Rolul lui Leonid Arcade Mămăligă în cadrul exilului literar din Paris

Leonid Arcade Mămăligă s-a născut în 1921, la Vaslui . A urmat școala primară la Lugoj
și Lipcani, iar gimnaziul și liceul la Lipcani și Lugoj, trecând examenul de bacalaureat în 1940.
A absolvit cursurile Facultății de Drept din București în 1944, urmând în paralel trei ani de studii
la Facultatea de Filosofie a Universității din București, fără a-și susține examenul de licență.

În 1946 a obținut din partea guvernului francez o bursă de studii de doctorat în economie la
Paris și s-a stabilit definitiv în Franța în 1947, considerându-se exilat din convingeri
antimarxiste. A urmat acolo cursuri de economie politică și drept public, fără a absolvi. A lucrat
ca director literar adjunct (1949-1950) al editurii pariziene Pavois, apoi director comercial
(1951-1952) și director (1952-1976) al societății Colos-Rex-Rotary.

Leonid Arcade Mămăligă a debutat cu articolul „Cele două Europe”, apărut în 1943 în
ziarul Vremea, publicând acolo în anii următori diferite articole pe teme economice.  În 1946 a
polemizat cu George Călinescu în ziarul Dreptatea cu privire la procesul mareșalului Antonescu.
În timpul exilului francez a publicat proză în mai multe publicații românești. A editat cinci
volume din Caietele Inorogului, în colaborare cu Mircea Eliade și Horia Stamatu, și a găzduit un
cenaclu românesc în casa lui din Neuilly-sur-seine,  la care au participat personalități ca Emil
Cioran, Horia Stamatu, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca.

În opinia criticului Ion Simuț „proza lui Arcade are rafinamentul lingvistic al unui calofil și
savoarea oralității povestitorilor sudici”1.  Poveste cu țigani (1965) și Revoluție culturală (1983)
sunt două romane alegorice, pe care criticul Ion Negoițescu le considera „anti-utopii în toată
puterea cuvântului”. Romanul Poveste cu țigani a fost asemănată cu scrierile lui Ion
Creangă, I.L.Caragiale, Mateiu Caragiale și Urmuz, iar unii critici au afirmat că el reprezintă „o
fundamentală înnoire a prozei românești” sau „o piatră de hotar în istoria scrisului românesc”.

1
Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, vol.III: Perioada contemporană. Proza, Editura Iriana, București,
1996, p. 10.
 Istoria Cenaclului de la Neuilly ar trebui să fie scrisă într-o zi de un adevărat istoric, care va
putea explora arhiva cenaclului, aflată acum în posesia doamnei Bénédicte Mamaliga, şi care va
putea analiza, cu toată neutralitatea necesară, rolul său în cultura românească din exil. Diferitele
menţionări apărute după 1989 sunt fragmentare şi uneori chiar false.

În 1953 se constituie, rue Ribera, un cenaclu în jurul lui Mircea Eliade. La lucrările
cenaclului participă 15-16 români, printre care se află şi Leonid Mămăligă. Tot ceea ce rămâne
de la acest cenaclu este revista „Anotimpuri”, beneficiind de contribuţiile lui Mircea Eliade,
Horia Stamatu şi Horia Damian. Cenaclul dispare după câţiva ani, majoritatea membrilor plecând
în străinătate.

În 1958, Leonid Mămăligă ia iniţiativa organizării unor noi reuniuni literare în apartamentul
său din Neuilly. Dorinţa sa era de a regăsi limba română şi de a funda o revistă unde toţi autorii
ar fi trebuit să semneze cu pseudonime. Timp de un deceniu au loc 30 de întâlniri sporadice, cu o
participare aleatorie. Acest embrion al Cenaclului de la Neuilly a fost un veritabil laborator de
experimentare a unei forme stabile de întâlniri. Cadrul stabil a fost găsit şi structurat în jurul a
două axe: căutarea de noi forme de expresie literară şi editarea de cărţi. Şedinţa fondatoare a
Cenaclului de la Neuilly este considerată a fi cea din mai 1963.

