Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

An. VII, nr.
4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură
Anul VII, nr. 4 (74), aprilie 2018
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae
Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,
dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu,
Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu,
Vasile Radian.
Planşele noastre
Ilustrăm acest număr cu câteva imagini din arhiva personală a d-lui

inginer Eugen Tănăsescu din Slatina puse la dispoziţia redacţiei prin
intermediul d-lui Florin Cârstea, directorul Bibliotecii Judeţene ,,Ion
Minulescu” din Slatina.
1. Judecătorul Spiru Tănăsescu (n. 6 octombrie 1879, Islaz-Romanaţi)
într-un tablou aflat în posesia familiei
2. Alexandru Tănăsescu (cel cu chitara) în vremea războiului alături de
camarazii de arme
3. Spiru Tănăsescu în uniformă militară
4. Spiru Tănăsescu- portret executat la atelierul foto al lui Albert Boga
din Caracal.
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Cuprins
1. Ion Andreiţă-Oameni care au fost......................................................................../3

2. Ion Lazu-Amintirile unui scriitor slătinean (XX)................................................./5
3. Dumitru Botar-Poezii însângerate....................................................................../14
4. Dumitru Nica- Societăţi cultural-ştiinţifice ale elevilor Liceului ,,Radu
Greceanu” din Slatina........................................................................................../16
5. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (IV).................................................................../25
6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (I)..................................................../41
7. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59
Infanterie (V)......................................................................................................../49
8. D. C. Eftimescu- Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (II).............................../60
9. Maria Puşcaşu- Biserica Domnească din Caracal............................................./66
10. Jeana Pătru- Goleştii- făuritori de ţară şi neam (I).........................................../69
11. Col. (r.) Dumitru Matei- Un judecător în război.............................................../79
12. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor-Aprilie......................................../87
13. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la biobibliografia lui Demetru
Iordana................................................................................................................/88
-Însemnări despre lecturile lui Demetru Iordana...................../90
- Întregiri la bibliografia poetului Haralamb G. Lecca............./93
14. Corneliu Vasile- O revistă de la Caracal mai puţin cunoscută........................../94
15. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-Monumentul eroilor din
satul Şerbăneştii de Sus, comuna Şerbăneşti ................................................./95
16. Dialog cu cititorii................................................................................................../96
Scrisori natale
Oameni care au fost
ION ANDREIŢĂ
Alături de învățători - luminătorii satului - periețenii au avut noroc şi de nişte oameni

la fel de luminați, care în vremurile
de dinaintea tancurilor staliniste au
fost alături de obşte, ajutând-o să se
dezvolte, să prospere. Sunt familii cu
rădăcina în numele dintâi al locului,
care s-au impus prin hărnicia şi
cinstea lor, prin sfatul bun şi umărul
alături de nevoiaşi. Amintesc câteva
nume vechi care, în timp, au alcătuit
adevărate dinastii locale: Drăghici -
Drăghiceştii; Ghimiş - Ghimişeştii;
Barbu - Bărbuleştii; Cosma -
Cosmeştii; Antonescu-Antoneştii;
Florea - Floreştii; Preoteasa -
Preoțeştii; Fântânatu - Fântânenii;
Găbunea - Găbuneştii. Unii au fost
mai înstăriți, proprietari de pământ -
ca Fântânenii şi Găbuneştii (care au
construit şcoli şi-au ctitorit biserici);
dar toţi aveau pentru ce să dea şi să
primeasacă ,,bună ziua”. Erau şi Elena Fântâneanu şi Maria Ungurelu, soţia
ceva săraci: puţini loviţi de soartă, senatorului Constantin Fântâneanu (tablou
mai mulţi leneşi care, ca să scape de votiv de la biserica din Stoicăneşti)
munca grea a câmpului, se băgau
slugi pe la grajdurile boierilor,
îngrijind de vite. Cei săraci, dar cinstiţi, cu mai puţin pământ, luau loturi în dijmă de la cei
mai avuţi şi trăiau destul de bine. Ţigani nu existau în comuna Perieţi; aş zice că nici în
altele, din apropiere: Bălteni,Schitu.
Din acele familii cu urice în temelia satului se alegeau primarii, notarii, alţi
slujbaşi trebuitori obştii. Au rămas în conştiinţa locului numele unor primari ca:
Antonescu, Preoteasa, Cosma. În toate împrejurările, aceste familii - devenite încrengături
cu zeci şi sute de urmaşi - au dat seama cu onoare de virtuţile lor. Mai ales în vremuri de
supremă încordare, ei au fost alături de ţară. Nu ştiu să se fi ridicat vreun general dintre ei
(colonei, da!) dar fiecare a fost erou pe câmpul de luptă al celor două războaie mondiale.
Aş da un exemplu din cel de-al doilea măcel, desprins din monografie1: Florea I. Ion (din
neamul Floreştilor amintiţi mai sus) - născut la 21 august 1916 (când țara intra în primul
măcel). A luat până la Cotul Donului. A fost rănit de două ori. Prima oară la 23 noiembrie
1943, când a făcut parte dintr-un pluton de sacrificiu. Apoi în 1944, la trecerea peste râul
Tisa, când a căzut prizonier. Avea 96 de ani, când rememora unele întâmplări prin care a
1
Referire la ,,Monografia comunei Perieţi, judeţul Olt” de Claudia-Theodora Truţă şi Mihai Barbu, Ed.
Antim Ivireanu, 2013.
trecut. Am reţinut două. Prima s-a petrecut lângă Odessa, după cucerirea ei de către armata
română. S-a dus, împreună cu trei camarazi, să cosească nişte fân pentru cai. Într-o lizieră
de pădure au fost prinşi de partizani - şi aşezaţi în genunchi spre a fi executați. În
momentul când rușii își pregăteau puștile - mitralieră și boscorodeau ceva în limba lor, a
fugit, prăvălindu-se pe o coastă la vale. Gloanțele i-au găurit vestonul, dar el a scăpat.
Celălalt moment s-a petrecut în prizonieratul la neamți. Odată nu a putut merge la muncă
și, rămânând în lagăr, a mers la o baracă vecină, a prizonierilor englezi, care primeau ceva
ajutoare de hrană de la Crucea Roșie. A adunat din lada de gunoi niște coji de cartofi, le-a
înșirat pe-o sârmă și-a încercat să le prăjească aprizând niște hârtii de pe jos. A fost prins
de gardieni și bătut până şi-a pierdut cunoştinţa.
Dar el a avut noroc să se întoarcă acasă. Mulți, foarte mulți alți ostași români,
aflați în floarea tinereții, au rămas în gropi anonime ori înscrişi pe crucile cimitirelor ce
împânzeau continentul.
Pentru cinstirea celor trei sute de eroi din comuna Perieți căzuți în primul război
mondial - în luptele de la Jiu, Mărăşti, Oituz, Mărășești - s-au ridicat, în anul 1922, două
monumente: unul la Primărie, celălalt la Şcoala Mierleşti. Între numele celor jertfiți pentru
țară, trei mă cutremură ori de câte ori pun o floare pe lespedea albă: Dinu Ion, Andreiţă
Florea și Andreiţă Ilie. Sunt nume al căror sânge urcă înviforat în sângele meu. Au scăpat
de glonțul morții alte două nume de același sânge: Lincă și Iliescu.
Trebuie să explic această enigmă numismatică.Tatăl meu, Andreiţă Marin,născut
în anul 1895, s-a numit mai întâi Iliescu. Așa era pe atunci, mi-a spus el. Pleca ţâncul la
școală, și învățătorul îl întreabă: Cum te cheamă, băiețaș? Constantin, răspundea țâncul.
Constantin și mai cum? Nu știu. Cum îl cheamă pe taică-tău? Ion.
Dar pe bunicu-tău? Ilie. Foarte bine, conchidea dascălul- să știi că pe tine te cheamă
Iliescu, Iliescu Constantin. Alții, tot din familia mea, s-au numit Ghimiş, Dinu ori Lincă.
Așa au primit ,,acte de identitate” cei 12 frați ai tatei- și unii dintre ei au rămas cu ele toată
viața. Familia noastră se trage din vechiul neam al Ghimişeştilor - şi aşa s-a numit până
prin a doua jumătate a secolului XIX. Atunci a apărut primul Andreiță. Era un venetic din
părțile Gorjului, plecat în lume să se arănească - ori să scape de cine știe ce alte necazuri.
S-a însurat aici, în Perieți, cu o fată din neamul Ghimişeștilor. Trebuie să fi fost el cineva,
să fi însemnat ceva, de-a putut să-şi ia nevastă din acest neam fălos. Acel Andreiţă a fost
bunicul tatei - și străbunicul meu. Iar numele s-a impus mai târziu când tatăl meu devenit
notar, al comunei - din 1925, vreme de 20 de ani - a cercetat arhive edificatoare.
(Paranteză. Student fiind, primesc un plic pe numele meu. Desfac, citesc - și nu prea
înțeleg. Când mă uit mai atent, îmi dau seama că nu mi se adresa mie - și nu venea de la
tatăl meu. Era trimis de un Andriță, pentru studentul Andriţă. Venea din comuna
Bărbătești-Gorj. Adrisantul era un coleg de cămin, student la Istorie. Când ne-am întâlnit,
avea și el în mână un plic pe nume Andreiță. Semn că acolo, în Gorj, erau mulți de-alde
Andriţă, Andreiţă - încă o dovadă în favoarea străbunicului meu).
Revenind la Monumentul Eroilor din comuna Perieți, aș mai adăuga un fapt. Tatăl
meu, Andreiţă Marin, împreună cu fratele său, Andreiţă Paraschiv, au luptat la Mărășești
alături de tatăl lor, Dinu Ion. Într-o luptă de baionetă, tatăl lor (bunicul meu) a fost ucis.
Cei doi frați și-au îngropat, plângând, tatăl - și-au mers mai departe.
... Până la cel de-al doilea război mondial, în Ziua de Înălțarea Domnului nostru
Iisus Hristos, se făcea parastas eroilor, elevii participau la slujba de pomenire, depuneau
flori la monumente, cântau cântece patriotice, începând cu Imnul Eroilor: ,,Presăraţi pe-a
lor morminte/ Ale laurilor foi/Să le fie dulce somnul/ Fericiţilor eroi...”
Amintirile unui scriitor slătinean (XX)
Ion Lazu
Pentru că mă aflu cam în spatele liceului Caragiale, ies în Piaţa Dorobanţi, merg
spre vila Tudor Vianu, fac cîteva poze, dar placa memorială, cu basorelief, e tocmai sus, în
colţul stâng al faţadei, aproape invizibilă printre crengi. Vegetaţia nu ţine cont de nimic, ea
are legile ei care nu ţin seama decât de zeul soare. Dau ocol pieţei Dorobanţi, cu gând să
revăd la ora asta, cu lumină favorabilă, statuia făcută de C. Popovici lui G. Călinescu. A
plasat-o impecabil, după cum îl ştiu preocupat la modul aproape maniacal de poziţionare a
statuilor sale în centrul geometric al spaţiului consacrat statuii şi orientată milimetric faţă
de soarele la zenit; acum se pare că am întârziat câteva minute peste ora 12,00, căci o
aşchie de rază a scăpat deja dincolo, pe obrazul drept. Un ochi în lumină, ţintindu-te
halucinat şi celălalt ascuns în umbra compactă, dar pe care îl simţi neadormit, cu pupila
deschisă la maximum. Este bustul pe care l-am văzut ani la rând în atelierul de pe Căderea
Bastilei, 20. Personalitatea copleşitoare, histrionică a divinului critic m-a intimidat
întotdeauna. Prietenul C. Popovici avea mistica lucrului făcut o dată pentru totdeauna.
Prin anii 80 s-a înscris într-o excursie la Piramide. Mi-l închipui fascinat de ideea anticilor
de a poziţiona piramidele în funcţie de Steaua polară... Sculptorul visa această statuie în
scuarul din faţa Muzeului Literaturii – nu-mi imaginez un loc mai adecvat pentru cel mai
important critic al nostru din toate timpurile. Dar dorinţa sculptorului s-a lovit de
împotrivirea monolitică a tuturor „prietenilor”. Mă apropii şi mă îndepărtez de înaltul
soclu – încă o izbândă obţinută cu mari lupte de bunul meu prieten; fac mai multe
fotografii, încercând să scot din cadru crengile imense ale copacilor, încă golaşi, ciuntite
prin toaletarea recentă, şi acoperişurile vilelor din jurul piaţetei, deşi se află la o distanţă
apreciabilă. Ce-ar fi, după ce duc la capăt această acţiune cu plăcile memoriale, să mă
arunc în următoarea aventură: un album de artă cu aceste plăci, cu casele memoriale, cu
statuile şi străzile cu nume de scriitori. Un album civilizat, de ce nu? Sau dacă nu şi nu,
măcar să fac un site cu toate astea şi să-l rog pe Gârbea să-l poziţioneze pe blogul ASR,
USR. Cineva tot trebuie să o facă. Trebuie?
Plec spre strada general Vlădescu, acum str. G. Călinescu. Şi se face că,
gândindu-mă la contextul din Bietul Ioanide, cu descrierea cartierului de la marginea
Lacurilor, trec de casa memorială cu pricina. Ajung la o intersecţie, întreb vreo doi
localnici, mă trimit înapoi, la gardul roşu; şi acolo: tot ce văd e meschin, casa cu două
nivele, pe care am mai zărit-o cândva, dar o ştiu mai bine din fotografii, mi se păruse că e
cu faţa spre stradă, dar nu, e în partea stângă a curticelei, o grădiniţă foarte îngustă, cu mici
ronduri-alei în faţă, al căror desen parcă vrea să forţeze limitele; un chioşc de paznic în
dreapta intrării şi o altă dependinţă în fundul ogrăzii, aceea fără etaj. Prin faţa acelei
locuinţe evoluează tocmai acum o matroană cam decrepită, în capod, căutând ceva pe jos;
iar la colţul gheretei, pe care am citit: Punct de pază, s-a încovrigat un câine de curte,
roşcat. Îmi trece prin minte un gând nesăbuit: Nu cumva respectiva matroană este
„Inegalabila Vera”? Oricum, matroana ca de pe altă lume şi cotarla din colţ, care nu vrea
să stea în coteţul din grădină, nu te prea îmbie să vizitezi „Casa memorială G.C.,
Academia română”. Acum, privind faţada clădirii principale: pe peretele dinspre stradă se
află basorelieful lui Călinescu, însă greu de pozat printre crengile copacului (vegetalul care
nu iartă...); în dreapta faţadei, dar plasat jos, se află un alt basorelief, trei torsuri umane în
manieră antică. Căsuţa, căci nu e decât o căsuţă, se ridică - cât de cât – pe o temelie din
blocuri de gresie de 0,7 m înălţime, dar nu cred să fie vorba despre o fundaţie propriu-zisă,
ci mai degrabă despre blocuri ataşate ulterior, ca să dea impresia de soliditate; iar pereţii
ca atare ai căsuţei par să nu fie din cărămidă ci din paiantă. Îmi dau seama de drama din
sufletul divinului critic, altfel cu preocupări de înaltă arhitectură urbană a metropolei, în
genul lui Ioanide. (În aceeaşi seară, târziu, la TVCultural, Ion Vianu confirmă supoziţiile
mele, povestind că tatăl său, T. Vianu, mereu într-un fel de rivalitate cu G. Călinescu:
ambii profesori universitari, ambii cu discipoli, un apolinic şi un dionisiac, însă Tudor
Vianu cu ditamai viloiul, iar G.Călinescu cu căsuţa-i prizărită - ca să nu mai amintim
faptul că Vianu îşi trăsese şi o vilă la Zamora-Buşteni, pe Valea Prahovei – deci Vianu l-a
trimis cândva pe Ion V. să-i ducă lui G. Călinescu o carte sau o scrisoare – şi povestitorul
menţionează râvna lui G. Călinescu de a da casei sale un „ce” măreţ. Te punea să priveşti
curticica de 6-8 m printr-un ochean invers, astfel că toate proporţiile erau schimbate,
vedeai clădirea la mare distanţă, în capătul aleilor, ca într-o ilustrată - poate un alt
Versailles, nu?)
Revin în Piaţa Domenii, apuc pe Roma, caut de data asta celălalt număr, 34, unde
a locuit până la moarte Ovid Densusianu. La numărul 36 tocmai intra o doamnă cu căţel;
vorbim, e veche în cartier, dar nu ştie să fi fost o clădire la nr. 34, în zona asta fusese un
loc viran, unde îşi făceau exerciţiile un cuib de legionari, apoi pe acel loc s-a construit
impozanta clădire pe care o văd, o policlinică a M.A.I., imensă. Chiar vila aceasta a lor, de
la nr. 36, cu intrări pe ambele laturi (probabil o curticică în spate) a fost ridicată, din câte
ştie ea, pe locul unei gropi de var. Pe când vorbeam, câinele, deja, a intrat pe portiţă şi
stăpâna se grăbeşte să-l ajungă din urmă.
Alături, policlinica e cât un minister şi în dreapta intrării se află un chioşc şi un
subofiţer de pază. Îmi iau seama: Aici va trebui să vin data viitoare, garnisit bine cu adrese
şi ştampile, altfel nu vor accepta să trateze cu mine.
Ies în Dorobanţi, iau maşina 330, opţiune greşită, căci o coteşte la stânga şi aflu că
merge în Colentina. Revin cu 34 până la fostul depou Bonaparte, tai colţul la Clopotarii
Vechi şi-mi amintesc că pe dreapta, prin anii 60, la nr. 21 a stat Nichita Stănescu pe
vremea celor 11 elegii, în casa prietenului Aurel Covaci - iar alături, pe colţ, era casa
sculptorului Valbudea. Toată zona a fost demolată, sistematizată, pe locul respectiv se
ridică acum Electrica. Urc multele scări ale Electricei, întreb portarul ce adresă au. Nu
ştie... Trăim în România, păi nu! El este nou, a venit de la alt sediu, să-i ţină locul unui
coleg care... Dar ce voisem? Să caut adresa lui Emanoil Bucuţa. Nu o găsesc. Deduc că va
fi fost vorba despre o dependinţă a Spitalului Gr. Alexandrescu – Emanoil Bucuţa fiind de
profesie medic...
Trec b-dul Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, dar fost mai înainte Lascăr
Catargiu, cum îi răspunsesem lui V.: Ce-au avut cu Ana Ipătescu? Dar ce-au avut cu
Lascăr Catargiu? Şi la numărul 5, pe Puţul de Piatră revăd placa memorială a lui Cornel
Medrea, 1958-1964, deci prin anii facultăţii, când treceam pe General Budişteanu,
maestrul era încă în viaţă, însă locuia în altă parte, nu la atelier. Iar la numărul 6, unde din
tabelul meu se află placa memorială a lui Octavian Goga, văd că s-a ridicat un nou imobil
de multe etaje. În timp ce mă învârt, derutat, căutând fostul număr 6, apare un tânăr
paznic. Ce căutaţi? Îi spun şi îmi arată placa cu basorelief, au montat-o pe zidul despărţitor
dinspre numărul 4. Fiind cam stropită cu var şi greu de observat printre diverse ţevi
rămase de la construcţie, tânărul se oferă să o spele cu jet de apă, vine un al doilea tânăr cu
o perie şi freacă. Au înţeles că vreau să fac poze. Recopiez textul, 1881-1938, „O.G., poet,
ziarist, om politic”; mulţumesc celor doi paznici binevoitori, care îmi promit că au să
degajeze zona şi placa va fi bine pusă în evidenţă, vor dispărea ţevile, uneltele etc. Ne
despărţim în termeni amiabili. Ce-ar fi fost să încep recitarea: „La noi sunt codri verzi de
brazi / Şi câmpuri de mătase/ La noi atâţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale-n casă./ Privighetori
din alte ţări / vin doina să ne-asculte/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe,
multe...” Poate chiar ar fi meritat ca aceşti oameni tineri să se minuneze de suflul poetic al
fiului de preot din Răşinari.
Vin înapoi pe Lascăr Catargiu, spre Romană şi în splendidul imobil de pe colţ, la
numărul 39, unde pe vremea debutului meu funcţiona ESPLA, pe atunci singura editură
literară din ţară, se pare că a stat Păstorel. Cel puţin aşa rezultă din cartea de telefon a
anilor 50. Acum ambasada Irakului, straşnic păzită. Ce şanse am să pot plasa aici o placă
memorială a ghiaurului?
Şi iată-mă lângă chioşcul MLR, dând ocol unui imobil cu faţadă de cărămidă
aparentă, unde presupun că a locuit poeta Maria Banuş. De la intrarea de pe latura dinspre
Muzeu iese un domn vârstnic, ar fi norocul meu ca un vechi locatar să-mi poată confirma.
Dar domnul nu ştie, deşi îmi precizează că el locuieşte aici de la început. Dar de strada
Fundaţiei a auzit? Nu. Păi, stimate domn, MLR se află în fosta clădire a Fundaţiei regale
pentru literatură şi artă Carol al II-lea. Asta e strada. Înghite găluşca. Mă uit adânc în ochii
lui albaştri, opacizaţi de vârstă şi mă întreb cât este ignoranţă crasă, cât este senilitate şi cât
reavoinţă. Între timp coteşte pe alee, venind dinspre Romană un alt bătrân; cu mare
curiozitate îl întreb şi pe el, de faţă cu celălalt venerabil şi îmi confirmă că da, să intru pe
uşa principală, dinspre B-dul Dacia. Păi vedeţi, domnule? îl pleznesc (la modul abstract)
pe băiatul (bătrânul) cu ochi albaştri. Aţi stat o viaţă întreagă la scara vecină cu Maria
Banuş, marea poetă, nelipsită din toate manualele şcolare...
Mai multe interfoane, sun la Traduceri, mi se deschide, intru, în hol apare o tânără
foarte amabilă, cu alură de actriţă, îi spun povestea, mă îndeamnă să sun la apartamentul 3,
unde locuieşte administratorul. Un coridor slab luminat, sun şi sun. Nu răspunde nimeni.
Apare pe scări o colocatară, îi repet povestea, mă conduce la etajul 3, sună, vorbesc cu un
domn vârstnic: da, Maria Banuş a locuit vis-a-vis, începând de prin 1956, însă datele
exacte, de când şi până când, mi le va putea spune dl. Manu. Sun alături, mi se răspunde
de la altă uşă, apare un bătrânel mărunt, nas coroiat, chip emaciat, dar privire atentă, îi
spun..., da, poeta a locuit chiar în acest apartament, între anii 1951 şi 1999. Dar fiind
nevoie de o aprobare pentru placă, să o solicit de la dl. Liviu Pătroşescu, apartamentul 3.
Fiindcă am discutat „între uşi”, nu–l mai întreb alte detalii pe dl. Manu, ci cobor, îmi mai
încerc o dată norocul la soneria din coridor, apoi ies în stradă şi fac poze cu faţada
roşcatului imobil.
Şi pornesc spre strada Mihai Eminescu, fostă Romană, ca să fac o poză casei unde
ştiu că a locuit ani mulţi Eugen Barbu. Mi-ar plăcea să mă pricep mai mult la stiluri
arhitectonice şi să pot spune că respectivul imobil aparţine perioadei cutare şi şcolii cutare.
Oricum un imobil impozant, cu mai multe etaje, cu ferestre în ogivă, cu frumoase feronerii
la primul nivel, cu un fel de marchiză deschisă la intrarea principală, de pe colţ, pe unde
ştiu sigur că avea acces maestrul. Am frecventat cu fervoare cenaclul Labiş, pe care l-a
condus în anii 60, pe când era şi redactor şef la Luceafărul, însă nu l-am căutat niciodată în
particular, la revistă, cu atât mai puţin acasă, cum ştiu că o făceau destui aspiranţi la muze.
Cu atât mai curios este faptul că, la un moment dat, am visat interioarele acestei clădiri;
venisem cu prietenul Pan Izverna, ştiind că maestrul îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aveam
pe umăr o taşcă plină cu manuscrise; de pe palierul etajului întâi ne-am aruncat privirile
prin uşa deschisă şi am zărit un semicerc de tineri care îi făceau temenele şefului, o scenă
în curat stil Princepele, lucru care ne-a dezgustat şi am renunţat să mai intrăm, ne-am
întors şi am coborât scările...(O „băţoşenie” care mă urmăreşte şi în vis?)
Pe larga faţadă este reclama unei firme stomatologice. Loc berechet pentru o placă
memorială, iar vederea din stradă este cum nu se poate mai avantajoasă. Surâd amar la
ideea că Eugen Barbu nu s-ar fi dus cu gândul că tocmai acel geolog-autsider, care venea
în fiecare seară de luni la şedinţele cenaclului, dar se plasa pe ultimul rând şi nu participa
la discuţii, va fi cel care să-i pună o placă memorială. Dar adevărul este că nici un scriitor
în mare formă şi plasat în prim-planul vieţii literare a ţării nu se gândeşte în ruptul capului
la momentul când i se va pune o placă memorială pe peretele dinspre stradă al casei în care
a locuit... Iar cu doamna Marga, pe care de curând am întâlnit-o pe stradă sub formă de
fantomă, cred că e mai bine să vorbesc la telefon.
Pe Polonă în sus, până în Dacia şi la dreapta spre Piaţa Gemeni, unde a locuit
Cornel Regman, pentru poze. Iar cu doamna Zorina am să vorbesc de asemeni la telefon, e
mai simplu, fără cine ştie ce deranj. Intru în curte, caut din ochi un loc favorabil; latura din
stânga a imobilului, unde locuia familia criticului, nu oferă vizibilitate, va trebui să pun
placa în colţul clădirii, dar să vedem ce e de făcut cu tufa de liliac întinsă până deasupra
ferestrei de la mezanin.
În fine, merg înapoi, în staţia din Dacia, urc într-un 135 care mă aduce până la
McDonalds-ul din Dristor; rupt de şale, simţind că mă dezagreg, iau tramvaiul pentru două
staţii, ceea ce n-aş face în mod obişnuit. Însă adevărul este că abia mă târăsc spre casă,
după şase ore de mers continuu.
Acasă pun la punct carnetul, tabelul, fişele de pe calculator. Rezultă că am
identificat vreo două duzini de imobile în care au locuit mari scriitori, însă de la unele nu
am acordul de principiu al asociaţiei de locatari/proprietari. Să obţin adrese de la USR. Şi
va trebui să verific pe teren lista de la CopyRo, incompletă şi aceea, completând-o cu
adrese pe care le voi vâna din cărţile de telefon, la Biblioteca Academiei.
10 aprilie 2007. Încerc să refac contextul de marţi 10 aprilie, a treia zi după Paşti:
Cu metroul până la televiziune, caut strada Pictor Iscovescu, lipsă pe tabelul din Pagini
Aurii, găsită însă de Andrei pe Internet, şi, după ce merg în sens descrescător, mă
dumiresc, trec înapoi strada cu statuia lui Simon Bolivar El Libertador şi găsesc imobilul
pe dreapta, la o curbă a străzii care se întoarce spre Piaţa Ch. De Gaule, - o vilă arătoasă, la
stradă, cu intrare largă şi trei nivele; intru şi sun la parter – se nimereşte să dau chiar de
administratoră – o tânără femeie Cristina I.; îi spun, îmi dă telefonul mobil, o rog să se
intereseze între ce ani a locuit aici Alexandru Ivasiuc (apoi doar doamna Ivasiuc; aflu că
acum în apartamentul cu pricina stă altcineva). Voi reveni cu un telefon.
Revin în staţia de la TVR, iau pe 330, care mai ieri mă dusese unde nu trebuie,
acum cam gol, merg cu el până la Obor, apoi pe jos şi fiind vorba de şos. Colentina nr. 1,
vis-a-vis de marele imobil Bucur-Obor, intru pe un gang al unui bloc cu numeroase
magazine la parter – zonă intens comercială, nu? şi revin către bulevard, căci Leonid
Dimov a stat la scara 7. De acolo tocmai ieşea un ins ca la 60 de ani, însă degradat fizic, cu
fes; îl abordez, aflu că este omul de serviciu al blocului; m-ar servi, dar se duce să-i ajute
pe cei de la salubritate, veniţi să ridice gunoiul. Zice să mă adresez administratorului, se
întoarce şi sună chiar el la 266 şi, răspunzându-i o femeie, aflu că insul tocmai coboară: e
într-o canadiană portocalie, îmi spune Fesul, să-l interceptez. Apare insul, îl pun în temă,
vrea să se lămurească unde vrem să punem placa, aici e vorba numai de proprietari, unii au
să facă opoziţie; cel mai bine e s-o punem pe zidul holului de la intrare. Şi se întâmplă că
holul are forma unei gherete lipită de imobil, nu cine ştie ce arătoasă, dar nu prea contează,
căci şi așa aici suntem pe partea din spate a blocului, dosită şi proiectanţii au găsit pentru
holul de la intrare această soluţie de compromis. Practic nu este vorba de pereţii nicunuia
dintre apartamentele de la parter. Cu atât mai bine, nu însă şi estetic. Totuși, pe cealaltă
parte a blocului, spre Bucur Obor, faţada este ocupată de poştă, de bănci, de ACR etc.,
firme care ori nu mi-ar da voie să pun placa, ori dacă aş pune-o ar fi inobservabilă. Fac
două poze, insul se grăbeşte undeva, cere să ne prezentăm cu o adresă oficială. Pleacă la
târguieli, probabil comandă urgentă de la soţie, din mers îmi spune că l-a cunoscut pe
Leonid Dimov, era om comunicativ, de viaţă, îi plăcea şi un păhărel, o şuetă... Eu,
impenetrabil.
Prin spatele blocurilor pe unde venisem, o iau înapoi, în căutarea adresei din
Colentina 7, dar aici e aleea Alexe Ion; dau de doi inşi care nu ştiu, de altul care mă
întreabă de Reînvierea, în fine, musai să ies la şosea - şi îndată dau de nr. 5, apoi de 7,
intrare cu interfon, întreb două femei în vorbă pe planşeul de la intrare: da, aici a stat Ion
Caraion, dar nu-şi amintesc exact anii, să mă adresez administratoarei; una dintre doamne
îmi dă numărul ei de telefon, se va interesa între timp la vecina ei şi îmi va comunica
datele când a locuit aici.
Iau tramvaiul până la Iulia Hasdeu, unde îmi amintesc a mă fi aşteptat cândva
Sorin Titel, să-i dau clişeul developat şi pozele pe care i le-am făcut pe stradă, în zona
Ministerului Agriculturii. Au apărut mai târziu în diverse albume, fără menţionarea
fotografului. Îmi amintesc faptul că la revenirea sa din călătoria în America,
povestindu-mi păţaniile lui cu aparatul de fotografiat Zorki, a cărui casetă nu a ştiut să o
scoată din aparat – şi nimeni dintre cei cărora le-a solicitat sprijinul nu l-au putut ajuta, -
i-am promis să-i lucrez eu pelicula respectivă. Ne-am dat întâlnire în staţia de la liceul
Iulia Hasdeu, ca să preiau materialul, lui fiindu-i mai aproape de casă. Acum îmi
imaginam drumul lui spre casă într-o după amiază de vară, într-o seară de iarnă geroasă,
cu nămeţi. Jocuri sufleteşti imponderabile. Cobor la prima, merg pe jos pe Căminului, o
stradă paralelă cu bd. Ferdinand în capătul căruia zărisem Gara Obor, dar se vădeşte că
m-am plasat greşit; aici grădini vraişte, nişte case de paiantă, locuite de ţigani, o doamnă
mă îndrumă să merg până în capătul străzii şi să mă întorc pe următoarea la dreapta, aceea
e Spătarului.
Ajung la adresa lui Sorin Titel, un imobil cu etaj, renovat de curând, intru cu
prudenţă în curte, după ce mă asigur că nu au câini, la prima intrare lateral stânga un
cabinet medical de psihiatrie. De fapt sunt două imobile, unul în continuarea celuilalt şi
între ele un spaţiu cât pentru tomberoane. Ce-ar fi să mă înţeleg cu locatarii blocului de la
stradă? Pe la uşi, diverse anunţuri pe teme medicale, probabil medici de famile, expertize
psihologice, altceva de acest gen. Constat că numai un cabinet este deschis, celălalt are un
program alternativ, sau ore de teren... Un pacient în aşteptare. Deschid uşa, ocupat, două
persoane cu spatele şi medicul, un domn bine, prezentabil, abia înspicat, la 40 de ani, îmi
face semn să aştept. Pe coridor mai apare un pacient. Merg la clădirea din spate, ascunsă
perfect după imobilul de la stradă. Acolo, la parter, doi muncitori care au dat jos tencuiala
până la cărămidă şi acum fixează rabiţul; o placă izolantă de 2 cm de ipsos şi încă altceva.
Unul dintre ei tocmai vorbea pe mobil cu proprietarul. Ei lucrează pentru o firmă. Dar eu
insist cu privire la foştii locatari. Aflu că mama scriitorului şi sora Brânzescu au vândut şi
s-au mutat în Drumul Taberei, pe moment sunt în Germania, revin în septembrie. Noii
proprietari sunt de acord cu fixarea plăcii, dar clădirea fiind ascunsă, ar trebui să apelez la
cei de la stradă. Mergem acolo, intră omul, vorbeşte, acelaşi răspuns: Să aştepte! În fine,
iese pacientul cel vârstnic, intru, explic, dar medicul zice de la început Nu şi că îşi asumă
riscul. E vorba despre cealaltă clădire, nu? Sorin Titel nu a locuit aici. Nu vrea să amestece
lucrurile, recte firma lui cu... E drept ce spuneţi, înţeleg, dar m-am uitat cu atenţie şi am
observat că pe cealaltă clădire, chiar când se vor termina lucrările, nu avem unde plasa
respectiva placă, este de nevăzut de pe trotuar sau din stradă, deci absolut inutilă. El ce
poate să facă? Lucrurile stau aşa şi nu altfel. Am comite un fals amplasând placa pe o
clădire unde persoana nu a locuit... Nu toţi scriitorii au trăit la stradă, zic, sunt atâtea case
vagon în Bucureşti, punem de fiecare dată placa memorială într-un loc vizibil din stradă,
acesta fiind rostul ei propriu-zis. Nu poate fi de acord. Nu aceasta e casa. Şi că a avut
conflicte de familie. Dar, zic, acum e vorba despre altceva, S.T. este unul dintre marii
noştri prozatori, un egal cu Breban, cu Buzura, care nu au decât norocul de a-i fi
supravieţuit două decenii... or, aceşti oameni de vocaţie, care au edificat o cultură, au dat
neamului nostru o carte de vizită... Şi el a vrut să facă multe. Această ţară nu i-a dat nicio
şansă! Dar aţi scris dvs 20 de romane!? Nu, dar pentru pacienţii lui... E altceva, zic, v-aţi
asigurat recunoştinţa din partea pacienţilor dumneavoastră, dar pe de altă parte nu aţi pus
umărul la cultura naţională... Că timp de 45 de ani bunicii şi părinţii lui au fost prin
închisori. Deci viaţa nu v-a cruţat, dar n-aţi învăţat lucrul cel mai important, esenţial...
Care? Să fiţi generos! Şi reiese din ce spune că a primit adresa de la Uniune, i-a dat-o
fiicei lui Sorin T., dna Brânzescu – dar aceia nu au dat niciun semn... Păi, zic, mai au ei
vreun drept de decizie, la această adresă? Pe când dumneavoastră puteţi lua o decizie
favorabilă, sprijinind acţiunea Uniunii Scriitorilor... Ridică din umeri, a neimplicare...
Deci nici pic de solidaritate intelectuală, altă noţiune fără acoperire... Îi spun medicului
făţos nevoie mare: Se vede că nu-i cunoaşteţi opera... Nu prea, recunoaşte medicul. A citit
una sau două dintre cărţi...să nu exagerăm... Iarba verde, verde de acasă... Nu, aia nu e o
carte, e un film, zic, după o carte de-a lui. Şi a mai citit Uite-o pe mama! Nu, probabil vă
referiţi la Femeie, iată fiul tău!, un roman excelent, acesta fiind un citat din Noul
Testament. Dar pe care Sorin Titel precizează că l-a pescuit de pe prima pagină a unei
partituri muzicale celebre... Şi îl las într-ale lui pe acest pseudo-intelectual, un ins
resentimentar, refulat. Dar din vina cui?! Ce-i lipseşte azi unui medic specialist,
prezentabil, cu cabinet particular, ca să se realizeze? Nu, el e ranchiunos pe faptul că în
urma lui Sorin Titel a rămas o operă...
Un om spre 40 de ani, înalt, alură sportivă, trăsături fotogenice, de june-prim care
se ignoră, din nu se ştie ce pricină... Şi, prin recul, m-a dus gândul la Cehov, la atâţia
medici scriitori, pictori, muzicieni, colecţionari... Dar cum să te vindeci de nebunia
resentimentului, a relei-voinţe? O expertiză în cabinetul de alături? Spunea medicul: Pe
mine acest regim nu m-a ajutat cu nimic. Mă gândeam, crucit: Cu ce să-l ajute, dacă e
medic şi are cabinet particular, în propriul imobil? Şi mă mai gândeam, în timp ce mă
îndepărtam cu amărăciune de locul eşecului meu, la enigmaticul zâmbet, abia schiţat, mai
mult o părere, de pe chipul lui Sorin Titel, pe bustul plasat în faţa şcolii generale din
comuna Margina, între Făget şi Lugoj, unde în tinereţea sa a fost suplinitor. Era cumva un
zâmbet sfios, de om însingurat, neîncrezător în semenii printre care a fost nevoit să-şi ducă
existenţa?...(Ai zice că ei te ignoră, cu dinadins, însă vei fi cutremurat să afli cât de mult
te-au urât, pentru simplul motiv că eşti diferit de ei... Faţă de infirmitatea spirituală a
acestora, parcă nici nu mai contează optuzitatea sau ifosele câte unei soţii
supravieţuitoare). Pe un soclu destul de înalt, bustul prozatorului ST, zâmbind vag, a
resemnare. Se pare că ştia ceva... Îl crezusem necăsătorit, un singuratic, umblând cu câţiva
prieteni de condei: N. Ciobanu, Marcel Mihalaş, Gh. Suciu, dar văd că a avut familie. Fără
verighetă. Totdeauna singur. Îmi răspundea la telefon o voce subţirică, părea de copilă, am
crezut a fi vorba despre sora lui. Pleca tot singur în excursii, în Franţa, în USA. Şi nimic
despre familia lui. Cândva a apărut un album Sorin Titel, acolo multe fotografii, printre
care şi unele făcute de mine, fără specificaţia de rigoare. Album girat de tatăl
supravieţuitor.
Privindu-mi harta, ochesc în cartier numărul casei lui Al. Philippide, dincolo de
Piaţa Iancului. Un trecător mă sfătuieşte să nu iau niciun tramvai, e aproape dacă o tai
printre blocuri, pe jos. Aşa că iute ajung pe strada Elev Ştefan Ştefănescu, şi de acolo pe
Avrig; trec Piaţa Iancului, intru pe-o alee în spatele blocurilor mari de la bulevard, vechile
străzi au fost ciuntite prin sistematizare, întreb cu emoţie de strada Ilarie Chendi..., să o iau
prin spate, să ocolesc... nimeresc strada şi privesc pe dreapta, numerele scăzătoare; ajung
astfel la nr. 19, o vilă cu etaj şi calcio vechio, iederă acoperind zidul până la conturul
ferestrelor; intru în curte, caut soneriile de la prima scară, căci mai există altă construcţie
în spate, sun, iese un tânăr cooperant, o cheamă pe mama lui, doamna coboară în curând:
este fiica lui Al. Philippide, iar el este fiul fiicei, deci nepotul în linie dreaptă al Poetului.
Doamna este scundă, blondă, cu ochi albaştri, iar tânărul înalt, dar tot blond, ochi albaştri,
nas coroiat, cam la 30 de ani, - şi le spun că ambii seamănă cu maestrul. Că l-am văzut
prin anii 65-67, arătat mie de actorul Ludovic Antal la sala Radio; da, el colabora mult la
Radio. Cu ochelari de vedere. Le spun că acum vreo lună-două am ascultat noaptea un
recital din poezia marelui Al. Philippide, o antologie din Floarea din prăpastie. Ambii se
arată foarte plăcut surprinşi, chiar încântaţi de iniţiativa USR; ieşim pe trotuar, fac poze cu
cei doi în faţa imobilului. Maestrul a locuit aici între anii 1938-1979, adică până la moarte.
Ea crede că tânăra generaţie de cititori dar şi noii poeţi nu mai gustă poezia marilor
maeştri. Eu: De fapt nici nu-i cunosc decât foarte aproximativ, din auzite, din referiri la...,
iar şi mai exact ar fi să spunem că evită să-i citească pe marii înaintaşi, evită confruntarea
cu marea poezie, preferă să nu intre în contact cu evidenţa talentului, cu harul -, căci harul
nu e lesne de contestat, el e imperativ, te obligă să-l recunoşti acolo unde se află, te inhibă.
Simt că le merge la inimă spiciul meu. Noi facem ce se mai poate; iată strada cu numele
criticului literar Ilarie Chendi, iată o stradă în Bucureşti, cunoscută mie, cu numele
poetului Al. Philippide; acum punem plăci memoriale, noi căutăm să ne facem datoria, ca
să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere culturale pentru cei care
ne urmează...
Tânărul îmi spune că imediat după colţ, pe bulevardul Pache, în faţa Pro-Tv, există
o vilă în dărăpănare, construită prin 1915-1916, acolo a locuit până la moarte Ştefana
Velisar. Fiica poetului îşi aminteşte vag a fi fost în vizită cu părinţii la Ion Marin
Sadoveanu, atunci deja spre sfârşitul vieţii, paralizat într-un fotoliu, în grădina casei. Nu
mai ştie unde era plasată casa romancierului Ion Marin Sadoveanu.
Merg pe B-dul Pache Protopopescu, în faţa ProTv, la numărul 94, fac poze cu casa
din fundul grădinii, cu acoperişul sită, în accentuată degradare, practic compromisă şi
irecuperabilă. Ce păcat că nu s-a intervenit la timp. O vilă boierească, cochetă, cu grădină
în faţă, deci plasată strategic mai departe de zgomotul bulevardului. Te doare inima când
ştii că n-ar fi fost vorba decât de mici amenajeri, de reparaţii ale acoperişului, streşinilor,
ale burlanelor. Cât i-ar fi putut costa pe cei de la ICRAL cele 10-20 foi de tablă şi un om
care să cârpească acoperişul, în zonele unde vântul a smuls tabla?! Neglijenţe mici, pagube
incomensurabile...
Cei doi îmi spuneau că Ionel Teodoreanu ar fi locuit pe Romulus, ar fi cazul să o
întreb pe Victoria Dragu-Dimitriu, care ştie atâtea despre vechea generaţie de intelectuali
ai capitalei. Sau pe cine?
Tot pe b-dul Pache, la numărul 89, poze cu plăcuţa pusă Henrietei Yvonne Stahl,
iar pe aleea adiacentă, la numărul 2, fac alte poze cu placa memorială a lui Vladimir
Streinu şi a cenaclului său. Transcriu, pentru mai multă precizie. Iau troleul două staţii,
cobor la Armenească, trec bulevardul, cercetez imobilul de la nr. 40-42, merg la intrarea
din stânga, aşa cum mi s-a spus, aici un gang întunecos, numai bun de pisuar, dau de două
intrări din gang, cu scări pe dreapta şi pe stânga, baricadate - dar eu înaintez spre o
minusculă curte interioară; în stânga, pe ciment, e instalat un mic grătar cu cărbuni,
dincolo o uşă deschisă..., dau glas, apare o tânără în capod, foarte dichisită, încondeiată,
parcă ar fi aşteptat o întâlnire. Nişte fâlfâieli prin piept. Îi spun tărăşenia în forma ei
oficială, nu ştie nici de Dan Botta, nici de marele actor Emil Botta, poet el însuşi, dar
promite să se intereseze, vecinul ei, administrator, se întoarce peste o săptămână. Îmi dă
telefonul familiei respective. Mergem să sunăm la un mai vechi proprietar Cismaru, dar nu
răspunde nimeni. O tânără foarte participativă, spun doar atât.
Nu ştiu de ce, dar când dau de casele acestor scriitori, mi-i închipui întorcându-se
din oraş la ore târzii din noapte, pe străzi rău luminate, neglorioase, deprimante, sau iarna,
prin mari nămeţi ostili... Ideea mă obsedează de când am căutat adresa lui Sorin Titel, pe
care îl ştiam fragil, temător... sau mai ştii, poate că viscolul îl învârtoşa, amintindu-i iernile
la ţară, în copilărie...
Trec strada şi merg înapoi pe Armenească până la intersecţia cu strada Latină, apoi
caut numărul 36, unde a locuit conu Alecu Paleologu; dar intersecţia schimbă numerele,
sunt derutat, merg mai departe, ajung la nr. 36, de acolo iese un tânăr şi-mi spune că nu
ştie, aici e o firmă, el a venit pentru..., în curte se văd 4-5 maşini parcate, ale firmei. Înapoi
e o curte cu zid foarte înalt, cu poartă oblonită de fier şi nici un număr, nicio clanţă, nicio
sonerie, se poate ca intrarea să fie de pe cealaltă stradă. Ocolesc. Dar e clar că nu am pe
cine să întreb, revin în Armenească, de data asta pe celălalt trotuar, mă adresez unei
persoane în vârstă de la geamul unei vile -, nu aude ce-o întreb, îmi face semne că va trece
la cealaltă fereastră, apare mai amânat: e o venerabilă doamnă, nu un domn, cum mi se
păruse, îmi arată casa conului Alecu, dincolo de intersecţie, pe colţ, unde este firma unui
cabinet veterinar. Trec strada, sun, iese un băietan de 10-12 ani, slăbuţ-înalt, cârlionţat;
întreb, aflu că părinţii lui se întorc după amiază. Îmi dă telefonul şi ştie că Al. Paleologu a
trăit aici între anii 1919-2005. Răspuns de băiat isteţ. O vilă cochetă, cu 3 nivele.
Apoi spre staţia de metrou Universităţii şi când traversez pasajul subteran îmi dau
seama că sunt absolut dărâmat de alergătură.
13 aprilie 2007, rememorarea zilei de 11 aprilie 2007. Şi am s-o ţin tot în
rememorări, căci continui să fiu excedat de alergătura mea bezmetică, nedându-mi
posibilitatea să şi notez, aşa că partea scripturală o fac seara, în momentele de respiro.
Cinci-şase adrese identificate pe zi, cu sau fără a obţine acordul proprietarilor - observ că
mai mult de-atât nu pot realiza, căci după 5-6 ore de bântuit pe străzi mă întorc acasă
desnodat, nu alta. Totuşi, sper ca până la sfârşitul lui aprilie să dau gata o primă formă a
listei mele, din care deja unele nume au căzut, din diverse motive, primul fiind acela că nu
e lesne să stabileşti adresele unui Şt. O. Iosif, chiar pe a lui G.Topârceanu, mult prea
trecător chiriaş şi mereu fără telefon, după cum m-am convins la Biblioteca Academiei,
consultând vechi cărţi de abonaţi telefonici. Aşadar:
Miercuri 11 aprilie, descind în Piaţa Alba Iulia, pentru placa lui Nicolae Labiş;
însă, acum e acum! Strada Miletin e undeva, în spate, data trecută o dibuisem, dar nu pot
reconstitui contextul, într-atât de mult au schimbat sistematizările alura vechilor străzi din
Dudeşti. Dau de un fragment din vechea stradă, dar nu are continuare, întreb 2-3 persoane.
Nu ştiu!, răspunde unul, înciudat, de-mi vine să-i răspund: Se vede că nu ştii! Îmi spune o
doamnă binevoitoare: Ori mergeţi până la capătul străzii ăsteia şi faceţi la dreapta înapoi,
ori daţi ocol şi coborâţi pe scăriţă. Aleg a doua variantă. Sunt nişte trepte improvizate ca să
ajungi la nivelul vechii străduţe. (Dar înțeleg oare onor locuitorii actuali ai acestei capitale
că terenul ca-n palmă al urbei a fost cândva destul de accidentat, ca să nu spun mai mult,
cu văiugi, râulețe, bălți și gorgane – între timp nivelate-astupate cu lama buldozerelor? - că
la început de secol XX Orașul era un târgușor pierdut în Câmpia Bărăganului, ascuns
,,Sub plopi de-argint, muiați în soare” (Macedonski), cu o populație de zece ori mai mică
și ocupând o suprafață neglijabilă prin comparație cu extinderea actuală? Ei sunt
bucureșteni sadea, domnule, ei locuiesc într-o capitală pe care au luat-o de-a gata și despre
care nu se străduiesc să afle nimic. Îmi amintesc a fi mers, pe vremea studenției, la
conferința unuia dintre profesorii mei de geologie, pe o temă privind istoria orașului
București – chiar așa!
Cobor scăriţa pe lângă o dugheană şi, după ce trec de câteva case, îmi dau bine
seama că e vorba de un fragment din Miletin care începe cu nr. 48 şi merge spre 74. Revin
în faţa scăriţei, privesc în jur, se pare că strada Miletin venea de undeva din stânga, poate
chiar de dincolo de Piaţa Alba Iulia. Ar fi posibil să o găsesc dincolo? Încolţeşte un pic de
speranţă, în descurajarea care se lățește, căci ar trebui să fie destul spaţiu între numerele 48
şi 14, unde a stat în gazdă în ultimul său an de viaţă, al 21-lea, la prietenul Aurel Covaci,
poetul Nicolae Labis, „buzduganul noii generaţii”, cum a fost numit. Nu-mi rămâne decât
să trec dincolo de Calea Socialismului şi să păstrez direcţia străzii. Păcat că n-am la mine
busola, de unde să fi ştiut ce situaţii survin? Ajung dincolo de marea piață de la intersecție,
în spatele frontului principal de blocuri din stânga bulevardului (azi) Unirii, dau de o alee
prin spatele blocurilor ceaușiste - şi la poartă văd un domn. Intru în vorbă. Strada Miletin?
Era un localnic, mă gândam că dacă nu ştie el înseamnă că acel capăt de stradă a dispărut
în întregime. Aşteptam cu trac, ca în faţa marelui verdict, lucru oarecum de înţeles, fiind
vorba de Labiş. Zice: Mai sunt pe partea asta doar două case, a doamnei Decusară, care a
fost campioană naţională la înot, ea s-a născut pe această stradă, desigur ştie multe despre
vechii locatari.
Omul meu, înalt, chelos şi cu ochelari se arată pe loc foarte mişcat de povestea
sfârşitului lui Labiş (spusă de mine, pentru captarea bunăvoinţei), l-a admirat mult, a fost
coleg la facultatea de construcţii cu sora cea mică a lui Labiş. Păi n-a terminat filologia?
Nu, construcţiile. Şi-mi aduc aminte a fi vorba despre două surori ale poetului din Mălini...
El e de fel din Rucăr, acolo trăia un neam de oameni liberi, aveau în proprietate de la Vodă
tot locul în sus de Sătic, inclusiv Cheile Dâmboviţei; se făcea acolo un târg anual, dar nu
aveai voie să vinzi decât cu acordul obştei. Îmi dă aceste detalii pentru că i-am spus că am
lucrat ca geolog la Dragoslavele, la Cetăţeni-Lăicăi? Iată oameni care au conştientizat
nobleţea obârşiei lor, asta îi ajută să aibă altă atitudine în problema naţională, să ţină la
statutul lor, la demnitatea umană. După război, zice, aveau multe rude rămase în munţi,
partizani. El însuşi nu a fost membru de partid. Şi cu toate astea ajunsese şeful şantierului
de la Cernavodă. În continuare foarte emoţionat de cele ce-i spun despre viaţa lui Labiş: în
vara lui 1956, după Congresul lui N. S. Hruşciov, rămas secret pentru români, însă ideile
destalinizării au ajuns în vest, inclusiv în ţările socialiste; şi democraţii din Ungaria au
crezut că pot iniţia o mişcare de eliberare de sub ruşi. Dar revoluţia a fost zdrobită. Or,
Labiş era la noi un lider cu mare audienţă în studenţime, iar pe de altă parte era foarte bine
informat cu mersul lucrurilor, în contact permanent cu alde Covaci, Lucian Raicu, etc. Aşa
că deja se declarase împotriva liniei adoptată de ştabii noştri, care nu voiau să-i sperie-
nemulţumească pe ruşi. Cântase imnul regal într-un restaurant, deja securitatea îl
identificase ca dizident, era practic interzis ca poet, poeziile lui erau respinse în redacţii,
iar volumul Lupta cu inerţia i-a apărut postum. Era urmărit neîncetat, în trei schimburi; ca
redactor, am avut în mână manuscrisul unei cărţi Persecuția, scrisă de Silvia, soția lui
Aurel Covaci, bazată pe documentele de la Securitate; poetul era urmărit pas cu pas pe
străduţele acestui cartier, de la domiciliu din strada Miletin 14 la cantina studenţească din
Matei Voevod, de acolo la facultate, de la ieşire pe tot parcursul prin oraş şi până ce
ajungea, noaptea, acasă. Omul meu îmi spune că a avut de suferit ca participant la greva
studenţească din 1979, când au cerut vacanţă de Crăciun -, totul a fost muşamalizat, nu s-a
vorbit despre asta. Şi-a ridicat această vilă pe două locuri de casă, apoi a cumpărat şi al
treilea loc, dinspre Bulevard, teren delimitat cu o dungă ştanţată în asfalt, practic până la
nivelul casei din dreapta, care vine cu vreo 6-7 metri mai în faţă. E decis să mute gadul
casei lui, făcut din plăci prefabricate, e terenul lui, nu al statului! Va fi simplu pentru un
inginer constructor să mute panourile, numai stâlpii vor fi noi. Aici ar fi bine, dar
particularii sunt presaţi de firme, care vor să facă din cartier ceva rezidenţial. Unii dintre
vecini s-au retras care şi pe unde, el la vârsta asta nu vrea să mai plece nicăieri. Să mă mut
în Berceni? exclamă el, oripilat de o asemenea perspectivă descalificantă. În acest om, o
dârzenie care poate vine de la strămoşii lui musceleni, dacă nu chiar ardeleni trecuţi peste
Făgăraş. Sunăm la d-na Decusară, nu răspunde. Ne despărţim în termeni prieteneşti, revin
în Piaţa Alba Iulia şi după calculele mele numărul 14 ar veni cam în dreptul pasajului de
pietoni dinspre Mihai Bravu. De ce n-am pune o placă memorială pe spaţiul verde?! Nu
merită Labiş acest efort?
Revin spre Unirii, şi din aproape în aproape, blocurile din faza grandomană a lui
Ceașcă fiind cu deosebire lungi, cu magazine şi alte firme la parter, ajung în fine la blocul
şi scara lui Ioan Flora, consiliat şi de portăreasa de la ministerul de alături. Intru, sun la
interfon 39, răspunde cu greu o voce de femeie, este soţia lui Ioan Flora, se scuză, azi
noapte a revenit cu avionul din Israel. Îi explic. Să-i las telefonul meu şi să o sun la Radio,
sau acasă, îmi dictează telefoanele. O previn că trebuie să obţină aprobarea celor din bloc.
POEZII ÎNSÂNGERATE
Dumitru Botar
Maiorul CRANTA IOAN s-a născut la data de 14.01.1902 în comuna Gura Padinii
din județul Romanați și a decedat în ziua de 07.09.1944 în comuna Ilieni, județul Harghita.
În anul 1928 absolvă Școala militară de ofițeri activi de infanterie, fiind avansat
sublocotenent și repartizat la Regimentul 84 infanterie, parcurgând un traseu care l-a adus
în aprilie 1934 la Regimentul 19 infanterie cu reședința la Caracal, devenind căpitan în
anul 1939.
La 23 august 1944 deținea funcția de comandant de batalion în Divizia „Tudor
Vladimirescu” având gradul de maior evidențiindu-se în luptele din zona Sfântu
Gheorghe, subunitatea lui atacând în dimineața zilei de 07.09.1944 pe direcția Dobolii de
Jos – Sfântu Gheorghe. El era în fruntea batalionului, iar inamicul ataca cu infanterie și
tancuri dinspre Coșeni și Ilieni. Deși a organizat cu minuțiozitate apărarea, totuși un
proiectil de brand a căzut chiar pe punctul de comandă unde se afla bravul maior,
ucigându-l.
În buzunarul vestonului însângerat s-a găsit o scrisoare a fiicei sale, cu aceste
versuri impresionante:
Iar de cumva în calea ta În gloria și faima ta
S-a așezat dușmanul rău Să sune țara de ecou
Lovește-l tu, că poți lovi Te-aștept tăticul meu cel drag
Îți știu puterea ta, doar eu. Te-aștept, tăticule erou.
A fost decorat post-mortem cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade,
„Pentru priceperea și energia cu care și-a condus batalionul în luptele de la Sfântu
Gheorghe” conform Decretului Regal nr. 3231 din 11.11.1946.
La fel de tulburătoare este și o altă poezie scrisă în anul 1942, tot de o fată, către
tatăl ei plecat pe front, de care i se făcuse dor și-l tot aștepta mereu. Autorul nu-l cunosc,
poezia mi-a fost oferită de dr. Inginer Corneliu Nedelciuc. Este devastatoare, m-a
impresionat până la lacrimi, dar sunt convins că asemenea situații au mai fost, rămâne să le
aflăm.
DRAGĂ TĂTICULE (1942)
Din birou la tine, am furat s-ajungă Şi dacă te-ajunge când tu lupţi din greu
Două coale albe, am furat și-un plic Fumul meu din suflet creşte iute iară
Ca să scriu acuma o scrisoare lungă Şi se face ceaţă care te-nconjoară
Celui mai departe și mai scump tătic. Să nu vadă moartea pe tăticul meu.
XX Iar dacă te-ajunge când tu ai o clipă de
Dragă tăticule, nu știu cum să-ncep răgaz
Ca să-ți spun mai bine, că eu nu pricep Fumul meu din suflet te sărută dulce pe
De ce mama plânge de o săptămână obraz.
Şi-are acuma ochii stinși ca o bătrână? Dragă tăticule după ce-am primit cartea
XX ta poştală
De ce stă pe gânduri singură şi tristă Ne-am şi pomenit cu Gheorghiţă,
Şi-are acuma margini negre la batistă? ordonanţa ta
Eu de-o întreb acuma stă mereu tot mută Avea ochii roşii, parcă scoşi din el
Şi mă ia în braţe iar când mă sărută Şi ţinea în mână casca-ţi de oţel.
Îşi ascunde ochii în mânuţa mea XX
Şi când plânge mama, plâng şi eu cu ea. I-am sărit în braţe, să-l întreb de tine
XX Şi mi-a spus că iarăşi eşti voinic şi bine
Dragă tăticule, eu ştiu că-i război Şi de bucurie pentru vestea dată
Şi tu lupţi acuma ca şi alţi eroi I-am pupat lui Gheorghe mâna lui
Pentru ţara noastră, pentru-al ei pământ crăpată.
Ştiu că-ntâi e ţara şi pe urmă noi. XX
XX Dragă tăticule, nu ştiu, nu-mi dau seama
Ştiu că steagul nostru braţul tău îl poartă Ce-a vorbit pe urmă Gheorghe şi cu
Către biruinţă peste morţi şi vii mama
Pentru ţara care se clădeşte azi pentru Fiindcă de atuncea plânge tot mereu
vecii Şi se-mbracă-n negru şi, mă-nbrac şi eu.
Şi mi-e dor de tine, iar tu nu mai vii. XX
XX Eu ţi-am scris acuma ca şi tu să ştii
Şi mi-e dor de tine şi mi-e atât de dor Că din casa noastră soarele s-a dus
De simt câteodată sufletul din mine Şi de mila mamei trebuie să vii
Cum se subţiază ca un fum uşor Cât poţi tu mai iute, vesel şi voinic
Şi se duce tată, nevăzut spre tine. Să aduci măicuţei soarele în casă
XX Iară mie-n braţe cel mai scump tătic.
Aş fi foarte bucuros dacă cineva ar putea da mai multe relaţii despre această poezie
şi autorul ei care a putut să scrie asemenea versuri tulburătoare.
Societăţi cultural-ştiinţifice ale elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina
Dumitru Nica
Infiinţat ca „Gimnaziu Real” în 1884 după ,,dorinţa şi stăruinţa orăşenilor prin

