„Într-o zi ceea ce voi face va fi orbitor, sigur, incoştinent, călcând în mine, în adevărul

meu, atât de total dăruită acţiunii mele încât voi fi incapabilă să vorbesc, va veni mai ales
o zi când orice mişcare a mea va fi creaţie, naştere, voi arde toate nu-urile care există
înlăuntrul meu, îmi voi demonstra mie însămi că nu trebuie să mă tem de nimic, că tot ce
sunt eu voi fi întotdeauna acolo unde va exista o femeie cu începuturile mele, voi înălţa
înlăuntrul meu tot ce sunt într-o zi, la un semn al meu valurile se vor ridica puternice, apă
pură sufundând îndoiala, conştiinţa, voi fi tare ca sufletul unui animal şi când voi vorbi
voi rosti cuvinte nu aliniate şi rare, nu uşor simţite, nu pline de dorinţa de umanitate, nu
trecutul măcinând viitorul, ce voi spune va suna fatal şi integral, nu va exista niciun
spaţiu în mine ca să ştiu că există timpul, oamenii, dimensiunile, nu va exista în mine
niciun spaţiu ca să observ măcar că în fiecare clipă creez, nu în fiecare clipă, în toate
topite la un loc permanent, pentru că atunci voi trăi, numai atunci voi trăi mai mult decât
în copilărie, voi fi brutală şi colţuroasă ca o piatră, voi fi uşoară şi vagă ca ceea ce se
simte şi nu se înţelege, mă voi depăşi în valuri, ah, Dumnezeule, şi să vină tot şi să să
cadă tot peste mine, chiar şi neînţelegerea propriei mele fiinţe în anumite momente albe
fiindcă este de ajuns să mă împlinesc şi atunci nimic nu va sta în drumul meu spre
moartea-fără-teamă, după fiecare luptă sau răgaz mă voi ridica la fel de puternică şi de
frumoasă ca un mânz nărăvaş.”