Senina Noapte

Lora Rucan
Senină noapte
Chișinău ◆ 2020
Pentru eventuale impresii și sugestii Ştiu că undeva...
din partea cititorilor, autoarea lasă
acest e-mail: lora.poeta@yahoo.com
Ştiu că undeva sus există o insulă pierdută printre stele, unde se
comunică în limba nobleţei sufleteşti şi unde domină o mare nos-
talgie spirituală pentru tot ce este valoare în termenii universali.
O insulă menită să-i adăpostească pe cei buni care, din adân-
cul inimii, au încercat pe parcursul vieţii să-i apere pe cei slabi
şi neapăraţi, care n-au fost indiferenţi în faţa nedreptăţii, care, în
tăcere şi fără ură, au combătut pentru idealuri, fără a se crede de-
osebiţi sau sfinţi.
O insulă unde un Poet se simte bine, căci beneficiază de un spaţiu
unde n-au acces cei răi, mişei şi mediocri, lingăii de pe glob, gra-
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
fomanii, trădătorii, carieriştii şi ticăloşii.
Rucan, Lora
Senină noapte,/... .. . . . .. Chișinău, 2020, 330 p.
Parcă aievea îl văd pe Gheorghe Vodă, continuând a-şi trăi viaţa sa
CCCKCK cu aceeaşi senină blândeţe şi viscolită, iertătoare pace pe această
ckCKKC
4 Lora Rucan Senină noapte 5
binecuvântată insulă, îl văd parcă aievea cu prezenţa-i neschim- să prețuim poetul

bată de un creator cufundat în sine unde e multă lumină, dar şi 
mult amar pentru câte se întâmplă în lume, dar şi în micul cosmos
existenţial, unde-şi depăna odată zilele fără şir bunul nostru Poet.
Unul Domnul ştie cât îi sunt recunoscătoare lui Gheorghe Vodă. Să preţuim poetul,
El m-a ascultat, m-a susţinut, m-a îmbărbătat, m-a avut de Poetă. cel blând şi fără nume,
Cât de mult sper să ne întâlnim, când va veni Timpul, pe aceeași ce în minuni mai crede
insulă, la care nu se ajunge nici în zbor, nici cu înotul, nici cu şi-n tot ce-i bun pe lume.
puşca, cucerind-o ca pe o cetate. I-am dedicat lui Gheorghe Vodă
versuri izvorâte din mare respect şi considerație: Să preţuim poetul
ce scrie-n febră versul —
pe-acel copil de care
mai râde Universul.
El nu-şi arată tânga, De-i va ajunge pâine

fugind de graiul spumei. şi apă ca de gheaţă.
De secole poetul Nesomnul îi tot curmă
e un oftat al lumii. subţire fir de aţă.
E o topită taină, Chiar dacă varsă lacrimi,

o neştiută şoaptă — el nu durerea-şi stinge
de unde el să ştie şi nici văpaia lunii —
ce soartă îl aşteaptă! de bucurie plânge.
Ce zi va fi aceea, Dar cine-n astă lume,

de va avea-o toată, frumoasă şi măreaţă,
de va avea lumină ca dânsul, ca poetul,
în mintea-nceţoşată. se bucură de viaţă.
Bătrân copil — poetul, Şi-abia atunci poetul,

sub stelele deşarte, cu aripi zdrenţuite,
nu are vârstă poate vrea să-i citim pe lacrimi
cum n-are nici nemoarte. cuvinte nerostite.
Poetul nu e veşnic —
în noaptea cea ca marea
nasc versuri, arde gândul
şi scade lumânarea.
Iar când soseşte clipa

din marele departe,
perdea de fum şi stele
se trage la o parte.
.......................
în lumea mea

ÎN LUMEA MEA
Ruslan Roșca. „Ceruri sentimentale”

Senină noapte 15
cartea vieţii

În stins ecou, de veșnic grai,

de spulber mut de stele,
pe-un raft de lemn din tristul rai
stă cartea vieții mele.
De viu neant, de fumuriu

trecut ce-i dus departe...
Ah, Doamne, eu nu vreau să știu
nimic din astă carte.
Să nu-mi citiți din ea un rând, Adun singurătăți de lup

nimic despre-a mea soartă. în sângele-mi albastru,
Pe-aripi de-abis eu zbor în gând în mine sfinții toți erup
ori îngerii mă poartă. c-un suflet de sihastru.
Și fac păcate fără-a vrea, De ochii lumii nu știu eu

de ele am un munte, să fiu cum nu mi-e firea,
ori poate nu e chiar așa și-aş vrea ca bunul Dumnezeu
și sunt cu stea în frunte. să-mi ia, tăcut, iubirea.
mi-e frig

Mi-e frig și simt că-ntruna doare Cândva odată, se prea poate,

nestins și-amar al toamnei cult. vor fi mai trainice zidiri,
Ce arde-n tristă depărtare? dar astăzi șoaptele visate
Ce clopote-au muțit demult? s-au risipit în amintiri.
E galben mut în viscolire, Dar astăzi tot ce nu e doare

al vieţii noastre plânsul rod — și-un galben viscol eu ascult,
iubirea ca o amăgire cu-arsuri din tristă depărtare,
urmează tainicul exod. cu clopote ce tac demult.
de ce?

Tu oare simți, tu oare știi În veacuri clipele se strâng

că viața trece pe alături? și luna-și varsă tânga-n toate.
Cad frunze, veștede făclii, Dar tu de ce mă lași să sting
se mai topesc târzii omături. văpaia viselor ciudate?
Ne țintuiesc priviri de lup,

e-o junglă lumea și-i pe moarte,
și strigăte din noi se rup,
și cerul este prea departe.
două stele

Nimic nu aș putea schimba, Al Providenței tainic mers

chiar de-aș săpa cu lacrimi lacuri, e fum și tristă fulgerare.
căci tot mereu ne vom afla E-un haos crud în Univers
în alte bărci, în alte veacuri. ori poate numai ni se pare.
Eu nu sunt îngerul ceresc, Privind la boltă, eu tânjesc,

dar nu arunc destinu-n valuri — și Sus și Jos sunt patimi grele —
prăpăstiile trist negresc, plutim prin cosmosul lumesc
rupându-se în două maluri. rătăcitoare, două stele.
se zbate valul

Se zbate valul, plânge-un dor Și arde-n noi adânc, smerit

și anii curg în spume. o tristă pocăință
De ce e totul trecător că-i dat să pierdem ce-am găsit
la margine de lume? cu-atâta ușurință.
De ce la lacrimi am ajuns Dar Tu ce verși în Univers

privind o stea de gheață atâtea lumi deșarte,
și nu mai știm nici un răspuns zidește în al meu ales
la câte curg prin față? iubirea fără moarte.
magie

Pe zări tuna și fulgera, Și-atâția plopi fără de soț

venea furtuna. în pragul iernii,
Privea țiganca-n palma mea, păgâni și sfinți și monștrii toți,
tăcea întruna. nebuni și genii.
Privea țiganca-n palma mea Privea țiganca-n palma mea

ca-n cartea vieții — ca-n oceane,
romanii respirau prin ea ca-n jungle de albastră nea
și daco-geții. și de liane.
când visez

Privea ca-n hău de negru dor Când visez în jilțul micii odăi,
și de uitare, unde clipele curg ca anii,
ca-n oarbe oaze de amor eu aud nostalgii plutind pe văi
ce moarte n-are. și corăbii cu ancore stranii.
Pe zări tuna și fulgera, Și pe albe foi ce zboară pe zări,

mi-era totuna. unde anii curg ca milenii,
Privea țiganca-n palma mea, prin iluzii de ierni și de primăveri
tăcea întruna. trist răsună pașii de genii.
mit uitat

Când pe mii de bolți aștrii ard din greu Ce vreau nu știu,

și milenii sunt clipe fugare, ce cuget poate
eu mă apăr cu-aripa lui Dumnezeu va scrie îngerul stingher
de exiluri fără hotare. cu-aripile însângerate
de-amurgul pâlpâind pe cer.
Ce cred deplâng,
ce simt vreodată
se va citi-n contur subit,
cel răstignit de grea săgeată
cu fulgere din infinit.
Ce plâng eu tac, ce sper, ca-n vise, nu ştiu

se va-ntâmpla în freamăt lung 
de secole în scoici închise
în lumi unde nicicând n-ajung.
Ce cosmos, ce stele, ce lună,
Nu mă cunosc, o știu prea bine, ce timpuri, ce taine, ce hău...
de parc-aș fi un mit uitat, În fum de uitare și ceară
repovestit de nu știu cine pământul se-nvârte mereu.
prea zăpăcit și prea distrat.
Ce lume c-un râu de iluzii,
Dar când iubesc fără hotare ce nopți cu ecou tulburat.
în zbor de pânze purpurii, Ah, tot ce trăiesc și ce sufăr
ce naște-n mine — stins tresare cu mine demult s-a-ntâmplat.
pe-oglinzi de triste veșnicii.
Pe-acolo m-a prins nostalgia, Și mult am deplâns omenirea

pe-aici ca un nor am trecut. ce pierde din tot ce-i străbun —
Sub luna aceasta absurdă aceleași greşeli mă așteaptă,
ceva necuprins m-a durut. aceleași păcate adun.
Pe-acolo am stins o uitare Și nu știu de-ar vrea ca să schimbe

și-aripile încă îmi ard. ceva cu un dram Dumnezeu —
Pe-aici m-a cuprins o văpaie ce cosmos, ce stele, ce lună,
de dor într-un galben hazard. ce timpuri, ce taine, ce hău...
Prin rai am pierdut al meu înger,

în nimeni cu pietre n-am dat.
De gard am legat eu amarul,
catargul în vânt mi-a zburat.
opreşte omul care pleacă


