Turcu Alexandra

Liceul Tehnologic Fierbinţi, Ialomiţa

alexandra_turcu88@yahoo.com
IONEL TEODOREANU-avocat şi scriitor

Rezumat : În dulce Tîrgul Ieşului şi-a început viaţa şi cariera cel ce urma a fi considerat
portocalul literaturii române, Ionel Teodoreanu, avocat şi scriitor moldovean veritabil al
generaţiei sale. Unul dintre cei mai mari iubitori de metafore, a îmbinat cu success în operele
sale atât profesiunea de avocat cât şi propria viaţă.

Cuvinte cheie : Ionel Teodoreanu, avocatură, scriitor, metafore, romane, Iaşi,

Cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu, Ioan-Hipolit, vine pe lume la 6
ianurie 1897, ora 12 şi 10 minute antimeridian, în oraşul Iaşi, în casa părinţilor săi din strada
Ştefan cel Mare.
În casele unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea până în pragul maturităţii(la
început, pe strada Ştefan cel Mare, apoi în Zlataust, pe străzile Kogalniceanu, nr.24 şi Buzdugan,
nr.8), după cum şi în aceea a bunicilor dinspre tată, se produce acel lanţ nesfârşit de metamorfoze
şi acumulări existenţiale decisive, care va contribui hotarâtor la constituirea personalităţii
scriitorului.
Toate aceste acumulari si episoadele marcante ale copilăriei sale se vor impregna adânc în
mintea copilului de atunci şi vor fi redate mai târziu cu o aducere aminte extraordinară în
adevărate opere, precum, În casa bunicilor sau Uliţa copilăriei. De asemenea întreaga sa creaţie
poartă această amprentă a copilăriei.
De casa copilăriei, ca şi de aceea a bunicilor, mai târziu, scriitorul îşi va aminti cu nostalgie :Ne
ducem în trecut, departe, în dulce Tîrgul Ieşului, in mahalaua Beilicului, pe uliţa Zlataust, lângă
Sfîntul Ioan-Gură-de Aur. Acolo, în fundul unei ogrăzi e casa copilăriei. Ferestrele sunt deschise
pe vânt dulce de noapte, în care floarea-i numai liliacul şi lumină numai steaua. De remarcat
precizia cu care scriitorul descrie aceste locuri ale copilăriei, ceea ce denotă autenticitatea şi
dorinţa sa de a împărtăşi publicului locurile sale natale. Atunci când transpune în creaţia sa
amintirea unui loc natal, mintea scriitorului calatoreste, ca printr-un labirint al amintirilor, in
trecut, departe. Intotdeauna, in vorbele sale despre aceste locuri, publicul poate simti melancolia,
poate chiar tristetea autorului, ce evoca vremuri apuse, carora le simte lipsa. Aceste sentimente
de dor, melancolie sau tristete dau nastere, baghetei sale magice : metafora.
E ceasul somnului pentru copii de-o şchioapă, dar unda de aici a liliacului şi toţi bondarii,
radaştele şi gâzele neliniştii de primăvarâ cu palpitaţii de perdele albe la ferestre nu-i lasă să
închidă ochii, care clipesc mai mult a joacă, decât a somn. Ca şi clopotniţa bisericii cam
fulguieşte a lună.
Talentul său artistic poate să fi fost moştenit din două părţi: unul din partea bunicii -
muzician de renume, mama - interpretă la pian de reală sensibilitate şi profesoară la
Conservatorul din Iaşi ; tatăl, el însuşi iubitor de literatură şi cunoscut în mod public pentru
aspiraţiile sale creatoare în acest domeniu. Tot pe această cale este denm de reţinut că odrasla cea
mai mare a familiei, Alexandru, viitorul Al.O.Teodoreanu (Păstorel), s-a evidenţiat ca o
personalitate distinctă în domeniul creaţiei literare şi ca fratele cel mic , Laurenţiu (Puiuţ), a fost
oprit de la realizarea unei cariere similare - după mărturiile familiei, numai de moartea sa
prematură, la numai 18 ani.
Amintirile cele mai importante trimit fără ezitare la două nume ce echivalează cu însuşi
fenomenul de constituire bivalentă a personalităţii artistice a scriitorului. Cele două părti sunt,
desigur, doi mari scriitori de origine moldoveană: Alecsandri şi Eminescu.
Alecsandri rămâne în amintirea bunicului Alecu şi a bunicii Elencu, ca unul de al nostru,