aleşii lor deputaţi şi senatori......”, a luat naştere în oraşul nostru- într-un timp când
nivelul cultural era aici puţin ridicat- acest ,,lăcaş de cultură românească” ce se cheamă şi
azi liceul ,,Radu Greceanu” care înseamnă deopotrivă cultură şi tradiţie. A vorbi de liceul
„Radu Greceanu” înseamnă a evoca un glorios trecut cultural în care acest aşezământ
educativ a fost o statornică şi luminoasă prezenţă. În istoria învăţământului, nu numai de
pe meleaguri oltene, dar şi pe plan naţional, liceul „Radu Greceanu” se bucură de
apreciere şi stimă unanimă, pentru rezultatele muncii desfăşurate de profesorii liceului,
reflectate în pregătirea ştiinţifică a elevilor.
Pe lângă bogata activitate educativă desfăşurată în acest liceu, s-a desfăşurat şi o
muncă cultural- ştiintifică susţinută, în beneficiul elevilor.
În rândurile care urmează, am să mă refer la cele două Societăţi cultural-
ştiinţifice care şi-au desfăşurat activitatea in perioada 1884-1989, în acest liceu.
Societatea cultural-ştiinţifică „TITU MAIORESCU” a fost înfiinţată de elevii
liceului înainte de 1919, după cum reiese din Anuarul 1923- 1924, dar şi din însemnările
lui Traian Biju care specifică: ,,Societatea „TITU MAIORESCU” a fost reînfiinţată după
primul război mondial”, ceea ce înseamnă că ea a existat şi înainte. Însă, documentul
scris, de înfiinţare a acestei Societăţi apare tocmai la 10 februarie 1923, după cum tot
Traian Biju consemnează în anuarul 1926 1927.
Că Societatea ,,TITU MAIORESCU” a apărut înainte de 1919 arată şi Nicolae
Popescu- Optaşi care menţionează: „Rezultatele remarcabile ale şcolii noastre se
datoresc în cea mai mare măsură pregătirii prin lecţii- forma de bază a procesului
instructiv- educativ, dar şi prin activităţile desfăşurate în afara clasei şi extraşcolare.
Începuturile manifestărilor culturale datează din anul 1887, când elevii liceului au
prezentat un program artistic, care după cum arată profesorul de ştiinţe fizico- naturale
Iuliu Moisil, a fost prima manifestare culturală a elevilor gimnaziului din Slatina. De
atunci au urmat numeroase serbări prezentate în faţa publicului slătinean”.
Din studierea Anuarelor, a ,,Însemnărilor” lui Traian Biju, rezultă că Societatea
„TITU MAIORESCU” reprezenta „o formă de activitate în afara clasei, care ocupă un
loc de prestigiu în întreaga istorie a liceului „Radu Greceanu” , dată fiind complexitatea
actului intelectual solicitat de ţelurile sale înalte”, „având drept scop intensificarea
culturii generale pe care o urmăreşte şcoala şi formarea personalităţii elevului sub toate
raporturile”.
Societatea ,,Titu Maiorescu“ avea ca membri elevi din cursul superior al liceului,
care îşi alegeau un Comitet, condus de preşedintele şi secretarul societăţii. Întreaga
activitate a Societăţii era condusă de ,,Un Comitet al elevilor din cursul superior (cls.V-
VIII, azi cls. IX-XII) şi îşi desfăşura activitatea cultural- artistică sub directa coordonare
şi supraveghere a directorilor şi a profesorilor”. De obicei, se alegea un profesor care se
interesa permanent de activitatea societăţii, numit „Preşedinte de onoare”.
Activitatea Societăţii „se desfăşura în şedinţe săptămânale”. Dizertaţiile aveau
loc duminica şi erau urmate de observaţii critice ale auditoriului, după care se prezentau
recitări şi muzică (corală şi instrumentală). De coordonarea întregii activităţi a Societăţii
,,Titu Maiorescu” s- au ocupat doi oameni de bază ai colectivului didactic: prof. Traian
Biju- prof. de geografie (sept.1912-
sept.1945) şi director timp de aproape 15
ani, cu câteva întreruperi, a coordonat
Societatea în perioada 1919- 1945.
Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi, prof.
de istorie la Radu Greceanu, în perioada
1944-1971a coordonat activitatea
Societăţii în perioada 1945- 1971 când s-a
pensionat, dar nu s-a despărţit de activitatea
didactică şi nici a Societăţii până în 1989,
pentru că în 1966 Societatea ,,Titu
Maiorescu” se transformă în ,,JUNIMEA
NOUĂ” avându-l ca preşedinte de onoare,
tot pe prof. Nicole Popescu Optaşi. Acesta
scrie că „Începând cu anul şcolar 1966-
1967 s- a reorganizat Societatea, dându- i-
se numele de ,,Junimea Nouă”, în cadrul
căreia s-au organizat sesiuni de referate şi
Programul festivalului artistic dat de
comunicări (ajungând astăzi la a şaptea
elevii Gimnaziului din Slatina la 40 de ani sesiune)”.
de la înfiinţarea acestuia (1924) Elaborarea tematicii fiecărei întâlniri
a membrilor societăţii solicita elevilor
,,...eforturi deosebite de informare, sistematizare, interpretare şi de redactare.......” , care
îi „iniţiau în actul de cercetare ştiinţifică şi în egală măsură în regulile severe ale
vorbirii.......”.
Pentru a ilustra cum se desfăşurau întâlnirile Societăţilor, am să prezint, mai pe
larg un material numit ,,Retrospectivă” apărut în revista „Zburătorul” nr. 3 febr. 1969,
semnat Alexandru Popescu, absolvent 1947: ,,Labuntur anni.... Sunt aproape 22 de ani de
atunci de când, preluând de la predecesorii noştri tradiţionala flacără a culturii, aprinsă
cu mulţi ani în urmă în citadela culturală care a fost Liceul de băieţi din Slatina, ne-am
legat prin jurământ solemn s-o purtăm mai departe şi s- o predăm cu cinste urmaşilor
noştri”.
În toamna anului 1946, la începutul ultimului an şcolar pe care promoţia 1947
îl mai avea de petrecut în şcoală, conform tradiţiei, ,,…. am luat conducerea societăţii
literare ,,Titu Maiorescu” societate ce funcţiona de mulţi ani în cadrul liceului”. „Animaţi
de dorinţa de a nu fi mai prejos decât înaintaşii noştri şi de a aduce o contribuţie mai
substanţială la progresul activităţii cultural-ştiinţifice am pornit hotărâţi la lucru.
Îndrumaţi de profesori ca N. Popescu Optaşi, preşedinte de onoare al Societăţii în acea
vreme, George Botez (română), Constantin Ciocan (latină), Alexandru Popescu
(geografie), Eugen Ghimpeţeanu (psihologie) şi alţii, oameni însetaţi de studiu şi dornici
de a sădi în minţile şi inimile noastre sămânţa rodnică a culturii, a frumosului şi a binelui,
am început munca şi lupta neobosită pentru o nouă orientare în desfăşurarea activităţii
societăţii literare. Trebuia să realizăm un salt calitativ care să pună în concordanţă
această activitate cu marile prefaceri social culturale ce aveau loc în acea perioadă în
ţara noastră”.
Strânşi în jurul conducerii societăţii şi mobilizaţi de aceasta, ajutaţi cu multă
dragoste de prof. Nicolae Popescu-Optaşi, elevii promoţiei 1947 şi-au respectat
angajamentul luat. Bilanţul prezentat în Darea de seamă asupra activităţii cultural-
stiinţifice şi literare pe anul 1946- 1947 scoate în evidenţă bogata activitate desfăşurată:
22 de şedinţe de-a lungul a opt luni de activitate în care s-au prezentat 37 de conferinţe cu
caracter ştiinţific şi literar,16 lucrări originale în proză şi versuri, un proces literar, scurte
comunicări, fiind prevăzute şi premii pentru câştigători etc. ,,Printre elevii de acum 21 de
ani care au adus o contribuţie deosebită la elaborarea acestor materiale, nu pot fi uitaţi
cei ce astăzi lucrează în domenii diferite de activitate: dr.Leonida Gherasim, dr. ing.
Eugen Ionescu, ing. Dumitru Pătru, ing.Mihai Runceanu, ing. Petre Diaconescu, prof.
Gheorghe Mateescu, juriştii Titică Predescu,Vasile Vlad, Ion Predescu şi mulţi alţii”.
Nu pot trece aşa repede mai departe,fără a scrie câteva cuvinte despre două
personalităţi din cele enumerate mai sus.
LEONIDA GHERASIM, şef de promoţie 1947, născut la 20 febr. 1929,
comunaTeiuş Olt, a urmat facultatea de Medicină Bucureşti între 1947-1953, doctor în
medicină 1969, peste 200 lucrări publicate în ţară şi în străinătate. Este membru al
Academiei Române. Este
creator de şcoală în
cardiologia românească.
Este autorul a
nenumărate lucrări
ştiinţifice şi autor de
tratate în domeniul
medicinei interne, cu
contribuţii esenţiale în
patologia arterelor Academicienii Octavian Popescu şi Leonida Gherasim
coronare, insuficienţă alături de directorul Colegiului Radu Greceanu din Slatina,
cardiacă, hipertensiune prof. Gianina Pârvu
arterială şi terapia
modernă a bolilor cardiovasculare. L-am cunoscut mai bine cu ocazia aniversării a 110 ani
de la înfiinţarea liceului Radu Greceanu, apoi cu ocazia sărbătoririi a 115,120,125,130 de
ani, dânsul fiind participant activ la toate.
ION PREDESCU, absolvent- 1947, doctor în drept, ministrul Justiţiei (1992-
1996), senator în Parlamentul României (1992-2005) , judecător la CCR (2005- 2013),
când şi-a încheat activitatea. Am avut bucuria şi marea şansă să- l cunosc mai bine, în anul
2004, când eu am ajuns senator de Olt. Cum s- a întâmplat? Doamna Stănoiu a trecut
Consilier la Preşedintele
Iliescu iar eu, care ocupam
locul trei pe listă, i-am luat
locul pentru un an- 2004.
În acea perioadă,
dl.Predescu era
preşedintele Comisiei
Juridice din Senat. M-a
invitat la dânsul în birou
spunându- mi: ,,Am auzit
că vii de la Slatina, că ai
avut funcţii de conducere
în învăţământ şi că eşti
absolvent de Radu
Ion Predescu, judecător la Curtea Constituţională
Greceanu” . Apoi, mi-a
relatat că şi dânsul este absolvent -1947, tot la acelaşi liceu (acest fapt îl cunoşteam din
timpul când coordonam revista „Zburătorul”).nDe la dânsul am învăţat foarte multe
lucruri, pe care mi le-am întărit, de-a lungul anilor: rigurozitatea, punctualitatea,
cunoaşterea legilor, dar mai ales respectarea şi aplicarea lor. Era un om de o desăvârşită
puritate morală, un om de aleasă distincţie şi de o mare omenie.
Din programul celor 22 de şedinţe nu au lipsit niciodată manifestările artistice ce
se îmbinau în mod armonios cu activităţile care erau pe ordinea de zi, creând o atmosferă
„plăcută, atrăgătoare pentru elevii şcolii,participanţi în număr foarte mare.”
În cadrul acestor manifestări, un loc de seamă ocupa muzica instrumentală şi cea
corală în execuţia corului şcolii,care se afla sub conducerea, ,,fostului elev Doru Iliescu şi
sub îndrumarea profesorilor Dorel Georgescu şi Ion Bratu. Nu lipsea nici teatrul şi nici
alte forme de manifestare artistică. Prin aceste câteva rânduri am dorit să impărtăşim
actualei generaţii de elevi dragostea şi gustul pentru cultură, de care noi- ca foşti elevi
ai liceului- eram animaţi. Totodată am vrut să le transmitem, pe această cale, urarea de a
duce mai departe flacăra vie a tradiţiei culturale din liceu”.
Consider că,
intenţionat prof. Traian
Bij, imediat după ce
spune că s-a reînfiinţat
Societatea ,,Titu
Maiorescu”, aminteşte
şi despre „Biblioteca
liceului- refăcută după
1918”, Excursii”- unde
prezintă o listă întreagă
de excursii, Revista
,,Luminiţa”- apărută în
1927, Cinematograful
liceului, Corul- al cărui
nucleu s- a format în
jurul „meu ca pianist- Corul ,,Ciprian Porumbescu”, devenit corul Sindicatului
între anii 1913- 1915”, Învăţământ din Slatina, şi dirijorii Mihai Georgescu şi Dorel
continuând până în Georgescu (tată şi fiu)
1989, pentru că toate au