Oprește omul care pleacă, Cu-ncetul frigul îl doboară,

să plece-n noapte nu-l lăsa. îl seceră tăcerea grea.
N-auzi? El plânge fără lacrimi. Nu îl lăsa să se-ncovoaie,
Nu vezi? Îi strigă inima. să plece-acuma nu-l lăsa.
Opreşte omul care pleacă Ne luminează-un singur soare,

în raza soarelui apus. pe-un glob ne naştem și trăim.
Rămâne-un suflet ce tânjește, Oprește omul care pleacă,
rămâne un cuvânt nespus. nu simți impulsul cel sublim
tot plouă

Să-l încălzești la focul vetrei, Tot plouă la capătul lumii,

să-i pui pe umăr mâna ta! ce ploaie adâncă se-așterne,
N-auzi? El plânge fără lacrimi. că-alungă tristețea de-acolo
Nu simți? Îi strigă inima. în unde amare, eterne.
Suflarea lui înfierbântată Și-alungă speranța de-acolo,

e-o parte din suflarea ta. în două cu-amurguri solare,
Iubește omul de alături, ce poartă tăcut cicatricea
să plece-n noapte nu-l lăsa. de stele mereu căzătoare.
Și-alungă lumina de-acolo, Și spală-mă, ploaie, de-oftaturi

răzbită ciudat prin suspine. de câte pe lume să-existe.
Prin dulci rătăciri violete Cu tot cu iubirea-mi în flăcări
pornește, o, ploaie, spre mine. mă spală de gânduri prea triste.
Pe-aici n-a plouat de milenii O, rău nicidecum n-o să-mi pară,

cu picuri albastre, sfințite. eu vreau ca să-mi iei amintirea,
Au fost ploi de noapte abruptă, să-mi lași o uitare cât marea
au fost ploi de foc, otrăvite. și-o liniște cât nesfârșirea.
Noianul de galbene frunze Eu simt că-s cumplit obosită,

prin mine încet își ia zborul. vreau ploaia să treacă prin mine,
O, spală-mă, ploaie, de patimi dar viața ascultă de Taină
și-mi ia și fiorul și dorul. și totul pe vechi va rămâne.
câine vagabond

Și sufletu-mi veșnic ofta-va Ce ochi deștepți ai, câine vagabond,

la pieptul naturii sau mumei: tu, frate-al meu de viață trecătoare…
„O, Doamne, cum plouă, cum plouă, Hai, vino mai aproape de te chem,
cum plouă la capătul lumii...” că nu mai ești nici tu sperietoare.
Ne-ncrezător din coadă-abia de dai,

mereu flămând de vremuri mult mai bune.
Privești la mine ca la Dumnezeu
și-aștepți să se întâmple o minune.
Eu nu sunt făcătorul de minuni, Dar poate toate baltă le lăsăm,

dar vreau să-mpart frățește-un colț de pâine, pornind pe margini de lumini străine.
ca s-o mâncăm sub cerul înstelat, Vei alerga-nainte fericit,
căci am și eu un suflet ca și tine. iar eu te voi chema mereu spre mine.
Mă lăfăiesc în bine-ai fi crezând, Și vom cădea răpuși de cald amurg,

privind la mine ca la zeitate. departe de-amăgeală și minciună,
De aș dori, cât ai clipi din ochi, și ghemuiți sub nesfârșite bolţi,
eu umplu lumea de singurătate. vom adormi cu ochii drept în lună.
Dar mă rețin și-adesea râd cât pot, Demult nu am visat așa frumos,
ca inima să nu se amărască. de parcă-aș presura pe rană sare.
Mă-ntreb și eu, o, câine vagabond, Ce ochi deștepţi ai, câine vagabond,
ce știi de viața noastră omenească? tu, frate-al meu de viață trecătoare.
suflarea nopţii Arome dulci le mână vântul

 și sună codru-n depărtare.
Prin pâcla tremurată-a ceții
aleargă umbre-nșelătoare.
Suflarea nopții, discul lunii,
un nor de fum, un câmp cu flori... Ce ne-nțeleasă fericire
Și noi suntem atât de veșnici subit suflarea ne-a curmat.
și tot atât de muritori. Așa puțin trăim pe lume
și-atât de mult ne este dat.
Un verde fraged curge-n pâlcuri,
zvâcneşte greu bătrânul măr. O zi urmează după alta
De-un roșu tulbure e steaua trecând în aburi suitori,
ce încă fumegă pe cer. și noi suntem atât de veşnici
și tot atât de muritori.
vivaldi Senzația-i de-o clipă doar,

 căci efemeră e simțirea
atâta timp cât nu aud
cum bate-n geam nemărginirea.
Nu pot să spun ce-i efemer
de vreme ce nimic nu-i veşnic — Se sparge geamul ca un vis
eu pe Vivaldi îl ascult de pâlpâire fumurie
și arde lumânarea-n sfeșnic și stelele în poală-mi cad,
trimise mut de veşnicie.
Atât de cald și împăcat
și nu știu cum pierdut în noapte, Și mi se-ncurcă totu-n cap
că-mi pare, pâlpâirea ei de-atâta tristă viscolire,
de restul lumii mă desparte. și rătăcește-n Univers
Vivaldi, intuind iubire.
te chem...

Ca o scoică-n mări de vis, O să-ți spun de viața mea

am iluzii scufundate, și doar ție mă voi plânge,
la o ceaşcă de cafea spre a-mi stinge cât de cât
eu te chem, singurătate. valul amărui din sânge.
Vino, nu mai zăbovi, Ce să fac cu lira mea,

că totuna-mi stai în cale, de erupe fără veste,
instalează-te comod cu un bucium surd în piept,
în cel jilţ cam vechi, dar moale. când pe suflet trist îmi este!
dar este

Chiar și-acum când te invit Dar este-o inerție-n tot,

să sorbim cafea amară, dar este-o îndoială-n toate,
ea-i — îngândurat amurg, și omul răvășit cumplit
fumegând din călimară. cu capul de pereți se bate.
Valuri violete curg Cu mâna-ntinsă dă de vid

din romanța cea uitată, și strigă-amarnic, fără glas,
și cu ochii arși de dor cum din aripi de altădată
îmi iau pana tremurată. doar cioturi negre i-au rămas.
soledad

El se întreabă ce o fi, Soledad, fetiță tristă,

de-i plin de-o tainică durere — cu privirea-amară,
ce chin e să nu poți trăi vântul serii te îndoaie
așa cum sufletul ți-o cere. ca pe-o trestioară.
Ore-n șir stai nemișcată

de-ți aștepți norocul,
și-apoi rătăcești din goană
păru-ți greu ca focul.
Zbori, de parc-ai fi visare, Soledad, fetiță tristă

de vuiește valea, cu mânuța rece,
în rochița cea subțire toate nu-s decât părere
galbenă ca jalea. și încet s-or trece.
Dar de unde îți luaseși Trece-vor sărate zile,

numele de tângă? trece-or toate cele —
Iei chitara cea de ceară numele-ți, cea mare taină,
și o faci să plângă. va doini sub stele.
Marea dorului se varsă,

trupul ți-l învinge.
Cum de îți încape oare
oful lung în sânge!
firicel de apă

Cubolta, Botna, Ceaga mea, Eu vin pe malul răzmuiat

mâlosul Bâc, grăbind la vale — de sare multă, necurmată,
tu, firicel de apă trist, și albul plâns mă doare rău
de unde ai atâta sare? și mi-e privirea prea sărată.
Aș presupune că albești Cubolta, Botna, Ceaga mea,

până te arde înserarea, mâlosul Bâc grăbind la vale —
cum ploile tot cad pe glob, de sănătatea ta mă rog,
spălând în râuri toată jalea. tu, apă-n două cu cristale.
e-o taină

Cum trece viața mă întrebi — Cum trece viața mă întrebi —

nu întreba. privește-n jur,
E-o taină ce-o păstrăm în noi, de păcură azi vom orbi,
a mea și-a ta. mâine — de-azur.
Și-a cerului ce e pierdut Apoi veni-va focul mut,

prin galaxii, va arde-n piept.
și a cărărilor lumești Apoi melancolia grea,
pustii-pustii. eu o aștept.
dar eu aleg

Cum trece viața nici nu știu, Ce pașnic și neîmblânzit

nu pot să știu. e sufletul din mine —
Ca în abis pe gânduri cad Tu, Doamne, mi l-ai dăruit,
într-un târziu. căci îmi dorești doar bine.
Și lin vâslesc prin galben timp, Ca lin să zbor și mut să-ți cer
ca printr-un cânt. ba mierea, ba otrava,
Eu nu vorbesc, nu spun nimic — că-i vechi ca stelele din cer
foșneşte-un vânt. și-i fraged ca otava.
Tu vrei ca eu măcar în gând Cu ei mai bună eu mă simt,

să uit de negre spume, visând eternitatea,
mă-nveți că pot trăi iertând ei nu trădează și nu mint
și pot iubi o lume. și nu urăsc dreptatea.
Dar eu aleg desiș păgân Dar tu zâmbești știind că eu,

ce fulgeră și tună — topind zăpezi din fire,
cu haitele de lupi rămân, spre tine, Doamne, vin mereu,
urlând cu ei la lună. în alba mea neștire.
mi-e dor de lacrimi


Mi-e dor de lacrimi. Că lacrimi n-am și plâng atât de rar

Plâng atât de rar n-ar trebui deloc să-mi pară rău —
că n-am cu ce spăla o rană eu, ne plânge, ca un miel, nu în zadar
de parcă i le-aș da, prin gest amar, doar Dumnezeu.
lui Dumnezeu.
Ca soarele, îmi ard grădina mea,

prin ea curg râuri de jăratic greu —
și totuși rodu-i este dragostea
sau Dumnezeu.
povara lanţurilor

