Născut în 

București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) [12][13] și al
Jeanei.[14] Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui.[15] A avut o soră,
Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[16]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914,[12] și
și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere
de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență. [17]
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, [12] Eliade a devenit elev
al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin
Noica[13] și Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.
A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,[13] și a scris piese scurte pe
subiecte entomologice.[18] În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol
vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. [13] Unul dintre autorii preferați este Honoré de
Balzac.[13][18] Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice
ale lui James George Frazer.[18]
Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe
să studieze persana și ebraica.[12][18] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile
Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P
Hasdeu.[18] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase[19] urmată de Cum
am găsit piatra filosofală.[18] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut,
volum autobiografic, Romanul adolescentului miop.[18]

Eliade, gânditorul[modificare | modificare sursă]

Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de
intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al
generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care
trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus,
terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice
interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care
avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui
Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității
sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade
sau Mihail Sebastian.

Casa în care a trăit Mircea Eliade între anii 1934-1940, Bulevardul Dacia, București

Influența italiană[modificare | modificare sursă]

Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în
România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal
pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O
indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci
amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri [necesită  citare].
În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.

India secretă[modificare | modificare sursă]

După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă
particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta.
Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă
doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate
romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică
mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

Despre romanul său Maitreyi[modificare | modificare sursă]

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar
contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor. [20] Pentru români,
romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn
de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990,
în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se
numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16.
Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă
indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta,
în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina
ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu
moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în
timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și
simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei
mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și
destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de
nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu
moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română,
nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe
aceeași cale a consacrării universale.