fost sub conducerea Societăţilor.
Acelaşi lucru îl recunoaşte şi Nicolae Popescu Optaşi: ,,Dispunem de tradiţii
puternice care să ne sprijine din punct de vedere moral, de energii spirituale care
aşteaptă prilejul revărsării şi de un mediu social prielnic manifestărilor culturale.
Şedinţele lunare ale cercurilor pe obiecte, sesiunile de comunicări, serbările publice,
olimpiadele, excursiile, simpozioanele, seratele literare, revistele elevilor, corul, formaţii
de muzică, teatrul, iată o gamă largă de manifestări organizate in cadrul Societăţilor, cu
concursul binevoitor al unor reprezentanţi de seamă”.
Pentu că până aici am pomenit de câteva ori de prof. Dorel Georgescu, se impune
să mai adaug câteva lucruri. Numele dânsului era Theodor Georgescu, dar toţi elevii îl
cunoşteau ca ,,nea Dorel”. A fost un devotat al artei muzical-corale, nu numai în serviciul
Liceului ,,Radu Greceanu”, ci în egală măsură- sau poate mai ales- în slujba vieţii cultural-
artistice a oraşului Slatina. Scena corală slătineană s-a aflat timp de peste 30 de ani sub
puterea baghetei profesorului Th.Georgescu.
Că profesorul Dorel Georgescu era
recunoscut în toată ţara mi-am dat seama, o dată
în plus prin 1982 sau 1983, când la Slatina a
avut loc Etapa Finală a Festivalului ,,Cântarea
României” a ansamblurilor corale ale copiilor şi
elevilor. Mie, în calitate de inspector de
specialitate la I.S.J.OLT (organizatorul finalei)
mi-a revenit sarcina să mă ocup de Comisia
Centrală care avea ca preşedinte pe Marin
Constantin- dirijorul corului Madrigal şi ca
membrii, personalităţi de frunte ale muzicii
româneşti. Comisia avea 15 membri. Mai
trebuia nominalizat un membru, din partea
părinţilor elevilor. Când m-a chemat inspectorul
general şi m-a întrebat pe cine să punem, m-am
gândit la dl. Dorel Georgescu. Prima întâlnire,
de organizare şi cunoaştere a membrilor
Comisiei, am ţinut-o la Liceul de Construcţii
Slatina. Spre surprinderea mea, Maestrul Marin
Constantin l-a îmbraţişat pe „nea Dorel”,
spunând: ,,sunt foarte bucuros că, peste mulţi
ani, iată mă întâlnesc cu profesorul meu din
Profesorul Theodor Georgescu
primii ani de facultate”. Iar „nea Dorel”, printre
altele, cum era mereu plin de umor, a spus „nu ştiu cine a fost cu ideea să vin eu în
această comisie, dar îi mulţumesc, pentru că mi-a crescut viaţa cu peste 10 ani”.
Erau anumite perioade când trebuia să se mobilizeze toate cadrele didactice
pentru o bună organizare şi desfăşurare a activităţilor cultural artistice. Îmi amintesc, prin
1971 sau 1972, când eram director adjunct, că trebuia să participăm la un Festival al
formaţiilor de muzică uşoară. Am apelat la fostul meu diriginte din liceu, prof. George
Jitaru, pentru că îl ştiam că iubeşte mult muzica instrumentală. Împreună, am stat de vorbă
cu elevul Marcel Stancu, foarte bun muzicant. Au fost mobilizaţi şi elevi de la cursul seral
şi s-a reuşit să se formeze o formaţie care a luat locul întâi la acel festival. De atunci,
Liceul a avut formaţie de muzică renumită.
Că prof. Traian Biju nu a stat departe de şcoală după pensionare, o
demonstrează şi ,,Îndemn” apărut în revista „Zburătorul”, nr. 1/1967, probabil, cu ocazia
schimbării numelui Societăţii în „Junimea Nouă” , din care aleg câteva rânduri, care pot
fi şi azi învăţăminte: ,,Nu fiţi surzi la dreptele şi bunele îndemnuri; deschideţi inimile
voastre sfaturilor date de părinţii şi profesorii voştri- adevăraţi prieteni. Supuneţi-vă
disciplinei, ca mâine să vă supuneţi pretenţiilor şi exigenţelor societăţii.... Învăţaţi deci,
dragi copii şi stăruiţi în muncă!”
Am avut fericita ocazie, o singură dată, să stau de vorbă cu cel despre care
citisem foarte mult în istoria liceului Radu Greceanu, şi anume prof. Traian Biju, cred,
prin toamna anului 1975, eu fiind director adjunct al liceului. Într-una din revistele
,,Zburătorul” publicasem un articol despre sărbătorirea a 90 de ani de la înfiinţarea
liceului nostru, dar conducerea judeţenă comunistă nici nu a vrut să audă despre vreo
manifestare cu acest prilej. Atunci, l-am invitat pe profesorul Ion Georgescu- absolvent
1953 (cu care am colaborat permanent în cunoaşterea istoriei liceului) şi am stabilit un
nou plan, pentru a sărbători 100 de ani. În acest sens, a avut loc întâlnirea mea cu dl. prof.
Traian Biju (a fost înlesnită de prof. Ion Georgescu). În cabinetul directorului adjunct a
intrat un bătrânel scund, adus un pic de spate, l-am invitat să ia loc. I-am spus că nu am
reuşit să sărbătorim 90 de ani, dar că vrem să sărbătorim 100 de ani, în 1984. Ne-a
felicitat pentru interesul nostru manifestat faţă de istoria liceului, spunîndu- ne: ,,Sunteţi
tineri, vă îndemn să aduceţi la lumină tot ce s-a făcut bine în istoria liceului, dar să aveţi
grijă, că nu vă va fi uşor” (am citat din memorie). După aproape două ore de ,,poveşti
frumoase şi interesante” a scos dintr- o „servietă de om în vârstă”, o mapă, un fascicol de
vreo 30- 40 de coli scrise de dânsul, în care era prezentată întreaga istorie a liceului, din
vremea dânsului. Aceste coli le am şi acum şi eu le-am numit „Însemnări nepublicate
10.lX.1975”, de Traian Biju. Întotdeauna când scriu ceva despre ilustrul dascăl şi director
Traian Biju, consult aceste însemnări. Aşa l- am cunoscut, făcându-mi clar imaginea unui
„profesor -director, în parte unicat, în parte normal pentru ceea ce a insemnat şi trebuie
să însemne un dascăl în cadrul acestui liceu” ( prof. Ion Georgescu).
Am să prezint pe scurt, câteva aspecte din ,,Darea de seamă” întocmită pentru
anul şcolar 1966- 1967, realizată de câţiva elevi, care formau Conducerea Societăţii, acum
,,JUNIMEA NOUĂ”, apărută în revista ,,Zburătorul” , nr.1/1967. În cadrul rubricii
,,Succesele noastre” sunt prezentate câteva capitole:
1.,,Reuniunile ştiinţifice- mijloc de stimulare a interesului elevilor pentru activitatea de
cercetare”- semnat de Andreescu Ghizela, cls.a XI a E, în care se arată: ,,Sunt convinsă că
de aceste sentimente au fost stăpâniţi toţi elevii care s- au prezentat cu lucrări şi referate
la ultima sesiune ştiinţifică, cea din anul şcolar trecut, desfăşurată sub conducerea
tovarăşului profesor Nicolae Popescu-Optaşi”. Sunt apoi prezentate rezultatele pe
cercuri: literare, de matematică, de istorie, de fizică, excursii şi drumeţii etc.
„Această manifestare instructivă dar şi agreabilă prin veritabilul concert susţinut de
Leanca Dan, care a prezentat şi o compoziţie proprie, socotesc că poate fi extinsă în acest
an şcolar prin participarea unui număr mai mare de reprezentanţi ai tuturor cercurilor
[...] Reuniunile vor avea şi valoarea unor trieri serioase şi exigente a lucrărilor elevilor
pentru a le putea face publicabile în revista noastră, pe care o dorim mai interesantă,
originală, de o înaltă ţinută artistică şi ştiinţifică”.
2.,,Participarea noastră la olimpiadele şcolare” , elaborat de Matei Eleonora, cls. a XI-a
A.
3.,,Fruntaşi la învăţătură, fruntaşi la sport” , de Bălănescu Traian, cls. a XI-a F,
responsabilul Comisiei Sport în cadrul Societăţii
4. „Studii şi cercetări”, realizat de Stănescu Adrian, Drăghici Ion, Grosu Dumitru, cls.
a XI-a F.
5.,,Creaţii literare originale”, Stănescu Costel, cls. a XI-a C, Marica Elena, cls. a XI-a
D.
6. ,,Impresii”- , Zamfir Ana, cls. a X-a B.
Putem spune că sub egida celor două Societăţi s- au desfăşurat ,,toate
sesiunile, ceea ce numim cercurile pe obiecte, reviste şcolare, corul, excursiile,
orchestre de muzică etc.”
Fiecare sesiune de referate şi comunicări ale Societăţilor, beneficiau de un
Program tipărit, aceasta demonstrând atenţia acordată de Comitet fiecărui element privind
organizarea acestora. Am să prezint Programul ,,Sesiunii de referate a Societăţii
,,Junimea Nouă” , dedicată sărbătoririi a 2050 de ani de la constituirea primului stat dac
centralizat şi independent de către Burebista”- Slatina- 1980. Într- una din pagini se
găseşte invitaţia: ,,Societatea stiinţifico- literară ,,Junimea Nouă” din cadrul Liceului de
Ştiinţe ale Naturii „RADU GRECEANU” Slatina vă invită să luaţi parte la a XIV-a
sesiune de referate programată în cadrul manifestărilor privind sărbătorirea [...]
Manifestarea va avea loc în ziua de 25 mai 1980, conform acestui program” .
În continuare se prezintă ,,Desfăşurarea lucrărilor” , care cuprinde:
A. Şedinţa plenară de deschidere:
- Sala de festivităţi a liceului- orele 9,00- 10,30
1.Cuvânt de deschidere - Prof.Ion Georgescu- directorul liceului
2.Cuvântul reprezentantului Comitetului Judeţean P. C. R. Olt.
3. ,,2050 de ani de la constituirea primului stat dac centralizat
independent de către Burebista- moment de cea mai mare importanţă în istoria milenară a
poporului român” -prof. Mihai Gheorghe- director- Arhivele Statului.
B.Şedinţă de lucru pe cercuri- orele 10,30- 12.
C.Vizitarea expoziţiei cu lucrările elevilor privind activitatea de cercetare tehnico-
aplicativă.
D.Încherea lucrărilor- Concluzii.
Apoi,urmează cercurile de: istorie, istorie şi critică literară, creaţie literară
„Mihai Eminescu”, ştiinţe sociale, biologie-geografie, chimie, matematică- fizică,
electrotehnică. La fiecare găsim Colectivul de conducere, format din doi profesori şi un
elev şi 5-7 referate realizate sub îndrumarea profesorilor.
Dacă studiem fiecare program al fiecărei sesiuni, se observă rigurozitatea în
organizarea activităţilor propuse, precum şi ordinea şi disciplina în întocmirea referatelor,
în prezentarea lor, în stabilirea unor concluzii finale.
Pe lângă activităţile săptămânale sau bilunare, cele două Societăţi organizau
şi ,,Conferinţe” pe diferite teme, pentru care Amfiteatrul liceului devenea neîncăpător.
Am să amintesc numai câteva:
-Un elev din cls. a VI a, în anul 1943 a debutat conferenţiind despre Dimitrie
Cantemir. Mai târziu ajunge prof. dr. Valeriu Streinu, care a făcut clasele V- VII la Liceul
,,Radu Greceanu” între 1942- 1945. Datele sunt luate din Scrisoarea trimisă la 22 mai
1974, când luase la cunoştinţă de dorinţa noastră de a sărbători 90 de ani. Scrisoarea se
găseşte în arhiva mea.
-La 10 octombrie 1946, prof. Nicolae Popescu-Optaşi a prezentat elevilor
tema „Valoarea istoriei”, iar în 1947 tema ,,Mediul natural, ca factor constitutiv şi
permanent al istoriei”, ca în 1948 să prezinte „Originea, evoluţia şi perspectivele istoriei
universale” şi în 1961 temele ,,Esenţa şi caracterul istoriei” şi ,,Locul istoriei în sistemul
frontului unic, al obiectelor de învăţământ, în tecut şi în prezent”.
-Îmi amintesc cu destulă plăcere, de o întâlnire a alevilor de clasa a XII-a (erau
şapte clase), cred că prin 1975 sau 1976, pe la începutul lunii mai, cu poetul Adrian
Păunescu. Cum s- a întâmplat? Într- una din zile, a venit la mine Preşedintele Comitetului
Societăţii şi m-a întrebat cum facem să-l aducem pe poet să conferenţieze în faţa elevilor.
Eu, ştiind că urma să vină la Slatina cu „Cenaclul Flacăra” i-am promis că rezolvăm.
Fiind director adjunct, având în responsabilităţi şi activităţile extraclasă şi extraşcolare, am
luat legătura cu Dl. prof. Iuliu Curta, şeful secţiei propagandă, spunându-i ce aş dori. Cum
dânsul era profesor de filosofie, un om apropiat şcolii, a fost încântat de propunerea mea,
ca poetul să aibă o întâlnire cu elevii claselor a XII-a. Timp de 3-4ore, elevii l-au
„bombardat” pe marele poet cu o mulţime de întrebări .Mai întâi dânsul a conferenţiat pe
tema „Prin muncă, spre fericire” ( cred că mi-am amintit bine tema), apoi elevii au purtat
discuţii, „aproape de la egal, la egal” cu marele poet. În anul 2004, fiind senator de Olt, am
avut numeroase discuţii cu dânsul, amintindu-şi cu plăcere de acea întâlnire, dar mai ales
de nivelul ridicat al dezbaterilor cu elevii.
Cele două Societăţi cultural-ştiinţifice, au desfăşurat acţiuni care au avut un
efect deosebit în formarea elevilor de liceu, în iniţierea lor în munca de cercetare, creând
bazele în formarea lor profesională. Am să aleg aleatoriu, câteva nume de absolvenţi,
diferite promoţii, care cu diferite ocazii au lăsat scrise amintirile lor, sau au participat
efectiv la diferite aniversări ale liceului, sau la aniversările de promoţii:
1.Matei Vlad- absolvent- 1948: „M- am format la acest liceu, m-am integrat
pe deplin activităţilor Societăţii „Titu Maiorescu”, având o mulţime de profesori
deosebiţi, punându-l în frunte pe dl. prof. Nicolae Popescu-Optaşi, care m-a făcut să
urmez facultatea de istorie”. Menţionez că Matei Vlad a fost cel care ne-a ajutat să redăm
numele de „Radu Greceanu” liceului nostru.
2.Caius Traian Dragomir- absolvent-1953, cu ocazia aniversării a 125 de ani
de la înfiinţarea liceului spunea: ,,În 1950 s-a sărbătorit, cu un maxim de efort şi
dedicare, Centenarul naşterii lui Mihai Eminescu. A conferenţiat un remarcabil profesor
de română al liceului nostru, Dumitru N. Bărbulescu (Dnebeul). [...] Referindu-se la
,,Radu Greceanu” a spus: Liceul acesta este cea mai importantă instituţie de cultură din
judeţ [...]”.
În 1995, fiind inspector şcolar general la I. S. J.
Olt, am fost o lună de zile,într- un schimb de experienţă,
în Franţa, cu care ocazie s- a înfrăţit ,,Liceul Pedagogic”
din Slatina, cu „Centre I U F M Bourges”.Am fost
însoţit de patru cadre didactice de la Liceul Pedagogic şi
de un cor de 35 de fete. Era începutul lunii noiembrie.
Ştiind că dl. Caius Dragomir este ambasadorul României
la Paris şi că ne apucă 1 Decembrie în Franţa, i-am
propus să fim şi noi la această mare sărbătoare, la
ambasadă. A fost încântat de propunere şi am stat două
zile la ambasadă, susţinând şi spectacol cu corul
nostru.Au fost două zile de neuitat pentru toţi.
3. Ion Andreiţă- absolvent- 1956, ziarist şi
scriitor, Cetăţean de onoare al oraşului Slatina, spunea:
,,Mă duc cu gândul la timpul când eu însumi eram tânăr,
elev al acestui Liceu, alături de colegii mei de generaţie.
Eram tineri şi eram îndrăgostiţi şi eram frumoşi. Şi era
un Decembrie peste care ningea cu lerui-ler- şi noi
treceam subţiri pe sub sărutul lunii, ca nişte siluete decupate din aurora boreală [...]
uneori recunosc portrete sub care se aştern nume ca: profesor de fizică Victor Biltz- surâs
sfios,după multe dioptrii; marele istoric Nicolae Popescu-Optaşi; reputaţii profesori de
română George Botez, Dumitru N. Bărbulescu, Maria şi Gheorghe Ungureanu; Angela
Cruceru- profesoară de chimie şi diriginta clasei mele; imbatabilii matematicieni Mihai
Popescu,Marin Stegaru, Ştefan Predescu [...]”.
4. Ion Lazu-promoţie- 1956- Scriitor (inginer geolog): ,,În vacanţa clasei a
noua, profesorul meu de română, Gh. Ungureanu, care era şi noul director al liceului,
m-a trecut pe lista celor vreo 15 liceeni care urmau să facă o excursie de 7 zile la cabana
Voina de la polele sudice ale masivului Făgăraş- Iezer- Păpuşa. Eram un bun elev, mai cu
seamă sârguincios [...] S-a optat pentru provenienţa numelui Slatina, de la Vama [...] ,
lucru pe care l-am aflat mult mai târziu, dintr-o comunicare a profesorului nostru de
istorie, altă eminenţă a învăţământului, Nicolae Popescu- Optaşi, faimos şi el în tot
judeţul sub porecla Pristu”.
5. Ion Georgescu-promoţie-1953, director (1969-1970;1978-1989): ,,Şi totuşi din
noianul de amintiri, una se desprinde cu intensitate, întâlnirea poate cu cea mai
proeminentă figură didactică a acestui liceu, profesorul şi directorul Traian Biju [...].
Activitatea extraşcolară a elevilor viza din plin principiul că şcoala trebuie să slujească
drept izvor de cultură şi civilizaţie şi când te gândeşti că astăzi ne ferim să pomenim
expresia ca aparţinând, chipurile,ca idee, altcuiva”.
6. Ţecu Ion- promoţie- 1975, prof . de matematică –director (1993- 1998):
„Cred că numai printr- o rememorare scrisă sau nescrisă, timpul trecut al acestei
instituţii, a oamenilor care i-au dat viaţă poate fi făcut prezent cu noi aici şi ne poate
astfel da puterea de a depăşi toate graniţele ce s- ar ivi în calea atingerii scopului pe care
îl avem, acela de a forma actuala generaţie pe măsura standardelor generaţiilor din
trecut”.
7. Antonius Nicolescu-absolvent -1964. A făcut parte din orchesta semisimfonică
a liceului (pian), în perioada 1962-1964. Antonius Nicolescu este cel de-al doilea
remarcabil interpret de operă, dintre absolvenţii liceului nostru, urmând linia deschisă de
Ionel Tudoran, elev al liceului nostru în perioada interbelică. Antonius Nicolescu este un
om împlinit,un om care a învăţat ce inseamnă excelenţa la Greceanu!
8. Mugurel Stan- absolvent- 1988, unul dintre olimpicii permanenţi la
matematică: ,,Vă scriu aceste rânduri din Zagreb. Mă aflu aici pentru că sunt membru la
bordul unei reţele prestigioase care lucreză cu tineri. Organizăm aici o conferinţă
europeană în care discutăm despre mobilitatea tinerilor [...] Citiţi mult! Lăsaţi de o parte
jocurile şi facebook- ul şi formaţi- vă vocabularul, cultura generală, lărgiţi-vă şi
rafinaţi-vă perspectivele! Construiţi-vă viitorul, bucuraţi-vă de timpul prezent! Poate
pentru noi a fost mai simplu şi mai sigur, dar pentru voi traseul este mult, mult mai
provocator, iar satisfacţiile pot fi mult mai mari”.
Se poate spune acum, cu deplin temei, că toţi cei care au trecut pe sub arcadele
de lumină ale liceului nostru, împărtăşindu- se din ,,spiritul leregist”, nu s-au abătut de la
îndemnul cu profunde rezonanţe în timp, lansat în 1934, în anul de sărbătoare a
semicentenarului, de către directorul de atunci, Traian Biju, unul dintre cei mai mari
profesori pe care i-a avut vreodată liceul nostru: ,,Nu uitaţi că sunteţi elevi ai Liceului
,,Radu Greceanu”, liceu trecut printre cele mai de frunte ale ţării, graţie corpului său
profesoral şi muncii ce se desfăşoară în el”.
BIBLIOGRAFIE
1.Gh.Ungureanu- Liceul Radu Greceanu-110 ani de la înfiinţare- Slatina- 1994.
2.Dumitru Nica - O statornică şi luminoasă prezenţă, în Oltul, Mai-1973.
3.Traian Biju – Însemnări nepublicate 10.IX.1975, manuscris, arhiva Dumitru Nica
4.Dumitru Nica- „Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi- un făurar de suflete”- în Memoria
Oltului şi Romanaţilor- septembrie -2016.
5.Revista „Zburătorul” a Liceului „Radu Greceanu”, nr.1- 1967, nr.3/1969, nr.4/1970.
6.Dumitru Nica- Arhiva personală: ,,Din istoria Liceului Radu Greceanu” (Corespondenţă cu
absolvenţi din diferite promoţii, Programe ale diferitelor Sesiuni ale Societăţilor cultural- ştiinţifice
etc.)
7.Anuarele Liceului ,,Radu Greceanu”.
8.Ion Ţecu,Ilie Catana- File de monografie – Slatina, 2009.
9.Nicole Popescu-Optaşi- „Prezenţa liceului în viaţa spirituală a oraşului”, în Oltul, 17
ianuarie 1969.
10.Pârvu Geanina Isabela, Minciu Damian- 130 de ani de la înfiinţarea Colegiului
National „Radu Greceanu” Slatina, 2014.
Mirajul Afroditei (IV)
Paul Dogaru
Profesorul şi scriitorul slătinean Paul Dogaru a lăsat în manuscris romanul ,,Mirajul

Afroditei”, roman elaborat între 1968-1972. Păstrat în arhiva sa, el a fost încredinţat spre
tehnoredactare prietenului său Nicu Petria cu care colaborase şi în timpul vieţii. Domnul
Petria a încredinţat redacţiei noastre textul şi manuscrisul din care prezentăm cititorilor
noştri capitolul al patrulea. Între timp, printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia
arhivei lui Paul Dogaru, arhivă ce conţine 12 dosare mari cuprinzând acte personale,
manuscrise, decupaje din presă, desene, scrisori şi numeroase fotografii de familie cu care
ilustrăm şi textul din acest număr. Mulţumim acelora care au păstrat aceste amintiri dragi
şi care au ştiut să le valorifice în interesul culturii.
,,Şi eu şi tu suntem supuşi aceluiaşi implacabil călău: timpul”
Colbul străzii se înalţă în rotocoale, dens ca într-un joc fantastic de batiste