Când întunericul mă sapă Și simt cum în adâncul nopții

și-i rece și mi-e greu, aprind tresaltă abătut și stins
lampa de masă — sora lunii, povara lanțurilor mele —
în noapte-adâncă luminând. a vieții sete de ne-nvins.
Mă ghemuiesc în jilțul galben, Și caut sens în ce se-ntâmplă,

privind cum cad din cer tăciuni, uitând de cerul tremurat,
și cerc din suflet să mai scutur tot răsfoind volume grele
neliniștea acestei lumi. uimit şi trist ca-n vis ciudat.
suntem blajini

Mocnește lampa mea de masă, Suntem blajini distrați sentimentali

mai cad tăciuni în trupul meu, și plini de-alean
dar simt doar foșnetul de pagini, și arși de vechi păcate.
vuind ca valul mării, greu. Suntem și vulnerabili și-arțăgoși
și facem bine până peste poate.
Oceane înstelate trece
corabia cu soarta mea, Greșim mânați de grabă și apoi
și-mi vine să șoptesc: „O, noapte, avem păreri de rău, usturătoare.
dar unde-i biruința ta?...” Suntem și blânzi și gravi și noduroși
și iertători și-ai dracului, se pare.
Și mai suntem romantici mult duioși, Și ne-alarmăm subit că zboară anii,

citim în ochii dragi ca într-o carte, și ne-amărâm de firele cărunte,
și-ntindem mâna către cei iubiți și mai tăcem și mai uităm de toate,
și ne sfiim a merge mai departe. și ne visăm mereu cu stea în frunte.
Și mai suntem prea mari în mărunțișuri, Mai rătăcim prin amintiri fugare,
și mai suntem certaţi cu mintea clară, altare înălțăm din rare clipe,
și nedormiți uimiți contradictorii și mângâiem tăcut copiii noștri,
și mistuiți de dor din cale-afară. și-avem nu mâini,
ci zburătoare-aripe.
Și ne ferim de laude și lauri,
și ne-mpăcăm cu patimile grele, Se mai întâmplă ne-nțeleși suntem
și ascultăm romanțele străvechi și dureros ne e, dar n-are-a face.
c-un puls nebun, Suntem creduli pân’ la refuz și-apoi
cu ochii plânși — în stele. cădem din nori de-a dreptul în băltoace.
Ne mai umflăm de vanitate-n pene, lună plină

ne mai aflăm, uitați, după culise. 
Când toată lumea pare-a fi a noastră
greu ne izbim de ușile închise.
Pe vreme de hău, pe o vale alpină,
Și mai zburăm între pământ și cer, când dulce stihie stă-n altă stihie,
neprihăniți ca cei aflați în fașă. se nalță pe cer din a ei sihăstrie
De e nevoie de ajutorare, o lună plină.
dăm de pe noi și ultimă cămașă.
Și zeii bătrâni cu toiagul în mână
Ce-n firea noastră va precumpăni? tresar risipiţi pe-asfințituri de soare
Cât în cântar vor trage-aceste toate? și beau cu blândețe sfioasă licoare
Suntem și gravi și blânzi și categorici de lună plină.
și arși de dor și arși de vechi păcate.
iată-mă, Doamne

Păstorii cu turme se-adună la stână, Am rătăcit pe tărâmuri de nea,

când galbenul clopot se-aude cum plânge, spre glasu-ți șoptit, chemător
și tânga de viață le curge prin sânge și mă surprind că-s în fața ta,
pe lună plină. Doamne, mare judecător.
Ce cosmică pace erupe-n lumină, Judeci fără a spune-un cuvânt

cât vifor nocturn cerne-n bezne stelare deșertul uman plin de dune,
și-n toate respiră Păstorul cel mare cugeți, topit de soarele blând
de lună plină. ce se înalță și-apune.
Iată-mă, Doamne, în fața ta Și am luptat cu cei răi și mișei

și mă destăinui grăbit vânzându-mi ultimă salbă,
că mulți intruși au umplut viața mea, și am ales sacre liniști de zei,
dar cei așteptați n-au venit. aplecată peste foaie albă.
Că inima mea s-a zbătut din greu, Iartă-mă, Doamne, că nu făptuiesc

prinsă în lanțuri de dor, destulă dreptate și bine,
iar sufletul meu l-am simțit mereu iată-mă, Doamne, ce mult mai iubesc
liber și zburător. viața ce curge prin mine.
Că-am admirat, scuturată de plâns, Iartă-mă, Doamne, e ruga mea

cerul cu stele mii pentru-ale mele păcate.
și-am întărit duhul meu neînvins Iată-mă, Doamne, în fața ta
prin tainice sihăstrii. întru eternitate.
dincolo de orizont

Nu știu pe care abisuri exist Dincolo de orizont

când aud coruri divine — la doi pași de un codru des,
cântă îngerii dulce și trist cu biciul de foc mânat
cele scrise de mine. zboară un cal pe șes.
Când răcorile serii îl frig,

călărețul sare din șa,
urmărind cu privirea-i blândă
noaptea ce curând va cădea.
ajung la mal

În palme-și îngroapă capul,

știind că undeva, uitată, Ajung la mal — ce forță, ce puteri!
o flacără pâlpâie-ncet În jur se lasă palide tăceri
cu o chemare ciudată. în două cu licoarea grea a lunii.
Tu, dragul meu, mă mai aștepți la mal,
Și că undeva departe privind distrat la visătorul val,
cineva are ochii aprinși... trecându-ți mâna peste sarea spumei.
Norii ba vin, ba se duc,
enigmatici ca niște sfincși. Așteaptă-mă, îți zic cu tainic glas,
până la mal nu am decât un pas
și luna-i mare, clară, orbitoare.
Spre tine tot vâslesc încet-încet,
mă duce valul vremii îndărăt —
spre ce-am lăsat, spre ce-am uitat, se pare.
sub galbeni aştri


Ajung la mal și trupu-mi se-nfioară Când rătăceam pe străzi înguste,

și în simțiri e-o nouă primăvară sub galbeni aștri ce zvâcneau,
ce îmi răstoarnă cerul vechi al vieţii. țâșneau havuzurile-albastre
De-s răvășită vreau să nu te miri, și trandafirii pâlpâiau.
în aer e-un miros de trandafiri —
de val e dusă floarea tinereții. Și ne călca pe urme luna,
băteau din albe aripi pomii
și ticăitul de ceasornic
cu vis își încărca atomii.
Cu aștri tot ploua de sus, s-a dus şi dorul

în palme le-adunam tăciunii. 
Pe galben drum curgea uitarea,
pe roșu — insomnia lunii.
S-a dus și dorul, mare anonim,
Și umbrele târzii roiau, ne încălzim la focul depărtării.
mai fumega în noapte sarea. De la pământ la cer, sub semnul serii,
Noi ne gândeam la nemurire păienjeniș de lacrimi sună lin.
și nu știam ce e uitarea.
S-a dus și dorul, am rămas în doi,
Iar peste sufletele noastre se scutură de pe pleoape sarea
ce în neștire se-mpleteau, și vântul cearcă-a stinge lumânarea
țâșneau havuzurile-albastre ce-i pe sfârșite, pâlpâind în noi.
și trandafirii pâlpâiau.
mă tem, fetiţa mea


S-a dus și dorul, clipele târzii Mă tem, fetița mea, de moarte

ne bat la tâmplă greu ca o povară — și-n râsul tău eu mă ascund,
amețitor doar steaua mea barbară și mă mai lasă, mă mai iartă
se prăbușește-n alte galaxii. prăpastia cea fără fund.
Căci încă floarea înflorește

și nu e noapte nicăieri,
căci lăcrimează ochiul vieții
de bucurii și de dureri.
veni din greu


Mă tem, fetița mea, de moarte Veni din greu un val abrupt,

și mâinile spre tine-ntind, ca lungă disperare.
să mă conving că ești aproape, Catargul viselor s-a rupt
să te dezmierd, să te cuprind — și este dus în mare.
Cât încă floarea înflorește Și mi-e gândirea ca de lut,

și nu e noapte nicăieri, și-n ochii mei e ceață.
cât lăcrimează ochiul vieții Catargul viselor demult
de bucurii și de dureri. e tras la fund de viaţă.
doar uitarea

Și sus e cerul înstelat, E-un somn, o vrajă, un hazard,

iar jos — pământu-n floare, căci mor pe limbă și cuvinte,
și clopotele-n tihnă bat și podurile sorții ard,
și nu știu ce mă doare. și totul mi se-ncurcă-n minte.
E-un strigăt, un amurg, un fum

și lacrimile vor să sece —
pentru privirile de fum
e-un veac de doliu cel ce trece.
tu poţi

Și cerul este-atât de mic, Cuvintele îngheață

și-ncape într-un geamăt marea. pe mută gura mea —
Ce pot să fac? Nu știu nimic! tu poți fără de mine
Tronează-n lume doar uitarea. trăi și respira…
Și-a plânge-n bezna nopții

în gândul tău închis,
și a visa în taină
cu ochii în abis.
o boarede mister

Tu poți fără de mine Nu știu de am iubit involuntar

păși prin tristul veac, frumoasa viață, dulce ca un crin,
și pentru-această rană cu zilele ce-ntruna se tot duc,
eu nu am nici un leac. cu nopțile ce-ntruna vin și vin.
Nu știu de am gândit fără să vreau

la tine, steaua mea de-albastru foc,
de te confund în haosul ceresc
doar cu speranța cea cu mult noroc.
un vals la lumânări

