Eseu comparativ: Arca bunei speranțe de I.D.

Sârbu și Demiurgul de
V.Voiculescu

In perioada postbelică, teatrul își deplasează interesul spre realitatea imediată, încearcă să
reprezinte aspecte fundamentale ale vieții în condițiile unor schimbări profunde în structura
socială și politică a societății românești. Acest lucru încearcă să-l realizeze și dramaturgul I.D.
Sârbu odată cu piesa Arca bunei speranțe, piesă ce prezintă elemente comune cu Demiurgul lui
Vasile Voiculescu.
Miturile biblice, filonul religios sunt elemente ce leagă operele dramatice ale celor doi
autori. Dacă la Voiculescu, religiosul este o caracteristică, un laitmotiv al operei, la I. D. Sârbu
acesta devine modalitate de mascare a meditațiilor sale filozofice. Scriind într-o perioadă în care
cenzura era elementul decisiv în publicarea unei opere, scrierea parabolică joacă un dublu rol: de
protecție a sensurilor reale ale piesei și de transmitere alegorică a acestora, cum însuși autorul
afirma în piesă „Vorbele nu-s făcute ca să acopere adevărul. Ci ca să-l descopere” (p.19). Mitul
principal al piesei lui I.D Sârbu este cel al potopului, arca lui Noe fiind simbolul central. Potopul
poate fi pivit drept un simbol al destinului uman, al drumului anevoios pe care omul trebuie să-l
parcurgă pentru a-și atinge țelul, pentru a-și împlini visurile, iar arca reprezintă sufletul uman,
speranța, fără de care nu se poate izbândi prin potop: „Nu se poate trăi fără speranță, fără
așteptare. Și sufletul omului e o Arcă în care stau închise fiare, duduie puterea mașinilor și strigă
inima după ajutoare. Dar ce ne-am face cu acest suflet dacă nu ar crede în fericire, în omenie și
frumusețe? Arca aceasta e lumea…Dar e o lume cu rost: o lume care trebuie să ajungă într-un
golf unde e pace, lumină și între oameni bună învoire” (p. 21).
Spre armonie totală se îndreaptă și „arca” din Demiurgul cu deosebirea că aici se țintește
bună învoire între om și animale. Demiurgul este profesorul-cercetător Mușatin, obsedat de
puritatea raselor, care dorește regenerarea rasei umane cu ajutorul unui cuplu de maimuțe,
imaginează o singură societate formată din oameni și animale, în fruntea căreia să se afle omul.
Profesorul dorește întoarcerea speciilor la tipul primitiv de la care s-au abătut și se mândrește cu
grefajul ca procedură pentru îndreptarea unei stări patologice.
Mitul cuplului primordial este ilustrat în ambele texte: Adam și Eva reprezintă primul
cuplu, simbol al vieții, cei meniți să perpetueze darul primit direct de la Creator. Cuplul de
maimuțe omonim este cel care primește sămânța unei noi rase direct de la Demiurg și au sarcina

1
de a o transmite generațiilor. De cealaltă parte, Noe a fost cel hărăzit de Dumnezeu să păstreze și
să ducă mai departe darul neprețuit al vieții după potop, Noe și Noa sunt cei care refac cuplul
primordial, sunt cei care primesc indirect darul vieții. Esența vieții are aici și o întruchipare, o
realizare materială: femeia, tânăra Ara, care nu este doar un derivat de la muntele prevăzut ca
destinație- Ararat, ci însăși calea spre el căci „fără femeie nu se poate naște viață, fără femeie nu
e cu putință niciun fel de început”.
Dacă există un cuplu primordial, atunci există și fii și familie. În Arca bunei speranțe
apare nu doar o familie, ci Familia, prototipul familiei credincioase, singura familie salvată
înainte de potop. „Suntem o familie, O sfântă familie. Și o familie e începutul și sfârșitul lumii”
spunea Noe fiilor săi, iar familia lui Noe reprezintă chiar începutul și sfârșitul lumii: începutul
unei lumi noi, lipsite de păcat și sfârșitu lumii păgâne de dinainte de potop. La Vasile Voiculescu
apare antifamilia, un exemplu negativ de familie. Pentru profesorul Mușatin familia a fost
dintotdeauna o piedică în calea glorioasei sale cariere: „A, familia! Ce bine era dacă nu o avea.”
(p.281), „Familia a fost întotdeauna o piedică pentru profesorul Mușatin. O ghiulea de picior”.
Chiar daca familia (averea soției) a fost cea care i-a permis să-și desfășoare experimentele și l-a
susținut în cariera sa, fiind de acord să se mute la țară, să se izoleze. Tatăl nu se sacrifică pentru
armonia familiei, se luptă doar pentru visul său.
Și în aceste familii apare conflictul dintre generații care conduce la apariția fiului rebel,
care se revoltă. Mitul fiului risipitor are reprezentări în ambele texte. Tânărul Lucian se
împotrivește experimentelor tatălui său și pleacă în străinătate la studii pentru a nu fi nevoit să
stea acasă, iar atunci când întreg laboratorul este lăsat pe mâna lui, reușește să distrugă tot,
inclusiv sănătatea mintală a tatălui său. Îl ucide pe Adam și astfel și posibilitatea dezvoltării unei
noi rase, ucide simbolul începutului, ucide viața și dorește să cheltuiască toată averea mamei sale
pe desfrâuri și petreceri. Lucian este întruchiparea fiului risipitor care se întoarce acasă, dar nu
pentru că se căiește, ci pentru a distruge ce a lăsat în urmă, pentru a ajunge stăpân. Claudius este
fratele fiului risipitor, chiar dacă nu unul de sânge, el se luptă cu Lucian pentru afecțiunea tatălui,
care își arată deschis preferința pentru fiul „adoptat” de pe străzi, cel mai fidel discipol dornic să
îl urmeze în carieră.
De cealaltă parte, există 3 fii, dar fiecare din ei e și cel risipitor: Sem cel crud, Ham-
reprezentant al omului nou, preocupat de tehnologie și precizie și Iafet-responsabil de
transmisiuni, dar alcoolic. Cei trei fii își poartă pică, fiind mere într-o continuă luptă pentru

