorie a Religiilor din Turku.

Cărțile sale se tipăresc într-un ritm precipitat pe cele două continente (Europa și America).
Astfel la Editura Gallimard apare primul volum din jurnalul lui Eliade, „Fragmentsd’unjournal, 1945-
1969”, volumul al II-lea va apărea în 1978, iar al III-lea în 1986.

În 1974, „Manuscriptum” tipărește piesa lui Mircea Eliade „Iphigenia”, devine membru al
Academiei Belgiene (1975), în timp ce la Editura HarperColophonBook din New York apare volumul
„Myths, Rites, Symbols”.

Istoricul și filosoful român continuă lecțiile la Chicago, orașul său adoptiv, în care va locui
până la sfârșitul vieții. Este foarte pasionat de seminariile pe care le ține în cadrul Universității din
Chicago, nesocotind de cele mai multe ori noțiunea timpului.

În 1976 i se tipărește un alt volum în limba engleză, „Ocultism, Withcraftand Cultural Passion.
Essays în Comparative Religions”, Chicago-London și apare primul volum al monumentalei opere
„Histoire des croyances et des idéesreligieuses” la Editura Payot din Paris, pentru care primește din
partea Academiei Franceze premiul „Bordin”.

Un an mai târziu, pe data de 18 februarie citește la Academia Belgiană discursul inaugural

despre Martha Bibescu, strălucit elogiu adus culturii românești și tot în acest an se tipărește la Paris,
în românește, volumul de nuvele fantastice „În curte la Dionis (Caietele inorogului IV)”.

Mircea Eliade este din ce în ce mai recunoscut și mai apreciat de către elita societății,
primește la Paris „Legiunea de onoare”(1978), este distins cu medalia de aur „Christian Culture
Award”, cu premiul „Dante Alighieri” la Sorbona, i se înmânează „Cordonul Legiunii de Onoare”
(1984), iar Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade, Catedrei de Istorie a Religiilor
(1985).

În decembrie 1978, apare la Editura Univers volumul „Aspecte ale mitului”, tradus de către
Paul G. Dinopol, cu o prefață de Vasile Nicolescu, nuvela „Șarpele”, este publicat în limba franceză
sub numele „Andronic et le serpent” (Editura L’Herne) și tot în acest an, este tipărit volumul de
convorbiri cu Claude-Henri Rocquet „L’Epreuve du Labyrinth”, la Editura Pierre Belfond.

La sfârșitul lui august apare în „L’Express” un interviu amplu cu Mircea Eliade, se tipărește
traducerea în limba franceză a romanului „Domnișoara Christina” (Editura L’Herne), iar la București,
revista „Entologica” condusă de Romulus Vulcănescu este închinată lui Mircea Eliade în totalitate. În
ianuarie 1980 este publicată versiunea românească a cărții „De Zamolxis a Gengis-Khan” în
traducerea Mariei și a lui Cezar Ivănescu, iar în februarie vede lumina tiparului cartea „Contribuții
bibliografice. Mircea Eliade”de Mircea Handoca, sub egida Institutului de Istorie și Teorie Literară
„George Călinescu”. În același timp, Universitatea Jean Moulin, Lyon III (Franța)- secția româno-
italiană înaintează o adresă documentată către Juriul Premiului Nobel prin care profesorii Jaques
Gaudet și Gh. Bulgăr solicită acordarea distincției „Premiul Nobel” marelui savant, Mircea Eliade.

Anul 1980 este încărcat de evenimente, ca de altfel și anii ce vor urma, astfel în martie Adrian
Marino publică „Hermeneutica lui Mircea Eliade” la Ed. Dacia din Cluj, în aprilie la Editura Gallimard
apare o nouă carte memorialistică a lui Mircea Eliade: „Mémoires I (1907-1937). Lespromesses de
l’équinoxe”, teatrul din Botoșani prezintă piesa lui Eliade „Coloana nesfârșită”. Acest spectacol s-a
jucat în turneu la București, Târgu-Jiu și alte orașe obținând un răsunător succes. De asemenea, în
mai, apare la New York cartea lui Douglas Allen și Dennis Doeing „Mircea Eliade. An
AnnotatedBibliography”, în iunie se lansează la Paris, în limba română nuvela fantastică „Tinerețe
fără tinerețe”, iar în septembrie - „Nouăsprezece trandafiri”. Anul se încheie cu publicarea
„Introducerii în opera lui Mircea Eliade” de către Ion Lotreanu, la Editura Minerva.

Pe data de 20 martie 1981, la sărbătoarea echinocțiului de primăvară, printre comunicările

științifice care s-au susținut la Observatorul Astronomic al Municipiului București, s-a aflat și cea
intitulată „Activitatea solară și principalele etape creatoare ale lui Mircea Eliade” la care au luat parte
Ion Corvin Sângeorzan, Maria Neacșu, Adriana Paralescu, conform afirmațiilor renumitului bibliograf,
Mircea Handoca. În luna iunie a aceluiași an, apare la Editura Cartea Românească, sub îngrijirea lui
Eugen Simion, volumul de nuvele „În curte la Dionis”, iar în septembrie, Editura Științifică și
Enciclopedică din București tipărește în traducerea poetului Cezar Baltag primul volum din „Istoria
credințelor și a ideilor religioase”. De asemenea, vede lumina tiparului la Editura Eminescu cartea lui
Sergiu Al. George „Arhaic și universal”, unde, alături de capitolele consacrate lui Eminescu, Blaga,
Brâncuși se află peste 80 de pagini intitulate „India în destinul cultural al lui Mircea Eliade”. În lunile
ce urmează apar traduse în limba română, cele două nuvele ample ale lui Mircea Eliade: „Le
Tempsd’uncentenaire” („Tinerețe fără tinerețe”) și „Dayan”, precum și cel de-al doilea volum din
„Jurnalul” lui Eliade, perioada 1970-1978, la renumita Editură Gallimard.