incolore, obsesii de balsam purtat de vânt din ţările deşertului, ale beduinilor cu glas de
pasăre şi fugă de zmeu, se depune simplu ca un prohod de nicăieri venit pe lucruri cu
dimensiuni nătânge, împletit cu zborul unghiular al cocorilor spre mai bine, cu murmurul
înfundat al izvorului îmbătrânit de prea multă plictiseală în aceeaşi matcă. Frunza pălise
de mult şi căzută la margine
de rădăcini într-o coapsă îşi
aştepta descompunerea
unindu-se, după cum îi este
destinul, cu lutul. Altele îi vor
lua locul, acolo sus, şi vor
cânta identicul cântec al
primăverii fierbinte neuitând ca
vara să-şi hrănească înaltul
senin al cerului. Viermii
încovoiaţi peste stacojii
învelişuri de mucigaiuri nu
mai mişcă biciuiţi de lene şi
neputinţă. Nici şopârlele nu
mai caută soarele. Doar lupii Paul Dogaru ,,surprins de o metaforă” împreună cu
Lenuţa şi George Vaiman (Slatina, februarie 2001)
pregătesc o nouă simfonie a
urlatului.
Sosise toamna ca un cal nărăvaş nesleit de puteri, cu coama despletită a uscăciune
şi paliditate. Toamnele-s bogate, dar şi usturătoare! M-am trezit cu obrazul ursuz, reflectat
caraghios în oglinzi şi-mi pare că în miezul nopţii visasem coşmaruri, un topor ridicat
deasupra capului – scânteia urgisitor – gata în fiecare secundă să-şi astâmpere setea de
sânge pe grumazul meu, învârtit de-o mână nevăzută. Şi râsul meu, râs de dement (cum de
am puterea hilarică a nebunilor n-am să descopăr niciodată!) mă definea ca neom. L-aş fi
vrut mânuit de-o codană cu degete lungi, vineţii cu nume pipărat. Nu desluşeam mâna,
înclinam să cred că-i o umbră desprinsă din umbre, cu sânii prealuminaţi peste nimicnicie
ce se învrăjbeau cu înverşunare pe pigmenţii mâinlor mele, cerceta amprentele anilor mei,
mă spiona. Cu ochii închişi stau pregătit să evadez în afară dacă mâna vămuită nălucii s-ar
apropia vizibil de ovalul maxilarului.
Dar toporul a tremurat pe înalturi
nehotărât, a luat forme crâmpoţite, în
dispersie şi cuprins de flăcări s-a mistuit
aiurea. Vâlvătăile m-au luminat opac
întorcându-mă în materie.
În acea zi a sosit ordinul de
încorporare adus de un militar pedant cu
zâmbetul înflorit trei sferturi pe buze.
Mi-a spus că am cincisprezece zile până
voi cânta un imn de slavă patriei
înconjurat de camarazi. Era un lucru
grav raţional şi de aceea n-am râs şi
n-am plâns. Am gândit mult, pe un scaun
în iarba grădinii, m-am jucat cu culoarea
nedefinită a toamnei şi-am azvârlit zece
mere după ciorile cerului. Ciorile!
Culoarea lor, culoarea ochilor Ei...
Migdalată! Uitasem de fata cu ochii
migdalaţi întâlnită la răscrucea tinereţii,
pe străduţa emoţiei! Uitasem de Adina, suflet bântuit de intemperiile deceniului! Uitasem
de toţi, de toţi! Doamne, cât de egoişti sunt oamenii! Şi-n seară mi-am adus aminte că
Rodica mă aştepta în parc – loc îndeobşte cunoscut – ecoul paşilor mei, cuvintele bine
rotunjite şi îmbrăţişările calde, lipsite de inutil. Mă cuprinde o tristeţe aburitoare, mi se
caţără în minte, tulbură cada şi mă-ntreb ce-i cu mine, de nu-mi trimit anii să bată-n poarta
nopţii să-şi ceară taina dezlegară de lanţurile aşteptării crescute până deasupra glesnei. Pe
ţărmul amintirii nu sunt singur, umbra-mi
ţine trena cu miile-i de braţe şi-mi
răsucesc valurile peste mări
surpându-mă înapoi în palma zilelor
neprihănite. Seara-i trecută de jumătate, se
sparge-n oglinzi de brazi ca chipul Ei,
răsfrânt dincolo să mi-l desenez încă o
dată, nu nălucă şi nici basm agonic. Cum
va râde, Rodica? Cu râs înecat de lacrimi
sau va fi copia zeiţei Afrodita, măcinată de
vânturi, tatuată de ploi în aşa hal încât noi
muritorii n-o vom recunoaşte! Ruină!
Am găsit-o stând cuminte pe
banca încă umedă de puful ploilor
vânturate pe aici. Se juca din capriciu
exclusiv feminin cu şuviţele-i de păr
căzute-n dezordine pe umeri. Avea păr
frumos, de neguri învrăjbite, neprofanat în
săruturi. I-am strâns mâna schiţând un
zâmbet cald peste moliciunea serii şi
Împreună cu colegele Mirela, Nuţi şi
cuprinzându-i umerii, odihnim muţi, ca
Marcela după o îndelugată trudă pe povârnişul
muntelui. Ea priveşte în
pământ sfioasă de existenţa
atâtor lucruri nedesluşite sau
incerte, eu aiurea pe lângă
năsucul ei drăgălaş, zvârlit în
sus. Aş fi vrut să fac haz de
descoperirea mea mereu
nouă deşi repetată la
nesfârşit, dar rămân
congestiont. Era gânditoare,
i-aş fi îngreunat gândurile
răvăşindu-le incomplete! Mă
mulţumesc să-i contemplu Căsătoria lui Paul Dogaru
linia ovală a obrajilor,
obositor de ovală, gura mică, izvor de senzaţii, şi dinţii strălucitori în opacitate, ascuţiţi, de
rozătoare. Se întoarce brusc, mă dimensionează revoltată, apoi îşi revine, se calmează
echilibrat, îmi prinde câteva fire de păr imaginare, pe frunte hoinare, le îndreaptă cu
fermitate şi-mi şopteşte parcă temându-se să n-audă cineva:
– Aşa eşti mai serios chiar de insişti atât de mult în analize estetice, de detaliu.
Îmi spuneai că renegi cravatele? De ce totuşi porţi cravată? Sunt aceeaşi şi fără cravata ta.
„Adică? Ce-o fi vrând să sugereze şi de când adoptă parabola?”
– Peste cinsprezece zile n-o mai port! – disec răspunsul. Voi lipsi cu desăvârşire. Şi
de eşti obsedată acum de cravată, vei fi oare obsedată şi de lipsa mea?!
– O, Dane, ce tot povesteşti?! Cum poţi crede că-s meschină? Voiam doar să te
deliberez din situaţii neverosimile. Cravatele încorsetate pe gât nu-ţi plac. Voiam ... Ce
găseşti rău într-asta?
Mestecam vestea între dinţi şi n-o rostogoleam în afară dintr-un calcul al tinereţii,
fiinţele noastre au nevoie de un fond
sufletesc senin sau de-o pregătire în
prealabil care să reziste la schimbări bruşte
de situaţii.
– Cum merge şcoala? Întrebare
obişnuită, nuanţare diferită. Încropez
intenţionat ziduri între ceea ce suntem şi ce
vom fi.
– Creştem. Odată cu ideile. Cercuri
pe nisipul din curtea şcolii nu mai facem,
nu mai cochetăm cu soarele arcuit peste
ramurile teilor. Suntem în miezul
întrebărilor şi împărţim în stânga şi dreapta
răspunsuri. Frumos, nu?
– Rody, astăzi am primit ordinul de
încorporare. Vocea nu-i a mea, cineva a
hăulit în curbura pădurilor pe munte.
Mă priveşte uluită. Râsul
îngheţat pe buze se cristaliza vesperal.
Tace, se adună dezmeticită ca dintr-un vis
cu subterane şi pagode.
– Pleci într-adevăr? Se întreba singură, căuta răspuns. „Se bucură! - mă brăzdează
o scânteie de gând. Nu-i
certitudine. Fals sunt în
presupuneri”. Faţa-i lividă
acum, mirositoare, de
volbură.
– Trebuie să-ţi pară
bine. Nu mă-ndoiesc că
sufletul tău e sfârtecat de
vreun regret!
– Fireşte. Dar totul
se întâmplă aşa de repede,
pe neaşteptate încât sunt
surprinsă!
– Nu vrei să plec?
(O întreb de parcă de Ea ar
depinde). Profesorul Paul Dogaru în drumeţie împreună cu elevii săi
– Ba da. Adică... din clasa a VII-a de la Slătioara-Maramureş (1968)
vezi, Dane... nu prea ştiu.
Rămân singură, nu-i aşa ? ,,Am fără îndoială un caracter ciudat, dar nu poţi fi altfel decât
ceilalţi dacă nu ai o factură deosebită: eu sunt un colţ de stâncă aruncat în spaţiu” – a spus
la vremea lui Napoleon. În acastă seară îi împrumut cuvintele. Îşi reazimă capul de
genunchi şi plânge nevinovat, lacrimile-i scânteiază pe obraji. Îi mângâi părul.
– Plec, Rody. Întoarcerea-mi va fi proaspătă, aerisită. Voi fi de două ori eu însumi.
Crezi Îi ştergeam cu batista roua şi ea tremura ca un fir de iarbă în răsăritul soarelui. Îi
dau mâna, o strânge crispat într-ale ei, o păstrează intrând într-o totală nemişcare. Doar
buzele dovedesc că trăieşte.
– Nu te superi dacă te privesc. Îmi va
fi dor, tare dor de tine. Mi-e teamă de ce-ar
putea să se întâmple. M-am obişnuit cu fiinţa
ta alături, fie şi aici pe bancă, la şcoală,
pretutindeni. De acum înainte cine mă va
aştepta în drum spre casă? Nu-i prea vesel ce
spun! Te cunosc atât de puţin! Trei luni e un
timp scurt. Îmi vei lipsi mult!
Un scriitor spunea filozofând: „Prin
spiritul şi munca ei o femeie obişnuită este
inferioară bărbatului, dar prin moravurile şi
sentimentele ei îi este mult superioară ceea ce
compensează celelalte scăderi”. Câtă dreptate
are! Sentimentele trezite în corpul ei sculptat
de Dumnezeu pentru a fi deliciu şi prosternare
bărbatului erau mai presus decât crezul meu.
Depun eforturi considerabile de a o împăca
împletind lucruri serioase cu fleacuri hilarice.
Nu fac altceva decât să-i adâncesc şi mai mult
durerea. Culoarea obrajilor – culoarea
înfloriţilor muguri! Câtă
dreptate zace în dogoarea
lor! Să fie doar flăcările
tinereţii?
– Pleci, Dane.
Într-adevăr pleci?
– Da, Rodica.
De ce naiba
repetă întrebarea? Ciudat
suflet mai are! ca o taină
imposibil de dezlegat.
Taine sunt toate femeile.
Unele ca nişte cetăţi fără
porţi, în care trebuie doar
să pătrunzi pentru a le înţelege rostul, altele străjuite cu străşnicie de tenebre şi minciună!
„Tu eşti adevărată sau o nereuşită realitate! Mă chinui de chinul tău. Atingerea respiraţiei
nu-mi provoacă înfiorare. Tu eşti ca o mare în voia hulei supusă, leneşă de tentaculele ei,
eu sunt peştele ce înoată spre alte guri de apă dulce. De mă întorc sunt altul, mai
dezgheocat de umbră, mai rebel în zâmbet”.
– „Mă iubeşti, Rody" – o întrebasem cândva, eclipsind rotaţia multilaerală a
lucrurilor din juru-mi.
– „Da! – Şi la zâmbetul meu reliefat neîncrezător a adăugat : vezi, eu n-am spus
nimănui aceste cuvinte. Niciodată. Nu le ştiam conturul de aceea sunt ridicolă în
sinceritatea mea”. Şi se împotriveşte cu înverşunare când îmi apropii ochii de ai ei şi-o
privesc adânc, contemplativ. Şi-mi este ciudă, aş vrea s-o pălmuiesc, să-i strig în faţă, că-i
neadevăr, că nu mă iubeşte, că cel iubit zace undeva la câţiva paşi de ierburi, în lut sau nu
s-a născut încă.
– Merit?
– Spiritual te doresc, imaterial.
Înţelegi?
N-a înţeles nicicând asemenea
legături. Se lăsa sărutată chinuit, cu
reproşuri şi luptă. Nu-mi aparţine întreagă şi
n-o stăpânesc, afectiv vorbind, şi n-am reuşit
să fim o singură fiinţă, un singur filon de aur
incandescent şerpuind prin deşertul
anotimpului. Dorinţa-mi este castă, vitregită
în sinusoide sau poteci umbrite prin care
vicleanul sânge să îndemne la crimă!
Zilele au trecut repede consumate
între dimineţi, mustind a vise şi dans de
raze, şi seri, domoale pe umărul ploilor, pe
banca din parc. Acelaşi geamăt surd
năşteam în graiul nostru, în paşii şi ochii
noştri. Regretam copilăreşte că nu voi mai fi
o prezenţă lângă ea, la rădăcina nopţii.
Ultima seară plouă. Plouă şi pe
În august 1968, Slatina vârstă. Învălmăşit. La margine de cer, în
mijloc de parc ne adunăm visele, cuvintele.
„Hai, fetiţo să le rânduim după culori.
Acestea-s cercuri de dorinţe, opreşte-le tu!
Sunt necsare. Ah, iată şi un cărbune de dor! Îl
iau cu mine. Voi scrie cu el prin păduri, pe
coaja copacilor numele nostru. Terific! Să
rămână, să-mi amintească în marşuri lungi că
nu sunt singur. Te întregeşti?! Atunci ne-am
înţeles. Dar cum procedăm cu teii, cu stelele,
cu florile întoarse nefiresc cu rădăcinile
otrăvite spre soare-apune? Nu le luăm în
seamă? Indiferenţă?! Fie cum zici tu. A mai
rămas ceva? Să ne gândim bine. Tu treci pe
banca de vis-a-vis, poate-ţi mai aminteşti
ceva! Nu intuieşti c-au început culorile să se
descompună?! Până spre târziu vom rămâne
singuri. Singuri, fără culori! Trist! Foarte trist!
Hai, mai spune şi tu ceva! Un cuvânt doar, în
nici un caz cel de adio. Eşti sterilă în cuvinte?
Se poate întâmpla aşa ceva? Eu n-am ştiut.
Dar aflu acum. Nu eşti prea tristă! Gândeşti că
la primăvară natura înfloreşte şi odată cu ea şi
sufletul tău. Ai dreptate, legea nescrisă a naturii ne încropează şi dezorientează. E răcoare
şi tremuri. Să-ţi mai dau un vis să-ţi înfăşoare sânii?! Să nu mai tremuri. De ce tremuri în
fond? Că plec sau că revin de unde plec? Te-ai golit de cuvinte complet. Caută, caută,
poate mai găseşti câteva fărâme. Până după miezul nopţii n-avem altceva de făcut decât
să le punem una lângă alta poate descoperim vreo noutate. Ţi-este greu? Poate-mi cânţi
totuşi. Mi-ar face plăcere cântecul acela cu despărţirea. Ştii tu care. I-ai pierdut melodia?
Nu-i nimic. În lipsă de altceva ascult şi cuvintele. A, uitasem că nu te caracterizează
cuvintele. Iartă-mă! Vrei să plecăm, fiecare pe drumul lui?! Dar ce-i ăsta? Un lănţişor! Are
şi-o inimă cam pe la mijloc. Drăguţ! Mi-l dăruieşti? De ce tocmai mie? Pentru că mă
cheamă Dan şi că de mâine nu mai am nume? Pentru tine, desigur. Numele-l iau cu mine,
nu-l pot lăsa, e strâns lipit de suflet. Îţi mulţumesc pentru lănţişor şi pentru inimă. E roşie,
da? Nu prea observ şi tu vrei neapărat să pleci. Doar câteva minute mai întârziem, umbrele
noastre vor să-şi întindă
mâna. Aşa! Acum putem
pleca. Îţi mulţumesc
pentru... A, ţi-am mai
mulţumit?! Şi ce dacă! Aşa
sunt eu, obositor de galant.
Ai murmurat ceva?! Ce?
N-am înţeles precis, sunt
cuvinte de adio sau de
revedere? Nu mă auzi.
Mulţumesc pentru...
pentru...”
N-am plecat
nicăieri. Deci nici la
armată. Întotdeauna ziua
de mâine îţi oferă
neprevăzutul. La centrul
de recrutare o fată cu
statură de amazoană, fără
zâmbete caraghioase
atribuite tuturor, m-a
zmuls din melancolia
anotimpului lovindu-mă
cu putere de realitate.
Mereu taciturnă, semn
adânc lăsat de trecut, îşi
făcea drum necontenit ca
un argint viu cu dosarele
viitorilor militari de la o
cameră la alta. Şi mersul
ei aidoma unui dans oriental mi-a atras atenţia. „Mers de contesă – mi-a luat-o imaginaţia
prin surprindere voi numi-o astfel, căci numele sonorizează-n mine, clinchetul vesel al
râului curs în ecluze sau plesnetul ploii în pietre”. Avea ceva diferit de celelalte. „Ce
anume, ce anume? mă străduiesc eu să aflu. Să fie răceala arborată pe ochi cu mândrie,
fără vlagă, oarecum nefirească! Râdea cu Rodica lângă mine şi printre cuvinte se definea
Contesa, se aşeza între noi cu zâmbetul ei de lac tulburent şi-mi excita simţurile. O prefer
în carne şi oase Rodicăi? Nu, categoric nu, şi nici să le reduc la două linii paralele nu se
poate. Prea multă discordanţă!
Mă plimb prin oraş către seară fără să ştiu de unde vin şi încotro merg. Sunt
memorări fără valoare. Pe cine interesează, de exemplu, ce-am făcut astăzi, din zece în
zece minute. Sau ce planuri se chivernisesc în capul cutărui inginer?
Din nenumăratele fiinţe, din învălmăşeală se desprind deodată ochi cunoscuţi.
Salut, oprindu-mă. Pe ofiţer îl înlănţuie de braţ logodnica lui, Lenuţa, parteneră de
copilărie. Şi-n partea opusă? Stupoare! Chiar Contesa. Iată cum îşi aruncă nevăzutul plasa.
Eu sunt cobaiul abisului şi nu întârzii să dau glas tentaţiei. Se fac prezentările de rigoare,
Contesa se înpurpurează ca
un mac în amurgul serii,
îngăimă ceva, probabil
numele ei şi-mi balansează
pe dinainte o mână albă şi
moale, tremurătoare.
Intuiesc că timiditatea mea,
teatrală fireşte, nu-i
displace. La film râde
feciorelnic, se oprea
intermitent căutând către
mine, cercetându-mă.
Nimbul ce închidea enigma
făurită, dedusă şi impusă,
despre Contesă se derula
grotesc, coborând-o din Paul Dogaru împreună cu elevele din clasa a VIII-a de la
înalturi, descoperind-o de Şcoala Găneasa la banchet (5 iunie 2003)
dumnezeire. Realitate şi
blam! E o fiinţă
oarecare, are ochii negri
– seamănă cu alţii! – cu
trup zvelt de ciută şi
răsuciri de cântec. Mi-a
spus apoi, o poveste
tristă – cândva ştiam că
poveştile triste-s că vrem
noi, neexistente-n sine
sau decupate singular –
povestea vieţii ei redusă Elevi ai şcolii Găneasa şi profesorii: Petre Ileana
la câteva fugare fraze. (matematică), Şerban Constantin (istorie), Cornelia Dincă
Mama-i murise de mult. (informatică), Nicolae Alexandru (religie), Şuţu Rodica
(engleză), Pelcea Gabriela (chimie), Ivan Traian (fizică) şi
Se împliniseră patru ani
Paul Dogaru (lb. română şi diriginte) în 2003
în vară. Căsătorie nereuşită.
Vina întreagă o trecea pe numele atât de des criticat al tatălui. O iubise mult şi-şi legase de
amintirea ei tot ce avea mai frumos, mai pur şi delicat. După moartea fiinţei dragi un
singur gând i se zbătea în tâmple, arzător, cu întinderi de aripi şi foşnet de plecări, să-şi
termine liceul şi să se afunde în lume, în rotirea acelor de ceasornic oriunde. O răvăşea
dorul, decorul şi-o întrista dureros. A plecat fără şovăire, dintr-un instinct al orientării ce
nu înşeală decât rar. Tatăl, cu aceeaşi indiferenţă nedezminţită s-a recăsătorit. N-a cerut
nici un cuvânt de aprobare sau negare nimănui. Fata cu părul negru şi ochii tăciune nu-l
interesa. Nimeni în afară de căsătoria lui stupidă, pur organică!
În Slatina, sora mamei, femeie robustă cu aer tutelar, a primit-o exagerat conştientă
de sarcina ce-i revine. I-a dat o cameră, un pat şi un sfat, să intre cât mai curând în lumea
oamenilor de rând. A ascultat-o nefrămătătoare, fără tragere de inimă sau învolburări
afective. Şi de atunci lucrează la Centrul militar. Se transformă şi confundă cu natura, cu
timpul, devine mai femeie, i se subţiază obrazul pălind, obrajii ei cu pomeţii reliefaţi,
mersul se încarcă cu gestaţie şi presupusă rutină.
– Nu prea am timp de fleacuri. În plus mă pregătesc pentru horticultură. Îmi este
greu, dar într-un fel voi rezolva-o. De părinţi nu ştiu nimic de doi ani.
Şovăiala o însoţeşte pretutindeni şi-i va fi atât de dăunătoare. Refuza categoric
orice intenţie de curtoazie din simplul motiv că: „Nu concepe să-i fie profanată liniştea. De
vrei să ştii, singurătatea-i singurul meu prieten”.
Straniu! Mergea singură pe stradă, la filme şi poza încremenită în dreptul
vitrinelor admirând
până la efuzie şi nerv
obiectele de lux sau
mărunţişuri. Tempera-
mentul o împiedica să-şi
găsească un corespon-
dent afectiv, fie prietenă
între cele două colege de
cameră.
După câteva zile:
– Bună, Dane!
Mergi cu mine? Caut un
doctor, ştiu unde stă.
Unchiul e tare bolnav! –
mi-a explicat dintr-o singură
răsuflare. Doamne, cât mă
doare capul! – Deci mă
gândesc mai întotdeauna o
doare capul. – Îşi trece
mâna peste fruntea
transparentă, albăstrie.
Doctorul stă la bloc, în
deal, e aproape! – voia să
mă convingă.
Călcăm pavajul străzii în contratimp şi dăm la iveală zgomote diferite, goale,
enervante. Ne oprim.
– Aşteaptă aici! Şi-a dispărut pe una dintre uşile blocului. Aprind o ţigară. Trag
fumul în piept. Cu nesaţ, şi nu ştiu de ce mi se pare amărui. Ca niciodată! De la o fereastră
doi ochi de femeie în capod, cu sâni curbaţi peste pervaz, mă iscodesc. Scrutaseră
depărtările, acum au un teren precis de speculaţie, mă simt o jucărie în raza lor sticloasă şi
agresivă. Se mişcau odată cu
paşii mei de colo până colo,
ca la promenadă şi îmi place
să cred că se întreba cine sunt
şi ce caut. Printre cercuri de
fum şi ceaţă le întâlneam
săgeţile, fără culoare,
impertinente şi insistam
economic să bat asfaltul cu
pas leneş. Uneori o înfrunt,
fără reuşită însă. Mă cuprinde
senzaţia de a fugi departe, în
întuneric, îmi revin
dojenindu-mă şi rezist, rezist.
Contesa apare şi mai nedefinită ca la plecare. Ca o umbră, ca un mister. Şi
nemulţumită. Înainte de a-i vorbi de ţipătul monocord al nopţii pe verticala blocului sau de
ochii incolori de la un anume etaj –
n-ar fi interesat-o prea mult –
zăboveşte balansându-se de pe un
picior pe celălalt indignată.
– Lipseşte! I-am lăsat un
bilet. Mi-a spus soţia că se întoarce
imediat. Îl vom aştepta. Schimbând
tonul. Dane, iar fumezi?! Mi-ai
promis că vei fi rezonabil!
Mai mult nu gândea. Nu
i-am promis că voi face incestul
oniric de-a azvârli pachetul.
Improvizează, se complace şi râde
oarecum mulţumită de iureşul
fanteziei sale. Îşi
cerne ochii pe mine,
ochii ei de frig, de
parc-aş fi o apă să mă
imobilizeze; caută
puncte de sprijin, de
controversă. Nu gă-
seşte, se lamentează şi
convine în cele din
urmă:
– Bine. Dar
odată tot o să
sfârşeşti. De ce n-ar fi
acum?!
N-am nimic
de zis. Încă un cuvânt
şi discuţia s-ar
prelungi fără noimă. Paul Dogaru (al treilea din stânga) împreună cu colegii de la
Sfârşitul nu există Institutul Pedagogic din Piteşti la despărţire
decât teoretic. Şi-apoi
e prea aproape pentru a-l complica. „N-ai vrea să vorbim de elucubraţii. Despre teluricele
regrete care tulbură somnul copacilor toamna, când pe margini de cer frunzele uscate
fluieră cercuri prin care rostogolită trece lebăda lunii să-şi caute poemele? Care-i al nostru
din cele douăzeci şi trei? Nu-l ghiceşti? Dar ţie nu-ţi pasă de poeme! La ce gândeşti? Nu
mă imaginezi cosaş ce adună de pe brazdele siderale ecouri de flori rămase cenuşă din
iubire! Iiubirea noastră. Avem într-adevăr o iubire proprie, ce s-ar întâmpla de n-ar exista?
Ne-am prosterna, umili, în umbra sărutului dăruit de luceafăr mării. Frumos, nu? Şi
cântecul sfânt ce ne caută urmele fiind al nostru, pentru noi, pe unde rătăceşte? O vioară se
frânge de mijloc, secătuită de note, o alta naşte pe suflet şi noi mergem să curgem în
copacii vârstei unde nimeni nu intră pe umărul stâng”...
– Doctoru-i setos de viaţă sau plictisit? Cum e?
– Hm! Între două vârste, nu-i frumos. Pe deasupra-i grosolan.
– Adică?
– E neavantajos să te umplu cu fleacuri. O eventuală rememorare mă supără!
Şi-a râs cu râsul ei de şobolan gol pe dinăuntru, searbăd şi lipicios pe dinafară. Remarc că
eşti din fire curios!
– Te ascult! Ţi-ai schimbat impresia despre el într-o zi când?...
– Insişti? Fie. Când unchiul meu, tot ăsta de acum, era bolnav. M-a rugat să
merg după doctor, să-mi iau şi-o prietenă. Nu l-am ascultat, prietene având prea puţine sau
deloc. Dintr-o convingere personală că ele n-aduc nimic proaspăt în fiinţa mea, nu mă
schimbă într-un fel oricât s-ar strădui. Aşa că am plecat singură. Sun la uşă. Era seară,
bătea un vânt puternic. Sun a doua oară. Seara se întindea pe coridor hulpavă, neagră,
abilă. Pe când răbdarea-mi era pusă la grea încercare uşa se deschide şi-n cadrul ei apare
doctorul. Era în pijama. Graţios, neîntrecut în maniere, m-a poftit insistent înăuntru fără
a-mi cere motivul vizitei mele. Ce trebuia să fac? Faţa lui traversată de raze policrome îmi
inspira încredere. „Poftiţi domnişoară. Vom discuta înăuntru. Nu-i frumos ca o fată atât de
drăguţă să aştepte la uşă în picioare. Ia loc”. – şi mi-a arătat un fotoliu destul de încăpător.
De jur împrejur covoare şi
menajament modern. M-am aşezat sfioasă,
străină şi timorată de existenţa lor. O
pendulă mare, proiectată samavolnic pe
perete bate asemeni tam-tamului în umbra
colibelor de lut şi-mi pătrunde-n creier ca un
ţipăt de cocor. Era o pendulă de mărime
medie, croită după stilul Ludovicilor, cu
accesorii ce-ţi provoacă compasiune, fior,
sugrumare. De cum am intrat privesc spre ea
neluând în seamă zâmbetul doctorului, în
lumină trădat, fals. Nici cuvintele-i alese
n-au darul să aducă linişte. Mă obişnuiesc cu
ele şi încep să le descopăr golul, lipsa de
sinceritate şi mai ales descopeream ceva de
care mă temeam, ceva ca o lamă de cuţit
învârtită în luciul soarelui. Se îndreaptă spre
masa fixată în mijlocul camerei, caută o
ţigară, o aruncă pe buzele-i mişcătoare,
cărnoase, apoi scuzându-se în aceeaşi
manieră cu mimica, îmi întinde caseta cu un scurt „Fumaţi ?” şi-o duce la locul iniţial cu
gestul rafinat al omului ce regretă. Îşi scuză ţinuta – n-avea de unde să ştie că va avea o
vizită atât de plăcută – şi se înfundă în fotoliu până-n gât.
„Ce vânt vă aduce la mine, domnişoară ?”
În sfârşit o întrebare serioasă care-mi dozează simţurile. Îl privesc atentă. Are un
nas încovoiat lin spre gură, până deasupra buzei superioare, un gât puternic şi roşu. Părul
cârlionţat, des îi contura şi mai mult pigmentaţia brună a feţei. Buchisesc răspunsul:
„Unchiul este bolnav. M-a trimis la dumneavoastră. De aveţi timp şi binevoiţi vă
conduc”.
„Grav?”
„Altfel n-aş avea cum să-mi motivez prezenţa !”
„Oricum, puţin mai poate să aştepte. Sunt, după cum vezi, aproape dezbrăcat, nu ?
Dar unde te-am mai văzut ?
Privirea i se scurgea în aer
încordată, a aducere aminte,
a strădanie. Nu lucrezi la:
Şi-mi spune un nume de
instituţie din localitate.
Pentru a nu lungi
interogatotul confirm. Da,
da. Acolo evident te-am
văzut. Dumneata mă
cunoşti ?”
„După câte deduceţi
nu numai pe dumnea-
voastră, dar şi adresa”.
Se apropie de
Împreună cu colegii de Institut fotoliul în care stam, mă
priveşte din faţă, din profil, mişcându-se exagerat de încet.
„Dar dumneata eşti o fată drăguţă. O, dar ce spun, eşti într-adevăr frumoasă. Îmi
prinde bărbia între degete, mi-o îndreaptă către el. Nu ştiai ? Cretini şi orbi sunt bărbaţii...”
„Domnule doctor, eu am venit...”
„Ştiu, ştiu, mă linişteşte. Merg cu cea mai mare plăcere, am promis doar. Dar ce
spuneam? A, da. Presupun că ai ars multe suflete cu frumuseţea dumitale. N-am dreptate?
la o asemenea frumuseţe şi pietrele freamătă, prind viaţă. Şi ce mâini delicate ai! Vei
deveni o doamnă adevărată. Cum de m-am grăbit! Ce greşeală, ce greşeală!” – îngâna
frenetic, năpustindu-şi ochii peste mine pe de-a-ntregul.
Mi-am retras mâinile cu nerv dintr-ale lui şi-i dau ocazia să se încline mai mult
către fotoliu, fără voia mea. „Ce strident este glasul acestui om! – reflectez. Glas metalic,
rece, ce stopează sângele în corp”.
„Îţi place pendula? De când ai intrat aici o priveşti cu insistenţa omului ce-şi
doreşte lucrul valoric. Dacă-mi dai voie, mai am încă una mai mică şi mai frumoasă, pot
să ţi-o dăruiesc! Nu mă refuzi, da?!”
M-a sărutat brusc, m-am trezit cum braţele lui îmi strângeau corpul ca-ntr-o
meghină.
„Nu-i frumos ce faceţi. E dizgraţios! Eu am venit să...” Nu mai continui, ci mă
împotrivesc cum pot, dezlănţuită, cu mâinile, cu picioarele... Îmbrâncit, dezechilibrat s-a
retras câţiva paşi şi-a aranjat părul şi-a râs nervos.
„Eşti şi diavoliţă, nu numai frumoasă! Pe onoarea mea că eşti o reuşită perfectă.
Îşi mângâie obrazul. Pe cel stâng o linie vineţie musteşte a sânge. Se şterge cu dosul
palmei râzând ca de un fapt împlinit pozitiv în favoarea lui. Merg în camera cealaltă să mă
îmbrac. În lipsa mea priveşte atentă pendula. S-ar putea să vă împrieteniţi!” râdea.
Iată de ce am dorit să mă însoţeşti.
Fumul de ţigară e amărui, mai amărui ca înainte. Contesa se supără sensibil c-am
aprins o nouă ţigară, eu chibzuiesc cu gândul la povestea ei neterminată. „Am mers până la
scările blocului. Un motiv de siguranţă ?” „Nicidecum. Adică cu ce i-ar păsa doctorului că
o persoană oarecare, fie şi tânără, aşteaptă jos? Şi mai ales, cu l-aş incomoda? Şi doctorul
întârzie. Iartă-mi, Doamne, pasul hoinar, n-am luat din daruri decât o fărâmă de viaţă şi
împăcat merg să-mi împlinesc sorocul. Îmbrac hainele ruginii ale toamnei şi-mi surp matur
roua peste pleoape să nu-mi fie teamă de iernile ce deasupra-mi vor fluiera îndelung.
Amurgul de alături schijuie duzii – îi mai ţii minte, bunicule? – Şi nu pregetă să spargă
valul lângă roata morii, se aude de departe ca un vălmăşag de nelinişti. Eu nu cred c-a sosit
timpul să-mi slobod aripile pentru a zbura prin beznă! Cocorii unde-s? Ah, ei vor veni de
dincolo de infinit să-şi adâncească
nopţile în noi, cu viori sparte în
sensuri obscure, cu întârzieri în
zile, peste creste. Tu vrei, Contesă,
să smulg clipelor acestea valul,
să-mi vezi duzii putreziţi în
rădăcini de trădarea ta? Nu-i
adevărat şi nu se va întâmpla
povestea potopului cu noi,
repetându-se! O stea se stinge pe
cer, un meteorit probabil şi-o
aureolă. Cad între cucute, fără glas.
La Slătioara-Sighet, septembrie 1967 Altceva nimic. Linişte.
Dar pe unde-ţi plimbi paşii? Te-am văzut ieri pe-o motocicletă, dinainte cu un tânăr
roşcovan şi nu prea semăna a tânăr! O cunoştinţă de-a mătuşii?! Nu te contrazic, mai cu
seamă că nu-i frumos să refuzi când te invită la o plimbare ademenitoare prin creola iarbă
a pitorescului. Pe tine nu te deranjează minciuna? Nici pe mine când e reuşită. Cum de
n-ai ştiut că am capriciile mele ca oricare?! Tu n-ai? Parcă-mi spuneai că-ţi place
singurătatea! Acum nu ştii dacă mai există? Bah! Nu chiar aşa! Şi asta datorită mătuşii! Eu
n-am nici un amestec în toată chestiunea. Nu emit pretenţii şi sunt măgulit că te-am
cunoscut. Nu acelaşi lucru poţi spune tu despre mine. De ce? Da, da sunt curios, un curios
exagerat. Nu te-am rugat să-mi spui povestea cu doctorul decât protocolar. Ai făcut-o şi
nu-ţi pare rău! Totul e firesc căci oricum tot o spuneai cândva, conştiinţa nu te lasă şi mai
cu seamă mâncărimea de pe limbă. Şi s-a nimerit ca tocmai eu să fiu cel torturat.
Pe unde-ţi mai poposesc paşii? Nu-l cunosc! Şi ce dacă nu-l cunosc? Ar trebui?
De ce, fiindcă-i ofiţer? Aşa sunt eu, redus în cunoştinţe. Nu mi-l prezinţi? Da, da, ai
dreptate, s-ar plictisi de moarte cu mine, şi-apoi eu nici nu ştiu să vorbesc despre rochii
sau briliante, nici mărcile de maşini nu le stăpânesc îndeajuns. Ce plictisitor pot fi ca
partener. N-am să pot niciodată să-i impun comparaţia. O, nu te supăra, am glumit! Cum
aş putea avea îndrăzneala să-i vorbesc? De-l întâlnesc voi privi într-altă parte, nu de
altceva dar ca să-ţi fac pe plac! Frumoase sunt sentimentele şi mă tot întreb de ce nu-i
declari o iubire veşnică? Ascunzând-o s-ar putea să veştejească! Suferi că nu te înţelege! O
fi având capriciile lui, ca oricare, ca mine, ca tine! A, nu vrei să aibă capricii? Spune-i să
le arunce, apa Oltului curge prin apropiere. Te va asculta de te iubeşte. Aşa să procedezi că
va fi bine. Curaj şi la revedere! Nu uita să-mi povesteşti cu lux de amănunte cum s-a
lepădat un tânăr ofiţer de capriciile lui. Da, da. Sunt un caraghios exagerat. La revedere”.
Este ora 15,30. Ora când ploile stau în grea cumpănă şi băierile cerului se desfac
ceremonios cu trăsnete şi fulgere. Şi curg ploile, năucele ploi ale toamnei! Însă astăzi,
patru luni după întâlnirea cu contesa nu plouă. Soarele îşi face loc printre nori, îi persecută
îmbrâncindu-i spre orizont. Razele îmi mângâie fruntea, o încadrează maiestos cu un
deliciu de nedescris. Soarele ăsta-i un bătrân vrăjitor ce supune oamenii fără diferenţiere.
Îi aduc injurii, dar el rămâne pasibil, cald şi zâmbitor ca întotdeauna. Ce doreşte soarele?
Pe noi nu ne impacientează, ştie el ce face! Şi de mi-o aduce pe Contesă în cale e tot una
din vrăjitoriile lui. Dincolo, la capătul străzii pasul zveltei fetişcane sună înfundat,
mohorât. Se opreşte în faţa mea cu obrajii de humă şi zâmbet de măscărici.
– Tu erai?! Să nu te recunosc! Te-ai schimbat mult. Nu-i de mirare cu timpul
ăsta!
,,La ce timp se referă?” Felul ei de a vorbi mă amuză. Dacă noi trăim mai mult
înăuntru, pe pământ, cu siguranţă că ea îşi extrage gândurile subpământene din sfere
necunoscute nouă. Vorbeşte câteodată fără interlocutor, nu-i nebună şi lungeşte partea
sonoră până te reduce ca personalitate, ca prezenţă.
– Ochii sunt de vină! Afurisiţii ochi ce se îmbată în fântâni de culori şi se
transfigurează. Ochii tăi şi-au pierdut culoarea.
– Sunt incolori! Nostim! Îşi lăţeşte obrajii şi dilată pupilele de parcă ar fi
descoperit o comoară căutată de cei mai renumiţi arheologi ai timpului.
– Sunt verzi. Mincinoşi. Adânci.
Se bucură fără să priceapă o iotă din ce-i spun. Îi plac cuvintele pe dinafară,
dezgheocate de conţinut, de sens şi oboseşte când încearcă să le pătrundă esenţa.
– Mă aşteptai? (Stupide întrebări pun femeile! Ştiu multe lucruri pe de rost şi
ard de nerăbdare să le audă iară!)
– Într-un fel, da. De patru luni.
– Câtă răbdare pe tine! Se spune că oamenii sunt calmi şi răbdători când prevăd
sfârşitul ca pe-o reuşită totală. Te ghidezi după aşa ceva?
– Mă bucur că te-am întâlnit! – mă complic deşi complimentul nu-i va provoca
nici cea mai mică indigestie. Te grăbeşti? Eşti obosită? O atacam frontal oarecum
pulsionat de soarele revărsat din abundenţă peste noi. Cădea oblic foşnitor.
– Nu prea.
– Mergem?
– Unde?
– Eu ştiu! Undeva aiurea!
Urcăm scările apartamentului tăcuţi, ea înainte, eu după. Se oprea sacadat la
capătul fiecărei scări, obosită, mă întreba câte mai sunt şi pleca fără a afla răspunsul.
Presupuneam că are picioarele dilatate de efort, priveam alături spre hăul deschis în stânga
noastră materie, fără spirit.
– Am ajuns! Îmi revine spiritul, cel rămas pesemne pe scări. Stă descumpănită
o clipă. Se întoarce respirând greu, neîmbujorată. Deschid. Contesa intră şovăitoare.
Totu-i pare străin. Trag yalla. Tresare, dar persistă în a iscodi împrejurul. Îi iau plasa din
mână, tresare pentru a doua oară, cedează şi zâmbeşte cu zâmbetul ei searbăd, lipicios.
– Îmi place apartamentul! – conchide.
Abandnează scaunul în favoarea patului, stă pe margine cu mâinile aruncate
înapoi, respiră normal. Obrajii ei n-au sânge, sunt spelbi ca un cadavru.
– Şi acum, dragă Contesă, să-mi spui ce doreşti, un coniac, o cafea? N-o
frapează ospitalitatea mea. Continuă să fie extraterestră. Gândeşte cu ochii ţintuiţi pe un
tablou minuscul în perete, o coajă de copac pe care-s aruncate culorile toamnei (nu-i
pendulă!).
– Un coniac!
Scot din bufet o sticlă de coniac indian şi două păhărele pe care le umplu în
timp ce ea-şi desăvârşeşte contemplarea. În colţul gurii îi apare o cută vagă, o străduinţă, o
neînţelegere.
– Îmi plac tablourile, deşi nu prea le înţeleg. Cine le-a pictat, vreu pictor
presupun?
– Mda! Eşti pe aproape! Pentru a-i risipi nedumerirea adaug: Eu. Îmi sunt un
bun prieten, nu?
– Nu cred. În definitiv, oricine ar fi, are talent!
– Încântat! Îi întind păhărelul „Câtă reţinere şi indiferenţă la un loc” – remarc.
– Pentru cine bem ? - mă escaladează cu o altă întrebare.
– Eu zic să bem pentru prieteniile sincere. E singura urare la care ţin cu
adevărat.
– Pentru prietenia noastră, a accentuat, şi pentru toate prieteniile din lume!
Plescăie din buze. E tare coniacul. Şi mi-e sete. Goleşte paharul şi se întinde pe pat. Sunt
cam obosită! Cât să fie ora?
– Nu-i târziu. M-am aşezat lângă ea. A fost greu astăzi?
– Cam. Nişte dosare ale naibii îmi dau bătaie de cap. Şi n-ai încotro, trebuie să
le aşezi într-o anumită ordine, să le clasezi...
– Îmi închipui!
O cuprind de mijloc lunecându-mi mâna dreaptă peste talia-i suplă, de atletă.
Tace viclean. Liniştea se scurge vijelios peste noi, ne astupă căile auditive, ne pietrifică.
Ochii-i sunt pe jumătate închişi, priveşte teatral şi rafinat. Apoi gândesc: „Ce ochi de
vulpe vicleană are!”
- Ţi-ai scurtat părul! – o dojenesc, cu toate că este un lucru la modă. Îmi trec
mâna peste podoaba capilară şi mă apropii mai mult de viclenii ochi care devin tandri,
copilăroşi, torturaţi de nevinovăţie de teamă. De ce ţi-ai tăiat părul, Contesă, de ce?
– Pentru că aşa...
N-o las să termine. O sugrum cu o sărutare lungă şi rece dintr-o pornire nu prea
bine definită. Simt corpul moale sub mine rotindu-se în jurul unei axe nevăzute. Sânii mici
ca nişte raze perpendiculare de soare îmi împung pieptul răscolitor transmiţându-mi fiorul
carnaţiei. Braţele-i goale descriu galeş prin aer segmente de cerc şi-mi înlănţuie gâtul fără
scăpare.
„De ce n-aş avea curajul să-mi spun adevărul în faţă, să-l biciui cu puterea de a trăi
intens atât cât mi-este scris, atât cât merit, nu în plus ca o povară. Plânsul ce mijeşte sub
pleoape, draga mea Contesă, nu-i oare un triumf asupra naturii, asupra monotoniei ce ţi-o
reclamă ea?”
Zvâcneşte în dezordine, neconvingător. Lumina soarelui se cerne prin perdele
ciudat de asimetric. Descopăr şi-mi pare inedit de parc-aş fi pruncul adus din peştera
nopţii, adus spontan în cornul luminii. Ochii
mei sunt ridaţi, Contesa are pleoapele vineţii,
de cremene, buzele păstrează un parfum
îndulcit de plăcere ca după o noapte de vise
fermecătoare. Cu timpul respiraţia-i devine
ritmică, genele freamătă uşor, se desfac ca
aripile unui fluture gata de zbor. Se miră când
mă vede ca imediat să-şi acopere faţa cu
mâinile amândouă. Nu-i pun întrebări,
consider c-ar durea-o. Îi vorbesc (nu ştiu de
unde am început!) despre timpul efemer,
despre anii ce se duc pe apa sâmbetei
îmbătrânindu-ne, despre vremea când vom fi
moşnegi pe veranda casei sau undeva la ţară
privind cu tihnă senilă în zare şi să ne
reamintim florile sădite pe brazdele tinereţii.
Cu Mireluşa la Slătioara-Maramureş în Nu vom putea să luăm drumul înapoi. Şi ce
aprilie 1968
dacă! Nimic neconsumat nu vom fi uitat în
paşi. Am trăit degeaba? Nu-i decât un singur răspuns: viaţa ne-a fost dată cu sârg şi n-am
chinuit-o surpată în suflet şi n-a fost scăldată doar cu lacrimi. Ne răsucim în cercuri, suim
în lut pieptănaţi de raze solare, bem licoarea vie a amiezii, intrăm în toamnă cu tot
cortegiul de cântece şi frunze pe umăr şi ne consumăm lin sub neguri la apus, fără ţipăt de
cocor sau scrâncet demenţial.
Contesa se uită docilă, se întreabă probabil de ce răpim timpului ce-i al nostru,
ce ne aparţine sau ce trebuie să ne aparţină.
– Ridică-te! Bea-ţi coniacul! Îţi va face bine. Te vei scufunda, de vrei, şi mai
mult în lumea himerelor. Tonul profetic creşte şi nu-i convine. Poate-i destinată
într-adevăr altei lumi, una dezolantă, rece, indiferentă.
– Mă doare capul îngrozitor! Ce repede se învârt acele ceasornicului. Sunt
extenuată!
„Nu face parte din lumea himerelor de vreme ce-a obosit ca un om obişnuit!”
Îmi curg prin cap cuvintele. Se ridică alene acoperindu-şi cu rochia pulpele-i fine, de măr
pârguit. Luciul lor ridează ochii. Mă cuprinde o dorinţă nebună de a-i spune să plece şi să
n-o mai văd câteva decenii. Şi totuşi nu-i spun nimic pentru că sunt un laş şi n-aş vrea să
fiu. Rămâne în continuare cu ochii spălaţi în gol, îşi trece privirea prin mine ca printr-un
obiect sticlos, fără imagine.
– Plec! Trupul zvelt se
unduie spre uşă. Repede mai trece
timpul.
Pe scări şovăie de câteva ori
şi imaginaţia mea bolnavă mi-o reflecta
într-o cădere abisală cu zgomot înfundat
la temelia scărilor, cu capul zdrobit şi
pletele, frumoasele-i plete artistic
conturate năclăite într-o baie de sânge.
Nu eram beat, ci convins ameţit de
luciditate. La o sută de paşi de casă o las
singură cu umbra. Se înserase şi n-am
pronunţat nici o silabă din lipsă totală de
orientare. Doar două perechi de ochi
şi-au întâlnit fărâma de scântei, atât cât
mai rămăsese din pelerinajul prin
anotimpuri. Erau duşmănoase sau
La Slătioara-Maramureş împreună cu
prietene? Greu de dedus! Mai degrabă profesorii Cocean Ion, Tuşnea Nicolae şi
sterile, fără efect. S-a întors rotund pe Bondrea Vasile (21 octombrie 1967)
călcâie şi-a cutezat să-şi consume
făptura în distanţe. Adoram liniştea. Apoi s-a spart crud. Pare-mi-se în autobuz unde
frânturi de fraze bălăbăneau informe prin creier şi nu-mi aparţineau. Erau de împrumut.
– A fost o după-amiază caldă. Toridă!
– Oltul şi-a scăzut albia. Bine de scăldat.
– ... filmul de aseară. E admirabil Ben Quik.
– Rana de la picior sângerează.
Doctorul mi-a prescris un program static. Şi
eu cum sunt cam zurbagiu... Ce vrei, sânge
de strămoş dac în vine!
– Ce dracu de merge aşa de încet
autobuzul ăsta. Voi pierde trenul şi altul nu
mai am decât peste patru ore.
– Dă-te, domnule, mai la o parte.
M-ai înăbuşit împingându-mă înapoi...
Lumina opacă din vehicul
dănţuia în bucăţi de umbre pe feţele
călătorilor. Mişcarea lor îmi opreşte
gândurile înainte de ar încolţi. Când am
coborât cineva m-a salutat şi eu am zâmbit în
chip de răspuns.
Şi noaptea zâmbea, cu ochii
mincinoşi până-n piept surpată în regrete...
Prefecţii judeţului Olt (I)
Cornel Manolescu
Harnicul cercetător al arhivelor care este dl. profesor Cornel Manolescu a publicat
de curând volumul ,,Conducătorii judeţelor Olt şi Romanaţi”, făcând lumină într-un domeniu
al istoriei locale încă insuficient studiat. Această contribuţie se adaugă acelora dedicate
primarilor oraşelor Slatina şi Caracal apărute anterior în volum. Am selectat pentru cititorii
noştri un fragment din volumul citat.
TĂRTĂȘESCU, TOMA I *1859, februarie14 – mai 27, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, p.416; G.Poboran, 1908-II, p.217 ].
În anul 1863 avea 48 de ani (n.c.1815).2 Numirea sa o găsim în Monitorul Oficial:
,,PRINCIPATELE-UNITE, MONITORUL OFICIAL AL ȚEREI ROMANEȘCI
Nr. 14 februarie 16-18 1859.
PRINCIPATELE – UNITE ȚARA ROMÂNEASKĂ ȘI MOLDAVIA
NOI ALECSANDRU IOAN,
Cu mila lui Dumnezeu și voința națională- DOMN MOLDOVEI ȘI AL ȚEREI
ROMÂNEȘTI
La toți de față și viitori sănătate!
Am ordonat și ordonăm
Art. 12-Am numit și numim pe D-l Toma Tărtășescu administratorul districtului
Oltu.
Datu-s’a în capitala Noastră București anul 1859, Februarie 14’’.
După activitatea administrativă ca prefect al județului, a avut mai multe funcții,
dobândite prin decrete domnești.
,,Bucuresci, 23 Iuliu
Alecsandru Ioan I
Cu mila lui Dumneȡeu și voința națională, Domn al Principatelor Unite.
La toți de faҫă și viitori sănetate.
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la departamentul Cultelor
și Instrucțiunei Publice cu No.8967;
Am decretat și decretăm ce urmează.
Art. 1. D-nu Toma Tărtășescu se confirmă și se reintegrează în postul sêu de
Revisor al acelui Minister, în locul D-lui Ioan Duculescu.
Art.2. și cel din urmă.
Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii
publice este însărcinat cu ecsecutarea ordonanței de față.
Dat în Bucuresci, 18 iunie anul 1862.3
ALECSANDRU IOAN.
Ministru Secretar de Stat la Departamentul
Cultelor și Instrucțiunei Publice.
N.D. Racoviță”.
2
Monitorulŭ.Jurnal Oficial al Principatelor-Unite, 1863, No.5, pag.3.
3
Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficiale.No.161, pag.
Prin Decretul cu data 14 Noembrie 1863, ,,dupe propunerea făcută prin raportŭ
de Ministru Secretar de Statŭ la Departamentul Cultelor și Instrucțiuneĭ Publice D.
Thoma Tărtășescu , actualul Revisore al acelui Ministeriu, se numește Membru la
Comisia regulatόre documentelor monastirilor pământene ȡise închinate, cu retribuțiunea
de lei 1.300 pe lună în locul pre- sânției sale Arhiereului Scriban, trecut în alt post, iar în
locul D-lui Tărtășescu se numesce Revisore D.Zaharia Ionescu.’’4
BĂLEANU, COSTACHE *1859, mai 27 – decembrie 1, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ].
RADIANU , BOICEA *1860, decembrie 1 –

1861, iulie 23, prefect de Olt.
[ A.M.I., 1897,pag. 416;
G.Poboran, 1908-II, pag.217 ].
S-a născut în anul 1822 ( sau 1820 ), la
Craiova și a decedat în 1873 în orașul natal.
Absolvent al Școlii centrale din Craiova. La
începutul anului 1848, scriitor la Poliția
orașului.
În timpul Revoluției a fost numit
subcârmuitor la Plasa Jiul de Sus. A devenit
ulterior secretarul de leafă al generalului
Gheorghe Magheru, având și funcția de secretar
al magistraturii Craiova.
,,Boicea Radovici-Lăcuitor din Craiova:
s-au arestuit la 26 octombrie după arătarea
cîrmuitorului, pentru că au fost secretar la
Magheru. În spitalul Colții de la 10 noembrie
1848’’.5
În anul 1848 a participat la arderea
Regulamentului Organic la Craiova, apoi a fost
arestat și închis la Văcărești. În 1859 a fost Boicea Radianu (după Arhivele
președinte al Tribunalului Romanați, consilier la Olteniei, nr. 17/ian.- febr. 1925)
Curtea de Apel din Craiova, prefect al
județului Olt (1860, dec.1 – 1861, iulie 23), iar după anul 1866, prefect al județului
Mehedinți. Numit prefect al acestui județ, de către locotenența domnească, salută cel dintâi
pe principele Carol la sosirea sa în țară.6 Devenind locuitor al orașului Turnu Severin,
ocazie cu care a cunoscut familia boierilor Țăpârdea și-a căsătorit fiul Alexandru Radian
cu domnișoara Fineta Țăpârdea.
În 1871, împreună cu Anastase Stolojan7, pune la cale o mișcare antigermană,
francofilă în Oltenia, fiind convins că Franța va câștiga războiul .
4
Monitorulŭ. Jurnal Oficial al Principatelor – Unite, No.239, p.1.
5
Direcția generală a arhivelor statului din R.P.R.- ,,Documente privind anul revoluționar
1848 în Țara Românească” , București 1962.
6
Predescu, Lucian- Enciclopedia României Cugetarea, Saeculum I.O., Editura Vestala,
București, 1999, pag. 706.
7
Anastase Stolojan (n.5 august 1836, Craiova – ϯ 25 iulie 1901, București ) a fost un politician
român, parlamentar și ministru din partea P.N.L. Mare proprietar rural, s-a ocupat cu avocatura și
M. Theodorian-Carada8 publică un articol intitulat ,,Un uitat: Boicea Radianu’’
în revista ,,Arhivele Olteniei”, nr. 17/ ian-febr. 1925, pag. 3-4, din care prezentăm câteva
fragmente: ,,La 1848 îi zicea Boicea Radovici și era slujbaș judecătoresc, grefier de
tribunal. Sub acest nume l-am găsit printre Comisarii Guvernului Provizoriu în Doljiu și
sub el a fost închis de guvernul reacționar de după 13 Septemvrie ca un revoluționar
primejdios.
Nu știu când a schimbat pe Radovici în Radianu, dar amândouă numele dintâi
dovedesc că era slav de origină, bulgar foarte probabil. Născut și crescut în Oltenia, era
însă român trup și suflet.
Mormântul
său din cimitirul
Sineasca a fost
profanat în ultimul
timp de administrația
orașului Craiova,
care i-a aruncat
oasele și a vândut
altcuiva locul ,,pe
vecie’’ al acestui
luptător ,,șeful
liberalilor din Craio-
va, întemeietorul și
organizatorul libera-
8/20 mai 1866: sosirea și întâmpinarea regelui Carol I pe
lismului oltean’’. pământ românesc ( la Turnu-Severin ). Tabloul original de la
Expoziția Generală din 1906, realizat de Alex.Resmeriță.
VĂLEANU, COSTICĂ *1861, iulie 23 – 1862, aprilie, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897,pag.416 ; G.Poboran, 1908-II, pag. 217 ].
Fiul slugerului Dumitrache Văleanu. A fost căsătorit cu Maria Niculescu, dintr-o

familie boierească, cu care a avut mai mulți copii:
-Sofia Văleanu, Col. Văleanu, Constantin Văleanu, Maior Văleanu, Eufrosina
gen. Băicoianu, Maria gen. Poenaru și Viorica N. Filitti.
La 24 august 1861, prefectul C.Văleanu trimite corpului profesoral al școlii de
băieți nr. 1, Slatina o invitație pentru a participa la ceremoniile organizate cu prilejul
aniversării onomasticii principelui A. I. Cuza.9
A fost frate cu Gheorghe (Iorgu) Văleanu, Prefect (Administrator), la 1848, al
județului Olt și mai târziu Ministru al Țării, însurat cu Hariclia Zătreanu având împreună 3
fete.10
publicistica, având studii de drept la Paris. La 14 martie 1868 a devenit primar al Craiovei, pentru
ca în 1869 să facă parte din parlament, demnitate în care a fost ales de mai multe ori.
8
Theodorian-Carada, Mariu, avocat, scriitor, om politic. Născut la 24 octombrie 1868,
Craiova, decedat în 1949. Fiul lui Ioan Theodorian. Studii la Liceul Carol I, din Craiova
(bacalaureatul în științe și litere); Facultatea de drept din București (Licențiat în 1890). A fost
avocat al Creditului Funciar Român, în Baroul Ilfov, președinte al Presei Catolice din România,
senator.
9
S.J.A.N.Olt, Fond Școala Elementară de Băieți nr.1 Slatina, dos. 23, pag. 86.
10
Poboran, George , op.cit. pag. 452.
GÂRLEȘTEANU, VASILE H. *1862, aprilie 30 – august 12, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217].
În 1862 ,,Vasilică Gârleșteanu’’, cum era apelat de către cei apropiați avea 36 de
ani (n. pe la 1825 ) și un venit anual de 100 de galbeni. Fiul lui Hristodor și Zoița. Era pe
,,Lista de alegători primari cu venitu foncier cel pucinu de 100 de galbeni pe an .’’11
Magistrat, pitar la 1850. În 1857 se căsătorește cu Alexandrina (Lucsandra)
Roscovschi.12 Naș le-a fost marele logofăt și mare postelnic Dimitrie Haralamb (n.1795 –
ϯ 05.04.1867, Craiova ), iar fii săi au fost Dimitrie și Iosef, general în armata română.
Prin Decretul Domnesc nr. 276 din 30 aprilie 1862 este numit prefect ,,al
districtului Olt’’.
,, ALECSANDRU IOAN I.
Cu mila lui Dumneȡeu și voința națională, Domn al Principatelor-Unite.
La toți de faҫă și viitori sănĕtate;
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat de la Departamentul din
Întru cu No.1688.
Am decretat și decretăm ce urmeză:
Art.1. D. Vasilie Gărleșteanu se numesce în postul de prefect al districtului Olt.
Art.2. Ministru Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru este însărcinat
cu îndeplinirea ordonanțeĭ de faҫă.
Dat în Iași la 30 apriliu 1862.13
ALECSANDRU IOAN.
Ministru Secretar de Stat

la Departamentul din Întru
CATARGI No. 276’’
Prin decrete cu data 18 octombrie 1863, ,,dupe propunerea făcută prin raporturi
de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul Justiției, sîntu numiți:
D. Vasilie Gîrleșteanu actual Procurore la Curtea Apelativă Secsia I din Craiova,
în post de membru la aceeași Curte în locul D-lui M.N.Mihăescu demisionat.’’14
,,Prin Decrete cu data 22 Noembrie 1863, dupe propunerea făcută prin raporturi
de Ministru Secretar de Stat la Departamentul Justiției sîntu numiți:
D.V. Gărleșteanu, actualul membru la Curtea de Apel din Craiova, Secsia I din
causă că fostul Procurore la acea Curte, opinând în mai multe procese și neputând
participa acum ca membru, se permută în aceeași calitate la Secsia II,în locul D-lui
C.Otnescu.’’
V. Gârleșteanu a fost proprietar de moșii în Urzica și Bratoi și a avut case în
Craiova.
A decedat în Craiova, la 21.VII.1902.
11
Monitorulŭ. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite, 1862, nr.5,
12
Ciobotea, Dinică și alții, Din istoria mulltimilenară a satelor Cârcea și Preajba-
monografie, Edit. Sitech Craiova.
13
Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ.1862, nr.95, pag.1, Bucuresci, 30 apriliu.
14
Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ. 1863, nr.210, pag. 1.
RIZESCU, COSTACHE. *1862, august 12 – 1863 , august 21, prefect de Olt

[ A.M.I., 1897, p.416; G.Poboran, 1908-II, p.217 ].
La începutul lunii august 1862, Costache Rizescu , demisionează din funcția de

