REFERAT

De ce am ales I.D. Sîrbu și Valențe etnografice și etnologice din opera sa? Pentru că
generațiile tinere de astăzi merită și trebuie să știe cât mai multe lucruri despre acei oameni
rari și demni, care au ales să rămână verticali, în ciuda promisiunilor comuniste vânturate de
ștabii de aparatcik, de pe vremea când eroii noștri și-au trăit viețile. Acești oameni, care au
fost și au rămas, în memoria noastră, adevărate repere morale ferme ale istoriei românești. Să
ne îmbogățim memoria și cultura cu biografiile și cu experiențele lor tragice. Cu opera lor
scrisă în condiții politice potrivnice, inimaginabile azi. Să studiem destinele și martirajul lor,
viețile acestor „dușmani ai poporului” condamnați de tribunalele comuniste, ale acelor care,
odată plecați la stele, au lăsat în urma lor un gol spiritual imens. Viețile lor exemplare, din
punct de vedere moral, așa cum a fost și viața acestui „Atlet al mizeriei”, cum singur s-a
etichetat I.D. Sîrbu, sau a acestui „orfan de limbă”, cum l-a catalogat Lucian Blaga, profesorul
său, ne pot fi îndreptar „în căutarea sensului pierdut”, precum ar zice contemporanul nostru,
profesorul Ion Dulcan. Cu câtă înțelepciune îi spunea Lucian Blaga studentului său I.D. Sîrbu,
căruia i se mai spunea și Gary, între prieteni: „ „Trebuie să facem economie de caractere,
talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor…”
De fapt, în ultimele pasaje din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, Ion D. Sîrbu, scris cu trei
zile înainte de Paștile anului 1989, adică în ziua de 27 aprilie 1989, întregește, cu subiect și
predicat, ARGUMENTUL pentru care am ales această temă. „Și noaptea târziu – Joia Mare
1989 – realizez cu înfiorare și spaimă că am pierdut definitiv o mulțime de valori și realități ce
făceau organic parte din ființa mea. Am pierdut «colonia copilăriei», peisajul, apele, munții;
am pierdut părinții mei, rudele, prietenii – dar și Cerul, transcendentul, substanțele și esențele
cu care funcționam intelectual. Am pierdut încrederea în filosofie, popi, politicieni; încrederea
în convingeri, idealuri, valori-scop; am pierdut total încrederea în Omenire și Istorie – iar
Europa o consider fum și amăgire de sfârșit de veac. Am pierdut total mândria mea
cetățenească, socială, etnică, religioasă (...) a marilor puteri. Numai încrederea în Limbă,
Bunătate și Jertfă nu le-am pierdut. Prin ele, ca un copil, refac în fiecare zi jucăria asta care se
cheamă SPERANȚĂ.” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, ed. I, p. 304). De altfel, în
”Povestiri petrilene”, carte care reprezintă „coloana vertebrală” a temei privind valorile
etnografice și etnologice din opera sa, acest mare spirit, care a suferit în captivitate, spune că
sunt „pline de ființa” sa și a tatălui său, că ele „evocă o lume pierdută” și, în ele, „respiră
povestea și mitul, valori veșnice ale cuvântului nostru valah.” Majoritatea scrierilor lui Sîrbu
(proză scurtă, nuvele, teatru, roman, corespondență, literatură epistolară, cronică teatrală,
jurnale etc.) abundă de elemente specifice spațiului mioritic și de o tălmăcire simbolică și
proprie a lumii românești, a tradițiilor autohtone, autorul vizând, parcă „nostalgia paradisului
pierdut” a lui Mircea Eliade. Acest lucru nu trebuie să ne mire de vreme ce I.D. Sîrbu a avut
profesori de calibrul și formația unor nume grele ale spiritualității românești precum Lucian
Blaga, Onisifor Ghibu (care a făcut pușcărie politică la Caracal), D.D. Roșca, olteanul nostru
Dumitru Popovici, Nicolae Mărgineanu și Liviu Rusu, căruia Sîrbu i-a fost și asistent. Primul
student la Filosofie , care provenea dintr-o colonie muncitorească, veche, de mineri, I.D. Sîrbu
și-a investit tinerețea citind foarte mult și învățând limbi străine (vorbea română, maghiară,
