MIRCEA ELIADE – „SPIRIT AL AMPLITUDINII”

Motto:

„...În exil, pământul natal e limba, e visul, eu numai în limba română pot să visez...”

(Mircea Eliade)

1. Geneza

Mircea Eliade este un remarcabil scriitor român de talie universală. Romancierul, publicistul,
eseistul, filozoful și istoricul religiilor s-a născut pe data de 9 martie 1907, la București, orașul devenit
chiar datorită acestui fapt, cel mai important din lume.

Prin însuși numele său, Mircea <gr. „mir”=pace> și Eliade <gr. „Helios”=soare>, din care a
rezultat pace și lume, adică cosmos, Mircea Eliade reprezintă spiritul unui „cosmos”, univers creat
prin propria-i personalitate. Este cel de-al doilea fiu al Ioanei Stoenescu – Vasilescu și al căpitanului
Gheorghe Ieremia, care din admirație pentru Heliade Rădulescu, și-a schimbat numele în Eliade. Se
presupune că acesta ar fi principalul motiv pentru care personajele operelor sale își schimbă numele
(de ex: Marina, care voia să i se spună Zamfira, Lixandru sau prietenul lui Selim, care își schimbase
numele în Tunsu – personaje din nuvela „Pe strada Mântuleasa”). Așa cum afirmă în „Amintiri, I,
Mansarda”, M. Eliade este mândru de originile sale: tatăl, ofițer de infanterie, provenea din Tecuci,
iar mama era olteancă, deci a moștenit atât romantismul moldovenesc, cât și pragmatismul, analiza și
energia specifice zonei Olteniei de la părinții săi.

Își amintește foarte bine chipul bunicului, care-l lua cu el la cafenea în fiecare după-amiază, unde juca
table, precum și imaginea bunicii. Amândoi îi vor rămâne întipăriți în memorie până la sfârșitul vieții
sale. Mircea Eliade mai avea un frate, mai mare ca el cu un an, pe care-l chema Nicolae Remus și o
soră, Cornelia (Corina) care va veni pe lume la 4 ani după nașterea sa.

Datorită serviciului militar al tatălui său, care este mutat frecvent la mai multe garnizoane,
familia Eliade se găsește la Râmnicu-Sărat, la Cernavodă (1912-1914), apoi la București. Clasa I
primară o urmează la Cernavodă, apoi învață la Școala primară de băieți nr. 10 de pe strada
Mântuleasa, din capitală (1913-1917). Încă din primii ani de școală, Mircea Eliade este fascinat de
zoologie și istorie antică. Între anii 1917-1925 este elev al liceului Spiru Haret, pasionat de științele
naturale, dar, spre dezamăgirea părinților, rămâne în prima clasă de liceu, corigent la română,
franceză și germană.

Copil fiind, duminica obișnuia să meargă către mănăstirile din jurul Bucureștiului, prilej cu
care aduna tot felul de insecte, șopârle, broaște, etc. Urmărea fascinat ore întregi viața minusculelor
vietăți, care-i vor inspira articolul „Dușmanul viermelui de mătase” în „Ziarul Științelor populare și al
călătoriilor”, nr. 21,12 mai 1921, care a constituit debutul său literar. Elevul Eliade era pasionat de
asemenea de chimie și deoarece pensia tatălui său nu putea întreține familia, casa din str. Melodiei
este închiriată, viitorul scriitor este nevoit să locuiască împreună cu frații și părinții săi în cele două
camere de la mansardă. Acolo, într-una din odăi, Eliade va locui timp de 12 ani și tot acolo își
încropește primul laborator. Profesorul său de fizică și chimie, Voitinovici, văzând pasiunea tânărului
pentru chimie, îi încredințează cheia laboratorului liceului unde va încerca tot felul de experimente.