2
supremație, pentru afecțiunea tatălui și, în cele din urmă, amplificată de rivalitatea pentru pentru
mâna Arei. Sem și Ham poartă doar ură în suflet și de aceea nu vor fi aleși de Ara, în schimb
Iafet este „curat”, curat și trist la fel ca Ara, el încă mai are speranța, el doar are nevoie să refacă
legăturile cu propria ființă pentru a le putea reface pe cele cu exteriorul: „Ai pierdut legăturile
din afară, Iafet, pentru că ai pierdut legătura cu propria ta conștiință ” (p. 86).
Timpul este o temă ce poate fi identificată în ambele texte. Peste simbolul arcei se
suprapune cel al clepsidrei, al grăunțelor de nisip care măsoară timpul. Când grăunțele de nisip s-
au scurs, clepsidra trebuie întoarsă și totul trebuie luat de la capăt. Viața trebuie luată de la capăt,
iar singura care poate face asta e femeia, Ara, femeia tânără care va prelua „învestitura” de la
femeia bătrână Noa. Jocul cu timpul este ceva ce îi preocupă pe bătrâni. Noe repară ceasuri cu
cuc în secolul XX, în ciuda faptului că ar putea avea cel mai performant ceas electronic pentru că
„Bâtrânilor le place mai mult jocul cu timpul”. Gestul bătrânului de a repara ceasuri vechi poate
fi interpretat drept o modalitate de a încerca să păstreze sau să restaureze vechia ordine a
lucrurilor, el se opune tehnologiei pentru că dorește reîntoarcerea într-un timp mitic, într-un rai
pământesc în care să nu există vrăjmășie. Până la urmă, el a fost cel ales de Dumnezeu să fie
salvat pentru că a fost singurul care și-a condus familia după vechile legi. Și Demiurgul vrea să
se joace cu timpul, vrea să lupte împotriva lui prin intermediul noi procedurii descoperite: grefa.
Acesta dorește să-l grefeze pe bătrânul Titan cu energia și tinerețea lui Adam, să învingă astfel în
lupta cu bătrânețea, să încerce să descopere nemurirea. Iar dacă vreodată vizează întoarcerea în
timp, o face doar pentru avansarea prezentului: a reîntors bufnițele la tipul primitiv doar pentru a
contribui la propulsarea agriculturii.
În amble piese apare câte un reprezentant al speciei umane premergătoare celei de azi, un
homo sapiens. Adam este prototipul care va da naștere unei specii intermediare într om și animal,
iar Protos este deja o astfel de specie. Adam este rezultatul unui experiment de laborator, iar
Protos rod al creației divine. Dacă privim etimologia numelui, Protos este cel care are dreptul să
deschidă jocul, este preferința, este preferatul Arei până la urmă, primul care părăsește arca și cel
care deține calitățile pe care Ara le caută în zadar la cei trei frați: „Vă garantez, e un gentleman.
Numai defectele îi lipsesc ca să fie un cetățean absolut complet. E devotat, cinstit; nu minte, nu
fură, nu lovește. Poate munci, poate iubi...Ce mai vreți?” (p. 29). Protos poate reprezenta fratele
fiilor risipitori, cel invidiat pentru atenția de care. Atât el, cât și Adam au fost creați cu un scop,
Protos și-l îndeplinește pe al său, dar Adam este ucis înainte de a reuși.