Din 1968, şedinţele cenaclului devin trimestriale şi se ţin conform unui ritual constant:
lecturi şi dezbateri, apoi o pauză pentru hrană terestră şi contacte între participanţi, iar după
pauză reluarea lecturilor şi dezbaterilor. Mulţi doreau să participe la cenaclu dar puţini erau cei
aleşi. Exista un nucleu de câţiva membri care participau practic la toate reuniunile. Printre fideli,
erau Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, Alexandru Vona,
Matei Cazacu. În jurul acestui nucleu era o lungă listă de aşteptare. Leonid opera selecţia în
funcţie de o alchimie pe care numai el o cunoştea. Participau, în sfârşit, marile figuri: Mircea
Eliade, Stéphane Lupasco, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Horia Damian. Monica Lovinescu
notează într-unul din jurnalele sale : „Cenaclu Mămăligă: Kiropol declamă ridicol poeme în
franceză şi când V., o dată mai mult, face teoria imposibilităţii pentru un poet de a se muta în altă
limbă, se supără, şi ne dă, tot ridicol, întâlnire peste cinci-zece ani să-i vedem gloria (franceză)”2.

2
Monica Lovinescu, Jurnal 1981-1984, Humanitas, București, 2003, p. 296.
 L. M. Arcade a înființat de asemenea și editura „Caietele Inorogului”, unde și-a publicat
cărțile proprii, dar și volume semnate de Horia Stamatu și Mircea Eliade. Basarab Nicolescu
sintetizează importanța deopotrivă a cenaclului și a editurii prin realizările evidente: „Bilanțul
cenaclului este impresionant: mai mult de 30 de ani de existență, mai mult de 130 de reuniuni,
3000 de pagini citite, 5 cărți editate (două de Mircea Eliade, una de Horia Stamatu și două de L.
M. Arcade) în colecția Caietele Inorogului”3.

În 1980, împreună cu Aurel Răuță, L. M. Arcade va înființa și Centrul de promovare a

cărții românești în exil „Hyperion”, care va organiza în 1981, la Sorbona, un colocviu „Ștefan
Lupașcu” și în 1987 un congres internațional dedicat lui Mircea Eliade. Leonid Mămăligă a trăit
evenimentele din 1989, nutrind speranţa unei renaşteri culturale şi spirituale. Leonid avea
nenumărate proiecte: publicarea unei reviste în România, elaborarea unei reforme economice
originale, reluarea colecţiei „Caietele Inorogului” în ţară. Era un om secret, de o imensă decență,
calitate atât de rară. Chiar bunătatea sa era secretă. Mulţi scriitori români fără nici un ban au
beneficiat de sprijinul lui financiar. Leonid nu era deloc iubit, chiar de cei care au fost ajutaţi de
el. Printr-o ciudată alchimie spirituală, Leonid juca rolul unei veritabile oglinzi: mediocrii vedeau
în el un mediocru, semidocţii vedeau în el un semidoct, cei tulburi vedeau în el un ins
neliniştitor, megalomanii vedeau în el un megaloman. În concluzie, ceea ce deranja era imensa sa
învățătură.

O confirmare mult mai rezonabilă mi se pare a fi cea a altor fideli al cenaclului, Theodor
Cazaban şi Sandal Stolojan. Theodor Cazaban consideră că Cenaclul de la Neuilly a fost „o
iniţiativă unică şi reuşită”4. Iar Sanda Stolojan scrie: „Cenaclul parizian a fost un loc de întâlniri
şi de dezbateri, de lecturi şi discuţii şi un spaţiu de libertate spirituală la o epocă în care viaţa
intelectuală în România se sufoca sub regimul totalitar. [… Prin personalitatea sa ieşită din
comun, prin contribuţia sa la reunirea intelectualilor români şi prin originalitatea scrisului său,
Leonid Mămăligă rămâne una dintre figurile care au marcat epoca exilului român de la Paris”5.

Bibliografie:
3
Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, Ed. Cartea Românească, București, 1996, p.198.
4
Theodor Cazaban, în dialog cu Cristian Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Editura Echinox, Cluj, 2002, p. 112.
5
Sanda Stolojan, « Leonid Mamaligă, rassembleur et écrivain”, Le Courrier du Centre Culturel Roumain, Paris, N o
32- 33, novembre-décembre 2001, p. 21.
1. Cazaban, Theodor, Captiv în lumea liberă, Ed. Echinox, Cluj, 2002, p. 112.
2. Lovinescu, Monica, Jurnal 1981-1984, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 296.
3. Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, Ed. Iriana, București, 1996, p. 10.
4. Nicolescu, Basarab, Teoreme poetice, Ed. Cartea Românească, București, 1996, p. 198.
5. Stolojan,Sanda, Leonid Mamaligă, rassembleur et écrivain, Le Courrier du Centre
Culturel Roumain, Paris, 2001, p. 21.