de care bătrânii îşi amintesc cu o venerabilă şi respectoasă familiaritate.
Prin amintirea tatălui, Eminescu, se relevă viitorului prozator în ipostaza de erou romantic,
învaluit în taine de nepătruns, mistuit de gânduri şi suferinţe ontologice. Se pare că imaginea lui
Eminescu a fost adânc înrădăcinată în mintea şi în inima romancierului aflat la vârsta copilăriei,
căci mai târziu acesta îl va folosi ca personaj pe marele poet Eminescu, în cartea sa Masa
umbrelor.
Asemenea aduceri-aminte, filtrate din plin prin valul idealizant al bunicilor şi părinţilor, se
completeaza cu însuşi spiritul vieţii de familie, în ambianţa căreia se înfiripă şi se conturează
personalitatea intelectual - artistică a copilului şi a adolescentului Teodoreanu Hipolit Ionel.
Firea permanent adolescentina a scriitorului, cu efectele ei atât de izbitoare şi asupra înfăţişării
fizice, îşi are originea şi în această pasiune de a se socoti, cum îi plăcea sa - si spună
adesea’’copilul bunicilor’’ sau ’’nepot în casa bunicilor’’.
Şi astfel s-a şi întâmplat, căci Ionel Teodoreanu n-a uitat niciodată, nici iarna cea veche şi nici
bunicii, pe care mai târziu i-a amintit în scrierile sale de câte ori a avut ocazia, fie prin întâmplări
din copilărie sau atribuind numele bunicilor săi diferitelor personaje (trebuie amintită aici Fiţa
Eleneu, bunica Olguţei din trilogia La Medeleni, care poartă numele bunicii autorului, dinspre
tată).
După tentativa care durează doi ani (1904-1906), de sustragere de la influenţele educaţiei
presupus infestate de spirit bovaric, prin trimiterea sa la şcoala primară germană Pitar-Moş din
Bucureşti, copilul Teodoreanu Hipolit-Ioan este readus în oraşul natal, unde îşi continuă
învaţătura. Sub supravegherea deopotriva de caldă şi de îngaduitoare a părinţilor şi a bunicilor îşi
încheie aşadar studiile primare la Iaşi, după care (intre 1908-1912) devine elev al Liceului
Internat din Iaşi.
In anul 1912, elevul Teodoreanu Hipolit-Ioan finalizeaza cursul inferior al Liceului Internat din
Iaşi cu mediocra medie de 6,75.
Aşadar personalitatea elevului Teodoreanu se dezvăluie tocmai în incapacitatea sa de
autodepăşire, prin disciplina autoimpusă, a tot ce ţine de caracterul său, pe care însuşi scriitorul
şi-l va defini atât de exact mai târziu: Cel mijlociu (Ionel) , cu păr buclat de culoarea castanelor
sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie dimineaţa la şcoală, are
note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie, germană şi religie, e îngandurat ca o salcie
ninsă, tăcut ca o oglindă din pod şi nu face nimic: nici la şcoală, nici acasă. Când era mic, visa
şi când era treaz, acum doarme şi când nu doarme. Nuferi cresc sau broaşte, în apele somnului
lui? Mai ales că el nu ştie. Se simte ca un fum care se încolaceşte-n semn de întrebare, înainte de
a se destrăma.
Cine altcineva poate face mai bine portretul tânărului Teodoreanu, decât el însuşi? Cu o
sinceritate, parcă ieşita din comun, scriitorul se descrie în copilărie, cu amuzament, căci
amintirile sale nu se raportează numai la fapte ci şi la el însuşi.
Aşa cum ni-l arata şi fotografiile din acei ani, copilul şi adolescentul Ionel Teodoreanu face
adesea figura unui viitor posibil sportiv, având în vedere şi pasiunea sa pentru patinaj. Ca şi
pasiunea de mai târziu pentru cochetele rubăşti, din care scriitorul va avea adevărate colecţii,
practicare patinajului îi oferă posibilităţi spectaculoase de punere în evidenţă a agilităţii şi
totodată, a distincţiei fizice.
Prins în ritmul agitat al vieţii tineretului şcolar ieşean, elevul Liceului Internat ia parte la
diferite isprăvi pe care mai târziu le va povesti cu umor şi ironie :
Eram în clasa a IV a de liceu. Ca profesor de limbă româna îl aveam pe Calistrat Hogaş.