În clasa a IV-a de liceu, în anul 1921, scrie proza fantastică „Cum am descoperit piatra
filosofală”, trimisă la un concurs al „Ziarului științelor populare și al călătoriilor”, pentru care primește
premiul I. Apoi încearcă un fel de roman de aventuri intitulat „Călătoria celor cinci cărăbuși în țara
furnicilor roșii”, iar în vara anului următor apar în același „Ziar al științelor populare și al călătoriilor”,
ciclul „Convorbiri entomologice” și o serie de schițe sub titlul „Din carnetul unui cercetaș”. În același
an, pe lângă „Jurnal”, începe un roman fantastic „Memoriile unui soldat de plumb”. De menționat
este faptul că-și semnează lucrările cu pseudonimul Silviu Nicoară și M. Gheorghe.

În 1922 începe și proza autobiografică „Romanul adolescentului miop”, lucrare care va

rămâne neterminată și în care descrie cu lux de amănunte zilele petrecute în mansarda casei, însetat
de cunoaștere. În urma unei furtuni, un an mai târziu, pe când se afla cu barca pe Marea Neagră, i se
declanșează o fobie față de tunete, de fulgere, mai ales față de fulgere, căci în trecut, se aflase la un
pas de a fi trăsnit în Carpați, precum și o fobie față de furtună. În schimb, nu are fobie față de apă.

În timpul liceului învață limba italiană pentru a-l putea citi în original pe Papini, limba engleză
pentru a-l putea citi pe Frazer și începe studiul limbilor antice: ebraică, persană, sanscrită, etc.
Cămăruța sa din mansardă devine curând neîncăpătoare pentru manuscrisele sale, pentru
insectarele, ierbarele și colecția sa de mineralogie, pentru restul de laborator de chimie, precum și
pentru planșele sale cu hieroglife și basoreliefuri egiptene.

Elevul Eliade își neglijează școala, dar acest lucru este trecut cu vederea de către profesorii
săi datorită numeroaselor articole pe care le publică în diverse reviste („Orizontul”, „Foaia tinerimii”,
„Universul literar”, „Lumea”, „România literară”, „Știu tot”, etc.), dar mai ales datorită articolului
despre Nicolae Iorga, publicat în revista „Vlăstarul” care îi plăcuse marelui savant și care îi
impresionase pe profesori.

Ca membru al organizației „Cercetașilor” face excursii prin țară și are printre colegii săi pe
Haig Acterian, pe Constantin Noica, pe Barbu Brezianu, pe Al. Elian, pe N. Steinhardt care colaborau
la „Vlăstarul” – revistă lansată chiar de Mircea Eliade. În anul 1925, acesta serbează cu prietenii săi
tipărirea articolului cu numărul 1000.

Deși urmează cursurile secției reale, nu excelează la matematică și nici la germană, este
conștient că nu are nici o tangență cu științele, în schimb își descoperă vocația de scriitor.
Adolescentul Mircea Eliade are mari țeluri idealiste, are o voință de neclintit și o poftă pentru citit
nemaiîntâlnită. Emil Cioran afirmă că Eliade a pus cărțile mai presus chiar decât zeii în ciuda faptului
că viitorul scriitor suferea de o formă de miopie galopantă .

După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1925), urmează cursurile universitare la Facultatea de
Litere și Filosofie, unde este dezamăgit de profesorii P.P. Negulescu și Constantin Rădulescu-Motru,
atras de Mircea Florian și impresionat de profesorul Nae Ionescu. În ianuarie 1926, se îngrijește și
scoate primul număr al ”Revistei universitare”, în care, printre altele, publică un articol despre Ionel
Teodoreanu precum și o critică a primului volum din „Essai de Synthèse de l’histoireuniverselle” a lui
Nicolae Iorga, iar în luna noiembrie devine redactor la publicația „Cuvântul”.

În timpul facultății publică peste 200 de studii, eseuri literare și filozofice, călătorește foarte
mult, mai întâi pleacă în Italia (1927), unde îl întâlnește pe Giovanni Papini, care are o influență
deosebită asupra tânărului Eliade, apoi vizitează diferite orașe ale lumii.