Marin Tarangul

Date personale
1 mai 1938
Născut
București, România
18 septembrie 2010, (72 de ani)
Decedat
Paris, Franța
Părinți Erast E. si Maria Tarangul
Frați și surori Ion-Aurel, Ioana-Christina
Naționalitate  România
Cetățenie România
Ocupație teolog, scriitor, scenarist, poet
Activitate
Alte nume Franța
Educație Institutul Teologic din Sibiu
Alma mater Institutul de Istoria și Teoria Artei
Reprezentant Școala de la Păltiniș
Modifică date / text 
Marin Tarangul (n. 1 mai 1938, București - d. 18 septembrie
2010, Paris), prenumele intreg fiind Stefan Marin Sergiu, a fost
un teolog, critic de arta, filosof și scriitor, unul dintre exponenții
„Școlii de la Păltiniș”.
Marin Tarangul era descendentul lui Constantin Tarangul
(strabunic), înnobilat de împăratul Franz-Josef I (numele de
familie oficial: von Tarangul), și al lui Erast Tarangul (bunic),
prefect de Cernauti la inceputul secolului al XX-lea si senator in
Senatul interbelic al Romaniei. [1]
În 1959 își ia licența în teologie la Institutul Teologic din Sibiu,
isi continuă (1959-1961) studiile de doctorat în istoria religiilor,
la Institutul omonim din Bucuresti, singurul autorizat, in acea
perioada, sa organizeze doctorate in teologie. În perioada 1961–
1964 este deținut politic. În 1971 obține o a doua licență la
Institutul de Istoria și Teoria Artei din București.
Publică poezii și eseuri în principalele reviste culturale
bucureștene (1966-1979), este membru al Uniunii Scriitorilor
din România, redactor la revista Amfiteatru și scenarist la
Animafilm. Cenzura îi respinge sau amână publicarea multor
texte, ceea ce l-a determinat în principal să emigreze. [2]
În 1979 se stabilește în Franța. Aici obține a treia licenta, in
filosofie, si apoi două doctorate în teologie si filosofie,
respectiv ,la Institutul Catolic și la Sorbona (cu teza „Icoana,
experiență și realitate. Discurs acrotatic”), iar în 1987 un
doctorat la Institutul de Studii Orientale, secția română (cu teza
„Poezia lui Nichita Stănescu și arta poetică”).
Funeraliile au avut loc la 29 septembrie 2010, la ora 12.45, la
Cimitirul Père-Lachaise din Paris.[3]
Urna cu reamasitele pamantesti este depusa la Cimitirul Bellu
din Bucuresti.
Cuprins

 1 Bibliografie
o 1.1 Poezie și proză
o 1.2 Traduceri
 2 Note
  3 Legături externe
Bibliografie
Poezie și proză

 Threnos, ESPLA, București, 1968 (poezii)

 Bosch, Meridiane, București, 1968
 Legile pământului, editura Albatros, București, 1973
(poezii)
 Inima cea mică, editura Ion Creangă, București, 1977
(basme)
 Fidias, editura Meridiane, București, 1978
 Roata timpului, editura Mihai Eminescu, București, 1979
(poezii)
 Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu, editura
Humanitas, București, 1992 (eseu)
 Predici profane, editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-
0742-3
 Nocturnal, editura Humanitas, 2010, ISBN 978-973-50-
2763-6
Traduceri
  Johannes von Tepl, Plugarul și moartea, traducere din
germana medievală (Der Ackermann aus Böhmen) de
Marin Tarangul și Emmerich Schäffer, București, Editura
Humanitas, 1997
Note
1. ^ Andrei Pleșu, Marin Tarangul
2. ^ http://www.humanitas.ro/marin-tarangul
3. ^ Potrivit ICR din Paris: [1]
Legături externe
1. Editura Humanitas, autor: Marin Tarangul
2. Plugarul și moartea
3. Andrei Pleșu, articol publicat în Dilema Veche
4. Marin Tarangul: Viața îngerilor nu e o eternitate câștigată
brusc! Interviu la Hotnews.ro
nici aşa, nici altminteri

Marin Tarangul
Andrei PLEŞU

Distribuie cu:





Aparut in Dilema veche, nr. 346, 30 septembrie - 6 octombrie
2010
Nu sînt pregătit să scriu despre moartea lui Marin Tarangul. În
general, nu sînt pregătit să scriu despre moartea nimănui. Cine e
cu adevărat pregătit să trăiască şi să comenteze moartea, fie că e
vorba despre moartea în ea însăşi, despre moartea unui prieten
sau despre moartea proprie? Dar în cazul acesta am, între altele,
o problemă de stil. Ce-ar fi zis Marin despre pompa inevitabilă a
„necrologului“? Tocmai el, care a fost unul din primele mele
modele în materie de vorbit şi de scris. Nu în sensul că am
început prin a-l imita, ci în sensul că a fost cel dintîi de care mi-a
fost frică. Avea un geniu al identificării şi dinamitării falsului,
care funcţiona, în ce mă priveşte, inhibitor la culme, ca să nu zic
direct castrator. El e cel care m-a dezvăţat de solemnitate. Mă
lua prieteneşte peste picior, oridecîteori luam o poză de
(prematură) maturitate, oridecîteori debitam pompos înţelepciuni
şi certitudini. 
Simţul ceremoniei îl avea din plin. Dar dublat de un enorm
apetit pentru firesc şi pentru umor. La optsprezece ani, nu aveam
încă intuiţia firescului: din timiditate, hărnicie şcolară şi un soi
de tristeţe de fond, arboram, de regulă, un aer grav, sentenţios,
fisurat, e drept, din cînd în cînd, de accese de histrionism
compensator. Marin, mai mare ca mine cu zece ani, a hotărît că
trebuie să mi se administreze o doză compactă de frivolitate.
Atît cît să mă destind interior. Atît cît să nu mă mai iau prea în
serios. Totodată, şi-a dat repede seama că lecturile mele sînt prea
cuminţi, previzibile, lecturi de premiant convenţional, fără
suficiente contacte cu autori şi domenii care, în epocă, ţineau,
oarecum, de underground. Pedagogia lui a fost, pentru mine,
decisivă. Pe de o parte, îmi împrumuta cărţi pe care nu le
frecventasem pînă atunci (de la Meister Eckhart şi Kierkegaard
la Georg Simmel, sau la unele lucrări de orientalistică), iar pe de
alta, mă prelua în deşucheate escapade nocturne, cu dans, vin şi
fete anexate ad hoc, în drum spre cîte un apartament întîmplător,
devenit rapid arenă de rock and roll. Îi datorez, deci, prima
întîlnire cu metafizica şi cu boema. Cu sublimităţile şi
promiscuitatea. 
Tot Marin mi-a pus dinainte, pentru prima oară, o pagină de
Constantin Noica: „Citeşte! Ca să auzi cum sună limbajul
filozofiei“. Mai tîrziu, tot cu el l-am vizitat, în Berceni, pe
viitorul magistru păltinişan, care ne-a oferit zece lecţii de greacă.
Pentru mine, Marin a fost un mare mijlocitor, un chip al sorţii.
Universul meu de idei, întrebări, experienţe şi portrete umane s-
a lărgit spectaculos în cei cîţiva ani pe care i-am petrecut
împreună în facultate. Dacă mă gîndesc la acea perioadă,
realizez, abia acum, că deveniserăm colegi la numai doi ani după
ce fusese eliberat din puşcărie, de la Salcia din Delta Dunării.
Arestat în 1961, el apucase, pînă atunci, să-şi ia licenţa în
teologie şi să se înscrie la doctorat. Nu a devenit însă „doctor“
decît la Paris, unde s-a stabilit în 1979. Descendentul lui
Constantin Tarangul, înnobilat de Franz Josef (Marin era, de
fapt, von Tarangul) şi al lui Erast Tarangul, guvernator al
Bucovinei la sfîrşitul secolului al XIX-lea, colegul meu îşi
cîştiga existenţa ca paznic de noapte pe malul Senei, aşa încît
ziua să se poată ocupa de cercetările sale academice. E, din
păcate, o traiectorie caracteristică pentru inapetenţa mediului
românesc faţă de vlăstarele sale meritorii, dar şi pentru destinul
greu de analizat al unui om excepţional, dar risipit într-o
biografie destrămătoare. L-am văzut, de mai multe ori, umilit.
Umilit de autorităţi, de unii confraţi, de împrejurări, sau de
propriul său corp, prea şubred pentru a susţine povara unui
proiect existenţial ambiţios, cum era, de fapt, proiectul lui
Marin. Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală,
Marin Tarangul avea, pînă şi în momentele lui de aroganţă, o
componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental
singur. Şi păstra mereu în privire, în gesturi, în felul lui de a
dansa şi de a vorbi pecetea „străinului“. Străin de lumea în care
se născuse, ca şi de cea în care s-a exilat, străin de lume şi de
sine, străin de propria sa înzestrare şi de propria sa viaţă. Şi,
după cîte aud, străin de propria sa moarte, căci s-a stins în somn,
fără a fi, aşadar, prezent în dramaturgia tranzitului. 
Marin Tarangul a scris mai mult decît mi-aş fi închipuit pe
vremea cînd îl vedeam atît de „angajat“ în împestriţarea tinereţii
sale, de fiu risipitor. A scris poezie, critică şi istorie de artă,
filozofie şi teologie. Unele lucrări au apărut la Editura
Humanitas, fără să stîrnească ecoul pe care îl meritau. Marin nu
e uşor de citit. Era dintre aceia care nu aşteaptă ca gîndul să fie
gîndit pînă la capăt, înainte de a fi scris. Îşi căuta gîndul scriind.
Îl aştepta scriind. Performanţa sa era alcătuită, în consecinţă, din
spectaculoase „din-cînd-în cînd“-uri, printre care ideile şi
cuvintele evoluau labirintic. Dar energia sondajelor sale
intelectuale, tenacitatea şi îndemînarea sa speculativă,
formulările sale luminos imprevizibile îl aşază printre figurile de
vîrf ale vremii. Ultimul mesaj pe care l-am căpătat de la el era o
invitaţie într-o mică insulă grecească, unde să stăm, în sfîrşit, de
vorbă. N-am reacţionat. Eram „ocupat“. Aveam „obligaţii“. Mi
se părea – cu nesimţirea iresponsabilă a vieţii curente – că nu e
nici o grabă. Această ultimă conversaţie îmi va lipsi în chip
dureros. Contez pe arhipelagurile de dincolo, unde nici o
întîlnire nu se mai poate rata pentru că nu există obligaţii şi
termene.