Într-o zi, ne dă să facem o compoziţie cu subiect liber. Eram pe atunci pasionat patinator.
Manuscrisele mele le scriam cu ascuţişul patinei pe ghiaţă. Deci, întorcându-mă acasă, rog pe
mama să-mi facă lucrarea cerută. Mama mi-a făcut o compoziţie cu titlul Babeta .La ora de
română, am citit bucata cu glas tare, iar profesorul Hogaş a fost atât de încântat de talentul
meu, încât mi-a prezis o strălucită carieră literară. Am căpătat nota zece şi am fost încântat de
debutul literar al… mamei mele.
În clasa a IV a de liceu am descoperit întâmplător că aş avea vocaţie de scriitor, în
următoarea nostimă întâmplare: Profesor de limbă română îl aveam pe Calistrat Hogaş. Într-un
rând ne-a dat o teză semestrială, să descriem fosforescenţa mării reproducând din memorie
trăsaturile care ne-au impresionat mai mult dintr-o descriere a acestui fenomen facuta - dacă
nu mă înşel de Flamarion. Citisem bucata pe care trebuia s-o reproducem, însă pentru prima
oară, pornind de la sugestiile pe care mi le dădea această descriere am încercat să văd eu
singur, cu ochii mei, fenomenul de care era vorba.
Consecinţele acestui fapt, datorită căruia imi confruntam pentru prima oara imaginaţia
mea lăuntrică cu expresia ei verbală, a fost că am înşirat pe două pagini de caiet, cu scris
mărunt, vreo 80 sau 100 de metafore prin care căutam să redau cât mai fulgurant, mai plastic,
fosforescenţa mării.La lecţia următoare, Hogaş a intrat în clasă cu teancul de teze într-o mână
şi cu o teză separat în cealaltă mână. S-a aşezat liniştit pe catedră şi fâlfâind în aer teza
singulară a exclamat congestionat :
- Cine-i porcul care se numeşte Ionel Teodorean?
I-am raspuns atunci ridicându-mă din bancă:
- Nu mă numesc decât Ionel Teodoreanu
-Eşti un porc, totuşi, fiindcă debutezi în literatură ca un plagiat. Iar după o mică pauză :
-Ia să-mi spui, băieţele, de unde ai furat imaginile astea?
Aş putea spune că acesta a fost debutul meu în literatura.
Fără a rezultate deosebite la învăţătură, în anii cursului superior de liceu (1912-1916) ,
viitorul scriitor, aflat acum în pragul celei dintâi tinereţi, pare a face aceeaşi figură ambiguă, de
ins indecis, aparent înzestrat cu o personalitate difuză, în ale cărei ascunzişuri sufleteşti se agită
nedesluşit latentele unei remarcabile predispoziţii creatoare.Viitorul scriitor îşi va aminti cu
multă pregnanţă acele schimbări suportate în agitata perioadă a adolescenţei sale :
Pe când eram în cursul superior al liceului, m-am mutat de acasa la nişte bunici ai mei .
Cunosteam destul de bine viata, sporturile si petrecerile mă aduseseră într-o stare de blazare.M-
am hotarât să mă retrag din lume. Mi-am tuns părul, am abandonat toate costumele elegante
sau cel puţin cochete si m-am aşezat pe citit. Am citit în vremea aceea atât de mult, încât mă mir
că nu am orbit până acum sau că nu port cel puţin ochelari..
Într-adevăr, lista autorilor citiţi în această perioadă este pe cât de întinsă, tot pe atât de
diversă. Cuprinsul ei este întru totul tipic pentru foamea de lectură a oricărui adolescent aflat la
vârsta marilor căutări. Astfel, anii imediat următori liceului îl vor găsi pe Ionel Teodoreanu
având o personalitate intelectuală deja închegată, ce va explica întru totul maturitatea artistică
surprinzătoare a debutului său literar. În interviul menţionat din Universul literar, la întrebarea
privind autorii străini preferaţi, scriitorul ţine să insiste asupra a trei nume: Iubesc mult pe Alain
Fournier, ador de la varsta de 15 ani pe Rudyard Kypling. Un poet pe care l-am citit şi gândit
de-a dreptul în tot straniul şi toate mirările ce răsar noaptea din cele mai adânci tăceri ale
fiintei, este Rainer Maria Rolke. Pe acesta îl savurez în original.