Nu știu de am visat ori am trăit Vreau să dansăm, iubite, un vals la lumânări,

divine clipe fără de amurg să-aprindem pretutindeni luminile de seară,
din secol mut de patimi viscolit. să-aprindem bolta-n flăcări cu un oftat de dor,
să-aprindem luna plină de tremurată ceară.
Șuvoaie de-abanos prin mine curg...
O, timpule, sub clopot greu de cer Vreau să dansăm, iubite, un vals la lumânări,
în fața ta sunt boare de mister. să-nchidem vântul galben în colivii albastre,
să-nchidem geamul nopții cu lacătul de vis,
să-nchidem tinerețea în inimile noastre.
eu plec

În zbor nocturn cunoaștem melancolii târzii, Eu plec și visul meu se curmă,

dar muzica ce-asfinte ne face pașii grei — și ochii grei nu mi-i ridic,
să ne-ncleștăm de aer, de parcă-am fi liane și vreau să uit ce las în urmă,
și să dansăm, iubite, un vals la lumânări. și înainte n-am nimic.
Iar rugăciunea mea amară

erupe dintr-un lung suspin,
că-aștept cumva să nu mă doară
acest prea încurcat destin.
Eu plec și bine îmi dau seama, ce suflet…

chiar de mă iau cu amăgiri, 
că sufletul din mine-i vama
acestei triste despărţiri.
Eu zbor prin vid și infinit,
Și dulce cosmos fără preget prin lumi cu vagi confuzii,
mă uită, pare, pic cu pic. pe scări, portaluri de granit,
Nu pot să mișc măcar din deget, prin mări de deziluzii.
nu pot să schimb acum nimic.
Sunt oare-o pană, fir de lut,
Eu plec și nu mă simt prea bine, un sfânt uitat de sine?
în juru-mi ridicând cetăți — Ce genii plâng în mine mut,
și-aștept să mă întorci la tine, ce magi respiră-n mine?
și-aștept, iubite, să mă ierți.
Am tot respins ce mi s-a dat, Dar azi de inimă mă țin,

n-am vrut nimic, se pare — căci ea prea mult regretă —
ce suflet veșnic, neuitat eu văd c-am obosit puțin
de Dumnezeu cel Mare! de mine, de poetă.
Ce suflet care s-a topit Și văd cum pe bătrân pământ

de frumuseți divine, cad stele neuitate,
și-adesea poate a dorit și cum mai ard pe căi de-argint
o soartă ca de câine. iluzii spulberate.
întoarce-mi sufletul, iubite Trimite vremea să mă sape

 și nu gândi că-mi este greu —
corabie în văi de ape
rămasă fără pânze-s eu.
Întoarce-mi sufletul, iubite,
aceasta e-n puterea ta, În aripi nu mai am o pană
și-oprește zilele grăbite și nici fiorul necurmat.
în care te-aș putea visa. Voi presura pământ pe rană,
spunând că-așa îmi este dat.
Și nu cerca să-mi iei arsura,
și uită ce s-a întâmplat. Tot ce-i al meu cumplit mă doare,
Voi amărî cu fierea gura că-i împietrit sub steaua ta.
și o să spun că-așa mi-e dat. Ce fructe veștede, amare
a tot rodit iubirea mea.
pe valea plângerii

Și ce târziu uitarea-mi vine, În noaptea cu argintul stins

spunând că nu mai ești al meu. și arse lumânări de ceară,
Încet-încet mă rup de tine, din ceruri pe pământul plâns
dar încotro n-o știu nici eu. un suflet întristat coboară.
Știu că prin secole-amurgite Ca un prea palid meteor,

întruna eu te voi ruga: ajuns în grea captivitate,
„Întoarce-mi sufletul, iubite, pe strune tainice de dor
aceasta e-n puterea ta...” el geme: „Ce străinătate!”
Eu îl aud cu-oftat cu tot Dar poate noi la fel am plâns,

și îl întreb: „Dar ce-i cu tine?” când am venit pe rând încoace,
Şi el îmi spune: „Nu mai pot! în noaptea cu argintul stins,
Nimic, nimic aici nu-i bine...” pe-acest pământ, uitat de pace.
Înfrânt de jale și rebel, Și poate-am implorat pe zei

de consolări nu vrea să-audă, să nu ne ia această plată —
de parcă-ar fi al jertfei miel, de-a fi și noi ai jertfei miei,
cuprins de-o disperare crudă. pe valea plângerii, odată.
Din care cosmos, care drum Și poate-așa va fi în veci —

el vine, rătăcit de-aripă, câte un suflet cu-ntristare
atât de amărât acum, va coborî, în lacrimi reci,
cel abătut aici pe-o clipă? în hăuri de lumini stelare.
îmi pare rău Îmi pare rău de cuiburile goale,

 de iarba ruginită pe-undeva.
Îmi pare rău de ziua care trece,
de n-am lăsat ceva frumos în ea.
Îmi pare rău că nu mai sună codrul,
îmi pare rău că toamna a trecut, Îmi pare rău că vechi prieteni pleacă,
îmi pare rău — se duce viața noastră îmi pare rău că-n multe am greșit.
și n-o putem lua de la-nceput. Îmi pare rău că-n lacrimi ești, iubire,
de parc-ai fi copil obijduit.
Îmi pare rău că am visat în taină,
că n-am iubit de-ajuns, că n-am iubit. E tot mai plin, mai falnic râul vieții
Îmi pare rău că plouă des cu stele ce poartă apa-n albia-i de lut.
ce ard în urma lor un infinit. Îmi pare rău — se duce viața noastră
și n-o putem lua de la-nceput.
departe eşti Aud și zbaterea aripei

 și-al beznei zvâcnetul feeric —
un râu de viață și-ntuneric
încape-n rotunjimea clipei.
Și cântă-n noapte nu știu cine,
iar tu departe ești, departe. Mă-ndrept spre nucul ros de cari,
Nu te grăbi să pleci în noapte, ceva mă nalță și mă-apasă —
grăbește-te să-ajungi la mine. plăcere-aproape dureroasă
o am sub arbori seculari.
Mă arde-această așteptare,
ce cânt sublim din ceruri vine. Și curge timpul în neștire,
Ceva se-ntâmplă-acum cu mine iar tu departe ești, departe.
în clipa asta orbitoare. Cel care cântă-acum în noapte
e-nfiorat de nemurire.
printre tăceri

Se rupe steaua în abis,
sunând pe căi îndepărtate,
și apa lunii greu se zbate Azi am uitat că-am mai trecut pe-aci,
în cornu-i galben ca un vis. printre tăceri de-un roșu-atât de pal.
În galben ritm de vals provincial
Ce cânt sublim din ceruri vine, eu tremurul din ochi nu-l pot opri.
iar tu departe ești, departe.
Nu te grăbi să pleci în noapte, Azi am uitat că am mai râs încet
grăbește-te să-ajungi la mine. la glasul tău ce îmi părea aproape.
Ecoul rătăcește dus de ape
Făcând să ardă-adânc ceva în piept.
Că-am mai strigat la cer azi am uitat, nocturnă

cum am uitat că-am mai dorit iriși. 
Pe cine caut cu-ochii triști închiși,
rotind inelul vechi de tot distrat?
Nu zi nimic, nu mă-ntreba,
Azi am uitat că-am mai citit prin foi dar scoate-obloanele lăsate.
ceva de toamnă greu, indefinit — Ce galben astăzi luna bate,
hipnotizant și-atât de infinit ce frig mi-e azi în casa ta.
e cultul stării sufletești din noi.
Și noaptea curge în văpăi,
Plutește-adio pe-aripi de fior, nelămurită și divină —
în galben ritm de vals provincial. de păcură și de lumină,
Trecând printre tăceri de-un roșu pal, în lacrimi joacă ochii mei.
Să-ți spun acuma, toamnă, că mi-e dor?...
mi-e inima…

C-un geamăt lung, înfiorat Mi-e inima ca pasărea în laț,

te cearcă-un mare dor de ducă dă-i drumul, vânătorule hain.
și-o să rămân cu o nălucă Cum să te lauzi cu așa vânat —
în toiul nopții, necurmat. c-un dor străin!
Mult vei fugi ca de-un măcel, M-ai hăituit destul de m-ai robit
simțind cum dragostea te-apasă, la fund de mări prin care pătimesc,
ca pasărea ce cuibu-și lasă dar vânătoarea-ți fuse în zadar —
și-n țipăt vine iar la el. nu te iubesc!
tânără apa asta a fost


Distruge colivia de-abanos, De când și apa lin a-mbătrânit,

aruncă-mă-n prăpastia de zbor — de-atunci la mal, iubite, nu mai vii,
de stau încă o clipă fără cer, iar trandafirii noștri purpurii
eu o să mor! au ars în spuma negrului șuvoi.
De când și apa lin a-mbătrânit,

de-atunci mă strigă glasu-ți de-undeva,
iar primăverile cu flori de nea
s-au dus la fundul negrului șuvoi.
de ce te-ai supărat

De când și apa lin a-mbătrânit,

de-atunci mă-mpac cu mierea și pelinul. De ce te-ai supărat pe mine, primăvară,
Săgeată-i clipa și-i tăcut destinul, de ce mă faci să-oftez din ce în ce mai greu?
surpat de bezna negrului șuvoi. Eu nu m-am așteptat să fii atât de crudă,
eu nu m-am încălzit demult la pieptul tău.
Când apa asta tânără a fost...
Ah, unde-s anii dulci, prea dulci de viață? De ce te-ai supărat pe mine, primăvară,
Doar amintirile, prin nori de ceață, o, ale tale ploi în viață nu-mi încap.
plutesc de-asupra negrului șuvoi. Chiar nu găsești în cer o rază de lumină,
ca pe-un copil al tău să mă mângâi pe cap!
transparenţă

