Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, București, România – d. 22 aprilie 1986, Chicago, Illinois, SUA)
[12] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor de origine română la
Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din
1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor,
autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa
1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. În afară de jurnalele sale intime și
manuscrisele inedite, opera completă a lui Mircea Eliade cuprinde aproximativ, peste 80 de
volume. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).[13]
Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]
Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[14]
[15] și al Jeanei.[16] Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui.
[17] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[18]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, stabilindu-se în capitală în 1914[14] unde și-a
achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian) la nr.1, în apropiere de
Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.[19]
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,[14] Eliade a devenit
elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu,
Constantin Noica[15] și Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.
S-a interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,[15] și a scris piese scurte pe
subiecte entomologice.[20] Ignorându-și tatăl, care era îngrijorat de faptul că-și pereclitează
vederea slabă, Eliade citește cu pasiune[15] Honoré de Balzac,[15][20] nuvelele lui Giovanni
Papini și studiile social-antropologice ale lui James George Frazer,[20] pentru care a învățat
italiana și engleza; în particular studiază persana și ebraica.[14][20] A fost interesat de filosofie
și a studiat lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în
special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.[20] Prima sa opera a fost publicată în 1921 „Inamicul
viermelui de mătase”[21] urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”.[20] Patru ani mai târziu,
Eliade încheie munca la volumul său autobiografic de debut, „Romanul adolescentului miop”.
[20]
Eliade, gânditorul
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de
intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca „șef al
generației” sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care
trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul
Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde
informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și
metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale.
Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția
ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de
necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail SebastianC
Influența italiană
Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în
România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe
Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O
indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele
remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri
[necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.
India secretă
După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Cu o bursă
particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta.
Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă
doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul
Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai
multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.
Despre romanul său Maitreyi
Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar
contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[22] Pentru români,
romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare.
Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat,
până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof
indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar
ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o
cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu
Al. George, la Calcutta, în 1972, a „declanșat” scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși
eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die
(Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în
1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a
miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu
autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste,
fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături
de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare
(1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu
are încă notorietatea planetară a romanului „Maitreyi” (1933). Ea însă înaintează triumfal pe
aceeași cale a consacrării universale.
Eliade și extrema dreaptă românească
De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a aderat la
Mișcarea Legionară, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în
articolele pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării,
„Buna Vestire”, dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier,
campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și
legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi
autor de propagandă legionară.[23]
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison,
unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a
refuzat să o facă.[24] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu
din Miercurea-Ciuc. În urma unui un atac de hemoptizie, în octombrie 1938 a fost dus la un
sanatoriu din Moroeni.[24] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.[25]
Eliade și-a estompat ulterior activitatea legionară. În timp ce scria articole antisemite[26], a luat
poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca
Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a
dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre
articolele care i-au purtat semnătura [27],[28] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau
antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,[necesită citare]. În ceea ce privește opera
literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a
fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu [29].
Conform Deutsche Welle, el a fost „rinocerizat de legionarism și pronazism”.[30]