AVOCATUL
Anul 1919, se impune ca un moment decisiv în biografia lui Ionel Teodoreanu pentru că
acum se decide destinul său profesional. După ce trecuseră doi ani de la terminarea liceului,
tânărul Ionel Teodoreanu face un adevărat tur de forţă şi în trei sesiuni consecutive promovează
toate examenele din cei trei ani de studiu ai facultăţii de drept de la Universitatea din Iaşi.
În 1920, lui Ionel Teodoreanu i se eliberează diploma de licenţiat în drept în baza examenului pe
care îl trece cu deosebit succes, obţinând cinci bile albe.
După ce o cunoaşte pe Ştefana Lupaşcu, care răspunde cu aceeaşi dăruire sentimentelor
lui, tânărul Ionel Teodoreanu aspiră la idealul unei căsătorii imediate, făcând propunerile de
rigoare tatălui celei pe care o iubeşte. Tatăl viitoarei doamne Lili impune o condiţie extrem de
grea celor doi logodnici: trei ani cât vor dura studiile viitorului său ginere, ei nu vor avea voie să
se vadă, urmând ca după aceea să aibă loc căsătoria.
Deci tocmai pentru a scurta chinurile îndelungatei aşteptări, Ionel Teodoreanu realizează
neobişnuita performanţă de a promova toate examenele universitare într-un singur an. Aşadar,
anul 1920 reprezintă acel moment biografic în care Ionel Teodoreanu intră, cum se spune, în
viaţă. La vârsta de numai 23 de ani, el îşi asuma grave şi dificile răspunderi pe cel puţin trei
direcţii ale existenţei: familia, cariera juridica şi creaţia literară.
O mai disciplinată desfăşurare a programului anual ca accea pe care şi-o impune scriitorul şi
avocatul Ionel Teodoreanu nici că s-ar putea imagina.Astfel, tânărul romancier se dedică atât
profesiunii sale de avocat cât şi scrisului, în această perioadă ieşind la iveală talentul său literar
înnascut. Din anul 1938 se mută la Bucureşti, fapt ce sporeşte luciditatea tânărului de la Iaşi şi
agravându-i sentimentul responsabilităţi literare şi avocaţiale. Iata ce spune scriitorul Paul
Anghel despre avocatul Ionel Teodoreanu în cartea sa intitulată Arhivă sentimentală :
O pledoarie a lui era, mai degrabă, un fragment de roman tăiat. El ştia că dramele vieţii nu pot
fi cuprinse, deplin, în romane. Viaţa întrece literatura! Neverosimilul nu se gaseste dat in carti,
cat in viata ! Înveşmântat în toga colegiului avocaţesc, scriitorul aparea romantic, desprins
parcă de actualitate. Lega cazul juridic de o seamă de coincidenţe şi legături străine, similare,
unele desprinse din marea literatura.
Nu ştim ce prefera romancierul mai mult, scrisul ori avocatura, important este însa faptul
că a încercat să aiba succes în ambele domenii, lucru ce s-a şi întâmplat, dovadă faptul că
niciodată nu a renunţat la nici unul din ele, ducându-le până la final. Ba chiar, de cele mai multe
ori literatura sa este presărată cu întâmplări şi personaje din mediul juridic ceea ce denotă faptul
că Ionel Teodoreanu le-a îmbinat pe amândouă cu plăcere. Dar iata însă cum se caracteriza Ionel
Teodoreanu pe vremea când îmbina utilul cu plăcutul :
Acţiunea de a trăi, oricât de diversă şi de complexă, nu mă îndestulează. În viaţă sunt un om:
avocatul Teodoreanu, cu o anumită vârstă, fizionomie, sănatate, cu un anumit mod de a fi, de a
mă comporta, cu o anumită reputaţie, care şi ea, imi oferă convergent un fel de unicitate fizică.
Dar acel Ionel Teodoreanu al vietii sociale nu este decat o fractiune fixata a vietii mele, un glas
al glasurilor mele, o silaba psihologica a cuvantului meu complet. Ca sa nu ucid restul fiintei
mele larcare sau ca sa nu ma descumpaneasca ea prin anarhia pe care ar aduce-o vietii mele
unitare, daca ar interveni efectiv si discordant in actiunile ei – scriu.
 Din păcate in anii pe care îi mai trăieşte după încheierea războiului, scriitorul nu găseşte
prilej de a se reabilita, faţă de sine şi faţă de istorie, prin alte tentative de roman.Cu atât mai mult
cu cât sentimentul vinovăţiei – sporit si de o anumită ambiguitate politică strecurată în practica
avocăţească, pare a-l apăsa tot mai mult.
După numai 28 de zile de la împlinirea varstei de 57 de ani, la 3 februarie 1954, în faţa
unui magazin alimentar, plăsmuitorul trilogiei La Medeleni îşi dă sfârşitul din cauza unei fatale
sincope cardiace.