Te-aștept din nou să-apari c-un braț de lăcrimioare, Frigea un soare orbitor,
din somnul meu cel lung aș vrea să mă deștept sunau pe văi flori adormite —
și-aș vrea să înflorim ca două surioare, o, ce izvor răcoritor
căci am tânjit destul. venea cu numele-ți, iubite!
Hai, toarnă-mi viață-n piept!
Și zi și noapte tot ploua,
se dezgolea de frunze mărul —
o, ce senin mi se-aprindea
alăturea de tine cerul.
şi tu ai inimă, pădure

Se-acoperea de nea pământul, Și tu ai inimă, pădure,

suflarea îngheța în mine — și tu ai sângele de foc.
amar plângea pe-afară vântul, Și tu oftezi, și tu te bucuri
eu te-auzeam numai pe tine. și te ferești de nenoroc.
Și colindau pădurea cerbii, Și tu îți crești tăcut copiii,

călcând întineritul lut — împătimit și-nsingurat.
o, dulce anotimp, demult Și tu nu știi ce-i poate paște,
mi-e sufletul în firul ierbii. privind prin vremi, înfrigurat.
alege viaţa

Pădure, soră zbuciumată Mi-e teamă de atâta junglă,

în secol aspru și rebel, de focul crud de arme, jalnic —
și tu ca mine bați din aripi, alege viața, globul meu,
și rădăcini le ai la fel. copil al soarelui, zburdalnic.
Nu pot să mor căci se va stinge

cu mine bolta de jăratic —
alege viața, globul meu,
copil al nopții, singuratic.
duiosul înger

Tresaltă creanga grea de muguri Duiosul înger, dulce înger,

în suflul dulce al iubirii — cel care tainic mă veghezi
alege viața, globul meu, și vezi cum pătimesc și sânger
nestinsă stea a înfloririi. pe-un glob încins cu vechi zăpezi.
Tu spune-mi când va fi și bine

pe-acest pământ, pustiu uitat
de Dumnezeu ce-i lângă tine,
de noi, de oameni, depărtat.
făcătorul de minuni

Tu spune-mi ce-i cu noi, nebunii, Ieșim din casă în puterea nopții

ca fiarele urlând în hău, să întâlnim în câmpul verde ziua.
mai mult, mai des la discul lunii, Corabie de foc ne este visul,
mai rar, mai mut la Dumnezeu. purtat de vânt ușor ca păpădia.
Dar tace el, scoțând suspine Oglinzile de apă curgătoare

și, fluturând din aripi mari, văpaia slabă-a lunii o răsfrâng.
mă bate-n cuie de rubine Un strigăt lung al păsării de noapte
cu ochii lui nespus de-amari. În galben viscol cade peste crâng.
Păienjenișul se topește lin în lumea mea

în fumegarea stelei depărtate. 
O tufă grea de trandafir sălbatic
se scutură de rouă și de noapte.
În lumea mea e-un vag parfum
Și somnul se destramă-ncetișor, de flori ce mor fără suplicii.
și-un cal albastru tropăind se-aude, În lumea mea e splin și fum
iar sub picior simțim pocnind sămânța, de toamne, nu de artificii.
pășind desculți prin ierburile crude.
În lumea mea, pe căi cerești
Se luminează sufletul din noi curg zile blânde și senine.
plecând în zbor ca florile din pruni — În lumea mea nu știu de măști
și undeva pe-aici, suflând fierbinte, și stau cu-absurdul foarte bine.
se-ascunde făcătorul de minuni.
În lumea mea străjer îmi e În lumea mea adeseori

o karmă cosmică de gheață, descopăr cu adâncă jale
și nu mai știu, nu știu de ce pe ticăloși și trădători
mai cred în oameni și în viață. și fel de fel de pușlamale.
În lumea mea de nicăieri În lumea mea eu fac ce vreau,

eu nu aștept vreo veste proastă, chiar stau în cap și beau otravă
și când mi-e greu, eu chem pe zări de doruri mii ce capăt n-au,
clepsidre de uitare castă. de-amoruri crude ca o lavă.
Se-nghesuie în lumea mea În lumea mea nu sufăr eu

naivii toți și toți nebunii, s-ascult banale, false lire —
cei ce au fost zidiți cândva mai bine plâng la pieptul tău,
din abur trist, sub semnul lunii. c-un gând etern la fericire.
tresar

În noaptea ce-a venit încet Sihastrul suflet uns cu mir

cu luna plină, răvășită, mă cheamă sus și eu, uimită,
aud un freamăt violet: aud oftaturi fără șir:
„Ești fericită...” „Ești fericită...”
Tresar ca într-un somn de veci

de gânduri multe viscolită.
O mână-apasă clape reci:
„Ești fericită...”
..................
Nostalgii

NOSTALGII
Ruslan Roșca. „Catarge”

Senină noapte 147
senină noapte

Senină noapte, ia-mă în bezna ta ușoară

să-ți beau încet suflarea gălbuie ca de ceară,
să-ți văd eternitatea haotic arămie
și să mă pierd pe-o viață în blânda-ți veșnicie.
De sus lumina nopții se scurge pâlpâindă

și greu-mi de pe suflet în bezna tremurândă —
ce-n valuri tulburate de mal se zbate vie —
se micșorează poate ori crește, cine știe...
e toamnă E îndoielnic, e târziu, e rece

 și presupui că azi ceva mă doare.
Eu mai respir cu sete și speranță
și fug de sine doar din întâmplare.
Încep să cadă frunzele — e toamnă,
fantastic, galben sună vechi iluzii, Mă scutur, ca și pomul, de iluzii
iar eu prin casă umblu și fac versuri și mă încarc de grea melancolie,
pe-o muzică de-oftări și de confuzii. și cred că seara încă e departe
căci pân- la ea mai este-o veșnicie.
Și mă-amăgesc că totu-i înainte,
tresar încet mai cugetând în sine. Albastru cer. O mare neștiință.
Iar tu mă vezi la geam și strângi din umeri Un zvâcnet. Un sfios miros de nufăr...
și tot mai uiți să te întorci la mine. O, chiar de-mi pare totul îndoielnic,
pe suflet nu mă supăr, nu mă supăr.
fără-a şti… Și vom fi ca triști meteori

 care cad în tăcere,
ca și ei smeriți călători
prin sfioase mistere.
Fără-a ști de bine și rău,
cu simțiri ca de gheață, Vom privi aceleași spații
însoțește-mă, Domnul meu, cu duioasă lumină,
pe-oceane de viață. și, uitați ca toți uitații,
ne vom ține de mână.
Ne vom pierde prin galaxii,
muți sub bolta cerească, Ce magii în cosmos pribeag,
ca și cum am fi doi copii cât amar care cerne —
ce nu știu să vorbească. împânzite de licăr vag
infinituri eterne.
Câte dulci nostalgii de-amurg, nour de seară

câte imnuri divine — 
urme stinse de Demiurg
de origini păgâne.
Nour de seară, unde grăbești?
Câte nopți ce cresc pic cu pic, Poate-și aprinde galbenul sfeșnic
câte bărci solitare — zeul câmpiei blânde, cerești —
nu așteaptă nimeni nimic somnul cel veșnic?
pe întinsuri stelare.
Unde grăbești tu? Poate pe deal
Doar pe hăuri de somn și foc, muge a jale, pe căi închise,
cât cuprinzi cu privirea, în necuprinsul roșu astral
Sfântul duh ori poate-un proroc turma de vise?
blând aclamă iubirea.
nu te-am uitat

Ori înstelarea ca o perdea Nu te-am uitat... Ești umbra mea

vrea să înghită urmele tale — și-am obosit
fulger și trăsnet în calea ta să-alerg ca-n vis după un fum
nu sunt fatale? prin infinit.
După un plâns și un oftat

din Univers,
după un țărm pierdut prin vremi,
de valuri șters.
mi-e sângele

Alerg prin fum după un vis, Mi-e sângele de galben splin,

după o stea de miere grea —
prin flori ce-au plâns și au oftat — aș cere-o halbă de tristeți
ești umbra mea... la masa mea.
Cu cine-aș vrea să mai discut

nici eu nu știu —
visez mereu bătrânul Corb
pe cer pustiu.
Visez cel Corb de Edgar Poe, ritual

ce pot să fac! 
Cu „niciodată”-al lui ciudat
eu mă împac.
Cad frunze roșii peste zări
El croncănește un cuvânt din spații vagi cu porți deschise,
plin de-adevăr — împrăștiind în nicăieri
o, „niciodată” e-un abis, nomade, răvășite vise.
e un mister.
Și bine știu că eu la fel
Și toarnă Corbul mierea grea în toamna mea deloc fatală,
și cald venin la un duios, prelung apel
în sângele din Univers — voi fi o frunză mondială.
ce splin! cât splin!
Și poate că va fi așa, Și voi cădea în hău de dor,

se va sfârși povestea caldă vopsit în violete spume,
în care-un soare de cafea unde nicicum nu pot să mor,
în mări de lacrimă se scaldă. chemată de o altă lume.
Și eu, desprinsă de pământ, O lume-n care peste zări

mă voi topi în fum de sare, cad frunze-n triste paradise,
purtată de un haos sfânt, împrăștiind în nicăieri
o frunză veșnic migrătoare. nomade, ruginite vise.
cândva…