,,Revizor general pe lîngă Ministerul din Întru’’:
,, ALECSANDRU IOAN I.
Cu mila lui Dumneȡeŭ și Voința Națională, Domn al Principatelor – Unite.
La toți de faҫă și viitori sănătate
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru
No..
Am decretat și decretăm ce urmează
Art.1. D-nu Costache Ciocârlan este numit Revizor general pe lîngă Ministerul
din Întru în locul D-lui Costache Rizescu demisionat.
Art.2. Și cel din urmă. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul din
Întru, este însărcinat cu scsecutarea ordonanței de faҫă.
Dat în Bucuresci, la 4 August, anul 1862.15
ALECSANDRU IOAN
Ministru Secretar de Stat la
Departamentul din Întru
N.CREȚULESCU. No.586”.
Prin Decretul Domnesc, nr. 634, din 12 august 1862, COSTACHE RIZESCU
este numit în funcția de prefect al județului Olt.
,, Bucuresci, 17 august 1862.
ALECSANDRU IOAN I.
Cu mila lui Dumneȡeŭ și Voința Națională, Domnul Principatelor Unite.
La toți de faҫă și viitori sănătate.
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru
No.650.
Am decretat și decretăm:
Art.1. Sunt numiți în posturi de Prefecți de județe:
D-nu Maior Costache Cerchez, Prefectul județului Doljiu, în locul colonelului A...
D-nu Ghiță Golescu, Prefect județețul Vâlcea în locul D-lui D.Ștefănescu.
D-nu Vasile Bucșenescu Prefect al Jud.Gorj locul D-lui Ioan Zamfir Broșteanu.
D-nu Costache Rizescu, Prefect al județului Olt, în locul D-lui V.Gârleșteanu.
Art.2. Ministru Nostru Secretar de Stat la departamentul din Întru, este însărcinat
cu ecsecutarea acestui Decret.
Dat în București, la 12 August anul 1862.16
ALECSANDRU IOAN.
Ministru Secretar de Stat la
Departamentul din Întru.
N.CREȚULESCU No. 634’’.
15
Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ. 1862, nr.174, pag. 1.
16
Monitorulŭ. Jurnalu Oficialu-1862, nr.181, pag.1.
La 6 decembrie 1862, prefectul Costache Rizescu solicită profesorului superior al
Școlii elementare de băieți nr.1 Slatina, rezolvarea situației școlii din com. Izvoarele de
Sus, rămasă fără profesor.
În 21 august 1863, demisionat fiind din funcția de prefect al județului Olt, este
înlocuit cu Costache Manu.
MANU, CONSTANTIN ( COSTACHE ) I *1863, august 21 – 1866, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G.Poboran, 1908-II, pag. 217 ].
S-a născut în anul 1837 și a decedat la 24.01 1907.Făcea parte din familia
boierească Manu, care avea origini în Italia.17
A fost fiul fostului agă Ioan ( Iancu ) Manu ( n.1803, iunie 24 - ϯ1874, noiembrie
29 ), mare vornic și caimacam al Valahiei în 1858 și al Anei Ghika (1810 – 1872).
Costache Manu a avut ca frați pe:
-ELENA, căsătorită prima data cu A. Florescu și a doua oară cu C. Cornescu.
-GEORGE ( n. 26 iulie 1833, București – ϯ 16 mai 1911 ).18
-ALEXANDRU, căsătorit cu Maria Filișanu .
-DIMITRIE.
În perioada 21 august 1863 - 1866 a fost prefect al județului Olt, numit prin
Decret Domnesc.19
,,Bucuresci, 28 August
Prin Decrete cu data 21 și 23 August 1863, dupe propunerea făcută prin raporturi
de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, sîntu numiți:
D. Costache Manu,în funcția de Prefect la județul Oltul, în locul D-lui C. Rizescu,
demisionat”.
În 17 decembrie 1864, prefectul Costache Manu cere revizorului școlar al
județului Olt, înlocuirea învățătorului de la com. Bălănești destituit din funcție.
Căsătorit la 1865 (veri de-al treilea), cu Ecaterina Crețulescu (ϯ 1894).
Au avut copii pe Constantin C. Manu, magistrat și prefect la Olt (1907), căsătorit
cu Lucie Lafond și Ioan C. Manu- căpitan.
,,Prin decrete cu data 3 și 9 Ianuarie 1867, după propunerea făcută prin raporturi
de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți:
-D. Constantin Manu, în funcțiune de prefect la județul Buzeŭ, în locul D-lui
Pantazi Ghica, demisionat’’.20
A fost prefect la Poliția Capitalei (1869 – 1870).
,,Monitorul Oficial’’ nr. 89 din 20 aprilie 1877, prezentând lucrările Adunării
deputaților, în Ședința de la 19 Martie 1877, nota următoarele:
,,Suspendarea justiției în mai multe procese civile și criminale.
Ca introducere la acest capitol, punem sub ochii justiției și ai opiniunei publice
următoarele telegrame emanate de la prevenitul Alexandru Lahovari, ca ministru al
justiției, pentru amânări de procese”.
Sunt prezentate mai multe cazuri, în care ministrul Alex. Lahovari, prin ordinul
său a dispus închiderea unor procese.
17
www.genealogie.lovendal.ro
18
George Manu – General, om de stat, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri
între 1889 și 1891. Primar al Capitalei între 1874 – 1877.Unul dintre fruntașii Partidului Conservator. Afost
inspector al artileriei până în 1888, ministru de război în guvernele Teodor Rosetti și Lascăr Catargiu ( 1888 –
1889 ).Președinte al Camerei Deputaților ( 1891 – 1895 ). Căsătorit cu Alex. Cantacuzino.
19
Monitorulŭ. Jurnalu Oficialu-1863, nr.168, pag.1
20
Monitorul Oficial al României, No.7, din 10 Ianuarie 1867.
Iată un caz, în care este implicat Costache Manu:
,,4. 1875, Maiu 5-D-lui Alex. Lahovari, ministru de Justiție Bucuresci – cu cheia
prefecturii Olt.
D. Costică Manu s’a opus cu forța la execuțiunea unui mandat emis de judele de
instrucțiune și după raportul comandantului garnizoanei de aci: l’am dat în judecată
pentru rebeliune. Eri instrucțiunea procesului s’a terminat aproape, căci s’a amânat la 10
Maiu numai pentru a se mai asculta un martor.
Mandatele de înfățișare date în contra unor alegători din colegiul II de deputați
după terminarea alegereĭ, sunt pentru a le lua deposițiunea ca martori propuși de Manu.
Accept ordinul D-voastră de urmare.-Procuror de Olt Emil P. Teodor ( N.P.veȡi
originalul în dosarul 29, fila 9. Apendice, pag. 50 )”.
Răspunsul lui Alex. Lahovari, ministrul de justiție:
,,5. 1875, Maiu 11.
D-lui Teodor, procuror-Slatina-Ve dau ordin a închide imediat actiunea în contra
D-lui C.Manu. Faptele acestea provenite din excitațiunea luptei electorale, de și
blamabile, nu cred să pόtă da loc la uă acțiune seriόsă.Prin închiderea acțiunei se vor
calma pasiunile mai bine decât prin urmărirea ei.
-Ministru Al.Lahovari ( N.B.Veȡi telegrama din dosarul 29,fila
13.Apendice,pag.151 ). Acțiunea s’a închis”.
BROȘTEANU, IOAN ZAMFIR *1866 –, prefect

George Poboran îl indică drept prefect al județului Olt în 1866. Un Ioan Zamfir
Broșteanu îl găsim prefect de Romanați în perioada 1866, iulie 28 – 1867, mai 1.
Despre acest I.Z. Broșteanu se poate spune că făcea parte din familia boierilor
gorjeni Broșteanu , care au avut în stăpânire satele Broșteni, Turcenii de Jos, Turcenii de
Sus, Calopăr și mai târziu Fărcășești Birnici.
De asemenea aveau și proprietăți în Târgu-Jiu.21
Prin Decretul Domnesc nr. 634 din 12 august 1862 , Ion Zamfir Broșteanu, prefect
al județului Gorj este înlocuit în aceeași funcție cu Vasile Bucșenescu.22
SLĂVESCU, MIHAI *1867, Iulie 17 – 1868, mai 16, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag.416; G.Poboran, 1908-II, pag.217.23
Prin Decretul Domnesc No. 483 din 10 iulie 1862, Art.2
,,D-nu MIHAIL SLĂVESCU este numit director la Prefectura Rîmnicu Sărat, în
locul lui I. Dimitrescu care se permută în aceiași calitate la Prefectura districtului Gorj.
Prin Decret cu data 26 Martie 1863, dupe propunerea făcută prin raport de D.
Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, Directorele Prefecturei județului
Rîmnicul Sărat D. Mihail Slăvescu trece în asemenea calitate la județul Romanați, în
locul D-lui Boruzescu.24
În perioada 1867 – 1868, mai 16 a fost prefect al județului Olt.
,,Prin decrete cu data 13 Iuliŭ curent, după propunerea D-lui secretar de Stat la
departamentul de interne, sunt numiți și permutați:
21
www.verticalonline.ro
22
Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ, 1862, nr.181, pag.1
23
Ibidem , nr.151, pag.1
24
Ibidem, 1863, nr.65, pag. 2.
D.Michail Slăvescu, actualul director de la prefectura județului Olt, prefect la
acel județ’’.25
TĂRTĂȘESCU, CONSTANTIN *1868, mai 16 – 1869, februarie 4, prefect de Olt

[A.M.I., 1897, pag.416; G.Poboran, 1908-II, pag.217].
S-a născut în anul 1831 și a decedat în 1893. A fost căsătorit cu Ecaterina fiica lui
Ioniță Izvoranul, cunoscut în tradiția sătenilor localnici și sub numele de ,,Domnul’’.
Constantin Tărtășescu s-a stabilit la moșia soției sale (care a primit numele moșia
,,Tărtășescu’’), construind conacul în satul Malul Roșu.26
În perioada 1868, mai 16 – 1869, februarie 4, a fost prefect al județului Olt.
În sesiunea ordinară de la 15 octombrie 1890 ,,consiliele județene din tόta țera au
ales, precum urmează, biuroul lor pentru tόte sesiunile anului.
Județul Olt.
Președinte-D.Constantin Tărtășescu
Vicepreședinți-D-nii G.Radovici și Tr. Negulescu.
Secretari-D-niiC,C.Filipescu și Bucur Spirescu”.27
Soția sa a trăit între 1834 – 1909. Ambii au fost înmormântați în cimitirul
comunei Bălănești. Au avut 4 copii: Elena , Dinu, Anicuța și Alexandru.
SĂULESCU, ANTON *1869,februarie 4 – 1870, august 10, prefect de Olt.

[ A.M.I.,1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ].
,,Prin decrete cu No. 209, 210, 212, 213 și 1733, după propunerea făcută prin
raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți
D. Anton Săulescu, prefect al districtului Olt’’.28
FĂLCOIANU, GRIGORE., 1)1870, august 10 – 1871, februarie 9, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag. 217. 2)1871, martie 19 –
1872, noiembrie 1, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, p. 416; G. Poboran, 1908-II, p. 217-218
indică 1871, mart.10 ].
,,Prin decrete cu data de 10 August 1870, după propunerea făcută prin raport de
D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne au numit și permutat în funcțiuni
următόrele persόne:
-D-nu Grigore Fălcoianu, fost directore al poliției capitalei, prefect la județul
Oltu, în locul D-lui Anton Săulescu demisionat’’.29
TITULESCU, ION N. *1871, februarie 9 - martie 19, prefect de Olt.

[ A.M.I.,1897, pag.416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ].
S-a născut în anul 1838, mai 29, în comuna Titulești, județul Olt. Descendent
al unei familii de moșneni, a fost fiul protopopului Nicolae Economu. Deputat de Olt pe
Colegiul 3. Căsătorit cu Maria Urdăreanu (1850 – 1924), fiica lui Ghiță Urdăreanu și
Luxandra (Uța) Urdăreanu, fiica serdarului Dimitrie Aman.
25
Monitorul. Jurnal Oficial al României, No. 159, 16 Iuliŭ.
26
Vitănescu, Pavel T., Monografia comunei Bălănești din jud.Olt, 1937, pag. 27-28.
27
Monitorul Oficial, nr.208 / 16 decembrie 1890.
28
Monitorul.Ḑiar oficiale al României, No.28-joi 6 Februarie 1869.
29
Monitorul Oficial al României, No.177 din 13 August 1870.
Ion N.Titulescu, împreună cu Uța
Urdăreanu a avut copii pe:
Cornelia,căsătorită cu col. Gh. Nenișor
(1859 – 1915), Nicolae (1882 – 1941),
marele diplomat, căsătorit cu Ecaterina
Burcă, Paula, căsătorită cu gen. Dumitru
Christu.
Licențiat în drept la Facultatea de
Științe juridice din Paris. A fost membru al
Baroului avocaților din Dolj (înscris în
1868), procuror general și prim președinte al
Curții de Apel din Craiova (1885), deputat
de Dolj, în timpul guvernării liberale a lui
Ion C. Brătianu (1876 – 1888).
A fost prefect al județului Olt, în
perioada 1871, februarie 9 – martie 19, iar
prin ,,înaltele decrete cu data din 4 Mai
1876’’ a fost numit prefect al județului Dolj,
în locul ,,D-lui C.Budișteanu, demisionat’’
,,Prin înaltul decret sub No. 2 din 1 Ion N. Titulescu
ianuarie 1878, Măria sa Domnul a bine-voit,
în virtutea art. 9 din legea pentru instituirea ordinului ,,Stéoa României’’, a conferi acest
ordin, în gradul ,,Crucea de comandor’’
-D-lui Titulescu, prefect al județului Dolj.’’30
S-a numărat printre întemeietorii satelor Tunarii Noi, Ciupercenii Noi, Piscu Nou,
Basarabi din sudul județului Dolj, în urma împroprietăririi unor tineri care au participat la
Războiul de independență.31
Decedat în octombrie 1885.
Regimentul 59 Infanterie în Basarabia
Comandor (r.) Nicola Tudor
Unirea Basarabiei cu România

O dată cu Revoluția Rusă din 1917 a început dezmembrarea Imperiului Țarist. Pe
teritoriul fostului imperiu au luat naștere comunități naționale, punând în practică
principiul autodeterminării.
La 20 octombrie 1917, la Chișinău s-a desfășurat Congresul Ostașilor Moldoveni,
care a decis constituirea unui organism reprezentativ pentru Basarabia, intitulat Sfatul
Țării. Conducerea acestui organism, în frunte cu Ion Inculeț, a anunțat autonomia
Basarabiei în cadrul Rusiei democratice.
Revoluția bolșevică de la 25 octombrie și tendința Ucrainei de a ocupa Basarabia
au determinat Sfatul Țării să proclame la 2 decembrie Republica Democratică
Moldovenească. Situația Basarabiei devenea foarte grea. Destrămarea armatei ruse a
30
Monitorul Oficial al României, No. 1/ 1 ianuarie 1878.
31
aman.ro / personalități doljene.
permis intensificarea agitațiilor Bolșevice. Succesul bolșevicilor periclita menținerea
legăturilor dintre guvernul român de la Iași și serviciile de aprovizionare românești ce au
fost dislocate în sudul Rusiei.
Securitatea spațiului basarabean era o componentă a securității spațiului
moldovean, care, în acel moment, reprezenta statul liber român. În aceste condiții,
Consiliul Directorilor din Basarabia a cerut intervenția armatei române pentru restabilirea
ordinii interne.
La începutul lui ianuarie 1918, trupele române la chemarea Sfatului Ţării intră în
Basarabia și dezarmează trupele ruseşti, ceea ce a determinat reacția dură a guvernului
condus de Lenin. Acesta a întrerupt relațiile cu România și a confiscat tezaurul în lunile ce
au urmat.
În fața posibilei extinderi a puterii sovietelor, tot mai multe voci cereau unirea
Basarabiei cu România. Curentul favorabil unirii a avut exponenți pe Pantelimon Halipa,
editorul gazetei „Cuvânt Moldovenesc” și pe Ion Pelivan.
În aceste împrejurări, ia 27 martie 1918, Sfatul Țării alcătuit din reprezentanții
tuturor naționalităților, a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România.
Unirea Bucovinei cu România
În Bucovina, diviziunile din cadrul elitei politice românești și agresivitatea
mnaționaliștilor ucraineni au creat obstacole în realizarea unirii cu România. Însă aceste
obstacole au fost înlăturate cu ajutorul armatei române.
În timpul Războiului, Bucovina fusese teatru de operațiuni militare, fiind ocupată
în trei rânduri de trupele ruse și de tot atâtea ori cucerită de forțele austro-ungare.
Procesul destrămării dublei monarhii a declanșat și în Bucovina energiile
naționale. Spre deosebire de Basarabia, unde populația românească era majoritară, în
Bucovina așezarea populației ucrainene a determinat modificarea raportului demografic în
defavoarea românilor.
Când naționalitățile din Austro-Ungaria au început, în 1918, să-și revendice
drepturile, Bucovina era amenințată cu divizarea întrucât ucrainenii erau deciși să-și
asigure controlul asupra acestei regiuni.
Obiectivul reprezentanților români era de a asigura integritatea teritorială a
Bucovinei. De mare însemnătate în organizarea forțelor a fost ziarul „Glasul Bucovinei”,
condus de Sextil Pușcariu.
În acest spirt s-au desfășurat la Cernăuți, în 14 octombrie 1918, lucrările Adunării
Naționale a Românilor, care a hotărât unirea cu celelalte teritorii românești din Imperiul
Austro-Ungar.
S-a constituit Comitetul Național Român alcătuit din 50 de membri și un Comitet
executiv condus de Iancu Flondor. De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria,
ucrainenii au declanșat acțiuni de înstăpânire asupra Bucovinei și au cerut guvernului
austriac să le transmită puterea.
Confruntat cu primejdia divizării provinciei, Iancu Flondor a cerut sprijinul
guvernului român, care a trimis în Bucovina Divizia XVIII Infanterie. Legiunea
ucraineană s-a retras precipitat, iar ostașii români s-au bucurat de o călduroasă primire.
Guvernul bucovinean a convocat pentru 15 noiembrie 1918 Congresul General al
Bucovinei, la care, în afară de Consiliul Național Român, au luat parte Consiliile
Naționale german și polon. Ucrainenii și evreii au refuzat să participe.
În unanimitate Congresul a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul
României.
Fenomenul militar în preajma Unirii

Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri
procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la
nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia.
Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile la nesupunere şi părăsirea
frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis
ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască populaţia civilă, să
ucidă şi să violeze.
De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul
României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi
comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la
încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor. Deşi Lenin a
propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta,
realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa
armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice.
Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul
imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să
lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812.
Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra
cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev,
comandantul rus al frontului.
Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură
pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat,
cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei
care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară
prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi.
Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată
pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul
pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali ar fi preferat ca România să se sacrifice din
nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii“ provocând pierderi şi imobilizând încă o
perioadă importante forţe germane.
Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema
bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând
comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi
Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.
La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de
generalul Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la
cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza
nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs. trupe fără a mă vedea
amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”.
Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat.
Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu
mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de
soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva
kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea
acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia:
„Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile
de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără
aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.
Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S.
Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar
era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului,
cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea
maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost
executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au
fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator
bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd,
cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea
mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate,
l-a salvat pe ambasador.
Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar:
eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbacev şi a ofiţerilor
săi. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a
guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în
republică bolşevică. În drumul său, Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat
în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului
Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul
trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.
Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a),
Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbacev la cartierul său general de la
Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de
la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura
cu bolşevicii de aici.
Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe
Scerbacev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitate românească
de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris
contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din
ordinul lui Scerbacev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide
atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu
distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. În zorii zilei de 22
decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt
dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.
A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă.
Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a
contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt
întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere
capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe
urmele celorlalţi.
Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luaseră măsurile de
precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost
poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu
comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi
Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au
început să urmărească şi să dezarmeze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele
mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică,
ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când
armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului
de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate
în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile
noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în
Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din
proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu
trebuie bruscate unităţi sau soldaţi ruşi care se poartă corect şi păstrează o atitudine
demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate,
trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică”. Câtă demnitate şi hotărâre în
dispoziţiile generalului Prezan!
Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate, a
acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală,
foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos
inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul
Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat
într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României.
Bătălia pentru Galaţi
După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare
de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii
dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum
cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă,
să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.
Pe 12 ianuarie 1918, la Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la
comandamentul Diviziei a IV-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele
ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului
Scerbacev de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept
comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin
foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.
În zonă, pe front, în sectorul Tecuci - Galaţi, se afla Armata a VI-a rusă, cu trei
corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000 - 6 000 de luptători
la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată Divizia a IV-a română pentru a le
supraveghea. După ultimatumul rusesc, Divizia a IV-a ia măsurile necesare şi primeşte
două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la Divizia a XIII-a vecină ca şi ajutor.
Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie Divizia 40 rusă porneşte spre
Pechea, dar este întoarsă pe front de Divizia a IV-a română. Corpul Siberian, unitate de
elită, porneşte spre Galaţi, la fel ca şi Divizia a IX-a siberiană, care avea mulţi militari ce
forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor,
pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit
ce trupe puteau, respectiv Regimentul 5 Infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două
plutoane din Regimentul 21 în locul Regimentului 136 rus.
La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg
corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de
marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, primeşte ordinul de a bara drumul
coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii
a 8-a de la Fîntînele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse,
aflate în defileul dintre bălţile Mălina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor este
zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp
4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. În zilele de 20 şi 21 ianuarie, în
jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei
a IV-a române. Comandorul Rizea împrăştie puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai
mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt păstrate pe
Dealul Ţiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se
astepta, de altfel, atacul principal. Aici se aflau şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o
escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lângă
bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi
(Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Ţiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din
afară, şi din interior. Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la
est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de
infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de
două zile, sub bombele ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest
de Fileşti înaintează Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, înaintează grosul
Diviziei a 9-a. În acelaşi timp, puternice patrule ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa,
surprind avanposturile româneşti de pe Ţiglina, şi capturează un ofiţer şi 14 soldaţi.
Comandantul oraşului cere ajutoare de la brigadă. Tot ce i se poate trimite este o companie
de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se întăreşte
detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă reuşeşte să-i
impiedice pe ruşi să folosească cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din
strada Daciana, cu care ei voiau să atace pe la spate trupele române de la Tiglina.
Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului
Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Românii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii
işi fac loc şi ajung la Movileni, aşezându-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra
Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, se prezintă la
Galaţi şi cer să li se permită trecerea prin oraş, până la ora 3 după-amiază. Dacă nu, vor
bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. La ora 3:00 Armata
rusă începe bombardamentul: nouă baterii de la Movileni trag asupra Galaţiului şi asupra
poziţiilor armatei române timp de patru ceasuri. Artileriştii ruşi trag însă foarte prost şi
pricinuiesc pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre ripostează, trăgînd asupra
bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul se încheie.
În noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost violente
încăierări. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să
depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi
pregătesc un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă
cu putere şi ocupă strâmtoarea dintre Mălina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de
infanterie şi artilerie din Divizia a X-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura
Siretului, se concentrează în spatele detaşamentului român de la Tiglina. Îl atacă brusc şi
prin surprindere capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului
Ţiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape
de valea Ţiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele vin acum şi
dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate. Detaşamentele
române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea
rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un
detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o
baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintând spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lângă
Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă înaintează, precedată de patrule
de cavalerie, şi pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de
infanterişti înarmaţi din Divizia a X-a. Rând pe rând, ei dezarmează posturile noastre de
grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă
Dunărea şi trage asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. În acelaşi timp,
tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş.
Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului este mai mult decît dramatică. Ele sunt
acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. În oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se
constituie în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vreo trupă română. Orice
măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între
soldaţi.
În acest moment, armata româna are o tresărire extraordinară de orgoliu. Din
detaşamentul de la Fileşti se iau două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care
sosesc în fugă. Infanteriştii români atacă cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de
la est, îl pune pe fugă şi-l urmăreşte până trece Prutul. Lucrurile iau o întorsătură
incredibilă şi pe dealul Ţiglinei. Mâna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua,
ajutată de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Susţinut pe dreapta de
Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stânga de
bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii reuşesc să-l respingă pe celebrul lor
inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub
comanda colonelului Bădescu, între lacurile Mălina şi Calica, împotriva grosului Diviziei
a 9-a ruse. La început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj
al artileriei ruse. Dar bateria română îi sustine. Vedetele marinei reuşesc să treacă peste
barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele bombardează din
flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea
noastră. Şi atunci, armata română face ceea ce a făcut dintotdeauna: atacul la baionetă. În
frunte cu comandanţii lor, soldaţii români trec la un atac violent la baionetă, recuceresc
dealul Ţiglina, îi eliberează pe camarazii lor capturaţi şi-i pun pe fugă pe ruşi. Atacaţi şi
respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi încep să se îngrămădească spre sud,
înspre Gara Barbosi, şi podul de peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de
bombardament aruncă bombe asupra masei de soldaţi ruşi strânşi acolo. Furia cu care
românii, semnificativ mai puţin numeroşi, contraatacă, îi îngrozeşte pe ruşi, care iau o
hotărâre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea încep să treaca podul şi linia
frontului şi se predau germanilor. A fost un deznodământ total neaşteptat şi absolut unic în
istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor
inamicului şi sub privirile acestuia.
Capitularea
S-au predat germanilor majoritatea soldaţilor din regimentele 33 şi 35 de infanterie
rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua
zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul
regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie,
siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei,
împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau
concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau
românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni, caii şi căruţele lor. După ce au fost
dezarmaţi, li s-a dat voie să plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei
de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut,
pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost
singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi
aviatice în acelaşi timp.
Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care
se afla armata rusă, evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi
menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.
Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului
şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi
expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le
supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând
să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou
la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar
până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre
Rusia regimentele 104, 334 şi 335.
Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai
multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de
grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi
capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste
100 de morţi şi 500 de răniţi.
Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra Diviziei a IX-a română, divizia care s-a
acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce
părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de
oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc era detaşamentul
Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi
coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare.
Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.
Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. La fel se întâmplă la
Botoşani, Bacău, Roman.
Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici.
Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917,
ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest
prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva
revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima
ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea
tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim
nimic.
Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou
câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate
ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar
devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de
moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului
român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de
pericolul bolşevic.
REGIMENTUL 43/59 INFANTERIE ÎN BASARABIA
4 ianuarie 1918 Conform Ordinului nr.786 al Brigăzii 21 Infantrie Regimentul a executat
marșul de deplasare de la Pufești la Cătunul Fântânele (com. Nicorești).
5 ianuarie La ora 7 și 30 Regimentul a părăsit cantonamentul de la Fântânele
îndreptându-se spre Tecuci, unde a ajuns la orele 11 urmând itinerariul: Nicorești,
Dobriceni, Hanul lui Ciucu, Tecuci. Batalionul 11 și Statul Major al Regimentului au
început îmbarcarea la rampa Tecuci care s-a terminat dimineața următoare.
6 -7 ianuarie Batalionul 1 care s-a îmbarcat cel dintâi dimineață sosește la Iași la orele 15
și se cazează în târgușorul Nicolina. Batalionul 3 sosește la orele 2 și se cazează în barăcile
de la Cetățuia. Batalionul 2 sosește la orele 7 și cantonează cu trei companii în Valea
Adâncă și o companie în târgușorul Nicolina. Se fac pregătiri în vederea deplasării a doua
zi.
8 ianuarie Regimentul începe îmbarcarea la orele 7 spre a pleca la Ungheni
îndreptându-se spre Basarabia.
9 ianuarie Eșalonul întâi sosește în gara Pârlita la orele 9 și 15 minute. Trupa rămâne în
tren până a doua zi.
10 ianuarie Sosire în satul Bahnunt la orele 22 după ce Compania a 11-a a fost lăsată la
garnizoană în gara Cornești. Cantonarea în timpul nopții se face în satul Bahnunt. Plecarea
la orele 11, tot ca avangardă a coloanei spre Vorniceni prin Șipote, Cornești, Seliște,
Călărași, Sadova.
11 ianuarie
Statul Major al Regimentului
Comandantul Regimentului: Col. Pomponiu Constantin
Ajutorul comandantului: mr. Cârligaru Ioan și cdt. B. I
Ofițer Adjutant: lt. Georgescu Victor
Medic Șef: mr. Ionescu Gheorghe și medic al B.II
Ofițer cu aprovizionarea: lt. Popescu Bartolomeu
Ofițer Contabil. Administrator: lt. Ionescu Berbecaru
Ajutor al Ofițerului Contabil: subof. de adm. Popescu Alexandru
Comandantul trenului de luptă: lt. Pârvu Ion
Șeful Biroului Informații: lt. Drăgescu Ioan
Șeful echipei pentru material de tranșee: lt. Voiculescu Pavel
Șeful muzicii: Vasiliu Nicolae, Clasa I-a
Preot: lt. asimilat Brumușescu Dumitru32
Șeful secției de telefoniști: slt. Niculescu Eleodor
Portdrapel: Plut. Dumitru Ion Ghiță
Gornist Călare: Plut. Chirițescu Ioan
Șef armurier: Plut. Niculescu Gheorghe
Agent sanitar: Plut. Mărculescu V. Mihail
Batalionul I
Comandant: mr. Grecianu Constantin
Stat Majorul
Ofițer adjutant. Slt. Oanță M. Ioan
Medic: Saru Ștrul
Agent sanitar: Serg. Andreescu Ioan
Compania 1-a
Comandant: lt. Căpățână E. Nicolae
Comandanți de plutoane: Slt. Neacșu Constantin
Slt. Criveanu Ion
32
Despre preotul Dumitru Brumuşescu de la Mierleşti-Olt, a se vedea amintirile sale apărute în
Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 22/2013; 23-24/2014. Este cel care a înmormântat-o pe Ecaterina Teodoroiu.
Plut. Popescu Ioan
Plut. Chic Ion
Compania II-a
Comandant: cpt. Mărculescu Ioan
Comandanți de Plutoane: ajutor slt. Olteanu Ilie
Slt. Popescu Ștefan
Serg. instructor Enache Ristea
Serg. Popescu Radu
Compania 3-a
Comandant: cpt. Panțuru Anton
Comandanți de Plutoane: slt. Popescu Petre
Lt. Popescu O. Ioan
Slt. Rădulescu Ilie
Serg. instructor Moldoveanu Aurel
Compania 1-a mitralieră
Comandant: cpt. Enăchescu Anastase
Comandanți de plutoane:
slt. Popescu D. Ioan Serg. instructor Mihalache Ion
Slt. Georgescu Gheorghe Plut. Pavlovici Gheorghe
Batalionul II
Comandant: mr. Călugăru Ion și ajut. Comandantului
Stat Majorul
Ofițer adjutant.: slt. Voiculescu Stoica
Medic: slt. Moisoiu Toma
Agent sanitar: Serg. Popescu Crăciun
Compania 5-a
Comandant: Lt. Vasiliu Ariton
slt. Andronescu Nicolae Serg. Mihai Vasile
Slt. Dogeanu Vasile Plut. Urziceanu Tache
Compania 6-a
Comandant: Lt. Ionescu Pavel
Slt. Marinescu Constantin Serg. Stănescu Constantin
Slt. Isac Ion Plut. Vlădoiu Petrache
Compania 7-a
Comandant: Lt. Rădulescu D. Gheorghe
Slt. Dănescu Gheorghe Serg. instructor Sterie Florea
Slt. Pretorian Nichita Plut. Lecu Constantin
Compania II mitralieră
Comandant: lt. Voiculescu Constantin
slt. Popescu Gheorghe Serg. instructor Nicolae Ioniță
Slt. Ioan Gheorghe Plut. Militaru Constantin
Batalionul III
Comandant: mr. Bărbulescu Dumitru
Stat Majorul
Ofițer adjutant: Slt. Ionescu Eustațiu
Medic: Mr. Ionescu S. Gheorghe și Medic Șef al Regimentului
Agent sanitar: Plut. Ionescu Ștefan
Compania 9-a
Comandant: Lt. Tatomirescu Vasile
Slt. Sinescu Ioan Plut. Măndescu Constantin
Slt. Lupescu Gheorghe Elev Plut. Mihail Mihail
Compania 10-a
Comandant: Lt. Buteică Constantin
Slt. Dumitru Ioan Plut. Goanță Marin
Slt. Roșulescu Gheorghe Serg. Buinea Vârjoghe Ioan
Compania 11-a
Comandant: Lt. Tatomir Ilie
Comandanți de plutoane: Slt. Păcuraru Alexandru
Slt. Mateescu Ioan
Plut. Băltărețu Petre
Serg. Popescu Eremia
Compania III mitralieră
Comandant: cpt. Popescu Teodor
Comandanți de plutoane: slt. Voiculescu Marin
Slt. Alexandrescu Nicolae
Plut. T. R. Nicolăescu Nicolae
Serg. Popescu Marin
Compania de mitralieră de poziție
Comandant: Lt. Mitucă Gheorghe
Comandanți de plutoane: Slt. Mitucă Gheorghe
Slt. Colonescu Florea
TABEL
cu ofițerii Regimentului 43/59 Infanterie rămași disponibili după încadrare
1. Căpăţineanu Dumitru33, căpitan, la dispoziția Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice
ca învățător
2. Ciulei Mircea, locotenent, detașat la Regimentul de Marș al Diviziei XI pentru școala
puștii mitraliere
3. Georgescu Gheorghe, sublocotenent, detașat la ambulanța Diviziei XI fiind provenit din
seminarist
4. Aluneanu Ioan, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 2-a
5. Mihail Leon, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 6-a
6. Brăneanu Petre, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 7-a
7. Marinescu O. Mihail, sublocotenent, comandant de pluton 2 la Compania 6-a în locul slt.
Dogeanu Vasile detașat
33
Despre învăţătorul D. Căpăţineanu, ider al P.N. Ţărănesc din judeţul Olt, a se vedea Memoria Oltului
şi Romanaţilor, nr.16/2013, 25/2014
CARACAL-CAIRO. IMPRESII DE CĂLĂTORIE (II)
D.C. Eftimescu
În cursul anului 1928, elevi şi profesori ai Liceului Ioniţă Asan din Caracal au făcut
o excursie sub îndrumarea profesorului D.C. Eftimescu. Plecaţi la 1 aprilie 1928 din
Constanţa, excursioniştii s-au înapoiat la Caracal după două săptăpmâni. Impresiile de
călătorie au fost publicate în serial în ziarul local Vremea, apărând apoi în volum în 1929 la
tipografia Unirea din Caracal.
La 20 mai 1928, C. D. Eftimescu, directorul gimnaziului din Caracal, a susţinut la
Teatrul Naţional din oraş o conferinţă despre excursia în Egipt34 însoţită de proiecţii.
Reproducem acum aceste însemnări de călătorie din volumul aflat în colecţiile
Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
În Stambul
Din Bosfor se desface printre colinele Stambulului, care rămân ca un pinten în
apele Bosforului, și între Galata, o apă răsucită și înfiptă departe în uscatul Balcanic ca un
corn. Probabil că din această înfățișare s-a dat acestui golf numele de Corn, iar de aur
poate unde aici se căra tot aurul din împărăția turcească; poftim explicație de
excursioniști.
E demn de pomenit obiceiul vechi
turcesc, care se practică la ambele capete ale
podului. Vreo 10 turci, ce păcat! fără fesuri,
culeg de la miile de trecători peste pod, cu
aceeași repezeală cu care mâna dactilografei
culege literele de pe câmpul mașinei de scris,
piaștri, taxa de trecere, pe care apoi îi azvârle
în gențile atârnate de șold. Din chioșc ochii
holbați ai controlorilor spionează pe încasatori.
La câteva sute de metri spre vest se vede al
doilea pod pe cornul de aur.
Am intrat în Stambul cu tramvaiul,
suim sus la Sf. Sofia. Acest cartier are
înfățișarea europeană, magazine cu vitrine mari
și frumoase.
Iată-ne la Sf. Sofia sau Ahmedia cum îi
zic localnicii. După exterior nu te aștepți să vezi
înăuntru minunea minunilor, așa cum s-a
exprimat ctitorul ei Iustinian împăratul
Bizanțului. ,,Te-am învins Solomoane”. Niște cupole masive îngrămădite în toate chipurile,
complicate mai ales de modificările făcute de turci transformând-o în moschee.
Înainte de a intra, doi turci bătrâni ne pun în picioare peste ghete, câte o pereche
de papuci și apoi îi leagă bine.
Trăncănitul papucilor în vestibulele uriașe provoacă dispoziție între elevi.
Interiorul! Colosal!... imensitatea încăperii atât în lărgime cât și în înălțime 70-90
metri e prima impresie. Soliditate, nici vorbă de crăpături, deși 1400 ani au vremuit acest
34
Conferinţa d-lui director D. C. Eftimescu, în Vremea, An. I, nr. 5/27 mai 1928, p.1
uriaș și sfânt local. Îți ia ochii mozaicurile, coloanele de marmură, balcoanele aurite,
candelabrele, iar covoarele duble pe care calci și care îmbracă tot interiorul bisericii, costă
cred vreo 4 bugete de-ale primăriei Caracal. Semnalăm toți o minune cum îi zicea Preotul
D. (care era cu noi).
Sus pe bolți matahalele turcești zugrăvite se șterseseră de vreme sau din cauza
uleiurilor de proastă calitate și în locul lor apăruse vechile cruci negre de pe vremea lui
Iustinian. ,,Puterea Crucii fraților!” ziserăm toți la un gând. Iată aici în dreapta coloana
uriașă de piatră neagră în care se vede o spărtură, parcă ar fi tăietură de sabie.
De nemaiauzit. E tăiată de Mahomed a II- lea Cuceritorul, cu paloșul?! La o
înălțime respectabilă urmele de sânge ale unei mâini se văd clar pe peretele vecin.
Se zice că tot Mahomed, după ce a tăiat cu propria-i mână pe nobilii Creștini din
Constantinopol, s-a suit în picioare pe cal și a izbit mâna plină de sânge, cum era, în
perete, confirmând pentru secole vorbele Coranului: Mahomedanismul se impune cu
sabia. Un preot bătrân din Prahova, care mergea la Ierusalim și se atașase în timpul
drumului de grupul nostru, strigă la noi ,,Poftim Domnilor de vedeți cum dracul se
minunează și el de puterea lui Dumnezeu”.
Într-adevăr pe peretele alăturat, în piatră, figura lui Mefisto. Nu e pictată, ci lucru
ciudat, vinele lespedei de piatră radiază crețiturile în așa chip încât si coarnele și ciocul,
dar încă urechile ascuțite formează un desemn natural al diavolului smerit și parcă privind
sfios și retras interiorul Sf. Sofii.
Ce coincidență?! Pietrarul care a tăiat lespedea acum 1400, o fi observat oare acest
lucru, și dacă poate l-o fi observat, a pus lespedea înadins!?
Dar n-ai timp prea mult de gândit. Te înfiori și ochiul lacom caută să vadă alte
minunății în Sf. Sofia. Iată băieți și îngerii, Sfinți pictați de la început cum apar de sub
matahalele turcești zugrăvite peste ele poate cu 1000 de ani mai târziu. ,,Ce vreți fraților -
zic eu- asta e semn că Mahomedanismul e învins de creștinism’’. Dar iată aici piatra
plângătoare!
O piatră imensă rotundă și înaltă aproape de 2 metri, din care picură apă. Cum or
fi transportat și așezat aici acest colos, asta numai cei bătrîni știau. Iar dacă o ieși o apă din
ea ca o minune sau dacă prin vreun dispozitiv picură apa de secole, sunt lucruri care nu le
putem ști, nici afla. Dincolo sus balconul Sultanilor lucrat în lemn aurit, cu arabescuri
minunate; iată și locul cadânelor când asistau la slujba lor religioasă.
Cu regret trebuie să întrerupem contemplarea interiorului Sf. Sofia, plătind taxa în
piaștri la ieșire, ne despărțim de papuci și fără voie privim înapoi la Sfântul Lăcaș. Ne
îndreptăm spre moscheea lui Soleiman. Dispozitivul exterior al acestei moschei se
pronunță mai clar decât la Sf. Sofia turcizată. Interiorul este mai lucios splendid se
înfățișează zugrăveala interioară în care predomină culoarea albastră. E ceva mai mare
decât Sf. Sofia, mai luxoasă, dar fără a o compara în amănunt cu Sf. Sofia, această
moschee oricât ar fi de impunătoare, îi lipsește cele 15 secole bătrânețe și n-are nici
trecutul cu multe tragedii adevărate, altele legendare ale Sf. Sofii, așa că contemplarea
Soleimanei e lipsită de cuprinsul bogat ale Sf. Sofii.
Vizităm hipodromul, un fel de scuar dreptunghiular, tot sus pe Stambul. Aici s-au
dat luptele sângeroase ale partizanilor Teodorei, soția lui Iustinian, iscate din neînțelegeri
de nimic la alergări acum aproape 1400 de ani.
Astăzi hipodromul este un fel de scuar occidental. Se văd două obeliscuri, unul
egiptean și unul asirian, ridicându-se în înălțime. Te miră cum s-au adus aici aceste blocuri
de piatră, lungi de 10 metri unul. Iată și fântâna lui Wilhem al II-lea, ridicată de turci ca
omagiu pentru împăratul germanilor. Pornim apoi spre muzeu.
În drum Domnul I.C.35 ne arată casa în care a locuit Pierre Loti. Lângă fereastră
deasupra trotuarului, pe o lespede de marmură înfiptă în zid stă scris: Aici a locuit P.L.,
acela care a făcut mult bine turcilor în timpurile lor glorioase cât și în timpurile lor triste.
Cu ce melancolie citim aceste lucruri.
Cum năvălesc în sufletul nostru strălucirea turcească pe vremea lui Soleiman al
II-lea, asediul Vienei sau timpurile omului bolnav așa cum scriau diplomații despre turci
la începutul veacului al XIX- lea; dar ne grăbim și coborâm la muzeul militar turcesc.
Acest muzeu este montat de turci în biserica Sf. Irina ridicată în timpul lui Iustinian. La
prima vedere în interior mintea ți se întoarce îndărăt spre luptele lui Mircea, Mihai
Viteazul sau Vlad Țepeș.
Vremurie vechi ale țărișoarelor române pe jumătate primitive trecute pe sub
ascuțișul sculelor ucigătoare de tot felul ale armatelor turcești, în floarea civilizației lor.
Galantarii mari cu barde, topoare, iatagane, unele mai ascuțite și împodobite cu pietre
prețioase decât altele; unele ruginite; puști cu cremene sau țilindră, sucite. Iată armura lui
Mahomed al II-lea. Într-o etajeră cu geamlâc îți ia ochii aurul scafei lui M., mânerele cu
diamante sau rubinuri ale iataganului sau pumnalelor, zalele de argint și tot ce putea avea
un stăpânitor al jumătății răsăritene din lumea medievală.
Un elev mi-arată o bardă cu un tăiuș colosal; imediat mi aduc aminte de tabloul
istoric al turcului făcut tocător de Țarii bulgari pe care apoi cu o astfel de bardă tăiau
capetele, dintr-o singură lovitură. Apoi balcoanele cu manechine reprezentând uniformele
cu turbane ale soldaților turci. Vrem să mergem la Seraiul dar e închis, vaporul pleacă la
ora 2. Coborâm atunci la Bazarul din Constantinopol. Faimosul bazar este un rând de
chilii, probabil ale unei vechi cazarme militare transformate în prăvălii. Predomină
mărfurile fabricate în Europa; totuși multe mătăsuri, șaluri, covoare și obiecte de piele,
genți, valize etc. produse ale răsăritului, mărgele însă cu vagonul, mai ales că sunt căutate.
Surugiii de la Constantinopol, ca și cei din Atena își împodobesc caii cu șiruri întregi de
mărgele colorate în toate chipurile; la noi mărgelele sunt rezervate satelor și chiar orașelor.
Bazarul, ai putea zice că, e un haos, mărfuri multe, cumpărături aproape de fel. Atât am
putut vizita în Constantinopol la ducerea noastră spre Egipt. Cred că e destul în cele 4 ore
cât am alergat în toate părțile cât ne a dat răgaz vaporul în staționarea lui aici (de la 8
dim.-2). La întoarcere însă vaporul a stat mai mult.
Am avut vreo 10 ore de hoinăreală prin Constantinopol. Am sosit aici în Sâmbăta
Paștelui după amiază. Programul nostru era să vedem alte lucruri în oraș, pe care nu le
putusem cuceri întâi.
Astfel trecurăm podul și în vreo 4 bărci, conduse de niște turci bătrâni, plutirăm
pe cornul de aur în sus spre Fanar. Mahalaua creștinilor (greci). Deși în ajun de Paști nu
am avut impresia maselor mișcătoare în toate părțile grăbite ca în ajunul Paștilor la noi în
țară. Totuși lucrul nevăzut la noi cu acest prilej sfânt este obiceiul la grecii din Fanar cât și
la cei din Grecia (Pireu de ex.), să împodobească frumos vitrinele prăvăliilor cu tablouri
reprezentând pe Cristos răstignit sau alte vederi ale zilei.
Fanarul, case în toate chipurile așezate în terase pe deal. Foarte multe din lemn,
îngrămădite unele peste altele și cu etaje. Un chibrit și totul ar fi cenușă. Străzile înguste,
bolovani de piatră aruncați de-a valma, locuri virane cu temelii ruinate de construcții în
bolovani de piatră. Aceeași bolovani de piatră au servit poate la zeci și sute de generații în
bătrâna poziție a Bizanțului, unde stă alături trecutul de sute și mii de ani cu prezentul. Ce
sărăcie e Fanarul și ce urât pute fumul seului de oaie, mâncarea de predilecție a
35
Profesorul Ilie Constantinescu
orientarilor! Mergând pe ulițe strâmte și întortocheate după terenul pietros și râpele acestui
pintene deluros, care desparte cornul de aur de Marmara ne ndreptăm spre Esky- Serai și
Universitate. Ajungem pe niște străzi ceva mai largi, dar încrucișate în toate chipurile, ne
orientăm ușor căci spre dreapta noastră vedem apele albastre ale Mării de Marmara iar în
stânga în vale, catargurile vaselor după cornul de aur.
Splendid este portalul de la Universitate. Coborâm spre Stambul și mergem în
lungul unui zid uriaș care se ridică uneori până la 10-15 m. înălțime, iar acolo unde zidul
trece peste străzi, picioare mari îl susține ca pe un pod. Este apeductul lui Valens (împărat
al Bizanțului).
Se văd în zid burlane de pământ bine ars, prin care probabil venea apa în oraș. Ce
muncă colosală să ridici acest zid uriaș de cărămizi, (antice) ca să așezi în el tuburile de
apă, când ușor lucru ar fi fost să îngropi tuburile în pământ, cum se obișnuiește azi. Dar
așa erau timpurile. Atunci se lucra mai mult la suprafața pământului, în materie de felul
acesta, astăzi se scormonește pământul.
Ce –o fi de exemplu sub casele și străzile Parisului sau Londrei?! Dar iată Galata.
Case și prăvălii spațioase fără a vedea vreuna de lemn ca în Fanar acoperă dealul
peste Cornul de aur în fața Stambulului, având sus, înfipt la mijlocul acestui cartier,
foișorul. Vezi străzi largi, iar tramvaiul urcă pantele mugind ca pe panta de la Copou în
Iași, iar la vale te uimește viteza.
Sunt unele străzi numai scară cu trepte de piatră. Negustori de toate neamurile te
îmbie la prăvălia lor. În Pera n-am avut timp să coborâm.
Spre Atena
Ne îmbarcăm, iar Dacia încarcă o mulțime de străini, greci mulți, englezi și
oameni de toate neamurile. Străinii caută vapoarele române de călători, căci ard benzină,
nu cărbuni, că tot timpul pot călători pe bord, nu-i împiedică fumul, așa-mi explică
Căpitanul T. Admirăm Scutari, oraș pe malul Asiei Mici,în fața Stambulului cam la 2 Km
distanță.
Jos pe mal se vede localul splendid al facultății de medicină (făcută de americani
sau francezi). Se văd în fund spre stânga noastră insulele Axia și Platia din grupul
insulelor Prinkipos. Aici a dispus Kemal Pașa să fie aduși câini din Constantinopol.
Părăsiți bieți câini, în aceste insule sterpe și pietroase, s-au mâncat poate unii pe alții de
foame. Care o fi murit cel din urmă de foame și fără rival?!
Vaporul înaintează în Marea de Marmara. Spre dreapta se vede lângă Stambul,
Edicule (7 turnuri) un fel de ,,Jilavă” a noastră. Aici s-au căsăpit multe capete încoronate.
Cred că și capul lui Constantin Brâncoveanu s-a rostogolit în fântâna după deal, care
printr-un canal comunică cu marea.
Iată și San Stefano. Marea de Marmara se lățește mereu, ne-am depărtat și de
malul european, care de aici înainte e gol, fără a se mai vedea casele înșirate ca în Bosfor.
În acest drept, malul muntos al Asiei Mici (Munții Bitinici), se văd departe pierzându-și
vârfurile într-un albastru cețos.
Încă câțiva Km și rămânem singuri plutind pe Marmara fără a mai vedea malurile.
Singurii noștri tovarăși sunt pescărușii, care se țin stoluri după vapor croncănind, iar noi
ne distrăm aruncându-le firimituri de pâine. Delfinii se iau la întrecere cu vaporul. Ca
săgeata gonesc jos la prora vasului, parcă le e necaz, că nu pot ține prea mult cu vasul. Se
înnoptase, pe la ora 11 lăsăm la dreapta (vest) farul verde de pe continent, iar în stânga
farul roșu din capul peninsulei Galipoli și intrăm în Dardanele.
Orașul Galipoli nu–l mai putem vedea, e întuneric. La întoarcerea noastră însă din
Egipt, am făcut drumul prin Dardanele ziua.
Astfel Dardanelele sunt o strâmtoare mult mai îngustă decât Bosforul, în multe
locuri are cam 500 de m și apoi e lungă cam de 70 Km. Și de o parte și de alta se văd
aceleași maluri deluroase, care-ți amintesc de malurile Nistrului în dreptul orașului
Zalescic. Pe colina malului șerpuiește o șoșea, probabil făcută de armate în timpul
războiului. Se văd bine cupolele mascate, cu gurile tunurilor iar o mulțime de țevi de tun,
unele poate vechi, zac prin râpe, semne ale importanței militare ce prezintă Dardanelele.
Locuințe omenești puține, aproape deloc.
Împreunarea Dardanelelor cu Marea Egee se conturează în forme foarte regulate.
Firul apei Dardanelelor închis, strâmt între maluri deluroase, pe o distanță mare se
lărgește dintr-odată ocolind unghiurile pietroase ale malului european și asiatic, iar masa
de apă (în Egee) se lărgește mult, așa că ochiul pierde în depărtare de îndată ambele
maluri. Sus în pintenele colțului european, la intrarea în Dardanele, un monument din
piatră albă domină ținutul. Este ridicat aici în memoria eroilor, care plătiră cu viața lor
încercarea din 1914, de a trece Dardanelele. O grădină cu ronturi se vede înconjurând
acest monument. Jos în apă zac, jumătate în apă, jumătate la suprafață, două vase mari de
război ruginite.
Unul din ele e pe jumătate demontat. Flota de război engleză și franceză, care în
1914 au încercat să pătrundă în strâmtoarea Dardanelelor, a plătit scump această încercare.
Câte torpiloare sau vase mai mari nu zac pe fundul apei, deasupra căreia alunecă acum
,,Dacia”. Multe gânduri năvălesc în mintea excursionistului, în aceste locuri bogate în
rămășițe ale vremurilor mari istorice. Vaporul înaintează în largul Mării de Marmara.
Ne întâlnim cu un vapor străin. Nu se mai salută cu al nostru ca în ceața de pe
Marea Neagră.
În dreapta se vede insula Lemnos și foarte puțin malurile Asiei Mici ca și ale
Greciei. Marea își schimbă culoarea după cer, adică sub nor culoarea mării e vânătă
(culoarea pietrei vinete). Când razele soarelui sunt cernute printre spărturi de nori subțiri,
marea este albastră deschisă. Sub nori groși unii albi de ploaie, marea e de culoare închisă
ca ardezia. În lumina soarelui apa capătă o culoare sticloasă albăstruie, bineînțeles
zgronțuroasă din pricina agitației normale, de altfel în care se găsește veșnic marea.
Sub nori galbeni și subțiri culoarea mării trece printr-o gamă de culori de la
galbenele tulbure până la culoarea și aspectul aproape exact (ca forme) al mozaicului, pe
care l-am văzut în moscheia Ahmedia din Constantinopol, adică un albastru înflorat alb,
fărămițat de umbra norilor prin care razele soarelui se proiectează pe câmpul albastru al
apei.
Mi-a plăcut să merg tot timpul la prora vasului, rezemat de parapet. Clima dulce
îmi înlesnea acest lucru. Imensitatea apei privită de acolo îți face impresia unui Bărăgan
nemărginit solid și fix.
Te crezi cu trenul. Dacă însă te uiți în valurile albicioase ridicate de vas, atunci
fiorul adâncimei te cuprinde, iar răul de mare te tulbură. Era ora 10,30. În dreapta noastră
spre vest la vreo 3-4 Km se ridică Munții Eubeii; la mijloc un vârf (ni se spune cam 1500
m) este brăzdat alb, poate de zăpadă, ori fi jgheaburile astupate încă de zăpadă de cu iarnă.
În stânga noastră, cam la 10 Km, insula Andros.
Munții înalți sunt luminați în soare, iar între insule în fața noastră cerul e limpede
și frumos. Frumosul cer al Greciei! Temperatura e caldă, picăturile de ploaie izbesc
obrazul și sunt calde cum e vara la noi în țară. Mă ascund după parapetul prorei, ori de
câte ori vaporul intră în zonele răzlețe ale ploii. Mi-aduc aminte cu dor de acasă, deşi sunt
numai 4 zile de la despărțire, parcă ar fi trecut o eternitate. Dacia e mare, bine încărcată
(vreo 60 vag. petrol) vreo 50 kerestea, plus pasageri mulți, așa că fiind grea nu face
trepidații, iar marea fiind excepţional liniștită, vaporul nu tanghează. Te simți pe vapor ca
pe uscat în astfel de împrejurare și imensitatea lui îți dă un fel de încredere, că cu greu îți
poți închipui, cum ar putea înghiți valurile vasul, cu care te-ai identificat și căruia îi acorzi
tot creditul.
Vasul e condus de Dl. Comandor Negru. O figură prezentabilă și distinsă. Viața
noastră, și suntem mulți, e în mâinile lui. El parcă e conștient de răspunderea care apasă
pe umerii săi și de nădejdea ce-am pus întrânsul (cu ce ochi o privi călătorul pe
comandantul vasului pe timp de furtună?).
Stă neclintit la comandă deși are două ajutoare cu titlu de comandanți de vase.
Luni dimineața pe Marea Neagră la ora 4,12 el era la postul de comandă unde a stat
mereu până la ora 12 fiind ceață când intrăm în Bosfor.
Atitudinea lui de om conștiincios îmi întărește mai mult convingerea în
seriozitatea profundă a românului atunci când e vorba să muncească ceva și cu răspundere.
Aseară discutam cu Dl. Ilie Constantinescu despre primejdia ceții în timpul călătoriei pe
mare și eu citeam o informație din ziare, despre o ciocnire de vase engleze în Marea
Mânecii, vasele fiind conduse chiar de căpitani faimoși ai Angliei.
Un marinar, simplu soldat care ședea la spatele nostru și trăgea cu urechea la
reflexiile noastre, interveni îndrăzneț și cu ,,indignare”. Ce englez D-le? (contesta valoarea
lor) dar ce credeți Dv. că ei sunt mai dibaci decât noi românii? Și câtă convingere nu arată
privirea lui și cât dispreț radia din figura lui în ploaia palidă a lunii. Mult naționalism
trăiește un excursionist într-o astfel de călătorie.
Ce bine îți fixezi locul tău în comparație cu străinii.
Dacia avansează mereu spre Pireu.... Pe la amiază se văd în fund și dreapta insule
stâncoase.
Cerul e senin. Soarele bate călduros, puțin vânt cam rece de vest. La ora 1.1/4
după ce am trecut prin Doro (strâmtoarea între Andros și Eubeia) , avem în față și spre
vest Grecia peninsulară, probabil coastele maritime din nordul Pireului.
Ce insule, ce țărmuri pietroase și pustii! Și noi care din cărți le închipuiam
acoperite de măslini și locuințe omenești. Sărace ținuturi. Așa se explică faptul că grecii
socotesc România ca pe a II- a patrie a lor.
Marea Egee se strâmtează mereu. Insulele răsar din valuri în fața noastră. Dacia
alunecă pe lângă țărmul muntos al Greciei (Laurion). Sterp , pietros , cupole rotunde , niște
adevărați munți roșii de vreme , cu jgheaburi adânci și râpoși, nu se vede verdeață, nu e
locuință omenească . Unde sunt măslinii, portocalii și lămâii, pe care ne așteptam să-i
vedem în arhipeleagul egeic sau pe coastele insulelor?!
Geografia pe care am învățat-o în școală și chiar istoria formată în sufletul nostru
reprezentări, - vai greșite -, de insule populate, brăzdate de șosele, poiene muncite,
adevărate grădini strălucitoare în soarele cald și cerul senin al Greciei.
Dar deziluzie. Pustietate în valurile Mării Egee, pustietate în pământurile
stâncoase ale insulelor și malurilor peninsulare. Or fi și măslini, că doar istoria vorbește de
Socrate și Aristotel , că- și făceau școala sub umbra lor; o fi și verdeață, dar cine știe pe ce
văi înăuntru Greciei departe de țărmuri.
Hotărât lucru, verdeața țării noastre n-o mai vezi la sud.
Vasul înaintează mereu. În stânga noastră insula Fleva iar în dreapta șirul
munților Himetos înalți, un pisc este alb, parcă ar fi complet învelit de zăpadă, sau poate
pietre care lucesc în soare. O câmpie întinsă 2-3 Km., se lasă jos spre mare.
Iată în sfârșit un fel de păduri, ciufuri de stufișuri de pini maritimi sau alte plante
meridionale.
Biserica Domnească din Caracal
Maria Puşcaşu
Biserica cu hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din orașul Caracal,