SCRIITORUL
Operele lui, în cea mai mare parte de imaginaţie, s-au bucurat de un succes foarte
diferenţiat. Imaginismul lor excesiv, deşi de cea mai bună calitate şi cu totul surprinzător şi
original, nu plăcea unora.Dar tineretul făcuse din el reprezentantul lor cel mai autorizat, cel care
răspundea nevoii lor de poezie şi romantismului vârstei. Eroii romanelor erau de îndată adoptaţi
ca nişte fiinţe vii şi iubite de cititori şi cititoare, ca nişte prieteni de fiecare zi. Ionel Teodoreanu a
corespuns în epoca sa cel mai bine, mai complet gustului şi cerinţelor literare ale tineretului.
Toată atmosfera romanelor lui Ionel Teodoreanu corespundea viziunilor între vis şi viaţă, între
imagini şi realitate, ale tinerilor; eroii şi eroinele deveniseră colegi aievea cu fetele şi băieţii de
liceu. Ziua în care Ionel Teodorenu da autografe făcea din librăria respectivă un mare festival al
tinereţii. Oamenii maturi astăzi, poate chiar bătrâni, pornesc conduşi de scrierile lui Ionel în
cautarea unui timp pierdut.
Primele sale creaţii sunt reunite sub numele de Jucării pentru Lily, încercări literare
plăsmuite în lumina fascinata a pătrunderii pasionate în viaţa reală, ce pot fi considerate primele
semne ale metaforelor de care se va folosi Teodoreanu pe parcursul activitatii sale literare.
Anii 1920, 1921, 1922 si 1923 nu sunt deosebit de productivi pentru scrisul lui Ionel
Teodoreanu, căci publică în acest timp destul de puţin: povestirile ce vor intra în volumul Uliţa
Copilăriei.
Astfel, debutează editorial cu Uliţa copilăriei în anul 1923. După doi ani, în anul 1925
apare la Editura Cartea Românească La Medeleni, un roman înfăţişând vârsta de aur a copilăriei.1
După La Medeleni, fiecare an va aduce câte un nou roman: Turnul Milenei (1928), Bal
Mascat (1929), Fata din Zaltaust (1931), Golia (1933), Crăciunul de la Silvestri (1934), Lorelei
si Arca lui Noe (1936), Secretul Anei Florentin (1937), Fundocul Varlamului (1938), Prăvale
Baba (1939), Tudor Ceaur Alcaz (1940-1943), Întoarcerea în timp (1941), Hai Diridam (1945)
si Zdrula si Puha (1948). Postum la Editura Dacia din Cluj, 1971, a apărut romanul Să vie
Bazarca ! În volumul La porţile nopţii (1946), Ionel Teodoreanu realizează una din cele mai
intense, mai acute şi mai nuanţate elegii lirice iscate de dragostea de viaţă şi de tristeţea în faţa
morţii.
Cu nuanţe de baladă tragică modernă, cartea de poeme La porţile nopţiii, încheie ca într-o
legendă gravă, dureros - optimistă, destinul de scriitor cu suflet de adolescent al lui Ionel
Teodoreanu.

Bibliografie: Mihail Sebastian- Eseuri.Cronici.Memorial;

Mircea Zaciu- Masca Geniului;
Nicolae Ciobanu-Ionel Teodoreanu-Viaţa şi Opera