Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, București, Regatul României – d.

22
aprilie 1986, Chicago, SUA) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român
la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din
1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.
Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa
1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa
peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru
post-mortem al Academiei Române (din 1990)

Copilăria și adolescența
Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese
Ieremia)] și al Jeanei. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală
în 1914,[13] și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1),
în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, Eliade a devenit

elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre
Viforeanu, Constantin Noica și Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.
A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism, și a scris piese scurte pe
subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol
vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de
Balzac. Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice
ale lui James George Frazer.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în
particular începe să studieze persana și ebraica.[13][18] Este interesat de filosofie și studiază
lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special
pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.[18] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de
mătase[19] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.[18] Patru ani mai târziu, Eliade încheie
munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.[18]

Eliade, gânditorul
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate
dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut
ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie,
care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane.
Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde
informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor
de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale.
Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția
ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de
necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

Influența italiană
 Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci
dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște
personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei
religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând
unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia
neplăceri [necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în
timpul Renașterii.

India secretă
După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând
o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta,
în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141),
își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate
romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice.
Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

Despre romanul său Maitreyi

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și
chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[20] Pentru
români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată
încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu
adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un
filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de
ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o
cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al.
George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la
însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not
Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în
1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a
miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu
autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste,
fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.

Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta
alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu
moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română,
nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe
aceeași cale a consacrării universale.

Anii de maturitate
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată
a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare
apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.
 Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și
timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este
o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup
religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne
ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată
de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la
Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura
specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger. În ultimii ani de viață,
în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de
enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și
proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic
dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind
incinerat a doua zi.

Eliade, artistul
Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale
în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice
în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale
forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla.
Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar
fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).