că te-ntorci de unde-ai pornit,

iar din tine rămâne

Ecaterina Ţarălungă GRUPAJ DE VERSURI doar ţinta în care-ai izbit!

Oceanul
Pasărea
Atât de calm oceanul nesfârşit,
Ieri s-a oprit la fereastră deşi la orizont dispar corăbii.
o pasăre de lumină. Şi-atât de tainic freamătul păstrat
O priveam. Ochii ei rotunzi din duhul lor marinăresc…
într-ai mei străluceau. Mesajul unor omeneşti destine
Mă făcusem de aer curat se pierde pe nisipul fin
în casa de gânduri plină. în timp ce arcurile zilei cresc.
Cu mâini nevăzute prindeam Târziu, sub steaua albei nopţi
din urmă trecutul vreun singuratic mai aude
şi-l tot aruncam chemarea nesfârşirilor trecute
spre trilul clipei, şi-atunci trimite-n valuri, neştiut,
spre geam. vedeta lui rapidă, sfâşiind
mătăsurile apei, până unde
Lest el şi corăbierii s-au recunoscut.

Ceva este ars, Planete

altceva a rămas,
foame adâncă,
între cenuşă şi glas. Există în noi mai multe planete
pe care trăim nevăzuţi.
Întrebare Mereu căutăm în mările lor
adevărul celor necunoscuţi.
Dincolo de propriul meu contur, Ei sunt măştile noastre
tulpină, fir cu fir spulberată. printre care vâslim
E greu? E bine să rămâi înăuntru spre versanţii din nord.
totdeauna? Vreodată? Privim prin ocheane palidul far
Să ştii, să ignori care ne cheamă timid
gustul atâtor răni, constelaţii, rădăcini? departe-n adâncul sistem solar.
Cel ce cunoaşte, există? Bănuim pretutindeni planeta Pământ,
Transformă adevărata sa formă? oceanul pierdut prin galaxii.
O iubim pân-la ultimul gând
Feed-back şi-I vom fi-n lumi dispărute, solíi…

De noi înşine Şi nimeni…

mereu vinovaţi
ne rostogolim Nepedepsiţi vom arde peste vreme
într-o pândă continuă, aceste bariere ce închid
victimele celor vânaţi. în noi ciudatele cascade
cu pulbere din marele fluid
Via reggia al lumii pământene.
Nedomoliţi vom prăbuşi prin ere
Lumile-s doar clipe dintr-o viaţă fiinţa propriei speranţe
şi le privim străfulgeraţi, că vrerea noastră nu va piere
alunecând într-una… şi că-n urmaşi se vor alege
Iar vieţile sunt lumi care ne-nvaţă căinţa, binele, frumosul.
cum tăinuit să le păstrăm Şi nimeni nu va şti atunci
pe totdeauna… cum azi povara cea mai grea
ne-a arcuit vertebră cu vertebră,
Alegere cum ochiul nostru cel abrupt
a agăţat de piatra dură
Câţi oare ştiu făptura fiecărui pas
ce rotund poate fi dinspre durere spre măsură.
pământul alegerii?
Şi ce încălţări, Doamne, Imperialul
se pot rupe
ca să-l străbaţi! Un vifor al muzicii
Şi câte săgeţi trimite speranţa Sfâşiase drumul în două.
din ochiul tău arcuit! Trombe de aer m-au aruncat,
Târziu abia vezi minusculă jucărie de ceaţă,
spre bolta cu rouă.
De-atunci o tot sparg
în cristale mărunte
sorb forma deplină a gândului,
de-atunci tot invoc drumul imens
de dinaintea cuvântului.

Limita

N-am văzut-o,
dar o ştiam acolo,
nedreaptă şi gravă.
Tentacule iubitoare
trimitea
spre trupul meu de lavă.
N-am auzit-o,
dar îi simţeam
Arsura finală.
Şi n-am atins-o,
să strig, copleşită:
“Eşti tu, mă ucizi,
mă evită!”