germană, engleză, franceză, italiană și chiar rusă), fiind și un sportiv renumit în epocă
„fotbalist legitimat și campion la pentatlon... Și-a petrecut viața prin internate, cazărmi și
front, în linia întâi, fiind luat și prizonier... Și pentru că a fost idealist, „ilegalist” și iubitor de
neam și țară, prin pușcăriile patriei... A cunoscut toate umilințele pușcăriilor comuniste și nu
s-a sfiit să-i atragă atenția lui Marin Preda, care l-a luat drept model în celebrul său roman,
„Cel mai iubit dintre pământeni”, pe însuși Sîrbu, spunându-i cu năduf: „Despre mină,
puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor pe gaura cheii”. Va
rămâne, până la sfârșitul vieții, un personaj obscur, marginalizat, uitat și pus la index, însă
niciodată anihilat, pus cu botul pe labe. În ciuda alegerii perfect conștiente de a-și trăi viața în
umilință și pușcărie în loc să-și trădeze camarazii și idealurile, continuă să se numească pe
sine: vagabond risipitor, ratat, mediocru, amator și veșnic ucenic. De la altitudinea spiritului
său intelectualizat la maxim, nu de puține ori se autoridiculiza, se autopersifla: „Numele meu
este Dezideriu. Toată viaţa am fost un doritor. Nu de puţine ori numele acesta – în cazărmi
sau puşcării – se scria, printr-o ironie transcedentală, Derizoriu”. Ieșit din pușcăria strâmtă, a
intrat într-una mai largă, așa cum numea el orașul Craiova, unde comuniștii l-au tolerat,
chipurile, acordându-i și 1onoarea” de a fi secretar al teatrului din Bănie. Iată ce zicea I. D.
Sîrbu despre Craiova: „Dintre toate pușcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai
cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe viață. Am dreptul la pachet și vorbitor, la plimbare,
dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere la vorbitor, chiar și la plimbare merg
singur, singur, singur. […] Mi se asigură toate condițiile de a putea să mor înainte de a muri.”
Și tot în amurgul viețuirii sale, în „Jurnal...”, a lăsat posterității următoarea cugetare amară:
„Știu că aceste însemnări ale mele nu vor putea fi citite decât, eventual, după moartea mea –
dacă nu cumva, păgubos cum sunt, ele nu vor fi arse sau date la topit sub ochii mei, așa cum
în 1958, <din cauză că nu sunt cuminte și înțelegător>, toate scrierile mele literare, filosofice,
au fost distruse din ordinul imbecil al unui oarecare Drăghici. Cine mai știe azi cine a fost
acest Drăghici, călăul blând al infernului nostru…?” Dintre scrierile sale mai importante,
amintim: „Concert”, „Șoarecele B și alte povestiri”, „Nuvele petrilene” (proză scurtă); „De ce
plânge mama?”, „Dansul ursului”, „Lupul și catedrala”, „Adio, Europa”, „Exerciții de
luciditate” (roman); „La o piatră de hotar”, „Catrafusele” – Comedie muzicală, „Arca Bunei
Speranțe”, „Frunze care ard”, „A doua față a medaliei” „Amurgul acela violet”, „Bieții
comedianți” (Teatru); „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, „Traversarea cortinei”, „Scrisori
către Bunul Dumnezeu și alte texte”, „Printr-un tunel”, „Atlet al mizeriei. În loc de
autobiografie”, „Obligația morală”, „Cu sufletul la creier”, „Între Scylla și Caribda”, „Râsul-
cu-plânsul nostru valah”, „Între timp, murisem”, „De ce taci, Gary?” (Jurnale, scrisori,
corespondență, publicistică, scrisori exemplare...) Au scris despre opera sa monografii, studii,
referate, conferințe, prefețe, post-fețe, cronici literare: Toma Grigorie, Ioan Lascu, Lelia
Nicolescu, Sorina Sorescu, Elvira Sorohan, Mihai Barbu, Antonio Patraș, Dumitru Velea,
Daniel Cristea Enache, Clara Mareș, Marian Boboc, Ionel Bușe, Augustin Doman, Ion
Hirghiduș, Florin Ion, Nicolae Oprea, Jean Băileșteanu, Gheorghe Truță, Cassian Maria
Spiridon și Toma Velici, un important biograf al lui I.D Sîrbu. Revenind la „Povestirile
petrilene”, acestea sunt poate cele mai frumoase scrieri despre mineri și despre Valea Jiului.