cunoscută specialiștilor mai ales sub denumirea de ,,Biserica Domnească”, a stârnit de
multă vreme interesul istoricilor arhitecturii medievale românești și pe cea a istoricilor de
artă, deopotrivă. Trecerea timpului a afectat grav forma sa inițială în special prin
numeroase trans-formări și nefericite adăugiri intervenite de–lungul vremii. Chiar și așa,
cercetători din dome-niile amintite au invocat-o ca termen de comaparație în multe cazuri,
atunci când a fost vorba despre
începuturile arhitecturii medievale din Țara
Românească. Fațadele bisericii păstrau încă
anumite detalii vizibile (în special datorită
stării sale mai mult decât precare de
conser-vare), dar suficient de semnificative
pentru a stârni, deopotrivă, curiozitate și
interes.
Și astfel, în anii 1971-1972,
cercetarea și restaurarea Bisericii Domnești
din Caracal a fost nu numai propusă, dar și
acceptată drept obiectiv pe lista
monumentelor istorice care urmau să fie
supuse unor ample lucrări de cercetare
multidisciplinară și apoi lucrărilor pro-
priuzise de restaurare. Cele mai sus
enumerate reprezintă – fiecare în parte -
operațiuni delicate, menite ca – împreună –
să asigure atât conservarea monumentului,
restaurarea elementelor păstrate din
structura inițială, evidențierea vizuală a
etapelor de transformare și acestea în
Biserica Domnească în 1973
condițiile în care edificiul – gata restaurat – să-și păstreze funcția de locaș de cult.
Direcția Monumentelor Istorice și de Artă a asigurat în acea perioadă, prin
specialiștii săi, atât studiile (documentarea istorică și cercetarea arheologică), realizarea
proiectului de restaurare (șef proiect arhitect Ioana Juravlea) și execuția lucrărilor de
restaurare cât și finanțarea tuturor acestor etape enumerate.
Ca primă etapă, au fost întreprinse cercetări arheologice în anii 1973-1974.
Rezultatele acestor cercetări urmau să asigure baza științifică necesară pentru întocmirea
proiectului de restaurare a monumentului. Iată – în mare – în ce au constat principalele
încheieri științifice la care s-a putut ajunge atunci.
Asa cum se păstra în anii '70, edificiul suprapunea o necropolă anterioară din
care au fost dezvelite și
cercetate numeroase
înmormântări databile
încă de la sfârșitul
secolului al XV-lea și
până către mijlocul
secolului următor.
Acestea fuseseră
practicate în preajma unui
fost edificiu de cult, situat
undeva în afara ariei de
teren investigate de noi.
Trebuie subliniat faptul
că monumentul supus Faţada nordică înainte de restaurare
cercetării nu suprapune
cu zidăriile sale nici un fel de edificiu construit anterior pe acel loc.
În etapa inițială - în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-ea - a fost
construită o biserică alcătuită din altar, naos și un pridvor deschis - realizată din
blocheți de piatră fasonată alternând cu asize de cărămidă (material de construcție refolosit
din alcătuirea unor foste edificii datând din epoca romană), și pardosită cu cărămizi
romane reutilizate și ele. O mențiune cu totul specială trebuie făcută cu privire la
pridvorul deschis, cu câte trei arcade pe laturile de sud, vest și nord dintre care cele din
mijloc asigurau accesul direct de la exterior. Anume această încăpere a fost folosită și
drept spațiu funerar.
A doua etapă, înfăptuită probabil în ultimii ani ai secolului al XVII-lea
sau la înce-putul secolului al XVIII – lea, a determinat schimbarea radicală a structurii și
aspectului bise-ricii deja zidite: au fost închise goluril pridvorului inițial și s-a adaugat,
spre vest, un nou pridvor, deschis și el, cu câte trei arcade trilobate pe laturile de sud, vest
și nord. Apoi, corpul păstrat din biserica inițială este supraînălțat pe tot traseul său de
plan și, firește, noul pridvor se desvoltă la noua înălțime a întregului edificiu astfel obținut.
La interior sunt dărâ-mate zidurile transversale, tot aspectul interior și exterior al
edificiului fiind total modificat. Alte reparații și transformări au fost executate în tot
decursul secolelor XIX și XX, și au avut drept efect alterarea și urâțirea întregului
monument.
Coroborarea datelor istorice cu rezultatele cercetărilor arheologice au îngăduit
unele constatări istorice importante. Familia stăpânitoare a moșiei Caracal – cu rezidența
nobiliară aici – a fost cea a Margăi (cea Bătrână, sora voievodului Neagoe Basarab) și a
soțului ei Marcea mare postelnic, atestați încă din 1518 și lor le atribuim construirea
lăcașului de cult (încă neidentificat) ridicat probabil cu funcția de capelă a reședinței lor și
în jurul căruia a funcționat prima necropolă. Fii cuplului Marga-Marcea, Matei și Vâlsan,
dimpreună cu soțiile și copii lor împart pentru o vreme reședința din Caracal. Însă după ce
amândoi fii mor (ante 1578) copii lui Vâlsan se duc la curțile din Brâncoveni ale bunicilor
lor unde vor deveni – cu calitatea de ”boierii din Brîncoveni” - ascendenții voievozilor
Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Fiica lui Matei, Marga cea Tânără, căsătorită
cu Ivan postelnic, sunt probabil cei care au construit prima formă a bisericii cercetate de
noi. Amân-doi mor înainte de anul 1588, fără urmași. Astfel spița boierilor din Caracal se
stinge.
Tipologia primei
forme a bisericii, care
cuprindea – așa cum am
menționat deja - un pridvor
deschis, beneficiază de
compararea cu monumente
ilustre, pentru perioada
secolului al XVI-lea:
Mitropolia din Târgoviște și
biserica Mănăstirii Snagov.
Amândouă edificiile au fost
construite de voievodul
Neagoe Basarab. Sens în care
considerăm că biserica de
curte ridicată de Marga cea
Bătrână, sora marelui
voievod, putea să adopte
același sistem, total neîntâlnit
la seria bisericilor de curte
boierească cunoscute pentru
acea vreme. Cândva, înainte
de anul 1563, Marga cea
Tânără reeditează tradiția
familiei construind în același
chip prima formă a bisericii
ce a constituit obiectul acestei
prezentări. Ferecătura Tetraevangheliarului dăruit de Marga cea
După efectuarea Bătrână și Marcea Mare Postelnic Mănăstririi Bistrița
lucrărilor de restaurare Vîlcea, în anul 1518.
Bisericii Domnești din
Caracal i-au fost redate atât înfățișarea sa inițială cât și pe cele ale fazelor sale de
transformare ulterioară, punându-se în valoare caracterul său de unicat în istoria
arhitecturii eclesiastice din Țara Românească.
Sperăm ca prezentarea foarte succintă a aspectelor ținând de rezultatele cercetărilor
arheologice, de documentarea istorică și – în ultimă instanță – de modul în care a fost
restau-rată Biserica Domnească din Caracal să stârnească dorința cititorilor de a afla în
detaliu firul argumentelor și înșiruirea datelor concrete expuse, de această dată, pe larg în
cuprinsul lucrării ai cărei autori vă invită să o parcurgeți în întregime. Este – fără doar și
poate – o pagină interesantă din istoria orașului Caracal.
GOLEŞTII – făuritori de ţară şi de neam (I)
Profesor dr. Jeana PĂTRU

Colegiul Naţional „IONIŢĂ ASAN”, Caracal
În istoria naţională, ca şi în cea locală, familia fraţilor Goleşti ocupă un loc de