Când inima mă-apasă și nu mai pot de tângă, Curg clipe, orologii mai sună de departe
cu mâna mea subțire mă țin de partea stângă, și lin dispar ambiții cu tot cu lumi deșarte
și simt dulceața stării cum fulguie încet și-aș exclama: „Ce stare!”,
prin gândurile mele de visător poet. dar las încet să ningă
cu pace și-n tăcere mă țin de partea stângă.
Ce stare zburătoare de-aripă neînfrântă
mă copleșește tainic când inima îmi cântă,
că nu mai simt că este ceva material
în jurul meu de-un galben, fantastic ireal.
la ce, suflete, gândeşti Nu cunosc mai zbuciumat

 singuratic,
care-și plânge cerul greu
de jăratic.
La ce, suflete, gândești,
blând sihastru, Cu sfiosul trandafir
ca și cum ai fi picat te asameni,
de pe-un astru. cine oare te-a zidit
printre oameni?
Ca și cum ai fi uitat
de cuvinte, Cine oare-a plămădit
verși în siniliu amurg a ta fire,
lacrimi sfinte. când în jur e-atâta mâl
și-amăgire!
mai visezi

Pleacă, suflete, de-aici, Ca nori repezi de pe cer

du-te-odată gândurile mele zboară,
într-o noapte ca de foc și-n vârtej mocnit, stingher,
înstelată. ca nori repezi de pe cer,
se destramă iară.
Spre un țărm ce a zidit
tristă lună, Ca o floare de pe val,
c-un „adio” spulberat dragostea mistuitoare
de furtună. uită de-albii și de mal,
ca o floare de pe val,
fără-a ști că moare.
nu vreau

Ca un strigăt în pustiu, Am obosit cumplit de toate,

viața noastră e-o poveste, cu lumea mea, cu soarta mea.
mistuind într-un târziu, Nu vreau nici pâine, nici dreptate
ca un strigăt în pustiu, și poate nici iubirea ta.
totul ce mai este.
În jos neputincioasă mână
Ca un schimnic pe poteci, o las și nu gândesc nimic,
mai visezi la libertate și nici coroana de regină
și n-ai știri că-n veci de veci, eu din noroi n-o mai ridic.
ca un schimnic pe poteci,
duci o cruce-n spate.
îmi place viaţa


Ce haos, ce-amorțire-n cupe Îmi place viața! Cu târzie sete

și-n lumea mea și-n soarta mea. eu beau din timpul ce întruna crește.
Din piept un strigăt îmi erupe: Altfel nu pot căci legea conservării
„O, Doamne, rog, nu mă lăsa...” plutind în aer tainic mă grăbește.
Nu știu ce e cu simțurile mele

că-ajung mereu spre-al pătimirii vad —
tânjesc cu toate lacrimile lumii
și-oftez cu toate frunzele ce cad.
dar este…

Dar este-o inerție-n tot, El se întreabă ce o fi,

dar este-o îndoială-n toate de-i plin de-o tainică durere —
și omul răvășit cumplit ce chin e să nu poți trăi
cu capul de pereți se bate. așa cum sufletul ți-o cere.
Cu mâna-ntinsă dă de vid
și plânge trist și fără glas,
cum din aripi de altădată
doar cioturi negre i-au rămas.
ruguri de petale Ce poți să-mi dai? Prăpăstii triste

 c-un nimb nemuritor de foc,
unde mai flutură batiste
a despărțire de noroc.
Mă plouă nesfârșite șoapte,
purtând un dor ciudat de greu. Ce poți să-mi dai? Eu vreau uitare,
În somn, în vis, în miez de noapte cum bărci târzii se cer în larg,
eu te-ntâlnesc, iubitul meu. cum mii de visuri pleacă-n mare
uitând de pace și catarg.
Tu îmi apari sfios, cuminte,
ce poți să-mi dai, mă-ntrebi ciudat. Cu inima închisă-n zale,
Nicicând nu mi-a trecut prin minte epavă-a vechilor zidiri,
să te întreb ce ai de dat. eu văd doar ruguri de petale
ce nasc din negri trandafiri.
ce duh astral

Ce duh astral și glorios Ce duh lucid, ce duh bătrân

se tânguie în mine — de foc și de țărână,
în trupu-mi slab și păcătos trecând pe sus în zbor divin
cu teamă și rușine. mă ia tăcut de mână.
Ce duh ciudat cu ochi de jar, Și mă îndeamnă să-l ascult,

puternic ca o stâncă, plecând în alte sfere.
prin mine curge solitar Și uit că-așa a fost demult
și nu mă lasă încă. în alte dalbe ere.
şi tu

Atunci cu el am dispărut Ce mult eu te iubesc pe tine

în bezne-adânci de aștri, cu-o patimă de mit apus,
schimbându-mi trupul cel de lut și plânge sufletul în mine
pe-o haină de sihaștri. că l-am uitat pe Cel de Sus.
Lumini de taină și mister Dar în zadar atâta-l doare

își iau în zvâcnet plata — și îl apasă gândul greu,
și iar eternități mă cer, căci ești și tu un dulce soare,
și iar să plec sunt gata. căci tu la fel ești Dumnezeu.
fără ecouri

În dragoste, spumoasă mare, Un lung, nestăvilit suspin

mă scald ca-n rai de vise eu. pogoară-n lacrimi nesfârșite —
Iubitul meu, ești dulce soare eu stau pe lame de destin
și tu la fel ești Dumnezeu. și de cuțite.
Eu părăsesc regatul tău,

cel plin de gheață și-nserare,
pe unde umbre cad în hău
și totul doare.
E haos în gândirea mea, Dar toate se vor spulbera,

căci fără soare nu mi-e bine. nimic din toate va rămâne
Drept amintire-aș vrea ceva — și-un glas din cer te va ruga
te vreau pe tine. să uiți de mine.
Iubești în mine-un ideal, Fără durere să mă uiți,

o stea în bolți pe nume Zee — cum soarele se pierde-n nouri,
dar eu nu sunt un corp astral, cum fulgerul se stinge-n munți
eu sunt femeie. fără ecouri.
Coroana de regină ai
pentru-a mea frunte gânditoare,
dar cer s-o scoți și-n loc să-mi dai
o mică floare.
orice ţi-aş spune


Noapte. Târziu. Bate ceasul Orice ți-as spune, așteaptă,

nu știu din care trecut. timpul e cel fără șir —
Tremură steaua-mi și veșnic să hotărască tăcerea
sunt la-nceput. de trandafir.
Roșu și negru e timpul,

plumb îmi e fruntea de jar.
Cleștele nopții mi-o strânge
tot mai amar.
frumos eşti, dorule Frumos ești, dorule, frumos!

 viclean, scânteietor șuvoi,
cum sângele din greu ni-l tulburi,
acoperind un gol în noi.
Frumos ești, dorule, frumos!
tremurător, fierbinte, vag, Cum ne-omenești prin lacrimi dulci,
și-atât de-ngălbenit de lună, cum ne răzbești, cum ne robești,
și-atât de-amarnic și pribeag. cum în simțiri ne-asfinți ca-n beznă,
săpând în noi aripi cerești.
Frumos ești, dorule, frumos!
cu ochii triști de vrajă plini, Ce armonie, ce văzduh,
atât de mândru și de liber — ce suflet în copiii tăi!
străjer la patimi și lumini. Mereu ne dai aceste toate
și-acuma, dorule, ce vrei?!
Ne vezi, iubim și suferim, peste ani

salută aprigul amor 
și tânără înaripare
a templului interior.
Peste ani, când va fi iarăși toamnă cândva,
Salută-un tainic legământ cu apus de frunziș și de ploi,
și un oftat fără hotar. primăvara mea dulce — chiar inima mea,
Salută, dorule, speranța, va topi toată gheața din noi.
suflarea noastră ca de jar.
Răspunde, inimă, la veșnic „niciodată”,
Ne taci mereu, atât de drag, pe țărmul meu de vis mai arde o văpaie.
ne chemi abia șoptit, sfios. La moara de-amintiri e toamna cea uitată
Cărunt și totuși veșnic tânăr, și aburesc oglinzi în răpăit de ploaie.
frumos ești, dorule, frumos!
O frântură de vers cântă dragostea iar fior

și în aer e scrum și parfum. 
Vreau să-aud iarăși râsul încet și amar,
dar ecoul nu-i vine nicicum.
Toamna târzie, rece a venit,
Vreau în soare de foc să învăț a iubi, e tulbure și-nvolburat văzduhul.
pătimind vreau să uit de regret. Prin neguri roșii nu se-aude cucul —
Când o frunză se mișcă tresar, cine-o fi? am viață lungă-lungă de trăit.
Cine-mi bate la geam violet?
Gonesc aripile, gonesc prin aer greu,
Răspunde, inimă, la veșnic „niciodată”, în izbucniri de flăcări și de dor,
pe țărmul meu de vis mai arde o văpaie. și bântuie în trupu-mi un fior —
La moara de-amintiri e toamna cea uitată uitatul prinț nicicând n-a fi al meu.
și aburesc oglinzi în răpăit de ploaie.
de ce anume tu De ce ești aspru uneori

 și pari atât de singuratic?
De ce mă-ndrăgostesc, de ce
de ochii tăi ca de jăratic?
De ce anume tu, de ce
ai suflet gingaș ca un nufăr? De visul tău — un viu izvor
De ce anume tu, de ce de ne-nțeleasă poezie.
ar trebui atât să suferi? De tine, dorule târziu,
preaplin de-a mea copilărie?
De ce anume tu te zbați
prea frământat de vechi dileme, Dar să uităm, fără-a vorbi,
pe când ceilalți trăiesc cum pot de cele triste și ne-nvinse —
și nu-și bat capul cu probleme! eu mă apropii tot mai mult
de sarea lacrimii neplânse.
nu te caut

Nu te caut pe tine, Nu te caut pe tine,

toamna zboară prin foi. arde lacrima greu.
Timpul galben rămâne Vreau să știi, nu mi-e bine
ca un scut între noi. de nu ești, visul meu.
Mută scapără luna, Mai există o vină

eu la fel nu te chem — și un dulce regret.
trandafirul doar sună Gânditoare lumină
ca un roșu poem. ne inundă încet.
pe un tărâm