„Cartea, apărută într-o ediţie cu adevărat de colecţie, în condiţii grafice deosebite, la
prestigioasa Editură Măiastra din Tg. Jiu, este însoţită de câteva fotografii de epocă ale
Petrilei, puse la dispoziţie cu generozitate de maestrul Ion Barbu, dar şi de importante
referinţe critice selectate de Toma Velici. Acesta a devoalat de altfel şi inedita poveste a…
“Povestirilor petrilene”. “Scrise iniţial între anii 1955-1956 la Petrila, Cluj şi Bucureşti,
“Povestirile petrilene” au apărut abia după 17 ani de la predarea manuscrisului la Editura
Tineretului, această îndelungă întârziere fiind generată de ceea ce Ion D. Sîrbu numea
“accidentul meu biografic”, respectiv condamnarea sa la ani grei de temniţă pentru “vina” de
a fi refuzat colaborarea cu organele de Securitate. Pentru că manuscrisele iniţiale au fost date
la topit, “Povestirile petrilene” publicate de Editura Junimea din Iaşi în 1973 au fost rescrise,
în cea mai mare parte, din memorie, de către Sîrbu”, mărturiseşte Toma Velici. “Cred că noi,
cei din Valea Jiului, avem datoria de a cunoaşte mai bine opera, viaţa şi personalitatea acestui
om de cultură remarcabil, pe care nu doar actul său de naştere, ci şi un destin nefericit pentru
dânsul dar fericit pentru istoria culturală a acestei zone, l-au legat de Valea Jiului. Nu vă
ascun faptul că îmi doresc să iniţiem un proiect prin care opera maestrului Ion D. Sîrbu să
ajungă în şcoli, să fie cunoscută de cei care vor duce mai departe istoria acestei zone. Aşa cum
nu vă ascund faptul că, din discuţiile constructive pe care le-am avut, pe acest subiect, cu
domnul Ion Barbu dar şi cu alţi oameni de cultură din Vale, am decis că Ion D. Sîrbu va avea
un monument reprezentativ în Petroşani”, a mai declarat Tiberiu Iacob Ridzi, primarul
Petroșanilor. Valoarea operei antume și postume a lui I.D. Sîrbu o descoperim pe fiece zi care
trece , autorul ei fiind un simbol al rezistenței cinstite, cu mâinile goale și curate, împotriva
sistemului totalitar comunist. Povestirile petrilene, cu valențele lor etnografice și etnologice
românești, cu fapte și oamenii de la poalele Parângului, subliniază accentuat „vechimea
ritualică a obiceiurilor și a muncii oamenilor acestor locuri, ciobani și mineri, purtând fiecare
nostalgia înălțimilor și cea a galeriilor de cărbune. Din ele se desprind „Lumina și umbra”,
„Prima mâncare”, „Omul și muntele”, „Ochi albaștri”, „Cinste”, „O glumă”, „Trei cărămizi
negre”, „Ulițele văduvelor”, „Rudi”, „Siropul de zmeură” etc. Toate sunt scăldate „în umbrele
și luminile mitului”, cum zicea criticul literar Daniel Cristea Enache, așa cum găsim pasaje
întregi în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, „Adio, Europa”, „Scrisori către Bunul
Dumnezeu”, „Frunze care ard”, „Dansul ursului”, „De ce plânge mama?”, „Lupul și
catedrala”, „Scrisori către Ion Maxim” etc. „(... ) întreaga psihologie, morală și chiar
conștiință socială a minerilor nu sunt decât consecința tragicei mutații. A unei catastrofe
existențiale; niște țărani, după milenară existență în ordinea orizontală a lumii organice, din
rostul lor de plugari, pădurari, vânători – se mută pe verticală, trec în întuneric și se dedică, pe
viață și pe moarte, mineralului”, spunea I.D. Sîrbu. Totul cu Dumnezeu, în îndumnezeire!