3
 Cruzimea față de animale este un element comun ambelor piese. Demiurgul încătușează
animale, le modifică genetic considerând că astfel le face bine și pentru a contribui la evoluția
geneticii și la îmbunătățirea vigorii umane, dar reușește doar contrariul. Chiar dacă Adam și Eva
par a fi complet integrați în noul mediu, odată ce lui Adam îi este provocată gelozia, acesta
încearcă instinctiv să ucidă, bufnițele modificate atacă păsările oamenilor, viețuitoarele eliberate
de Lucian provoacă numeroase pagube sătenilor. Toate acestea nu reușesc decât să perturbe un
echilibru natural. De cealaltă parte, Sem este responsabil cu animalele de pe arcă. Crudul Sem
este mereu cu cravașa, torturează animalele, consideră că „Bătaia-i din rai. Severitatea e și ea o
formă a dragostei” (p. 20), uită că și el ar fi putut să se nască altceva și nu realizează, cu toată
pregătirea sa, că nu e omenesc a chinui. Atunci când intră în conflict cu Ham, Sem se folosește
de viețuitoare pentru a crea o specie distructivă de insecte.
Dacă privim cele două piese din perspectiva contextului istoric, arca lui I.D Sârbu poate
să simbolizeze România comunistă, un microcosmos din care nu există scăpare, în care orice
conexiune cu exteriorul este imposibilă, în care muntele salvării nu mai apare și singura
consolare este în speranță: „Acțiunea piesei se petrece în întregime la prora (sau pupa) unei
imense corăbii: e Arca, Arca lui Noe – dar noi ne-o imaginăm ca pe un vas ultramodern, amestec
de transatlantic și distrugător, construit din oțel și având toate instalațiile tehnice necesare unei
rapide plutiri [...] Bărci de salvare nu se văd, vasul ăsta nu poate avea bărci de salvare”. Toate
aceste instalații tehnice pot fi un simbol al României foarte industrializate din perioada
comunistă, iar lipsa bărcilor de salvare simbolizează imposibilitatea evadării din țară ; cuștile și
ideea de a încarcera tot ce nu corespunde „normelor” generale sunt atunci reprezentările ale
securității și mecanismelor ei, iar Protos este tiparul celui care alege să treacă dincolo de graniță,
să se exileze, preferând o moarte demnă unei existențe josnice.
De cealaltă parte, piesa lui Voiculescu poate fi încadrată teatrului ideatic sau parabolic,
care propune pentru dezbatere destinul omului în cadrul naturii, raportul dintre uman și animal,
sensul umanismului. Lucian este cel care se opune modificării evoluției firești a viețuitoarelor,
nici Interna nu apreciază ideile profesorului și dorința sa de a-i impune căsătoria Elenei cu Mihai,
tânărul modificat de către Demiurg, fiind astfel o militantă pentru drepturile femeii. În anumite
privințe, și piesa lui I.D. Sârbu poate fi încadrată teatrului ideatic și parabolic, deoarece
înglobează o serie de idei și simboluri despre rosturile umanității. Miturile primordiale se
suprapun cu ce cele ale contemporaneității: întrebări privind rostul umanității, spiritul de

4
dominație și de discriminare rasială, cinismul tehnocratic, spiritul îndoielii și disperării, dar și
conștiința încrederii, dragostei și a speranței, spiritul necesității regăsirii de sine.
Speranța este laitmotivul acestor piese. Scoțând drama potopului din spațiu și timp, eroii
piesei ne demonstrează că împotriva terorii și a tuturor amenințărilor nu ne rămâne decât
luciditatea, dragostea și speranța că arca vieții nu va pieri. Ara este cel mai înverșunat susținător
al speranței, un propăvăduitor, am putea spune: „Uiți un lucru: că Arca asta cară materia, cară
viața – dar această materie și această viață nu au nici o valoare, nici un sens – fără speranță, fără
vis, fără dragoste. Uită-te în ochii mei, Iafet: noi doi, eu și cu tine – învinsule – suntem
speranța, visul și dragostea acestei lumi” (p. 86). În Demiurgul, cel care se încrede în speranță
este profesorul Mușatin atunci când lasă întrega casă pe mâna lui Lucian, el speră că Lucian se
va dovedi responsabil și poate își va descoperi pasiunea pentru ceea ce tatăl face, dar speranța lui
este dezamăgită și arca sa distrusă. Și Iulia speră că, într-o bună zi, soțul și fiul ei vor găsi o cale
de împăcare și va putea trăi în armonie alături de fiul mult iubit. Tilda speră că logodnicul ei o va
lua de soție într-o zi, dar speră în zadar.
Finalul este unul deschis și tragic în ambele cazuri. Iafet concluzionează asupra destinului
implacabil într-o lume (țară) nedreaptă, închisă, care nu oferă posibilitatea de evadare și în care
un tânăr își irosește anii în zadar și ajunge să se consoleze în alcool: „Sunt tânăr, mă scol, mă
spăl, mă culc, visez- trec zilele, trec anii, trece viața. Arca aceasta mi se pare o pedeapsă pe care
o ispășesc cuminte și disciplinat. Singura insulă – și aceea, mincinoasă – e paharul acesta cu
otravă” (p. 68). La Voiculescu, întoarcerea fiului risipitor provoacă dezechilibre, totul este
distrus, iar alienarea tatălui poate fi interpretată drept o consecință firească a încercării de a
interveni în natura: echilibrul natural nu poate și nu trebuie perturbat și orice încercare de a o
face se sfârșește cu alienare.

5
Bibliografie:
Ion. D. Sârbu, Arca bunei speranțe, București, Editura Eminescu, 1982;

Vasile Voiculescu, Teatru, ediție îngrijită și prefață de M. Tomuș și I. Voiculescu, Cluj-

Napoca, Editura Dacia, 1972;