Nu te caut pe tine, Pe un tărâm cu iarbă verde-verde —

caut inima mea. o insuliță-n ocean pustiu,
Îmi e teamă de mine eu mai visez, eu mă gândesc la lume
de nu știu a ierta. ce am vopsit-o azi în arămiu.
Vreau să plângă vioara, Am îmbrăcat-o în culori de toamnă

cred fioru-i ceresc — și eu la fel am întomnat pe-o stea —
strigă-mă, primăvară, a mea e setea pentru frumusețe
să-nțeleg că iubesc. și soarta zbuciumată e a mea.
înger din ceruri


Ca firul ierbii, simt un dor de viață Înger din ceruri, cât ești de blând și sfios,
și lira plânsă eu o scot din cui. când ostenit târâi aripa pe vale.
Cu toamna-n suflet eu gândesc la lume, Cui îi vorbești de pribegiile tale,
mi-e spiritul — copil al nimănui. chip luminos?
Te-ai adăpat din fumuriul izvor

de pătimiri și de dureri milenare
și ai răspuns numai cu lacrimi amare,
lacrimi de dor.
Și ca un miel, sacru și alb de pe șes, Ruga ți-o susuri peste întinsul galactic,
lung ai zburdat printre deluvii de ceață. ca să trăiască-n pacea cea bună toți frații —
Ce-ai înțeles din existență și viață, înger pierdut prin melancolice spații
ce-ai înțeles? și singuratic.
Ai colindat lumea nedreaptă, umilă Trist ghemuit în colivia-ți de vis

cu lumânarea ce nu s-a stins niciodată. și zăvorât în deziluzii mocnite,
Pari de departe o licărire ciudată, scuturi argintul, greu, de pe aripi zdrelite
dulce idilă. peste abis.
şi ne privim în ochi

Și ne privim în ochi, tăcut, E frigul frunzelor în piept,

și îi lăsăm umbriți în jos — căci toamna zilele ne ține.
ce galben arde despărțirea Ce mă mai leagă azi de lume
pe firul nopții de-abanos. și ce mă leagă azi de tine?
Cad fluturi beți peste pământ

într-un vârtej sfâșietor,
și sufletul ne arde mut,
așa-ngrelat, așa ușor.
fericirea ca furtuna

Fericirea ca furtuna fără maluri mă doboară, Eu doresc să nu mai zboare veacul ca un meteor,
a rămas din mine numai adierea cea ușoară orologiul minunii să se-oprească-ncetișor —
care spirit mi se cheamă, iar în rest — eu sunt topită dar tot bate ceasul nopții, ticăind a spulberare:
chiar de propriul meu sânge — o văpaie amețită. „Fericirea ca furtuna dulce e și trecătoare...”
Mă învinge nostalgia, mă înlănțuie iubirea

și nu pot măcar o clipă să respir, căci răvășirea
care fulguie în mine prinde să mă-apese lin —
când mă lași și pleci departe, ea mă face de pelin.
afară-i întuneric eu nu ascult

 
Afară-i întuneric, curg stropii reci pe geam Poate-am iubit și poate am visat,
și eu mă uit la ploaie ce spală orice drum neînțeleasă poate-am fost, ciudată.
și scriu de viața noastră cu pana mea de fum E palma mea atâta de brăzdată —
pe-o foaie fumurie ce zboară și n-o am. o mână din alt veac demult uitat.
Căci fumul existenței prin casă-i așternut, Poate-am trecut pe-aci și-am scris un vers,
de parcă tot ce-i dubiu din lume s-a vărsat tu, secular, pământule, primește
aici, în viața noastră, și trebuie spălat, un simplu suflet ce atât tânjește
cum plouă fără capăt și fără început.... de-a fi un tot întreg c-un Univers.
din nou

Eu nu-i ascult pe cei cu ochi pustii, El vine iar în preajma mea —

n-aștept nimic de la o gloată oarbă — un tânăr zeu bătut de sete
încet zidesc în mine-o lume albă și peste galbenele plete
ce-i plină de frumoase nostalgii. ca orbul trece mâna sa.
Și sună codrul răvășit

și norii fug prin toamna-ncinsă —
cu mâna dureros întinsă
un tânăr zeu a împietrit.
în şoaptă


Și-acum cuvinte nu ne-ajung Melancolic sună gândul care duce către tine,
căci mut tăcerea ne înseamnă — căci cărarea cea uitată a crescut demult cu flori.
și tremurăm ca frunza-n toamnă Tu prin codrii reci ai toamnei rătăcești purtat de vise,
în frigul dragostei prelung. năvălit de mii de gânduri parc-ar fi bezmetici nori.
Ca orbul trece mâna sa Poate chiar în clipa asta cât te plângi de insomnie
peste uitatul păr de ceară — și mai rătăcești prin codri, tot călcând pe vis, pe stea,
și luna roșie e-amară, eu mai stau cu lampa lunii și mai cuget poezie
și lacrima din ochi e-a mea. ce-mi vorbește melancolic despre însăși viața mea.
nu cunosc Nu cunosc prea multe lucruri

 ce mi-ar clătina balanța —
numai nașterea și viața,
numai pâinea și speranța.
Viața buciumă în toate,
curge taina în surdină, Toamna trece-nvingătoare,
scurtă izbucnire-a florii cum se-ngălbenește drumul!
mi se-oprește pe retină. Forța crudă-a inerției
rupe frunza cu duiumul.
Mielul alb prin vis aleargă,
sfârâie prin ceață scrumul — Eu nu mă târăsc ca melcul,
rugul pentru sacrificii unde-s aripile mele?
încă își înalță fumul. Idealul meu poetic
este de-a zbura spre stele.
Visule, de când plecaseși Prin hățișurile sorții

suflă vântu-n lumânare. strălucește-albastru cerul.
Ah, iertarea mi-e asemeni Hai să mergem unde crește
unei bărci în scufundare. adevărul cât misterul.
Sufletul plin de speranțe Nu cunosc prea multe lucruri

își visează trandafirii. ce mi-ar clătina balanța —
Cred în poezia lunii, numai noaptea și lumina,
ard în lacrima iubirii. numai pâinea și speranța.
Ce frumos e răsăritul!
Soarele-mi inundă fața.
Dragule, în clipa asta
nu-nțeleg ce este viața.
tu nu eşti partea mea


Iar mi-ai intrat în viață, Îmi cântărești privirea

de parcă n-ai plecat sfios, înfrigurat
și-mi răscolești trecutul și mă întreb ce cauți,
pe care l-am uitat. ce-aștepți îngândurat.
Ba nu! Am dat uitării Ai vrea să mă apropii,
ființa-mi de cândva — dar oare ai putea?
tu mă întorci la tine, Tu mă întorci la tine,
dar nu ești partea mea. dar nu ești partea mea.
ieri a fost o zi frumoasă


Eu m-am schimbat, iubite, Ieri a fost o zi frumoasă,

dar tu nu înțelegi! c-am gândit numai la tine,
și-urmez călătoria ca o pasăre-nviată
cea lungă fără legi — s-a zbătut inima-n mine.
mă duc tot mai departe
cu setea de-a visa, Se făcea că-apari în față
tu mă întorci la tine, pe un drum ce-l pietruii
dar nu ești partea mea. tot cu flori și cu speranțe,
căci știam că o să vii.
mielule blând

Și-ai venit în vis de neguri Mielule blând cu ochii ca spovada,

și-amărui mi-ai dat binețe abia născut sub stea tremurătoare,
cu lalele, viorele nici nu știi că te-așteaptă înainte
și cu-o veste de tristețe. doar trei apusuri purpurii de soare.
Te-am privit în ochii tulburi Mielule blând cu lacrima-n privire,

de-un albastru-nlăcrămat în neguri dese urma ta se pierde —
și-am oftat încet: „Iubite, cine ți-a dat blănița prea frumoasă
n-arunca ce-ai ridicat...” ți-a hărăzit să nu calci iarbă verde.
222 Lora Rucan
de aş uita ............
 miraje

Am suflet plin de taine

și de mistere mii,
căci toți plutim pe apa vieții ce n-apune
și de-o eternitate sorbim din grea genune —
un râu ciudat de galben cu focuri arămii.
Sub clopotul de patimi

n-am fost nicicând ascet
și mi-am crescut grădina cu visurile mele —
de n-aș cunoaște lumea și aș uita de stele
prea poate niciodată eu nu aș fi poet.
MIRAJE
Ruslan Roșca. „Ciudat necuprins”

Senină noapte 227
oraşul niciodată

În orașul Niciodată, cel cu bolta tremurată,

cel cu lumea ce respiră toamna grea, înmiresmată,
cel cu setea pâlpâindă de nestinse veșnicii,
cel cu haos în gândire, prins de vagi nimicnicii,
un Poet își duce traiul, cel cu vuiet mut în tâmple,
el ca un proroc așteaptă ca ceva să i se-ntâmple,
el așteaptă în visare, pe căi de lumini celeste,
să i se aducă-o veste, să i se aducă-o veste.
Un Poet trăiește, pare, în orașul Niciodată, prin mine

un Poet, sihastru mare, stând sub bolta înstelată, 
cu privirea-i de jăratic, cu visările-i ciudate
și cu tainele-i din cuget zăvorâte și uitate.
Prin mine prind să curgă vremi
Curge timpul melancolic în orașul Niciodată, spontan și crud.
cel cu toamna grea în suflet și cu bolta tremurată. Prietene, nu-mi zi nimic —
Clopotele spulberate scapără, mocnit, argintul nu te aud.
peste soarta-i înstelată ce o duce-n ceruri vântul.
N-aud nici urlete de bâlci,
Oare-a fost Poetul cela, oare este și acum? nici voci de zei.
Dacă-a fost și dacă este, cel Poet e un nebun! Prietene, îmbătrânim
Căci altfel n-ar sta alături de o toamnă miresmată, ca iarba-n văi.
petrecându-și viața toată în orașul Niciodată.
Se toarnă somnul cel de veci femeie fatală

