Ionel Teodoreanu

Ionel Teodoreanu s-a nă scut în Iași la 6 ianuarie 1897, în casa pă rinților să i de pe strada Ștefan cel
Mare. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu,
profesoară de pian la conservator. Bunicii să i sunt, dinspre tată , Alexandru Teodoreanu (magistrat) și
Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă , Gavriil Musicescu (director al conservatorului și conducă torul
corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Pă storel) și
Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.
Primii doi ani de școală primară (1904-1906) i-a urmat la școala primară germană „Pitar-Moș” din
București, după care a revenit la Iași. Între 1908 și 1912 este elev al Liceului Internat din Iași (astă zi
Colegiul Național „Costache Negruzzi”). Clasele superioare a V-a și a VI-a de liceu le continuă la Liceul
Internat, după care se transferă la Liceul Național (astă zi Colegiul Național), urmâ nd clasele a VII-a și a
VIII-a, secția modernă , pe care le termină în 1916.
Spre sfâ rșitul anului 1918, tâ nă rul Ionel Teodoreanu a întâ lnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana
Lupașcu, Lily. S-au cunoscut la Iași, în împrejură rile tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui
Delavrancea, cu care tâ nă ra Lilly era rudă apropiată . La râ ndul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau
aceleași medii ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru
muzică a Cellei Delavrancea, câ t și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi
tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură , pasiune concretizată atâ t în setea de
lectură , câ t și în înclinația pentru scris.
La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează , în trei sesiuni consecutive, toate
examenele din cei trei ani de studii ai Facultă ții de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se
eliberează diploma de licențiat în drept, pe baza examenului pe care îl trece cu un succes deosebit. În
același an se că să torește cu Ștefana Lupașcu (scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia avâ nd
loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogă lniceanu, în Iași. Un an mai tâ rziu, la 3 februarie 1921 s-
au nă scut cei doi fii gemeni, Ș tefan și Osvald- Cezar.
Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la vâ rsta de 58 de ani, în București.

Activitatea literară
Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnă ri literare în 1919 cu „Jucă rii pentru Lily”. Debutul
editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Ulița copilă riei” (1923). Este legat, ca și fratele să u Pă storel
Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viața Româ nească , tutelat de Garabet Ibră ileanu. Prima
descoperire a noului scriitor în mediul literar ieșean aparține lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel
Teodoreanu îl cunoștea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnă rilor literare – de sub
conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu și George Topâ rceanu – și deja colaborator al lui Garabet
Ibră ileanu, Demostene Botez îl prezintă marelui critic pe mai tâ nă rul să u prieten. Tenacitatea lui Garabet
Ibră ileanu de a-l susține pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al grupă rii de la Viața
Româ nească cu drepturi egale față de ceilalți, se sprijinea nu atâ t pe valoarea intrinsecă acordată
„Jucă riilor pentru Lily”, câ t pe speranțele mari pe care și le pune în viitorul artistic al protejatului să u.
Speranțele criticului nu sunt înșelate, și încă din primul an al noii ei apariții Viața româ nească începe să
aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi și mai de valoare.
Anii 1920, 1921, 1922 și 1923 nu sunt deosebit de productivi, că ci în acest ră stimp scriitorul
publică destul de puțin: povestirile ce vor intra în volumul „Ulița copilă riei” și alte câ teva ce nu vor ră mâ ne
decâ t în paginile revistei Viața româ nească , la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri despre
Tolstoi” al lui Maxim Gorki.
Începâ nd cu anul 1924 însă , Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicâ nd
succesiv în revista Viața româ nească , pâ nă în anul 1928, pă rți ale celor trei volume ce compun acest
roman. Critica a subliniat prospețimea condeiului să u în evocarea copilă riei și a adolescenței exuberante.
Criticul literar George Că linescu îi ironiza stilul încă rcat, ușor baroc, poreclindu-l "Metaforel" și îi
desființează în „Istoria literaturii româ ne de la origini și pâ nă în prezent” cele trei romane ale ciclului „La
Medeleni”. Că linescu creează chiar și un verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a "medeleniza".