frunte. Nu se poate vorbi despre constituirea României moderne fără să nu fie amintiţi:
Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru
(„Albu”), dar şi vărul lor Alexandru
(„Negru” sau „Arăpilă”). Nu au ocupat
poziţii dominante în ierarhia socială, dar,
în ultimele patru secole, membri ai
familiei au fost prezenţi în toate
momentele cheie ale istoriei naţionale.
Erau buni gospodari, strângători - dar nu
peste măsură, nu au fost ambiţioşi - deşi
înrudiţi cu cele mai mari familii boiereşti
ale ţării, n-au arătat niciodată veleităţi de
domnie. Această familie a ajuns, prin
intermediul poprietăţilor deţinute, dar şi Planul
Planul oraşului
oraşului Caracal, 1927
Caracal în 1927
prin înrudiri cu boieroaice din părţile
Romanaţilor, să joace un rol important în viaţa economică şi politică a judeţului nostru.
Interesul pentru cercetarea originii Goleştilor a venit în momentul în care mi-a
căzut în mână planul oraşului Caracal, din anul 1927. Nu mică mi-a fost mirarea când am
descoperit că strada de azi „1 Decembrie 1918”, din Caracal, s-a numit strada „Goleşti”
(„Fraţii Goleşti”). Cunoşteam câte ceva, despre Goleşti, din literatură, dar mai ales din
cărţile de istorie, cu toate acestea nu îmi imaginam că familia argeşeană ar avea rădăcini
pe aici.
Origini
Satul Goleşti din Argeş este atestat documentar încă din anul 1452. Primul înaintaş
al Goleştilor a fost Baldovin, pârcălab de Goleşti, pomenit în vremea domnitorului Vlad
Călugărul, adică pe la 1482-1495. Fiul lui Baldovin a fost Ivaşco, aşa cum rezultă dintr-un
act, al lui Radu de la
Afumaţi, care întărea
„...jupâniţei Magda a
jupânului Baldovin
pârcălabul şi fiului său,
Ivaşco,...satele Goleşti ... cu
Vierăşul”. Cu Ivaşco se
întrerupe succesiunea pe
linie masculină, acesta având
numai o fată: Caplea,
căsătorită cu Radu Furcă
(sau Furcovici) care va
semna în acte, după
Arborele genealogic al Goleştilor căsătorie, ca Radu din
Goleşti. În timpul domnitorului Radu
Paisie, va ocupa dregătoria de mare
vistier. Fidelitatea faţă de domnitor
va fi demonstrată în mai multe
rânduri, cea mai relevantă situaţie
fiind cea în care Radu Paisie şi
contracandidatul său la domnie,
Laiotă Basarab, s-au confruntat în
bătălia de la Fântâna Ţiganului1.
Radu din Goleşti a avut trei
copii: Ivaşco, Albu şi Neaga.
Continuitatea familiei nu se va
realiza, însă, prin băieţi, ci prin
Neaga, căsătorită cu postelnicu Radu Conacul Goleştilor
din Brâncoveni (fratele lui Danciu,
deci unchiul lui Matei Basarab). Cei doi vor avea o fiică – Maria -, căsătorită cu David din
Brâncoveni. O nepoată a acestora – Vişa din Goleşti - se va căsători cu Stroie Leurdeanu.
Dintre numeroşii copii ai celor doi, Matei va prelua numele de Golescu, probabil odată cu
moşia, nume dus mai departe de fiul acestuia, Radu. În 1640, Stroie Leurdeanu a construit,
la Goleşti, un conac, cu ajutorul meşterului Stoica; în peisajul arhitectural românesc,
acesta este un unicat, întrucât reprezintă singura construcţie laică medievală fortificată din
ţară. Ştiind cât de schimbătoare erau vremurile, Stroie a înconjurat conacul cu ziduri
înalte, de cărămidă, iar în turnurile de apărare a instalat tunuri. Zidurile groase, etajul din
paiantă, eleganţa conacului prefigurează apariţia construcţiilor din perioada
brâncovenească. În 1646, Stroie Leurdeanu ridică biserica, din vecinătatea cona-
cului, care îmbină, cu fineţe, influenţele munteneşti cu cele din Moldova, Armenia şi
Orientul Apropiat. Sistemul de fortificaţii ale conacului, cuprinde zidurile cu contraforturi
şi metereze şi are forma unui patrulater, ce prezintă în colţuri câte un turn rotund, din
cărămidă, în interiorul căruia, pe o platformă de lemn, puteau sta soldaţii în poziţie de
tragere.
Printre primele menţiuni despre conac se numără şi cea a lui Paul de Alep care
nota: „Mărețul și elegantul palat al logofătului este o clădire armonioasă, apărată de
multe tunuri. Am dormit acolo, fiind primiţi cu mare cinste şi ospătaţi cu o masă
domnească, aici gustând cele mai dulci și bune vinuri din Ţara Românească”.
Conacul a avut de
suferit în anul 1716, când
a fost dărâmat de o gardă
turco-tătară condusă de
Nicolae Mavrocordat, în
contextul războiului ruso-
austriac şi de anexare a
Olteniei.
În secolul al XVIII-
lea, marele ban Radu
Golescu a refăcut și
extins conacul, etapă în
care a fost mărit holul
Conacul Goleştilor astăzi central, s-au adăugat
etajul din paiantă, un turn anexat
conacului, cu rol de bucătărie şi
spălătorie, precum şi foişorul de pază
de la intrare. Singura cameră din
această clădire care păstrează
trăsăturile iniţiale ale construcţiei de
la 1640 este camera de lucru a fraţilor
Golescu. În perioada modernă, în cele
patru turnuri fuseseră amplasate
tunuri de apărare a fortificaţiei.
Zidurile aveau 5,20 m înălţime şi
aproape 60 cm grosime. Au fost
restaurate în cea mai mare parte în
Conacul Goleştilor- interior
anii '40 ai secolului trecut.
Conacul Goleştilor a intrat în istorie odată cu numele familiei, datorită
evenimentelor istorice desfăşurate, şi aici, în secolul al XIX-lea. Ne referim la Revoluţiile
din 1821 şi 1848-1849, Unirea Principatelor Române din 1859, sosirea viitorului rege
Carol I în ţară, evenimente asupra cărora vom reveni. În perioada interbelică, domeniul
Goleştilor ajunsese o ruină şi numai intervenţia regelui Carol al II-lea l-a salvat de la
pieire. Astfel, regele a răspuns rugăminţii fostei lui profesoare, Elena Davila Perticari, care
împreună cu soţul ei, Ion/Jean, i-au dat lui Carol educaţia de care avea nevoie un viitor
rege2. În 1939, când domeniul era în paragină, regele Carol al II-lea a expropriat pe
urmaşii familiei Golescu, plătind suma de un million de lei şi organizând, aici, Muzeul
,,Dinicu Golescu”3- 7 iunie 1939.
Radu Golescu a fost un personaj foarte interesant, dacă ne gândim că el apare în
toate momentele cheie ale istoriei naţionale, începând din 1680 şi până la moartea sa din
1731. A fost unul dintre credincioşii domnitorului Constantin Brâncoveanu, ruda sa, pe
care el şi Preda Brătăşanu l-au convins să accepte domnia. Nici domnitorul nu l-a ţinut
departe, încredinţându-i diferite misiuni, cele mai multe în Transilvania, regiune în care
Golescu avea interese, căci făcea comerţ cu Braşovul. Bun gospodar, Radu Golescu îşi va
spori averea, cumpărând moşii, case, prăvălii. A fost un opozant de frunte al regimului
fanariot, luptând pentru eliberarea ţării de sub turci şi trecerea acesteia sub suzeranitate
austriacă. După moartea sa (1731), a fost înmormântat la mănăstirea Hurezi. El a avut trei
fete: Zoe/Zoiţa s-a căsătorit cu Ştefan I Pârşcoveanu, altă fată s-a măritat cu Iancu Băleanu
şi cea de-a treia, Aniţa (Ana), cu Nicolae Ştirbei - ea va fi cea care va duce numele de
„Golescu” mai departe (dintre copiii celor doi, primului băiat i-au dat numele bunicului:
Radu).
Radu Golescu Ştirbei, nepotul (n. 1746 – d. 1818), va moşteni, de la bunicul său,
spiritul de întreprinzător, de bun negustor, două caracteristici tipice economiei capitaliste,
aflată într-un proces de pionierat pe meleagurile noastre. A fost un foarte bun gospodar,
unul dintre cei care ştie unde, când şi cum să investească, astfel sporindu-şi averea văzând
cu ochii, dar a fost şi un mare filantrop, dovedind aplecare spre cei sărmani. Din bogata
corespondenţă a Zincăi Golescu4, cu cei patru feciori ai ei, reiese că Radu avea strânse
legături cu Casa de negoţ, din Sibiu, a lui Constantin Hagi Pop, atât de afaceri, cât şi de
prietenie. Printre produsele vândute se numărau: vite, miere, ceară, fân, porumb.
Afacerile prospere i-au oferit posibilitatea să se extindă şi să deţină, în Bucureşti,
prăvălii5 şi hanuri. Un astfel de han îl avea în centrul oraşului, dar nu chiar în inima lui, ci
pe Podul Caliţei sau Calicilor6, actuala Cale a Rahovei, pe lângă Biserica Sf. Nicolae.
Hanul a fost construit pe la începutul
secolului al XIX-lea şi se afla în vecinătatea
vechii case a boierului Golescu, în mahalaua
numită a Golescului, unde se mai găseau şi
casele boierilor Ştirbei, Creţulescu, Manu,
Fălcoianu, Bobescu şi alţii.
Înainte de 1800, a construit o fabrică
de sticlărie, pe una dintre moşiile sale din
Dâmboviţa7, aducând muncitori „sudiţi
germani”, dar printre ei aflându-se şi români
din satul transilvănean Porumbacu. Produsele
acestei fabrici, mai ieftine, se vindeau bine în
Bucureşti, dar şi în alte oraşe, contribuind, şi
această investiţie, la sporirea averii8.
Stema familiei Golescu- un leu purtând Întinsele sale afaceri cereau o mână
sabie de fier şi o atitudine pe măsură, altfel nu ne
putem explica desele procese în care s-a aflat Radu Golescu, cele mai multe având
ca subiect stăpânirile de moşii.
Nu putem trece cu vederea numeroasele sale acte de danii: „venitul unui pod,
peste Argeş, ...să hrănească pe cei săraci, ... cum şi trei roate de moară în apa Argeşului, la
Leurdeni,... iarăşi pentru aceşti săraci să fie”, o sumă frumuşică pentru boierii scăpătaţi,
1.800 de taleri pentru măritişul unor fete sărace, iar alţi 3.950 - „cu aceşti bani să se scoaţă
dupe la puşcărie, dupe la grosuri oamenii...” Fost vornic al oştirilor şi epitrop al spitalelor
în 1797, epistat pentru stăvilirea ciumei în 1812, el are o contribuţie însemnată la ridicarea
noului spital al „calicilor” (n.n. este vorba despre Spitalul Filantropia), în 1815, alături de
doctorul Caracaş şi de banul Grigore Brâncoveanu9.
Radu Golescu nu a ocolit nici viaţa politică, ocupând, rând pe rând, treptele
dregătoriilor, ajungând până la cea de ban. A fost unul dintre boierii luminaţi de la
începutul secolului al XIX-lea, sprijinind renaşterea învăţământului românesc; după
exemplul altor boieri (Otetelişanu - la
Beneşti, Iordache Filipescu etc.), a înfiinţat
o şcoală elementară la Goleşti, dar îl găsim
şi epitrop al Şcolii Ionaşcu, din Slatina10.
Din căsătoria cu Zoiţa Florescu,
s-au născut trei băieţi şi o fată: Nicolae, zis
Nae, Gheorghe, cunoscut mai mult sub
numele de Iordache, Constantin, cunoscut în
literatură sub numele de Dinicu, şi Ana. Lui
Iordache i-a lăsat Hanul de pe Podul
Calicilor, iar lui Dinicu - Hanul Roşu,
construit pe locurile, ce se vânduseră la
licitaţie, din fostul teren al Curţii Vechi11;
dar, dincolo de proprietăţi, banul Radu
Golescu le-a insuflat copiilor dragostea
pentru învăţătură. Dintre cele două mari
calităţi ale lui Radu Golescu – dorinţa de
învăţătură şi spiritul afacerist -, băieţii nu au
moştenit-o decât pe prima, atât Iordache, cât Banul Radu Golescu (1746-1818)
şi Dinicu, dedicându-şi întreaga energie pentru dezvoltarea învăţământului românesc. Ei
au înfiinţat şcoli, au redactat reviste, au scris cărţi, toate aceste activităţi fiind puse în
slujba „luminării” poporului român.
Goleştii şi Romanaţii
Puţini dintre noi ştim că familia Golescu are rădăcini adânc înfipte în glia
romanaţeană, atât prin proprietăţile
deţinute, şi transmise din generaţie în
generaţie, cât şi prin alianţele
matrimoniale. Pentru a înţelege această
legătură cu Romanaţii, trebuie să urmărim,
prin intermediul genealogiei, momentele
principale ale acestei filiaţiuni.
Nu de puţine ori am afirmat că
familiile mari boiereşti căutau să se
înrudească între ele, astfel încât averea
agonisită să nu se disperseze, ci, din
contră, să sporească. Prin încheierea unor
astfel de căsătorii, se urmărea şi stabilirea
unor alianţe, socio-economice şi politice,
solide în lupta pentru putere, luptă care, nu
de puţine ori, însemna ocuparea domniei
sau sprijinirea unor candidaţi favorabili
pentru cea mai înaltă poziţie în stat. Nici
Goleştii nu au ocolit această practică,
Constantin (Dinicu) Golescu (1777- căsătorindu-şi copiii cu descendenţi ai
1830)
puternicelor familii Pârşcoveanu, Racoviţă
ş.a.
Zoe, cunoscută sub numele Zinca,
s-a născut pe la 1792. Era fiica lui Alexandru
Farfara şi a Dumitranei Pârşcoveanu. Despre
originile ascendenţilor paterni, se cunosc
puţine lucruri. Posibil ca numele de „Farfara”
să fi fost numai o poreclă, deoarece şi azi se
foloseşte, dar cu sens depreciativ: „farfara-
fanfaron” – fluşturatic, vorbăreţ, lăudăros,
înfumurat, îngâmfat. Numele apare, pentru
prima dată, într-un document din 1783,
serdarul12 Alexandru Farfara înlocuindu-l pe
stolnicul13 Costea în funcţia de ispravnic14 de
Mehedinţi15. În 1788, îl întâlnim ca
ispravnic-preşedinte al judecătoriei
Gorjului16. Către sfârşitul secolului al XVIII-
lea, în Craiova este semnalată o casă a
acestui Alexandru Farfara, unde mai târziu,
pe locul acestei case, va fi construită clădirea
tipografiei „Scrisul Românesc”17. Zoe (Zinca) Golescu (Farfara) (1792-
Proprietăţile moştenite, cumpărate sau 1879)
provenite de pe urma căsătoriei, cu Dumitrana Pârşcoveanu, au împânzit judeţele Olt şi
Romanaţi; o astfel de proprietate se afla (şi) în satul Frunzaru, cătunul Uria, localnicii
denumind, multă vreme, terenul din nordul „Pădurii Stoica” drept moşia „Farfaroaica”.
După mamă, Zinca provenea din familia Pârşcovenilor, mama sa - Dumitrana -
era una dintre cele şase fete ale lui Ştefan al II-lea Pârşcoveanu18. La vârsta de 13 ani, a
fost căsătorită cu Constantin (Dinicu) Golescu, mai în vârstă cu 15 ani decât ea. Acesta “o
alesese ca soție pentru frumuseţea şi distincția ei naturală”. La un an de la căsătorie, s-a
născut primul lor copil – Ana-, apoi patru băieţi: Ştefan, Nicolae, Radu, Alexandru
(,,Albu”).
Zoe (Farfara) Golescu a fost o femeie cu multiple calităţi: soţie, matroană de
evenimente mondene, mamă a cinci copii, proprietară implicată direct în administrarea
moşiilor.
Tânără, plină de farmec, spirit deschis şi vioi, purtând ţinute care o recomandau ca
pe o fiinţă cu gusturi alese, Zoe era nelipsită din activităţile protipendadei bucureştene:
baluri, aniversări, petreceri, serate etc., pe multe dintre acestea organizându-le la reşedinţa
familiei, din Belvedere.
Dar, aceeaşi Zoe manifesta destulă pricepere, pentru o femeie, în administrarea
numeroaselor sale moşii („Ce face
Goleasca, nu mai desface
nimeni!”). De moşia de la
Gostavăţu, judeţul Romanaţi, se
ocupa, mai mult, „coana Zinca
Golescu”, „conaşul Dinicu” (n.n.
Dinicu Golescu), locuind la
Bucureşti, fiind văzut rar pe la
moşie. Situaţia poate fi interpretată
şi prin răceală survenită între cei
doi soţi, răceală care va duce, în
final, la o separare definitivă.
Indiferent de situaţie, Zoe nu era
femeia care să stea, într-un loc,
prea mult: o aflăm când la
Craiova, când la Goleşti, „chemată
de grijile moşiei”, când la casa din
Zoe (Farfara) Golescu inima Bucureştiului – Belvedere
(pe locul acesteia – vândut în
1833 - s-a construit, mai târziu, Palatul Regal).
De oraşul banilor, Craiova19, Zoe Golescu era legată, în primul rând, prin casele
moştenite, fie de la tatăl său – Alexandru Farfara-, fie de la mama sa – Dumitrana
Pârşcoveanu, dar şi prin faptul că ginerele ei, Alexandru Racoviţă, era ispravnic aici.
Cu ani buni în urmă, prin satele Frunzaru, Uria, Cioflanu, bătrânii încă mai duceau
cu ei, prin vâltorile vieţii, poveşti despre „boieroaica Zoe Farfara”, iar terenul, care se
întinde dincolo de pădurea fraţilor Stoica, situat între Uria şi Cioflanu, a rămas în
amintirea oamenilor, până azi, sub numele de „Farfaroaica”.
În memoria colectivă, dar şi în istoria naţională, Goleştii au lăsat urme care nu pot
fi şterse de vreme şi uitare. Moşiile lor şi-au pierdut identitatea, trecând din mână în mână,
şi-au schimbat stăpânii, au fost colectivizate. În satele romanaţene în care, odinioară, au
fost proprietari Goleştii, au rămas actele lor caritabile. De pildă, în comuna Gostavăţu, la
ridicarea bisericii, cu hramul „Sf. Nicolae”, a ajutat şi Cocoana Zinca20.
În privinţa moşiei de la Gostavăţu, aceasta a cunoscut, de-a lungul timpului, mai
mulţi proprietari. Din primele surse istorice, reiese că satul, atestat documentar în hrisovul
din 17 decembrie 1569, prin care domnitorul Alexandru Mircea întărea lui Neagomir
ocina din Pietroşani pe care acesta a schimbat-o cu Mihail ban şi jupâniţa sa, Silca, „partea
lor de ocină din Gostavăţ, partea socrului lor, Tacal, toată”21, a fost liber. De asemenea,
terenurile satului se întindeau de o parte şi alta a Oltului. Satul a fost cumpărat de Mihai
Viteazul şi lăsat moştenire fiicei lui, Florica. După mai multe vânzări şi răscumpărări,
moşia Gostavăţu a ajuns proprietatea Pârşcovenilor. Dintre cele şase fete ale lui Ştefan al
II-lea Pârşcoveanu, cea care a primit această moşie a fost Maria, căsătorită cu Iordache
Cantacuzino. Documentele mai pomenesc ca proprietari în Gostavăţu, alături de
Pârşcoveni, spre sfârşitul secolul al XVIII-lea, pe Ilinca Fălcoianu şi pe Alexandru Farfara.
La 2 ianuarie 1797, moşia Gostavăţu, partea din judeţul Romanaţi, a ajuns în proprietatea
lui Alexandru Golescu, în urma schimbului făcut cu popa Ştefan din Uria şi popa Pârvu
din Drăgăneşti, cărora le-a dat partea moşiei, stăpânită de el, din judeţul Olt. Potrivit
Dicţionarului localităţilor din judeţul Olt (G-O), editat de Institutul de Cercetări Socio-
Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, începând din 1814 Gostavăţul ajunge în proprietatea
lui Dinicu Golescu. În anul 1870, Zoe şi copiii săi vor vinde moşia lui Dimitrie Leoveanu
şi Ghiţă Mărăscu, cu suma de 43.000 galbeni, ultimul devenind proprietar peste toată
moşia, după moartea unchiului său - D. Leoveanu. La începutul secolului al XX-lea, moşia
ajunge la Demetrieni (G. Demetrian) care, după moartea sa în 1905, este împărţită în patru
trupuri: Nicolae Demetrian (532 ha), Dumitru Demetrian (322 ha), Vasile Demetrian (488
ha) şi Gh. Demetrian (278 ha)22. Ultimii proprietari au fost copiii lui Iorgu Demetrian,
Camil şi Mimo. Trecută prin mai multe tranzacţii şi reforme agrare, moşia Gostavăţu va fi
colectivizată, foştii proprietari devenind o amintire, din ce în ce mai ştearsă din memoria
oamenilor, ultimele stăvilare, în calea uitării, fiind biserica din sat şi locurile care, încă,
mai poartă numele vechilor moşieri.
Goleştii au avut moşie şi la Cioroiu, moştenită de Zinca de la tatăl ei -
Alexandru/Lisandru Farfara. Greutăţile financiare, prin care va trece familia după moartea
lui Dinicu, au silit-o pe Zinca să o arendeze, împreună cu moşia Gostavăţu, cu 16.000 de
lei. Catagrafia din 1838 atesta că moşia era stăpânită de marea logofeteasă Zinca Golescu,
„care şedea în capitală”. Prin reforma din 1864, au fost împroprietăriţi 87 de săteni. Aşa
cum s-a întâmplat şi cu alte proprietăţi, Zinca Golescu a vândut moşia lui D. Coculescu, cu
6.500 de galbeni. După 10 ani, moşia era scoasă la mezat şi adjudecată de principele
Nicolae G. Bibescu, cu suma de 43.660 lei. În timp, moşia a trecut şi pe la principele
Alexandru Bibescu, apoi la Zoe Brâncoveanu, pentru ca, în 1904, proprietarul moşiei
Cioroiu să fie Mihalache Demetrian. La acea dată, moşia avea o suprafaţă de 708 pogoane,
dintre care 358 pogoane pădure şi zăvoi, 300 pogoane locuri cultivabile, 40 pogoane ape,
iazuri, prunduri, 6 pogoane case şi clădiri, şi 4 pogoane drumuri 23. În 1921, pământul
arabil a fost expropriat pentru împroprietărirea ţăranilor.
„Urmele” Goleştilor pot fi atestate şi la Corlăteşti-Cezieni. Satul Corlăteşti a fost
menţionat într-un hrisov din 3 noiembrie 1516, dat, la Piteşti, de către domnitorul Neagoe
Basarab, prin care acesta întărea logofătului Stanciu mai multe proprietăţi – ocine cu vii,
pomi, pădure -, în Titiriceşti şi Voinigeşti. Prin acelaşi document, Stanciul logofătul şi
fratele său, Frâncu, lăsau moştenire - după moarte, şi în situaţia în care „se stingea
neamul”-, toate moşiile lor mănăstirii Cornetu. Printre moşiile lăsate mănăstirii Cornetu,
era pomenită şi „partea lor, ... oricât este..”, din Corlăteşti24.
La începutul secolului al XIX-lea,
proprietarul moşiei era marele vornic Barbu
Ştirbei care o lasă moştenire nepoatelor sale
de soră, fiicele Catincăi/Stancăi „Ştirboaica”
Pârşcoveanu (fostă Ştirbey). Într-un extras
din situaţia înaintată, de către Ocârmuirea
locală (Caracal), Departamentului din
Lăuntru, la 9 iunie 1837, în dreptul moşiei
Corlăteşti erau menţionaţi următorii
proprietari: Barbu Ştirbey, Costache
Cantaragiu, hatmanul Ioan Vlădăianu
(căsătorit cu Uţa Pârşcoveanu), Zinca
Golescu (Farfara)25. Proprietăţile deţinute de
rudele vornicului vor fi vândute, astfel încât
moşia Corlăteşti va ajunge în stăpânirea
Jienilor: moşia Anei Rosetti – Bondrea - în
posesia lui Ştefan (Fană), fiul lui Amza,
ceilalţi proprietari, printre care şi Zinca Locul de veci al lui A. G. Golescu (,,m.
15 august 1881, de 63 ani”) şi al
Golescu, s-au asociat şi şi-au scos moşiile la
Alexandrinei (,,n. 5 febr. 1803- m. 28
mezat, acestea ajungând în proprietatea mai 1863”) de la Rusăneşti-Romanaţi
aceluiaşi cumpărător: Alexandru/Alecu
Racoviceanu (fiul lui Dumitrache Jianu, dar înfiat de una dintre rudele sale, după mamă,
Racoviceanu)26.
În ceea ce priveşte moşia de la Văleni, se pare că aceasta a fost cumpărată de
Alexandru Farfara şi lăsată moştenire celor două fete: Zinca şi Catinca. În statistica
moşiilor din plasa Oltului, din 1837, moşia Văleni era stăpânită de logofeteasa Zinca
Golescu şi de serdăreasa Ruset27. În momentul aplicării reformei rurale din 1864,
proprietar era Petrache Hagiopolu, posibil ca acele două proprietărese să facă o înţelegere
şi să scoată la mezat, împreună, moşia Văleni.
Căsătoria dintre Zinca şi Dinicu a fost una de convenienţă, cei doi trăind mai mult
separaţi, decât împreună. În bună parte, Zinca, în venele căreia curgea sângele
Pârşcovenilor, s-a ocupat de administrarea moşiilor; soţul ei – Dinicu - s-a dedicat, cu
precădere studiului, a călătorit mult prin Europa28, s-a ocupat să dea fiilor lui o instrucţie
solidă, înscriindu-i la Universităţi europene de prestigiu – Munchen şi Geneva. Dintre cei
cinci copii, numai primii trei s-au bucurat de căldura unei familii complete, ultimii doi –
Radu şi Alexandru - trăind mai mult lângă tatăl lor, despărţit de Zinca, în urma divorţului.
În 1824, Dinicu Golescu va pleca în faimoasa sa călătorie, luându-i cu sine şi pe cei patru
băieţi: pe cei doi mai mari îi va lăsa la studiu, în Elveţia, la Geneva, iar pe mezini, în
Germania, la Munchen, de unde vor pleca şi ei, mai târziu, în Elveţia, apoi în Franţa. După
încheierea studiilor, aceştia se vor întoarce în ţară şi vor intra în miliţia ţării: Ştefan –
căpitan, mai târziu maior, Nicolae – maior, amândoi vor ajunge aghiotanţi ai domnitorului
regulamentar Alexandru Ghica29.
(Va urma)
Note:
1. Nemulţumiţi de modul în care conducea Radu Paisie, câţiva boieri, în frunte cu Stroe Pribeagul
(Stroe din Floreşti, fost mare paharnic), au adus, din „Ţara Ungurească” (Transilvania), pe un
„fecior de domn” - pentru a-l alunga pe Radu Paisie. Stroe era fiul lui Drăghici din Drăgoieşti.
Fugit din ţară în perioada 1538-1544, va fi ucis de Radu Paisie, în bătălia de la Fântâna Ţiganului,
din anul 1544. Despre bătălia dintre cei doi, găsim informaţii într-un act de danie, dat de Radu
Paisie către vistiernicul său, Radu Furcă: „pentru că aceste sate au fost domneşti, iar domnia mea
am miluit pe Radu vistierul pentru credincioasa şi dreapta slujbă pe care mi-a slujit-o când a fost
cea dintâi luptă cu Stroe Pribeagul şi ne-a doborât Stroe şi s-a spart oastea...” (DRH, vol. II, B. Ţara
Românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1972, p. 287.
2. Elena Perticari a fost fiica lui Carol Davila şi a Anicăi Racoviţă (nepoata lui Dinicu Golescu şi a
Zincăi Golescu); s-a născut în anul 1865 şi a copilărit la conacul Goleştilor, împreună cu fratele ei,
Alexandru, viitorul dramaturg. A moştenit, de la mama sa, dragostea pentru oameni, în special
pentru ţărani, pentru copiii neajutoraţi, şi, de la tatăl ei, puterea de muncă şi dragostea de ţară. Elena
Perticari Davila a studiat la Stuttgart, unde a frecventat cursurile Facultăţii de Geografie şi pe cele
ale Facultăţii de Medicină. Frumuseţea i-a adus repede un mare admirator care o face să renunţe la
preocupările universitare. Numele său: căpitan Ion Perticari, unul dintre eroii Războiului de
Independenţă. Datorită familiei sale şi poziţiei pe care aceasta o ocupa la curte, Elena ajunge să fie
invitată, în vara lui 1882, ca domnişoară de onoare pe lângă regina Elisabeta. Mai târziu, a devenit
doamnă de onoare a reginei Maria, funcţie ce a propulsat-o între cele mai importante românce ale
vremii, împreună cu Regina Maria, Martha Bibescu şi Maria Cantacuzino. Cu un astfel de
,,palmares”, Elena Davila Perticari a fost aleasă să fie educatoarea tânărului, viitor rege, Carol al
II-lea, iar Ion Perticari a devenit aghiotantul regelui Ferdinand. În Primul Război Mondial, Elena
Perticari Davila a însoţit-o pe regina Maria în Moldova, unde s-au ocupat de răniţii din spitalele din
Iaşi, iar generalul Perticari, aghiotant al lui Ferdinand, l-a însoţit pe Carol al II-lea în Germania, l-a
învăţat să mânuiască armele şi l-a găzduit la conacul Izvoru din sudul Argeşului. Familia regală
venea des la acest conac. De asemenea, conacul de la Izvoru a găzduit sute de copii ai refugiaţilor.
În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, Elena Perticari Davila a primit, la cantina şcolară din
Izvoru de Sus, peste 20 de copii săraci, din sat şi copii ai refugiaţilor din Moldova, iar în 1945 -
încă 150 de copii, ai refugiaţilor, pe care i-a ţinut până în 1947.
3. Legea nr. 296 s-a promulgat prin Î.D.R., sub nr. 2337 din 1939, si s-a publicat în Monitorul Oficial,
p.I, nr. 129 din 7 iunie 1939. Prin lege, se declara, de utilitate publică şi în interes cultural –
naţional, exproprierea de urgenţă a imobilului, numit Casele Mari, împreună cu parcul, situat în
com. Goleşti jud. Muscel, proprietatea indiviză a moştenitorilor Golescu, compus din teren în
suprafaţă de 3 ha şi 9.071 mp, împreună cu toate construcţiunile aflate pe el, astfel cum este
prevăzut în schiţa de plan întocmită de serviciul tehnic al Ministerului de Interne. Imobilul se
învecina: la miazănoapte şi răsărit cu drumul comunal, la sud cu proprietăţile colonel Slăniceanu şi
B. Ionescu, iar la apus cu proprietatea colonel Slăniceanu.
Acest imobil s-a expropriat pe seama Ministerului Cultelor şi Artelor - Comisia Monumentelor
Istorice - şi urma să fie întrebuinţat pentru înfiinţarea unui parc şi a unui muzeu de istorie care să
poarte numele de MUZEUL DINICU GOLESCU.
Preţul oferit pentru expropriere a fost de 1.000.000 de lei, pentru teren şi construcţii, şi a fost
plătit de Ministerul de Interne.
Între 1942 – 1943, s-au restaurat construcţiile şi s-a constituit patrimoniul muzeal
iniţial.
4. Zinca Golescu a fost nora lui Radu Golescu.
5. În 1797, Radu Golescu a cumpărat, de la o văduvă, o prăvălie scoasă la mezat, plătind pentru ea
945 de taleri. Prăvălia se afla în mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi, în faţa podului cel mare al
Târgului de Afară. Domnitorul Alexandru Ipsilanti îi întărea cumpărarea, prin actul din 28 iulie
1797. Terenul pe care se afla prăvălia a aparţinut Mănăstirii Colţea, vornicul Radu Golescu fiind
obligat să plătească o chirie de 16 poli. (George Potra, „Documente privitoare la istoria oraşului
Bucureşti”, 1634-1800, Editura R.S.R., Bucureşti, 1982).
6. Podul Calicilor.
7. G. Potra, „Goleştii, mozaic documentar”, în Studii şi comunicări de etnografie şi istorie, III, 1980,
p. 21.
8. George Potra, „Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti” (1821-1848), Editura R.S.R.,
Bucureşti, 1975, pp. 244-245).
9. „Goleştii,...”, p. XIII.
10. Gh. Mihai, „Aspecte privind dezvoltarea învăţământului în judeţul Olt”, în Studii şi comunicări de
istorie şi etnografie, II (1978), p. 23.
11. George Potra, în „Hanuri bucureştene”, susţine că Hanul Roşu a fost construit pe la 1800, când
domnitorul Constantin Hangerli a vândut terenul pe care, altădată, fusese Curtea Veche. Nu se
cunoaşte numele celui care l-a ridicat, cert este că hanul ajungea, în al doilea deceniu, în
proprietatea Mănăstirii Cotroceni. După mai multe procese de vânzare-cumpărare, Hanul Roşu
devine proprietatea lui Zinca Golescu şi a fiilor ei, dar nu va rămâne multă vreme nici în
proprietatea acestora, fiind vândut între 1850-1852 (George Potra, „Istoria hanurilor bucureştene”,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 134-136) .
12. Serdarul era o dregătorie întâlnită atât în Ţara Românească, dar şi în Moldova şi însemna
comandant de oaste, îndeosebi de călărime, inspector general al poştelor şi comunicaţiilor. În
secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, boier de rangul al III-lea, asimilat, de către Regulamentele
Organice, cu gradul de căpitan.
13. Stolnic.
14. Ispravnic.
15. V. A. Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-1786, în Analele
Academiei Române, (1889-1890), Men. Sec. Istorie, p. 36.
16. Alex. Ştefulescu, Istoria Târgu Jiului, 1906, p. 117.
17. G. Mil. Demetrescu, Craiova în veacul trecut, în Arhivele Olteniei, anul III, nr. 13, p. 221.
18. Ştefan al II-lea Pârşcoveanu a fost căsătorit de două ori: o dată cu o descendentă a Obedenilor şi a
doua oară cu Stanca Ştibey. A avut şase fete: Sultana, căsătorită, mai întâi, cu Mihai Bălăceanu,
apoi cu Constantin, fiul stolnicului Ioniţă Bălăceanu, dintr-o altă ramură a acestei familii, Zoiţa,
căsătorită, prima dată, cu Gheorghe Jianu, apoi cu grecul Constandin Lazaru, Uţa căsătorită cu
paharnicul Ioniţă Vlădăianu, Dumitrana căsătorită cu Alexandru Farfara, Mări(c)uţa, căsătorită
întâi cu Iordache Cantacuzino, apoi cu Grigore Ralea, Ancuţa, căsătorită cu Gheorghe Radu
Bengescu (Ion D. Tîlvănoiu, Boierii Pârşcoveni, în „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr.
2 (36), februarie 2015, pp. 60-67).
19. Pe strada Mihai Viteazul, la începutul secolului al XIX-lea, se aflau casele locuite de trei dintre cele
şase fete ale lui Ştefan al II-lea Pârşcoveanu: Zoiţa Jianu/Lazaru, Uţa Vlădăianu, Zinca Golescu.
Tatăl şi-a înzestrat fetele cu moşii sau bani. De asemenea, fetele Pârşcoveanului l-au moştenit şi pe
vornicul Barbu Ştirbey, fratele Stancăi (căsătorită cu Ştefan al II-lea Pârşcoveanu). Neavând copii,
vornicul a lăsat câte o moşie Dumitranei, Mariei, Uţăi, Zoiţei şi copiilor răposatei Sultana. După
aşezarea casei marelui vornic – în faţa caselor celor trei nepoate –, suntem îndreptăţiţi să credem că
terenurile au fost moştenite de la mama lor, Stanca Ştirbey.
20. Ştefan N. Ricman ş.a., Monografia judeţului Romanaţi, „Ramuri S.A.//Arte Grafice//”, Craiova,
1928, p. 415.
21. D.R.H., vol. III, p. 336.
22. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, Dicţionarul istoric al localităţilor
din judeţul Olt (G-O), Editura Alma, Craiova, 2009, pp. 53-55.
23. Ibidem, pp. 295-296.
24. DRH, vol. II, B. Ţara Românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1972, pp. 286-287.
25. Paul Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Editura Hoffman, Caracal, 2017, p.
289.
26. Paul Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Editura Alma, Craiova, 2010, p. 40.
27. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, op. cit., p. 85.
28. Se pare că Dinicu Golescu ar fi făcut trei drumuri în Europa de Apus: în 1824 - când ajunge în
Italia, trecând prin Buda, Viena, Trieste, Milano, în 1825 – a mers la băi, în Banat, şi, de aici, la
Pesta şi în 1826 – de la Braşov a mers în Bavaria şi Elveţia.
29. George Fottino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti – Boierii Goleşti, vol. I,
Imprimeria Statului, Bucureşti, 1939, p. 32.
Fotografiile din acest material provin din Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii, Goleşti cu excepţia
celei din urmă care a fost inclusă de redacţie.
Un judecător în război
Col. ( r.) Matei Dumitru
Încă de la formarea armatei române moderne, pentru raţiuni care ţin de rapiditatea
prezentării la mobilizare, în regimentele care aveau sediul într-un anumit judeţ –
Romanați, Olt sau oricare altul – au fost încorporaţi militari proveniți din acel județ, însă
în unele cazuri, în regimente se găseau şi ostaşi proveniţi din alte judeţe, din motive lesne
de înţeles. Astfel, Tănăsescu Spiru din judeţul
Romanaţi a fost încorporat la Regimentul 4 Argeş.
Se născuse la 6 octombrie 1879 în
comuna Islaz, plasa Balta a judeţului Romanaţi, ca
fiu al lui Tănase şi Rada Tănăsescu. Având
posibilităţi materiale, a urmat facultatea de drept
şi a devenit judecător.
A fost încorporat la 1 ianuarie 1904 şi la
prin Înaltul Decret nr. 24/1907 a fost avansat la
gradul de sublocotenent în rezervă.
La 6 ianuarie 1908 s-a căsătorit cu
Leontina din Drăgăneşti-Olt, care urmase un
pension de fete. Împreună au avut 3 copii: Ileana,
Nicolae şi Alexandru.
Sublocotenentul în rezervă Tănăsescu
Spiru a fost mobilizat, conform precizării din
Ordinul de Zi nr. 2/1913 şi a participat la Al II-lea
Război Balcanic de la 27 august până la
demobilizarea din 27 august 1913, după cum Imaginile care ilustreză acest
rezultă din Ordinul de Zi nr. 50/1913, apoi, prin articol au fost oferite redacţiei de
I.D. nr. 6728 din 28 august din acelaşi an, a fost către dl. ing. Eugen Tănăsescu din
avansat la Slatina: Spiru Tănăsescu…
gradul de
locotenent în rezervă.
După începerea marii conflagraţii mondiale
din anul 1914, în perioada de neutralitate, când era de
aşteptat ca armata română să intre în război dintr-un
moment în altul, au fost mai multe concentrări pentru
pregătirea rezerviştilor.
Locotenentul în rezervă nu putea să
lipsească la vreuna. Prima concentrare a fost
începând cu data de 23 august 1914 pentru o lună,
prin Ordin de Zi nr. 698/1914 şi a durat până la 24
septembrie acelaşi an, conform O.Z. nr. 819/1914.
Au urmat alte două concentrări pentru
pregătirea rezerviştilor în anul 1915: una între 25
iulie (O.Z. nr. 530/1915) şi 13 august, alta între 28
Nicolae Sp. Tănăsescu la
noiembrie şi 18 decembrie (O.Z. nr. 1250/2015). În
Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri
1916 prima concentrare a fost pentru numai 5 zile, de
de Cavalerie ,,Regele la 25 la 30 ianuarie (O.Z. nr. 1659/1916), apoi altele
Ferdinand” din Târgovişte mai lungi, între 8 februarie şi 23 martie (O.Z. nr.
1737/1916) şi între 23 mai şi
23 iunie (O.Z. nr. 260/1916).
Din carnetul de notiţe
păstrat din perioada
concentrărilor efectuate în
perioada neutralităţii, scris
îngrijit, cu cerneală neagră,
constatăm seriozitatea şi
meticulozitatea ofiţerului din
rezerva armatei, intelectual
cu simţul datoriei, preocupat
de temeinica pregătire a
viitorilor luptători, pentru
care întocmea programele de
instrucţie.
Permisul de călătorie pe căile ferate al soţiei lui Spiru,
La 1 iunie 1916 a Leontina Tănăsescu, (aprilie 1930)
făcut câteva notări cu
creionul, probabil unele indicaţii date de superiori cu privire la probleme care să fie
cunoscute de concentraţi: despre lipsa [de la unitate] şi neprezentare; ajustarea efectelor;
ajustarea curelei armei; împachetatul şi aşezarea
efectelor [în raniţă], prezentarea oamenilor: cum să
salute, să meargă, să vorbească, etc; instrucţia
individuală. Pentru gradaţi da indicaţii privitoare la
modul cum se dau comenzile, care este comportarea
soldatului în luptă. Alte notări completează
programul cu indicaţii pentru ofiţeri: să se împartă
neştiutorii de carte la cei care ştiu carte; să înveţe
gradele inferioare şi cele din companie; să se înveţe
capitolele regulamentului de manevră şi luptă de
către ofiţeri.
În timpul unor concentrări din anul 1916 a
făcut parte din Biroul III al Secţiei a III-a din Marele
Stat Major.
Din carnetul său rezultă care era programul
zilnic ce urma să fie executat de cei concentraţi: de
regulă, în prima parte a zilei se executau teme de
cunoaşterea armamentului şi exerciţii de instrucţie
cu armamentul din dotare, iar după amiaza se
Leontina Tănăsescu continua cunoaşterea armamentului şi se executau
exerciţii de luptă a individului şi cu formaţii mici:
serviciul de siguranţă în marş şi staţionare, garda mare, executarea şanţurilor de trăgători şi
mascarea lor.
În primele concentrări din 1916 a comandat compania a 4-a din Batalionul IV al
Regimentului 4 Argeş şi a notat în carnet programul zilnic al companiei pentru 20 de zile
de concentrare, apoi programul de instrucţie pentru 30 de zile, incluzând exerciţiile pentru
şcoala plutonului şi şcoala companiei, cu teme prevăzute în regulamentul de manevră şi de
luptă: mişcări tactice de luptă şi marşuri, ca serviciul de siguranţă în marş şi în staţionare,
folosind patrule, cercetaşi, agenţi de legătură şi semnalizatori.
Din carnet rezultă că a făcut
instructaje privitoare la lucrările de campanie
pe câmpul de luptă, gropi de trăgători, şanţuri
de trăgători, adăposturi lucrări de campanie
pentru companie, batalion şi regiment,
construcţii sau distrugeri de drumuri şi
poduri, împrospătarea muniţiilor, etc. A
planificat şi executat teme pentru lucrările din
staţionare, adăposturi de bivuac, adăposturi
pentru oameni şi mitraliere „aşa cum se
procedează în războiul modern”.
De asemenea, a făcut instructaje
despre barajele de sârmă, exerciţii practice de
determinarea distanţelor, trageri de instrucţie
în limitele muniţiei alocate în acest scop şi
scrimă cu arma.
Pentru instrucţia ofiţerilor din rezervă
a planificat teme pentru ca ei să poată
comanda compania şi batalionul, iar gradaţii Din Carnetul Ofiţerului de Rezervă al
să poată comanda plutonul. căpitanului (r.) Spiru Tănăsescu din
Comandanţii de batalioane, în limita Regimentul 85 Infanterie...
programului şi a ordinului, planificau timpul
de concentrare de 30 de zile pe săptămâni, iar comandanţii de companie detaliau
programul zilnic din programul săptămânal.
În carnet a notat numele ofiţerilor şi trupei din seriile care au fost concentrate de
regiment şi la care a participat în regiment.
În seria concentrată în luna februarie 1916 sunt trecute 74 de nume, primul fiind al
comandantului, locotenentul din rezervă
Tănăsescu Spiru, urmat de numele a 3
sublocotenenţi: Ghiţă Vasile, Netzle Iosif
şi Marinescu Mircea, apoi plutonierul
Catrina Marin, 12 sergenţi, 29 caporali şi
28 rezervişti.
De la 10 la 20 februarie au fost
concentraţi 115 rezervişti, iar de la 1 la 20
martie alţi 104 soldaţi: la unii dintre
aceştia este trecut gradul, contingentul şi
localitatea din care provin.
Într-o însemnare la sfârşitul
carnetului notează:
,,Concentraţi seria I-a: sergenţi 4,
caporali 5, soldaţi 43
Concentraţi seria II-a: sergenţi 3
+ 1 instructor, caporali 5, soldaţi 56
Concentraţi seria III-a: sergenţi 3,
...reţinem că acesta era născut la Islaz în caporali 5, soldaţi 44”.
judeţul Romanaţi la 6 octombrie 1879 şi Este notat „Apelul companiei a 4-a
domicilia în Drăgăneşti-Olt după registrul de administraţie”, cu
numele, prenumele,
gradul, contingentul,
comuna din care provine
şi echipamentul aflat
asupra fiecăruia: bluză sau
veston, pantalon, capelă,
armă, baionetă, centură,
cartuşieră şi opinci.
Pentru a avea o imagine a
acestei companii, redăm
organizarea acesteia, aşa
cum apare în carnet, fără
să notăm numele
soldaţilor din grupă:
,,Carnetul de identitate pentru funcţionarii publici cu -Secţia I-a:
reducere de 50% ” al judecătorului Spiru Tănăsescu de la
sergent Epure Marin,
judecătoria Petroşani (aprilie 1930)
având grupa I-a, caporal
Antilă Buzuci cu 7 soldaţi; grupa II-a, soldat fruntaş Vochin Gheorghe cu 7 soldaţi.
-Secţia II-a: sergent Cerariu Gabriel, având grupa III-a, caporal Gheorghe Cristea
cu 5 soldaţi:
-Secţia III-a: sergent Cârstea I. Constantin, având grupa V-a caporal Stănescu
Paul cu 7 soldaţi, grupa VI-a soldat Gardiu Radu cu 7 soldaţi şi grupa VII-a caporal
Poenaru Ion, cu absenţii (bucătari, ordonanţe, fierar).
-Secţia IV-a: sergent Angheloiu Ion,
având grupa VIII-a soldat Stan Florea cu 8
soldaţi, grupa XI-a soldat Neacşa Gheorghe
cu 6 soldaţi, grupa XII-a soldat Ştefan Pătru
cu 15 soldaţi, dintre care în răspândiri: 1 la
manutanţă, 5 detaşaţi la Curtea de Argeş, 2 la
punctul medical 1 ordonanţăşi 4 dezertori.
Situaţia de efective a companiei era
următoarea: 1 ofiţer, 1 plutonier, 15 sergenţi
(11 combatanţi, 3 muzicanţi şi 1 cismar), 19
caporali (17 combatanţi şi 2 muzicanţi) 297
soldaţi (87 combatanţi şi 210 dispensarizaţi,
reformaţi, etc.), având total, după efectivul
control 331 oameni. Răspândiri începând de
la 8 septembrie 1916: La Piteşti: 1 sergent, 1
caporal şi 13 soldaţi, total 15 cu hrana în
bani; ordonanţe- 2: 1 pentru locotenentul rz.
Tănăsescu şi 1 pentru sublocotenentul
Teodorescu; la depozitul de la Curtea de
Argeş1 caporal şi 11 soldaţi, iar la Costeşti 1
sergent şi 8 soldaţi, total 37. Mai rămâneau la
companie 50 de oameni.
Din cei 331 oameni 52 nu erau puşi
la drepturi, iar 17 aveau hrana în bani,
rămânând la drepturi 262 oameni. Între cei În curtea casei de la Drăgăneşti
nepuşi la drepturi erau 3 muzicanţi (gornişti),
1 cismar (şef), 2 la spital, 2 la infirmerie, 5 în
concediu medical, 4 dezertori, 2 lipsă la apel,
10 neprezentaţi şi 2 copii de trupă.
Pe ultima filă din carnet a notat 17
posturi din garnizoana Piteşti pentru ofiţerii
de rond anume: uzina electrică, gara, moara
Merazec, brutăria populară, podurile de cale
ferată din străzile Viilor, Sfânta Vineri şi
Obor, podul de la şosea (strada Viilor), uzina
de apă, prefectura, depozitul de pansamente,
poşta, magazia de pesmeţi, rezervorul de apă
(de la cimitir), garda Regimentelor 28, 4, 6
Artilerie şi 44, garnizoana, manutanţa,
depozitul de furaj şi arestul preventiv.
La 16 august a fost decretată
Prima filă a carnetului cu însemnări din
mobilizarea generală prin I.D. nr. 2784, 1917, în care Spiru Tănăsescu a
România intrând în război împotriva Austro- consemnat accidentul de la Ciurea
Ungariei. Rezerviştii Regimentului 4 Argeş
au fost chemaţi la mobilizare prin O.Z. nr. 775/1916.
La 1 septembrie 1917 locotenentul în rezervă Tănăsescu Spiru, comanda compania
a 4-a din Regimentul 4 Argeş. A fost avansat la gradul de căpitan în rezervă prin I.D. nr.
1394/1917 şi a luptat în cadrul unităţii sale până 30 aprilie 1918, când a fost demobilizat,
dar din această perioadă nu a lăsat memorii scrise sau acestea nu au ajuns până la noi.
Într-un mai mic carnet de buzunar din timpul frontului sunt puţine însemnări, al
căror înţeles era numai pentru cel care le-a făcut,
dar din care putem trage concluzia că nu a fost în
prima linie a frontului, având însărcinări de ordin
administrativ.
A notat în primele pagini evenimentele
cele mai tragice pe care le-a cunoscut, apoi sunt
însemnări cu caracter de evidenţă a
echipamentului, alimentelor sau unor materiale
de strictă necesitate pe front.
Astfel a notat că „în noaptea de 30-31
decembrie 1916 în gara Ciurea lângă Iaşi, a
deraiat şi s-a aprins trenul de persoane care
mergea spre Iaşi; au fost arse sau omorîte peste
700 de persoane”. În paginile următoare sunt
notate câteva visuri ale sale cu copiii sau cu soţia
în situaţii dintre cele mai bizare.
A notat pe câteva pagini efectele aflate la
14 decembrie în magazia companiei:
-mic echipament: 185 pansamente
Ileana Sp. Tănăsescu, (n. 1909)
individuale, 195 pungi de pânză, 62 cămăşi, etc;
fiica judecătorului Spiru Tănăsescu, -marele echipament: pantaloni verzi
licenţiată în filologie, profesoară de (buni) 160, vestoane 200 bune şi 34 reformă; -
limba română (1925) puţine alte efecte bune (căciuli 105, opinci cu toc
170, opinci fără toc 60, bocanci 55), multe reformă;
-marele echipament: 210 corturi model 1912 şi
203 corturi vechi, 22 saci merinde, 134 cartuşiere, 99
centiroane, 80 gamele; cazarmament suficient şi unelte
portative număr mic; armătura: 125 arme Löbel, 43 arme
model 1893 şi 79 model 1870.
Constatăm slaba dotare a companiei atât în
privinţa echipamentului, cât şi a dotării cu armament.
La 31 ianuarie 1917 notează că Ordinul nr. 2859
din 18 decembrie 1916 înaintat cu nr. 5 din 10 ianuarie
a fost comunicat cu nr. 9 din 11 ianuarie 1917 şi
cuprindea „instrucţiuni privitoare la constrirea unui
bordei de 125 oameni”. De data acesta constatăm lipsa
de operativitate în transmiterea ordinelor care să asigure
condiţii de viaţă minime ale ostaşilor în timpul geroasei Nicolae Tănăsescu
ierni 1916/1917.
În ziua de 9 aprilie notează: ,, …viscol mare
început noaptea”, iar la 18 aprilie notează: ,,Seara am găsit pe poala cămăşii un păduche.
Primul păduche”.
La 20 aprilie a cumpărat de la Târgu Frumos
327 scânduri de diferite dimensiuni şi a început
construcţia cuptorului de deparazitare la 21 aprilie
1917.
Mai notează că la 22 aprilie a fost clasat de
comisia medicală 2/4 la serviciul etapelor, iar la 23
aprilie a luat masa la maiorul doctor Baroncea.
În paginile următoare sunt note privitoare la
materiale şi alimente aprovizionate în lunile mai-iulie.
Preocupat de pregătirea intelectuală a copiilor săi, la 6
iulie cumăpără de la d-ra Jipa Cecilia 9 cărţi: Latina de
Lovinescu, Istoria de Anguletti, Chimia de S.
Niculescu,
Algebra de Tutuc,
Higena de
Spiru Tănăsescu în două Bâsnoveanu,
ipostaze Geometria de
Tutuc, Geologia
de D. Simionescu, Franceza de Candrea şi Dreptul de
Chiriţescu. Până în decembrie 1917 sunt notate
adrese şi nume de persoane, civili şi militari,
materiale cumpărate şi preţul lor.
Tot carnetul are notările făcute cu creionul.
Pe ultima filă a scris cu cerneală, probabil după
terminarea războiului, următoarele versuri:
,,Eu şi cu mine niciodată
Nu ne-am certat pentru nimic.
Ne aprobam întotdeauna,
Ori şi ce fac, ori şi ce zic.
Eu pentru mine-n foc şi-n apă
De câte ori nu am intrat!
O! Numai eu îmi sunt pe lume
Prietenul adevărat!“
A fost demobilizat la 30 aprilie
1918, cf. O.Z. nr. 109/1918, apoi a fost
însumat la Regimentul 101 Infanterie
cu gradul de căpitan în rezervă, cf. O.Z.
nr. 729 din 10 martie 1921, la
Regimentul 85 Infanterie prin O.Z. nr.
354 din 1 august 1923 şi la 6 februarie
1928 a revenit la Regimentul 4
Infanterie, cf. O.Z. nr. 238.
A efectuat contoale medicale
anuale la 18 aprilie 1927, 31 martie
1928, 24 aprilie 1929, 15 aprilie 1930,
25 mai 1931 şi 26 martie 1932 pentru a
se constata că e apt pentru concentrare.
În anii 1928-1929 a avut domiciliul în
Drăgăneşti-Olt.
Din aprilie 1930 a fost
preşedintele Judecătoriei Petroşani,
judeţul Hunedoara şi a primit Carnetul
de Identitate eliberat de CFR la 29
aprilie 1929, care este vizat numai
până la 30 septembrie 1931. Trei imagini de familie
Leontina Tănăsescu, soţia lui
Spiru Tănăsescu, a fost judecător la judecătoria Petroşani, judeţul Hunedoara, fapt ce
rezultă din Carnetul de Identitate emis de CFR, carnet care îi da dreptul să călătorească la
clasa I-a cu reducere de 50%. Carnetul valabil pentru perioada 29 aprilie 1930-31
decembrie 1934 a fost vizat numai până la 30 septembrie 1930.
Fiul său
Alexandru, născut la
Drăgăneşti-Olt la data de
25 mai 1914 a fost
încorporat cu gradul de
sergent major şi a
participat la cel de Al
Doilea Război Mondial
în cadrul Regimentului
19 Infanterie din
Caracal, de la 30
octombrie 1941 până la
10 mai 1945. A fost
licenţiat în drept şi a
funcţionat ca notar la
Dăneasa.
Celălalt fiu,
Nicolae, a urmat
Şcoala Pregătitoare
de Ofiţeri de
Cavalerie „Regele
Ferdinand I” de la
Târgovişte până la 1
noiembrie 1932.
conform tradiţiei din
familie, a fost şi el
licenţiat în drept. În
fotografie apare cu
gradul de
sublocotenent
Ileana, fiica născută în

ianuarie 1909, a absolvit
filologia devenind profesoară
de limba română. În anul 1925
avea Carnet de Identitate
eliberat de Ministerul Justiţiei.
Fotografiile ne
prezintă membrii familiei
Spiru Tănăsescu la diferite
date. Reţinem că au avut
studii superioare, iar bărbaţii
şi-au făcut datoria patriotică la
chemarea ţării, participând la
război, fiecare la timpul lui.
Bilet de identitate al elevului T.R. Tănăsescu Nicolae
Familia Spiru
de la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie
Tănăsescu este, poate, printre ,,Regele Ferdinand” din Târgovişte (1932)
puţinele din ţară în care
bărbaţii care au luptat în ambele războaie
mondiale, de la început până la sfârşit, au
supravieţuit.
Au fost însă numeroase cazurile când
din aceeaşi familie au căzut în luptă 2 sau mai
mulţi bărbaţi. Acest trist adevăr rezultă şi din
tabelul cu eroii din Războiul pentru Întregirea
Neamului înmormântaţi în cimitirul
Ostffyasszonifa, Ungaria.
Certificat prin care se constată că Alexandru Sp. Tănăsescu, născut la 25 mai 1914,
domiciliat în Drăgăneşti-Olt, str. N. Titulescu, nr. 263 a luptat pe front în cadrul
Regimentului 19 Infanterie de la 30 oct. 1941 până la 10 mai 1944
Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie
- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.

- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra.
- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .
- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi
- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).
- apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu).
- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .
- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.
- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.
- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la
Arceşti).
- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume.
- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul
Popânzăleşti- R-ţi.
- 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la
Buftea.
- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.
- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.
- 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.
- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.
- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.
- 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor.
- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.
- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic
,,Vocea Bisericii”.
- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul
,,Radu Greceanu” din Slatina).
- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie.
- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată
Nirvan.
- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.
- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.
- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.
- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.
- 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ. dr. Ilie T. Riga.
- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.
- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.
- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.
-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.
- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi.
- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ
P.N.Ţ. Olt .
- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la
Bistriţa.
- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.
- 25 apr. 1930, n. la Osica de Sus gazetarul Ion Mitran .
- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.
- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al
Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.
- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.
- 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”.
- 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).
- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români
(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).
- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.
- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.
- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi
- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.
- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie
bisericească”.
- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.
- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893,Tâmpeni).
- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).
- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la
Slatina.
- 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.
Inscripții
O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI DEMETRU IORDANA
Nicolae Scurtu
Biografia și bibliografia prozatorului și

jurnalistului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina
– m. 15 martie 1979, Slatina) se impun a fi cercetate cu o
desăvârșită rigoare spre a-i fixa, în timp, un portret
complet și, desigur, memorabil.
Lipsa informațiilor de ordin biografic,
necunoașterea revistelor și ziarelor la care a colaborat,
neidentificarea, până acum, a debutului său în presa
literară, inexistența unui catalog al manuscriselor și
cărților din biblioteca sa, precum și a corespondenței pe
care a trimis-o și pe cea care a primit-o fac aproape
imposibilă elaborarea unei fișe de istorie literară.
Remarcabile sunt cele două colaborări ale lui
Demetru Iordana la Revista Fundațiilor Regale cu o
poezie, Ochii și brațele mamei1, și cu o proză, Tăcere2,
care s-au publicat în timpul celui de-al doilea cataclism
mondial.
Revelatoare este poezia Ochii și brațele mamei,
în care Demetru Iordana evocă, în sintagme insolite, imaginea celei mai adorate și iubite
mamei ce s-a stins prea devreme.
Elaborată, pe când autorul avea „douăzeci și cinci de primăveri“, poezia Ochii și
brațele mamei se constituie într-un omagiu absolut adus ochilor și brațelor celei care l-a
zămislit într-un moment unic al existenței sale.
Ultimele cinci versuri, N-am să-ți uit ochii și brațele, mamă, / nici după ce Moartea, /
cu o însorită bătaie din aripi, / mă va desprinde din micimea de humă, / înspre largurile
tainei albastre..., reprezintă un testament în care amintirea mamei va dăinui dincolo de
existența pământeană.
Ochii şi braţele mamei

O melodie ca din timpuri apuse s-au revărsat până în inima mea
mă turbură suavă din senin. înnoptări, înnourări şi raze,
Nu ştiu de unde urcă până la mine şi care deseori au turburat
cum; apele nepătrunse din mine.
dar, aducând a cântec de leagăn, Acum sunt prins în vraja ochilor tăi;
îmi trece prin suflet, firav, ei mă răpun cu un farmec negrăit de
şi se stinge în nemărginit... dulce
O fi şuşotitorul cântec pe care şi dureros ca o chemare tăcută.
mi l-ai îngropat în adâncul fiinţei O poveste adevărată, nu prea veselă,
cu glasul tău cutreierător, ca şoaptele grăiesc ei celor ce vor să-i asculte:
când eram doar un bulgăr de viaţă? povestea stinsei tale tinereţi.
Nici astăzi nu l-am uitat, Pentru ei vreau toată înseninarea
deşi nu l-am învăţat niciodată. dimineţii
Reînviat nu ştiu de unde şi cum, şi toată lumina care umple
mă trezeşte la o viaţă nouă... necuprinsul fără margini...
Este rândul meu să ţi-l cânt azi; Vreau să-l cânt întru slava
dar altfel, braţelor tale materne,
ca pe un cântec copt în mine amar pe care şi astăzi le văd prin lumina
de douăzeci şi cinci de primăveri. cum se frământă şi tremură
în grija zilei, a casei, a copiilor,
Vreau să-l cânt întru slava niciodată în a ta.
ochilor tăi, din care tristeţea
şi-a făcut ferestre deschise, spre cer. Între înmiit-nenumăratele braţe
Sunt ochii cei mai robiţi înţelegerii care trudesc pentru sporul vieţii,
pe care i-a pus Dumnezeu vreodată nu cred să fie în lume
unei făpturi pe pământ. braţe mai trecute prin trudă ca ale tale.
În luminile lor, din adânc, Ele m-au ţinut ca pe un trofeu
se aprinde şi arde, sfielnic, către cer şi către pământ
un duh de zări albastre şi largi, când eram doar o brazdă trecută prin
care se întunecă seara. azur.
În lacrima lor am văzut, Şi tot ele m-au cuprins cu putere, sau lin,
pentru întâia oară uimit, şi-au descărcat în mine întâii fiori
faţa cerului oglindită. ai infinitului, tainici.
Din izvoarele lor, Sunt singurele braţe în al căror culcuş,
ascunse în zăcăminte neştiute de nimeni, am visat altădată, fericit,
întregul necuprins de sfinţi şi de îngeri, Ce aur ai în ele, de strălucesc
pe care mai târziu l-am dezgropat ca nişte ramuri în soare?
din tăcerea ta adâncită în evlavie. De ce noduroasele degete
Nici vântul, în scrânciob, n-a adiat mai înseninează împrejur aerul?
lin N-am să-ţi uit ochii şi braţele, mamă,
prin trupul meu de sevă şi trunchiu, nici după ce Moartea,
decum m-au adiat mângâierile lor. cu o însorită bătaie din aripi,
Braţe aspre, mă va desprinde din micimea de humă,
cele mai catifelate totuşi, cele mai moi; în spre largurile tainei albastre...
braţe zbârcite şi groase,
dar mai întremătoare şi mai vii Demetru Iordana
decât pâinea şi apa.
Note
 Poezia se reproduce din occidentala publicație Revista Fundațiilor Regale.
1. Demetru Iordana ~ Ochii și brațele mamei în Revista Fundațiilor Regale, 10, nr. 9, 1
septembrie 1943, pp. 550 –552.
2. Demetru Iordana ~ Tăcere în Revista Fundațiilor Regale, 11, nr. 7, iulie 1944, p. 100–104. [E
necesar să precizez că Rodica Calcan și Horia Florian Popescu autorii cărții, Revista Fundațiilor
Regale. Indice bibliografic adnotat, București, 1995, îl menționează la Demetru și nu la Iordana,
așa cum, de altfel, este corect].
ÎNSEMNĂRI DESPRE LECTURILE LUI DEMETRU IORDANA
Literatura epistolară a poetului și prozatorului Demetru Iordana trimisă, timp de

câteva decenii, lui Perpessicius, mentorul său, conține numeroase referințe și detalii
privitoare la lecturile pe care le făcea în acei ani tulburi ai existenței noastre culturale.
Informațiile despre această îndeletnicire, pe care un eseist francez, Valéry
Larbaud, o numea „acest viciu încă nepedepsit“, privesc, mai ales, literatura universală din
care, direct din original sau din traduceri, se citea enorm și, firește, se și comenta.
În epistolele lui Demetru Iordana întâlnim autori și opere din marile literaturi
europene și intercontinentale, dar, nu de puține ori, și din literatura română.
Un exemplu elocvent îl constituie epistola ce se publică acum și în care se află
câteva glosări nuanțate despre epica lui Dostoievski și Maxim Gorki, scriitori însemnați
din spațiul literaturii ruse.
Trimiterile sunt la cărți, de acum arhicunoscute, precum Crimă și pedeapsă
(1866), Frații Karamazov (1880), Mama (1906) și Viața lui Klim Samghin (1936), care au
fost traduse și constant citite de intelectualii români.
Nu lipsite de interes sunt și impresiile de lectură pe care i le-a produs Postumele
lui Mihai Eminescu, publicate integral de sagacele istoric literar Perpessicius.
*
Slatina, 18 septembrie [1]953
Mult stimate domnule Perpessicius,
Am primit ambele epistole la un interval care pentru mine se comprimă la un timp
relativ scurt, fiindcă de vreo trei săptămâni trăiesc într-un tempo rapid și extatic, care este,
ca să zic așa, tempoul creației... (Dacă n-ar suna cumva pretențios „creație“!).
Am scris o nouă comedie, în trei acte, și-am început o alta, care va avea numai
două acte. Și dacă inspirația, care m-a năpădit, va mai dura astfel, voi mai scrie încă 2 sau
3 piese, fiindcă, se vede treaba, de la preocupările filosofice și metapsihice pendulul meu a
oscilat către odrasla lui Bacchus (dacă e să-l credem pe Nietzsche și pe toți cei ce susțin că
tragedia derivă din frenezia legendarului zeu al viței de vie).
Nu este exclus, în cazul că se va realiza un vis terestru al meu, de a trece ca
bibliotecar la Șc[oala] Teh[nică] de Finanțe1, să mă ocup din nou de roman, care cere și
timp și răgaz sufletesc mai îndelung.
O piesă se poate scrie, pe petice de hârtie, și între două trăsături de bidinea, pentru
ca apoi, seara, să fie transcris totul pe curat. Și cam așa am scris comedia anunțată.
Ea face parte dintre piesele pe care le tot cizelam mental, de mai demult, de când,
îmi amintesc, v-am trimis o întreagă listă cu „viitoarele“ lucrări ale mele.
Se numește Inimă de aur2, și dacă nu cumva păcătuiesc dintr-un sentiment de
paternitate literară mi se pare că e cea mai izbutită dintre piesele pe care le-am scris până
acum, vreo cinci la număr.
Dar poate unde e „ultima“. Poate după ce voi termina Momentul critic3, care va
avea numai două acte, aceasta îmi va părea cea mai bună, cum se întâmplă de obicei.
Dar am început-o de-a dreptul cu ale mele (ca să nu știe tradiția autenticului literat,
ce trebuie să vorbească întâi de el), când de fapt îmi stă pe suflet să încep cu prima
d[omniei] voastre epistolă, cea referitoare la impresiile despre postumele lui Eminescu.
Atât rândurile epistolei, în ele înseși, cât și perspectiva, care la început m-a cam
speriat, să-mi văd paginile, în care am înscris spontan impresiile mele, atașată la volumul
marei ediții critice, am sfârșit prin a mă încânta definitiv, fără însă a știrbi cu nimic din
modestia, care mă împiedică să sper că veți da urmare intențiilor exprimate acolo.
Am acceptat-o însă ca o expresie indirectă a bunei impresii ce v-a făcut epistola
mea, în care într-adevăr am încercat să exprim sincer tot ce-am simțit și gândit în același
timp, când am citit Postumele.
Am rămas și voi rămâne statornic la aceleași impresii, care au fost violente în tot
timpul lecturii.
De asemenea am citit cu deliciu ultima d[omniei] voastre epistolă, în care regăsesc
cu multă familiaritate exprimate impresiile pe care mi le-a făcut și mie Dostoievski, în
general, și Frații Karamazov, în special.
Îl găsesc mai bun decât Crimă și pedeapsă, care totuși, rămâne cel mai
dostoievskian roman.
Cât despre Kim Samghin, nu știu nimic, căci nu l-am citit, deși, privit prin sticla
vitrinei, m-a ispitit și pe mine lectura lui. Era însă prea gros pentru punga mea prea subțire,
așa că am renunțat.
Iar cum n-am dat peste el la nici unul dintre cunoscuții mei, nu la-m putut
inventaria printre cărțile citite. Nu mă îndoiesc însă deloc că aveți dreptate în cele ce-mi
scrieți despre cartea aceasta, fiindcă cunosc Mama și mai cunosc faptul că Gorki, excelent
povestitor în cadrul unei nuvele sau al unei povestiri mai lungi, este, precum, și un
excelent dramaturg (am citit vreo șase-șapte din cele 20 de piese ale lui, toate foarte bune),
nu-ți poate dilata talentul până la dimensiunile romanului, necum la ale epopeiei, ca în
Klim Samghin.
Trebuie să sară și el peste șa, ca orice scriitor care se respectă. Ceea ce a încercat
să facă Gorki în Klim seamănă leit cu „marea aventură“, în care, până la urmă, se aruncă
orice pătimaș al cuvântului magic, precum și orice don-juan al amorului.
Nu i se poate lua în nume de rău, i se poate socoti doar o „glorioasă înfrângere“.
Cât despre Novicov4, nimic!
M-a încântat deosebit faptul că d[omnu]l prof[esor] Botez v-a trimis cordialele
sale salutări de la Sovata. Probabil că era într-un din acele bune dispoziții, în care îl
regăsesc ades, când mă întâlnesc cu dânsul: dispoziții create oarecum... artificial. Cred că
înțelegeți.
Prin asta, nu vreau să cobor pe d[omnu]l Botez în ochii d[omniei] voastre, dânsul
îmi va rămâne, cred că până dincolo de mormânt, fiindcă în ciuda neîmplinirii prezicerii
„piramidale“, tot cred în viața aceea de „dincolo“, una dintre cele mai frumoase și mai
duioase figuri care au brăzdat puțintica mea existență.
Oricâte mici scăderi i-ar adăoga curgerea neîndurată a anilor, care-l îmbătrânesc
într-un ritm crescând, dânsul deține încă, nealterată, acea substanță umană, din care se
plămădesc oamenii buni și acel farmec inepuizabil, care vestesc omul înzestrat lăuntric cu
bogății sufletești și spirituale inestimabile,
Și toate astea, pe lângă faptul că mi-a fost unul dintre cei mai buni dascăli din câți
am avut în liceu. Iată de ce mă grăbesc să vă trimit adresa: Strada 23 August, nr. 46.
M-ar fi interesat să știu în ce stadiu se află soția d[omniei] voastre, cu ochiul și cu
sănătatea. A fost și mama la dr. D. Mihail, pe str[ada] Izvor, nr. 90 (sau 96) și a plecat cu
excelente impresii.
A ținut-o mai bine de jumătate de oră, în care timp a luat lungi însemnări și i-a
spus să revină în octombrie. Dacă starea sănătății d[oam]nei Panaitescu este bună, mă
bucură.
Vă rog să-i transmiteți urările mele de bine și de sănătate. De asemenea,
d[omnu]lui Dumitru Panaitescu, cordiale salutări de pe malul Oltului.
Am voit să vin la 1 sept[embrie] la București, însă nu am putut. Sper să vin la 1
oct[ombrie] sau la 15 oct[ombrie].
Până atunci, toate cele bune, de la
Demetru Iordana
[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr.

122 (fostă Strada Română), Raionul „1 Mai“, București; Expeditor – Dumitru Dumitrescu,
Strada Ana Ipătescu, nr. 5, Slatina, Regiunea Pitești].
Note
 Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
21(42)
 MXXXVI .
1. Nu a fost bibliotecar la Școala Tehnică de Finanțe din Slatina.
2. Nu a fost, încă, identificată.
3. Nu a fost, de asemenea, identificată.
4. Mihai Novicov (1914–1992), teoretician și critic literar, prozator și memorialist.
ÎNTREGIRI LA BIBLIOGRAFIA POETULUI HARALAMB G. LECCA
Un aspect mai puțin cercetat al bibliografiei poetului Haralamb G. Lecca (n. 28

februarie 1873, Caracal – m. 9 martie 1920, București) îl constituie prezența sa în unele
dintre cele mai însemnate antologii de poezie ale literaturii române.
Menționăm, aici, includerea sa în
arhicunoscuta crestomație a lui Radu D.
Rosetti1, în cea a lui I.C. Popescu-Polyclet2,
precum și în cartea lui Ion Pillat, una dintre
rarele și prețioasele antologii tematice.
Se cuvine să precizez, dintru început,
că Ion Pillat a fost unul dintre cei mai buni și
mai profunzi cunoscători ai poeziei românești
și universale.
Poseda, după mărturiile contempo-
ranilor, o imensă bibliotecă de poezie din care
nu lipsea nici un poet român, iar pe poeții
universali îi avea în cele mai bune și mai
complete ediții critice, filologice și științifice.
În Antologia toamnei, carte care s-a
bucurat de o excelentă receptare, Ion Pillat a
inclus și poezia lui Haralamb Lecca ~ Amantă,
care este de o aleasă frumusețe imagistică și
stilistică.
Remarcabile sunt oximoronul Cânți
plângând și comparația extinsă, Grădina-ți
pare / Un catafalc-acoperit, care întregesc
fericit imaginarul autumnal atât de evocator în poezia lui Haralamb G. Lecca.
*
Amantă
Octombrie – spre sfârșitul lunii Tac și te-ascult înmărmurit.
Salcâmii haine nu mai au. Cânți. Cânți plângând. Grădina-ți pare
Cu berzele, ce-n zbor plecau, Un catafalc-acoperit
E mult de când s-au dus lăstunii. Cu crizanteme, de pe care
La foc, pe prispa casei, stau; Natura-ți cere-o sărutare...

Mă uit cum se topesc cărbunii, Ți-a fost amantă și-a murit.
Pe când prin aer, ca nebunii,
Părăsitorii goană dau. Haralamb G. Lecca
Note
 Această poezie se reproduce din Ion Pillat – Poezia toamnei. Antologie. [București],
Editura „Viaţa Românească“, 1921, p. 203.
1. Radu D. Rosetti – Cartea dragostei. București, Editura Librăriei Carol Müller, 1896.
2. I.C. Popescu-Polyclet ~ Antologia poeților olteni. Craiova, Editura Ramuri, 1929.
O revistă de la Caracal puțin cunoscută
Corneliu Vasile
Revista „Aripi de cuvânt” (atitudine, spiritualitate, știință, cultură, educație) a

apărut, se pare, într-un singur număr, datat 25 decembrie 2014, având pe coperta I
portretele unor profesoare de la școlile și liceele din Caracal și din Corabia, care au
colaborat la cuprinsul revistei.
Colectivul de redacție are, ca redactor-șef, pe Irina Onescu, pe atunci profesoară
de limba și literatura română la Colegiul Tehnic „Matei Basarab” (CTMB), fost liceul
industrial, redactor-șef adjunct Artemiza
Păsărică, profesoară de fizică la Liceul Teoretic
„Mihai Viteazul”, profesoara Daniela Iancu, de
la Corabia, ca secretar de redacție,
tehnoredactarea fiind realizată de Florin
Chiroiu, necunoscuta editură „România pur și
simplu” fiind editoarea publicației.
Pe coperta II, în afara redacției, se află
fotografia monumentalei clădiri a Teatrului
Național din Caracal, pe coperta III alte imagini
de clădiri de cultură din țară și o poezie semnată
de profesoara Constantina Ionescu de la același
colegiu tehnic, iar pe coperta IV poezia lui
Lucian Blaga „Ce aude unicornul” și alte
imagini color.
„Motivație” se intitulează articolul de
început, scris de redactorul-șef adjunct, care
explică rolul publicației, acela de a oferi
cadrelor didactice, părinților și elevilor ocazia
de a se exprima în legătură cu școala și cu
educația.
Un „Cântec pentru descălecători”, dedicat pelerinajului la Mănăstirea Dealu și
Mănăstirea Putna, locuri sfinte ale românilor, legate de figurile luminoase ale marilor
domnitori Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, semnează redactorul-șef.
În continuare, sunt cinci pagini, nesemnate, cu materiale dedicate voievodului
Mihai Viteazul, texte și imagini grăitoare despre lupta de la Călugăreni, uciderea
mișelească, aducerea capului domnitorului la Mănăstirea Dealu, fragmente din cronicile
vremii.
Concursul de eseuri pentru elevi „Scientist for a Day”, organizat de NASA, și
experiența personală de la marele accelerator de particule (CERN), situat în Elveția, la
100 m sub pământ, sunt prezentate de profesoara Claudia-Mariana Cocoșilă, de la
Colegiul Național „Ioniță Asan” pe opt pagini. De asemenea, sunt numeroase fotografii
ilustrative.
„România sub zodia migrației” este alt material, semnat de Artemiza Păsărică,
fiind particularizată tema la zona orașului Caracal.
Profesoara Veturia Colceag, de la Școala Gimnazială „Gheorghe Magheru”,
recenzează romanul „Întoarcerea”, publicat de tatăl ei, Ion Catrina, membru al Uniunii
Scriitorilor din România, filiala Craiova.
Profesoara Mihaela Slătculescu, de la CTMB, scrie un articol despre obiectul
esteticii, profesoara Eliza-Carmen Panaitescu, de la Școala Gimnazială Nr.2, expune
opinii despre argoul elevilor, profesoara Oana-Maria Puiu, de la Școala Gimnazială Nr.
66, București, publică impresiile dintr-o călătorie la Veneția, profesoara Daniela Iancu, de
la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” din Corabia, scrie despre importanța și rolul
activităților extracurriculare în educația copiilor, iarprofesoara Cornelia Popa, de la Liceul
Teoretic „Ion Gheorghe Roșca” din comuna Osica de Sus, pledează pentru scrisoarea
clasică, elegantă, în locul e-mailului fără reguli.
Elevii care publică în această revistă sunt: Săftoiu Elena Ștefania, Mihai Ștefania
(Osica de Sus), Hrițcu Sofia, Marinescu Iolanda, Vlad Fabio Cristian Onescu, Năstasie
Arensman Maartje Elisabeth, Ghiță Loredana, Băluță Diana, Petcu Andreea Maria,
Teodorescu Teodora (Caracal).
Irina Onescu prezintă figura celui care, probabil, a înlesnit apariția publicației,
Cristian Ghica, autorul romanului „Rockescu”, la editura sa, menționată mai sus, articol
însoțit de mai multe fotografii, între care una de absolvire, în fața clădirii Liceului „Ioniță
Asan”, în anul 1991. Aici pot fi recunoscute chipurile câtorva profesori care au predat la
clasa respectivă, clasa a XII-a A, acum în colectivul de redacție.
Un articol aduce în prim-plan cimitirul și închisoarea de la Aiud, unde au pierit
numeroși intelectuali, uciși în timpul represiunii dictaturii comuniste.
Două articole scriu Ileana Cristiana Puiu, profesor inginer la CTMB, despre
creativitatea în educație, și Claudia Milena Ghițoiu, profesoară la CN „A.I. Cuza” din
Corabia, despre necesitatea păstrării tradițiilor românești.
Această publicație este concepută și realizată numai de cadre didactice tinere, iar
componența redacției și alcătuirea cuprinsului îndreptățesc supoziția că, dacă nu o
orientare feministă, atunci măcar o sincronizare cu Ziua internațională a femeii este
caracteristica sa dominantă, numai data apariției, în decembrie, fiind în notă discordantă.
Tabloul publicațiilor romănățene cuprinde, după anul 1989, și alte reviste, care au
apărut efemer sau care nu au depășit cadrul îngust al unei singure școli sau localități. Ele
urmează să fie descoperite, pentru a fi, astfel și cu întârziere, făcute cunoscute publicului
larg.
Monumentul eroilor din satul Şerbăneştii de Sus, comuna Şerbăneşti
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor satului

Şerbăneştii de Sus a fost ridicat în
curtea bisericii cu hramul Adormirea
Maicii Domnului (1853). Este
confecţionat din beton, având faţada
orientată spre apus. Deasupra corpului
monumentului este fixată o cruce.
Lângă monument sunt câteva cruci,
una dintre ele cu fotografie pe suport
de porţelan a eroului caporal Bădălan
P. Radu, mort la 12 decembrie 1944 în
Cap. Bădălan P.
vârstă de 22 de ani iar alta, mai veche, Radu
a căpitanului Ioan Caracostea, mort la data de 10 februarie 1886 în vârstă de 44 de ani. Pe
faţada construcţiei se află o placă de marmură pe care sunt trecute numele şi prenumele
eroilor din primul şi cel de-al doilea război mondial:
Eroii satului Şerbăneştii de Sus
Eroii Primului Război Mondial:
1. Bădălan Lilea 12. Oprea Gheorghe
2. Bunciu Constantin 13. Ţucă Constantin
3. Călin Ene 14. Ţucă Gheorghe
4. Comănescu Drăghici 15. Zavragiu Petre
5. Enache Constantin 16. Ilie Florea
6. Florescu Dumitru 17. Oprea Ispas
7. Gherghe Marin 18. Ion Caracostea
8. Ivaşcu Gheorghe 19. Ciobanu Nicolae
9. Jipea Ilie 20. Petrescu Ion
10. Mareş Radu 21. Crângeanu Alexandru
11. Oprea Ilie 22. Crângeanu Ghe. Iorgu
Eroii celui de-al doilea război mondial:

1. Bădălan Radu 13. Oprea Dumitru
2. Serg. Baboi Aurel 14. Pătrana Marin
3. Călin Radu 15. Popescu Ion
4. Chiţu Dumitru 16. Stoica Ilie
5. Cap. Ciobanu Alexandru 17. Amza Marin
6. Creţu Stancu 18. Vlad Tudor
7. Comănescu Anghel 19. Amza Marin
8. Dutchevici Mihai 20. Bogdan Petre
9. Ivaşcu Alexandru 21. Păun Micu Ion
10. Ivaşcu Călin 22. Chiţu Ion
11. Mihăilă Zamfir 23. Petrescu Constantin
12. Neacşa Constantin
Dialog cu cititorii
Ioana Mareş (fostă Ioana Lăzărescu, profesor

pensionar, Caracal). Am citit apelul Asociaţiei
,,Memoria Oltului” din revista Memoria Oltului şi
Romanaţilor nr. 11 din noiembrie 2017 de a prezenta
date care să cuprindă numele eroilor căzuţi în cele două
războaie mondiale. Încerc să aştern pe hârtie câteva
gânduri evocatoare despre bunicul şi unchii mei care au
participat în aceste războaie. Fac parte dintr-o familie
numeroasă din comuna Redea, judeţul Olt, de care sunt
mândră: familia Lăzărescu. Bunicul meu, Andrei
Lăzărescu, născut în anul 1889 şi decedat în 1971 a
participat la luptele din primul război mondial. În
copilărie îmi povestea despre tinereţea sa şi despre anii
petrecuţi în armată, despre viaţa grea de pe front şi Eroul Ioniţă Lăzărescu
despre luptele la care a participat alături de alţi consăteni. Din fericire, bunicul meu a
scăpat teafăr, dar mulţi consăteni au pierit în
lupte. În cinstea eroilor căzuţi în lupte din
primul război mondial, a fost ridicat în
comună un monument în anul 1937. Nu
acelaşi lucru s-a întâmplat cu fiii săi. Bunicul
a avut 8 copii: cinci băieţi şi trei fete. Mezinul
familiei a fost tatăl meu, Ştefan Lăzărescu.
Trei dintre băieţi: Ioniţă Lăzărescu, Gheorghe
Lăzărescu, Titu Lăzărescu şi soţul mătuşii
mele Ioana (Miţa) Lăzărescu, numit Vasile
Hurezeanu, învăţător din Gorj- au participat la
luptele din cel de-al doilea război mondial.
Păstrez de la ei fotografii şi o scrisoare de pe Fraţii Gheorghe şi Ioniţă Lăzărescu
front. Nu pot uita chipul îndurerat al bunicii
mele, îmbrăcată în negru şi plângându-şi fiii dispăruţi!
Ioniţă Lăzărescu a pierit în Rusia, în luptele de la Stalingrad, în anul 1942.
Gheorghe Lăzărescu a făcut parte din compania care aproviziona frontul cu
alimente. Îmi povestea că a ajuns până în Munţii Caucaz unde s-a întâlnit cu fratele său,
tanchist şi mitralior.
Acolo au făcut
împreună o fotografie.
Unchiul Ioniţă e
îmbrăcat în haină
militară. La Odessa,
compania unchiului
Gheorghe a fost
înconjurată de ruşi dar
soldaţii au fost salvaţi
de tanchiştii români.
Unchiul meu
Titu Lăzărescu a fost
înrolat în anul 1944 la
Învăţătorul Vasile Hurezeanu împreună cu câţiva camarazi de o unitate de infanterie.
arme A participat la marea
încleştare de la Oarba
de Mureş unde şi-au dat eroicul sfârşit peste 10 000 de soldaţi români, apoi la Carei, în
Ungaria şi apoi în Cehoslovacia unde a pierit în luptele din Munţii Tatra.
De la bunicii, unchii şi mătuşile mele ştiu că mormântul său se află într-un cimitir
al eroilor dintr-un oraş din Cehia. Surorile Miţa şi Stănica Lăzărescu, învăţătoare, încercau
să ţină legătura cu fraţii lor de pe front dar multe dintre scrisori nu ajungeau la destinatari.
Cu emoţie scriu că verişoara mea Doina Scheneider, fiica mătuşii Stănica, a
descoperit recent o scrisoare a unchiului Titu de pe front, datată 17 februarie 1945. Deţin
şi eu o copie xerox. M-a impresionat când am citit-o. Zilnic dispăreau camarazi şi
consăteni dragi iar el spera, cu ajutorul bunului Dumnezeu, să scape teafăr. Dar n-a fost
aşa. La câteva zile a pierit în luptă şi a fost înmormântat de camarazi.
Răspunsul unchiului meu la scrisoarea sorei sale Stănica a fost scris pe coala
rămasă liberă de la scrisoarea din ţară.
Cei doi fii eroi, Ioniţă şi Titu Lăzărescu, au
morminte simbolice, doar cu haine, în cimitirul de la
Redea iar numele lor de eroi sunt scrise pe un perete
din Biserica de Apus a comunei Redea, unde este preot
dl. Leon Marin.
În cinstea eroilor căzuţi în cel de-al doilea
război mondial nu s-a reuşit să se ridice un monument
deşi unul dintre camarazi, Gheorghe Barbu, a încercat
să strângă fonduri.
Soţul mătuşii Miţa Lăzărescu a luptat pe front
ca sublocotenent dar s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit
în 1945 (foto 4). Apare şi într-o fotografie cu camarazii
săi (foto 5).
În amintirea celor ce au luptat şi s-au jertfit
pentru pământul străbun şi pentru patrie, un gând pios
pentru memoria lor!
17 februarie1945
Dragă soră, Titu Lăzărescu
Află despre mine că sunt sănătos până acum, care sănătate ţi-o doresc şi ţie. Tu ce
mai faci, cum te mai împaci cu viaţa de pe aci? Cred că mai bine decât mine. Timpul pe
aici este foarte schimbător. Zăpada mare şi frig grozav.
Dragă Stănica nu ştiu care să fie cauza de nu ai primit nici o scrisoare de la mine
căci eu ţi-am scris mereu. Şi văd că îmi scrii că mi-ai trimis mai multe scrisori şi eu n-am
primit decât acum una. În schimb am primit de acasă, mai mult de la Miţa am primit.
Altceva ce să-ţi mai spun? De Bibi ce mai ştii? Eu nu m-am întâlnit deloc cu el dar am
auzit că s-a întâlnit Gheorghe al lui Andrei Daran şi cu Bibi şi cu Căp. George sau care
din ei este şi spuneau că sunt sănătoşi. Gheorghe era cu mine. Iar acum a murit pe ziua de
13 februarie. Şi am rămas cam singur din Rede. Care au fost i-a rănit şi au plecat toţi.
Acum stau şi mi-aştept şi eu soarta. Nu ştiu cum voi scăpa. Cum ne-o da Dumnezeu! Văd
că până acum m-a ferit. Altceva văd că pe Tudor l-a luat iar. Încolo, cei de acasă sunt
bine.
Dragă Stănico, nu ştiu când va veni timpul să ne mai întâlnim cu toţii la un loc.
Mi s-a urât şi mie de atâta străinătate. Mai ales mereu prin munţi. Încolo sunt bine.
Măselele nu mă mai dor.
Copiii ce mai fac? Marian s-a făcut mare dar fata?
Acum caut şi termen fiindcă nu mai am timp. Te rog să mă erţi că ţi-am scris tot
pe aceeaşi foaie, căci nu am alta şi n-am avut ce face.
La revedere. Al tău frate care te doreşte din suflet.
Titu.
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.
28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.
Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. VII, nr.

4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Ilustrăm acest număr cu câteva imagini din arhiva personală a d-lui

ISSN 2284 – 7766

1. Ion Andreiţă-Oameni care au fost......................................................................../3

Oameni care au fost

Alături de învățători - luminătorii satului - periețenii au avut noroc şi de nişte oameni

DRAGĂ TĂTICULE (1942)

Societăţi cultural-ştiinţifice ale elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina

Infiinţat ca „Gimnaziu Real” în 1884 după ,,dorinţa şi stăruinţa orăşenilor prin

1989, pentru că toate au

Mirajul Afroditei (IV)

Profesorul şi scriitorul slătinean Paul Dogaru a lăsat în manuscris romanul ,,Mirajul

,,Şi eu şi tu suntem supuşi aceluiaşi implacabil călău: timpul”

Colbul străzii se înalţă în rotocoale, dens ca într-un joc fantastic de batiste

Prefecţii judeţului Olt (I)

TĂRTĂȘESCU, TOMA I *1859, februarie14 – mai 27, prefect de Olt.

BĂLEANU, COSTACHE *1859, mai 27 – decembrie 1, prefect de Olt.

RADIANU , BOICEA *1860, decembrie 1 –

VĂLEANU, COSTICĂ *1861, iulie 23 – 1862, aprilie, prefect de Olt.

Fiul slugerului Dumitrache Văleanu. A fost căsătorit cu Maria Niculescu, dintr-o

GÂRLEȘTEANU, VASILE H. *1862, aprilie 30 – august 12, prefect de Olt.

Ministru Secretar de Stat

RIZESCU, COSTACHE. *1862, august 12 – 1863 , august 21, prefect de Olt

La începutul lunii august 1862, Costache Rizescu , demisionează din funcția de

MANU, CONSTANTIN ( COSTACHE ) I *1863, august 21 – 1866, prefect de Olt.

BROȘTEANU, IOAN ZAMFIR *1866 –, prefect

SLĂVESCU, MIHAI *1867, Iulie 17 – 1868, mai 16, prefect de Olt.

TĂRTĂȘESCU, CONSTANTIN *1868, mai 16 – 1869, februarie 4, prefect de Olt

SĂULESCU, ANTON *1869,februarie 4 – 1870, august 10, prefect de Olt.

FĂLCOIANU, GRIGORE., 1)1870, august 10 – 1871, februarie 9, prefect de Olt.

TITULESCU, ION N. *1871, februarie 9 - martie 19, prefect de Olt.

Regimentul 59 Infanterie în Basarabia

Comandor (r.) Nicola Tudor

Unirea Basarabiei cu România

Fenomenul militar în preajma Unirii

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

CARACAL-CAIRO. IMPRESII DE CĂLĂTORIE (II)

Biserica Domnească din Caracal

Biserica cu hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din orașul Caracal,

GOLEŞTII – făuritori de ţară şi de neam (I)

Profesor dr. Jeana PĂTRU

În istoria naţională, ca şi în cea locală, familia fraţilor Goleşti ocupă un loc de

Ileana, fiica născută în

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI DEMETRU IORDANA

Biografia și bibliografia prozatorului și

Ochii şi braţele mamei

ÎNSEMNĂRI DESPRE LECTURILE LUI DEMETRU IORDANA

Literatura epistolară a poetului și prozatorului Demetru Iordana trimisă, timp de

[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr.

Un aspect mai puțin cercetat al bibliografiei poetului Haralamb G. Lecca (n. 28

La foc, pe prispa casei, stau; Natura-ți cere-o sărutare...

Revista „Aripi de cuvânt” (atitudine, spiritualitate, știință, cultură, educație) a

Monumentul eroilor din satul Şerbăneştii de Sus, comuna Şerbăneşti

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor satului

Eroii celui de-al doilea război mondial:

Ioana Mareş (fostă Ioana Lăzărescu, profesor

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

S-ar putea să vă placă și