Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare

Master: Multilingvism și interculturalitate în context european, Anul II

Masterand: Nicolae Rahela – Cătălina

Emil Cioran – Scrisori către cei de-acasă

„Conversaţie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii. Adevărul

despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţă decât în opera sa. Cel mai adesea,
opera este o mască. În cărţile sale, Nietzsche joacă un rol, se... erijează în judecător sau
profet, îşi atacă prietenii şi duşmanii şi se plasează - orgolios - în centrul viitorului. În
schimb, în scrisori se plânge, e nenorocit, abandonat, bolnav, amărât, e tocmai contrariul a
ceea ce se vede în necruţătoarele sale verdicte şi imprecaţii, adevarată însumare de
diatribe.”

Emil Cioran în Scrisori către cei de-acasă

Emil Cioran s-a născut pe data de 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al
lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei Cioran. Frecventează, începând din 1921,
Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între
1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an
de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea,
Azi. În 1932, se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În
1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei
pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de
a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei
Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la
Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez
din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş,
ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi
incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba
franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma,
până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia
Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte
importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris,
în data de 20 iunie 1995.

Volumul de epistole este împărțit în funcție de destinatari – părinții (majoritatea

scrisorile sunt redactate la Paris, scrise în română, perioada 1944-1965), fratele, Aurel Cioran
(București, Berlin, Dieppe, Paris, 1931-1988) și prietenii, printre care Arșavir Acterian, Jeni
Acterian, Constantin Noica, Mircea Eliade, Gabriel Liiceanu, Mircea Vulcănescu, Mircea
Zaprațan. Nu e nicio mirare de ce Cioran scrie atât de mult – din 1941 (la 30 de ani) părăsește
definitiv România, nu-și mai vede niciodată părinții, fratele doar o dată, când amândoi sunt la
vârsta a treia, iar prietenii foarte rar sau deloc. Acesta este un alt motiv pentru care majoritatea
informațiilor pe care le veți găsi în aceste pagini sunt obișnuite, reflexia unei vieți trăite
printre străini (“Nylon-ul nu trebuie spălat în apă fierbinte, ci numai călduță. A-l pune pe foc e
a-l distruge.”), departe de Coasta Boacii, pe care o vaită și-o pomenește cu precădere spre
1
ultimii ani ai vieții – “M-am plictisit pretutindeni. De ce am părăsit Coasta Boacii?!” / “În tot
cazul, singurul lucru care mă interesează e ulița copilăriei. Tot ce i-a urmat mi se pare inutil.”
Cei 60 de ani expuși pe hârtie în fața ochilor noștri îl relevă și pe filosoful Cioran, pentru care
îmbătrânirea e un chin mai mare decât viața- “Când mă gândesc că voi împlini 35 de ani în
cîteva luni, mă apucă disperarea.” / “Am terminat un articol, cam frivol, despre… sinucidere.
Trebuie să mai scriu unul despre… vid. Fiecare cu obsesiile lui.” / “Este nevoie de multă
inconștiență ca să accepți bătrânețea. Habar n-au ce afacere bună au făcut cei care au murit
înaintea noastră.”
Cugetările filosofice, des întâlnite în paginile scrisorilor (“În condițiile fericirii intră,
în primul rând, marea și femeia. Și apoi nihilismul.” / “Obsesia fericirii ne va duce în curând
la nefericire.” / “În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate.” / “Istoria oferă
un spectacol atât de descurajant, încât e o dovadă de lipsă de gust sau de prostie să-i acorzi
atenție.”) își pierd parcă din putere și-amar atunci când sunt semnate de Luț sau Miluț, cum
apare numele său în scrisorile către părinți și frate. Cioran le scrie celor de acasă și despre
starea de sănătate – “Eu mă simt bine. Plimbările cu bicicleta, în special, mă fac mai puțin
nervos, în plus, e singurul sport ce pot să practic fără efort și fără risipă de bani.”, despre
nimicurile unei vieți într-o țară a cărei limbă nu o vorbește, printre oameni de care nu se poate
atașa – “Într-adevăr, sunt unzufrieden (n. trad.: ursuz), dar așa am fost de când mă știu, ăsta-i
un rău de care am suferit toți în familia noastră atât de tulburată și neliniștită.”
“Am ajuns și eu în viață, după multe revolte inutile, să mă resemnez, să nu mai iau
parte la lucruri și evenimente, să le privesc.”

Și un sfat pe care Emil Cioran i l-a dat fratelui său:

“Dacă poți, lasă-te de viața interioară, fiindcă, dac-o faci cu măsură, n-are valoare,
iar dac-o exagerezi, te distruge.”

Ultimii ani din viață – sfârșitul unui suflet adolescentin

La Emil Cioran, mai întâi a venit sfârşitul literar. „Cincisprezece cărţi, cincisprezece cadavre
– cred că ajunge. În sfârşit, înţelepciunea. Nu-mi mai fac nici un plan, nu mai scriu un rând“,
îi declară într-o scrisoare amantei sale de la maturitate, Friedgard Thoma, în august 1987.

Emil Cioran a murit la vîrsta de 84 de ani, diminuat de boala Alzheimer care i-a ros treptat
memoria. Mitul Cioran este însă viu, ca şi opera sa care cunoaşte un succes tot mai mare în
Franţa şi în Europa.