Presă râ nd cele trei pă rți ale că rții cu întâ mplă ri din propria viață , se pierde subtil în analiza sufletului
omenesc. Creează câ teva tipuri memorabile de fete (Olguța, Monica).[4]
Ionel Teodoreanu în perioada elaboră rii trilogiei La Medeleni
În ciuda ironiilor lui Că linescu se poate spune că romanul emană viață , învă luindu-și cititorii într-un voal al
poeziei sufletului adolescentin.[necesită citare]
La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume cunoscut al generației interbelice, un scriitor
consacrat, avâ nd deja în palmaresul să u literar trei volume de largă circulație, ce-l impun atâ t în fața
publicului câ t și a criticii, în ciuda unor rezerve ale celei din urmă . Trilogia „La Medeleni” a adus
creatorului ei unul dintre cele mai neobișnuite succese, atâ t de public, câ t și de libră rie, din câ te a cunoscut
vreodată un scriitor româ n. Apariția acestui roman este momentul cel mai de seamă din ansamblul
biografiei scriitoricești a lui Ionel Teodoreanu, el intrâ nd sub tutela tiranică a primelor sale scrieri. De
acum încolo, el va avea de purtat această povară a gloriei timpurii, așteptă rile criticii și ale publicului fiind
mult mai mari. Chestiunea adecvă rii viziunii stilistice la problematica particulară a romanului va fi
obsedantă pe întregul parcurs al activită ții scriitorului. „Tirania” stilului „medelenist” va fi pentru unii de-a
dreptul neîndură toare, iar alte maniere, unele în viziunea criticii cu totul facile, îl vor urmă ri și ele pe Ionel
Teodoreanu, ca o fatalitate. În decursul anilor ce urmează după încheierea ciclului medelenist, vitrinele
libră riilor vor beneficia de prezența permanentă a scriitorului ieșean. Numeroasele ediții ale Medelenilor
vor fi însoțite de noi și noi titluri, romane în primul râ nd, dar și că rți de amintiri și memorialistică .
Împă rțindu-și timpul între baroul avocă țesc (după Delavrancea, se pare că Ionel Teodoreanu a fost
cel mai de seamă avocat-scriitor din câ ți au fost în Româ nia) și masa de scris, Ionel Teodoreanu va elabora,
pâ nă prin 1947, aproape în fiecare an câ te un volum, vizibilă fiind ambiția sa de a depă și tutela exercitată
de propria sa capodoperă , romanul „La Medeleni”.
Puțin cunoscut este faptul că , neîntrerupâ ndu-și activitatea de avocat și scriind în această perioadă
două ample romane ( „Fata din Zlataust” si „Golia”), ambele în câ te două volume, între 1930 – 1933, Ionel
Teodoreanu deține postul de decan al Teatrului Național din Iași. Este singura funcție oficială pe care o are
de-a lungul vieții. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu ră mâ ne un moment distinct, prin calitatea
sa ridicată , în istoria Teatrului Național. Conștiinciozitatea exemplară și pasiunea nedezmințită , dublată de
o remarcabilă competență , caracterizează în cel mai înalt grad persoana tâ nă rului director.
Tentativele sale de emancipare, convertite în opere de distinctă originalitate sunt primite cu
entuziasm de cititori. Prin compensație față de duritatea și prozaismul vieții de după primul ră zboi
mondial, anumite categorii de cititori se abandonează spiritului tumultuos, vital, dar și traversată de
marile nostalgii ale adolescenței pierdute. Pâ nă la plecarea sa definitivă la București (1938), Ionel
Teodoreanu a scris aproape anual un roman, unele considerate inconsistente, fiind respinse de critică
(„Cră ciunul de la Silvestri”, 1934, „Secretul Anei Florentin”, 1937), iar altele, scrise fie sub semnul unei
fericite inspirații lirice („Lorelei”, 1935), fie sub acela al unor ambițioase tentative de înnoire („Arca lui
Noe”, 1936). Ionel Teodoreanu este considerat un minunat evocator al vieții și gâ ndirii copiilor și
adolescenților, dar Garabet Ibră ileanu îl numea pe drept „scriitorul unei generații” (scriitorul generației
sale).
Ionel Teodoreanu este și evocatorul orașului Iași, oraș în care s-a nă scut și a tră it pâ nă în anul 1938.
Acțiunea a aproape fiecă rui roman se desfă șoară în „dulce Tâ rgul Ieșului” (așa cum a fost numit de autor)
sau este mă car amintit. Deși unul din cei mai fanatici îndră gostiți de bă trâ nul oraș moldovean, un
paradoxal antiieșenism se afirmă încă din perioada Medelenilor, pentru ca în romanul „Bal mascat”
fenomenul să ia forma programatică a unui rechizitoriu. Aceste sentimente, dar și mutarea Vieții
româ nești la București, plecarea pe râ nd a celei mai mari pă rți din membrii grupă rii tot aici și dureroasa
moarte a lui Garabet Ibră ileanu, la care se adaugă sfâ rșitul tată lui să u, Osvald Teodoreanu în 1937, vor
contribui toate la decizia de a pă ră si Iașiul în favoarea Bucureștiului.
 La București își continuă firește atâ t activitatea literară , câ t și pe cea de avocat. Odată cu stabilirea
în București, însă și propria biografie ieșeană devine sursa de inspirație pentru una din direcțiile cele mai
interesante ale operei lui Ionel Teodoreanu: memorialistica. Începutul este fă cut de volumul „În casa
bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) și de „Întoarcerea în timp” (1946).
Scrierile ce urmează în această perioadă nu contrazic în esență structurile permanente ale personalită ții
sale. Din perspectiva biografiei artistice nu se poate vorbi de o perioadă bucureșteană , după cea ieșeană .
Este adevă rat că unele din romanele acestor ani, fie în întregul lor („Hai Diridam” și „La porțile nopții”,
1946, „Zdrulă și Puhă ”, 1948), fie fragmentar („Tudor Ceaur Alcaz”, 1940 – 1942), vă desc o accentuată
preocupare de înnoire tematică , de abordare a tipologiilor și de creionare a cadrului de loc și timp, ce
trimit direct la resursele oferite de imaginea existențială a capitalei. În ciuda unor vehemente contestații
ale criticii, scriitorul își urmează cu aceeași fidelitate propriul destin artistic, fiind și acum tot atâ t de
productiv. Notorietatea sa publică nu suferă cu nimic, iar consacrarea sa „oficială ” prin introducerea în
manualele școlare, în antologii și culegeri, după cum și prin unele transpuneri în alte limbi, continuă
netulburată . Prieteniile literare mai vechi sau mai noi se continuă și ele, fiind apropiat de Sadoveanu,
Tudor Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Perpessicius,
Tonitza, etc. Din marele numă r de romane pe care prozatorul le publică între 1939 și 1948, singurul care
se detașează prin reala sa valoare este „Pră vale Baba” (1940), acesta împreună cu cele trei că rți de amintiri
și volumul de poeme postume „La porțile nopții” (după romanul cu același titlu) încheind în chip fericit
traiectoria sinuoasă a creației lui Ionel Teodoreanu. Din pă cate, în anii în care a mai tră it după cel de-al
Doilea Ră zboi Mondial, scriitorul nu s-a mai fă cut remarcat prin alte tentative de roman.
Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâ i ră zboi mondial i-au reținut atenția, Liviu
Rebreanu menționa printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „că ruia îi transmit salutul și mulțumirea mea
pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atâ t mai mare plă cere cu câ t eu nu le-aș fi
putut scrie niciodată ”.[5]
Romane publicate
1. La Medeleni, vol. I-III (1925–1927)
2. Turnul Milenei (1928)
3. Bal mascat (1929)
4. Fata din Zlataust (1931)
5. Golia (1933)
6. Cră ciunul de la Silivestri (1934)
7. Lorelei (1935)
8. Arca lui Noe (1936)
9. Secretul Anei Florentin (1937)
10. Fundacul Varlamului (1938)
11. Pră vale Baba (1939)
12. Ce-a vă zut Ilie Pâ nișoară (1940)
13. Tudor Ceaur Alcaz, vol. I–IV (1940–1943)
14. Hai-Diridam (1945)
15. La porțile nopții (1946)
16. Să vie Bazarcă (1947, apă rut postum in 1971)
17. Zdrulă și Puhă (1948)
Scrieri cu caracter memorialistic
1. Ulița copilă riei (1923)
2. În casa bunicilor (1938)
3. Iarbă (1938)
4. Întoarcerea în timp (1939)
5. Masa umbrelor (1946)