în sânge viu. 
Prietene, îmbătrânim
ca apa-n râu.
Eu sunt femeia cea fatală
Nimic nu-mi spune de-asfințit pe care tu mereu ai vrut
și nici de zori — s-o ai în preajmă, ireală,
îmbătrânim ca noaptea-n hău, un vis nestins, un vis durut.
ca luna-n nori.
Tu nu-ți știai puterea toată,
Îmbătrânim uitat și mut când mă chemai în nopți târzii,
ca frunza-n vânt — șoptind cu teamă: „Niciodată
ca duhul sfânt în trup blajin, nu o să-mi vii, nu o să-mi vii...”
ca duhul sfânt.
Dar eu îți auzeam chemarea vântul toamnei

cu sângele-mi trandafiriu, 
arzând în hău ca lumânarea,
cu sufletu-mi — potop cel viu.
Ce mai suflă vântul toamnei! Nu mai cruță-n calea lui
„Dă-mi drumul, Doamne, sunt iubită...” — nici măcar tăcerea dulce a iertării și uitării.
am implorat încet, ca-n mit, Zboară peste bordul zilei soarele din creanga serii
și-n cer cu-aripa țintuită și amoru-mi care are chipul de bănuț gălbui.
eu tot atunci m-am pomenit.
Vântul toamnei dornic poate de iubirea mea dintâi,
Căci sunt femeia cea fatală gingașă ca fața lunii, cea de trandafir sălbatic,
pe care tu mereu ai vrut în visările-mi de aur bate cuie de jăratic
prea ideală, ireală, de uitări înăbușite, de speranțe ruginii.
s-o mângâi într-un vis durut.
viaţa — aşa cum este


M-a răzbit cu ploi tăcute glasul lui faimos și sec Viața-așa cum este curge,
care-mi trece în privire frunza zburătoare-a toamnei noi mai stăm sub bolți cerești,
și tot scutur de pe mine aurul tihnit al hainei arde și se trece valul existenței pământești.
ce aminte îmi aduce că de primăvară trec. Clopotul străpuns de lună, ruginit de înserare
ne adună de prin lume sub aripa-i visătoare...
Ce etern ești, vântul toamnei! Printre foșnitoare ploi
luneci pe oglinzi de ape, îndemnându-ne nainte.
Galbenul ne arde-n suflet, singurul ce nu ne minte —
câtă dulce poezie pâlpâie visat în noi.
aş vrea

Aș vrea să ard în focul de dragoste ca-n vis, „Alege-mă pe mine!” — mă strigă o mulțime,
să știu doar de lumină, cu poarta-i de abis, „Regină a simțirii, mă vei iubi ca nime...”
deschisă pentru-o lume, cum dincolo de ea Dar eu zâmbesc în sine, oftând de tot pierdut:
se spulberă chiar toate, pân’ și iubirea mea. „Vai vouă, căci acela încă nu s-a născut…”
O, nu! Voi trece bine de poarta cea de fum,

căci sufletu-mi de soare nu crede nicidecum
că-l uită veșnicia, când el șoptește-un nume
dintr-un amar de nume ce curg prin draga lume.
undeva acum ninge


Undeva acuma ninge violet, uitat, amar Însă ea, singurătatea, trist lăsându-și capu-n jos,
peste amintiri, speranțe și un caldarâm murdar. își ascunde sfinte lacrimi din priviri de abanos.
Peste viața zăpăcită, peste amorțite stele, Și-i aud prelinsă șoaptă pe-un oftat fără hotar:
peste sufletele noastre care nu știu ce-i cu ele. „Undeva acuma ninge violet, uitat, amar...”
A uitare, ușurare ninge și un aprig dor

de ninsoare violetă mă cuprinde-ncetișor.
Și a mea singurătate o trimit din pieptul meu
după cerneri vagi de noapte care licăresc în hău.
stau şi cuget a fost poetul

 
Stau şi cuget… În memoria Stelianei Grama

Ce m-aș face, dacă nu aș fi în stare
să gândesc la tine, Doamne, și la cele trecătoare. A fost Poetul plin de dor
Bând din timp, iluminată de ciudata rază-a serii, pe nu știu care lume,
ca o stană de iluzii să mă potrivesc visării. ce-n apa lunii se scălda
cu ruginite spume.
El rătăcea prin Univers

și de aceea poate
în sânge visul îi ardea —
a inimii cetate.
O, câta lume îl râdea

și-i imita și plânsul
ce sufletu-i cutremura,
născând iubiri într-însul.
Cu spatele el nu vedea
Poetul îi ierta pe toți, și îi ierta prea poate,
căci prea era departe orbit de stelele din cer
de tot ce e noroi lumesc, ce-l împăcau cu toate.
de ură și de moarte.
A fost Poetul plin de dor
El lacrima nu-și ascundea, pe nu știu care lume,
el ascundea doar spinii, ce-n apa lunii se scălda
pe care-i înfigeau în el cu ruginite spume.
din spate toți păgânii.
eu nu sunt înger

Eu nu sunt înger! Dar astăzi, Doamne sfinte!

Cine mai născocise oare cine mi-ar spune oare
cuvântu-acesta straniu ce-nseamnă exaltare că-s înger? Nu sunt înger
pentru acei ce suflă în lumânări cuminți și foarte bine-mi pare.
și-acei ce draci tot scuipă Un înger e cuminte, domol și ogoit —
și-apoi mănâncă sfinți. nu cred că-a fost pe lume vreun înger răzvrătit.
Eu nu sunt înger! Eu nu sunt înger…

Poate cândva demult-demult unde mai pui că am păcate!
de cineva mi-ar spune astfel, aș sta să-ascult, Eu pot să bat cu pumnii în bezne înghețate,
ca să-mi măsor aripa de zăpăcit ateu, dar porțile de aur în rai vor fi muțite
aflând cât trage-un înger pe un cântar de-al meu. și pentru tine, Lora, întruna zăvorâte.
zâmbeşte trist, ironic


De-aș potrivi lăcașul unde mi-ar sta mai bine, Zâmbește trist, ironic, cum vrei,
aș zice cu dreptate: „Nici iadul pentru mine!” însă aș vrea
Ci mai degrabă poate ținutul Niciodată, să știi că porți în tine o lume ce-i a mea.
cu drumu-i cât o lamă de rază înstelată. Cum s-a-ntâmplat aceasta nici eu nu pot a spune!
E poate-un joc de ceruri ori poate e-o minune.
Acolo ninge, ninge mășcat, la nesfârșit Căci altfel cum se poate de explicat mai bine
peste o lume care uitase de murit, că mă atrage-o forță amarnică spre tine!
căci este zăpăcită și tristă visătoare —
ea simte rana vieții, dar zice că n-o doare. Iar tu, la depărtarea-ți de mii și mii de stele,
c-un suflet plin de vise fantastice, rebele,
Acolo-aș vrea odată de dor târziu să sânger, îmi zici cu-o grea dojană: „N-ai ochi spre a vedea
să zbor fără de aripi, că porți chiar prin suflarea-ți o lume ce-i a mea?
de vreme ce nu-s înger...
curge viaţa

Zâmbește trist, ironic, însă eu știu prea bine Ca o apă tulburată curge viaţa mea la vale
că mă atrage-o forță amarnică spre tine...” şi gândesc mereu de-a pune pe-al meu suflet albe zale,
că el zboară pe sub nouri şi nu are ogoire,
În noi aceeași lume se va topi încet, plin de nostalgii ciudate şi de tristă răvăşire.
ca să renască iarăși un suflet de poet.
Mamă a singurătăţii, boltă-amarnic înstelată,
ce îmi picuri oare-n suflet, ce otravă minunată,
de îl simt ca pe un rege, rătăcit în al lui drum
de himere şi de vise — aprig, liric şi nebun!
eu sunt întemniţată

Stai puţin, vreme spumoasă, ce năvalnică mai eşti, Eu sunt întemnițată în propria-mi suflare,
treci prin cosmice amurguri, dar nu ştii să-mbătrâneşti. în propriul meu suflet, în dulcea mea visare,
Fă-mă să-nţeleg pe-o clipă ce-i etern pe-acest pământ, în noaptea ce-ncălzește tot Universul meu,
să pricep ceva din viaţă şi din taina care sânt. în șoapta care zboară spre bunul Dumnezeu.
Nu-mi răspunzi, dar simt că-n toamne Adesea mi se pare că lumea greu suspină,
brumele încet se lasă căci fuge de iluzii ce picură lumină.
şi mă pierd prin universuri care sunt şi a mea casă. Dar eu le chem întruna din toamna ruginie
Mă topesc în doruri multe cu a lor ciudată jale — să vină-n blânde coruri creând o simfonie.
ca o apă tulburată curge viaţa mea la vale.
Să-mi susure, să-mi spună de-un alt lăcaș târziu nimic nu-i veşnic
cu alt fierbinte soare, cu alte ape-n râu, 
pe unde alte vânturi vor trece călătoare
și alte bolți de clopot vor bate visătoare.
Nimic nu-i veșnic, dragul meu,
Unde prin ceața deasă, prin vagi furtuni de nea de ce atunci mi-ai sta în cale,
lin va suna din flăcări de dor și lira mea, tăcut, sensibil, rătăcit
iar eu, poeta vieții ce cântă frunza plânsă, prin stelele speranței tale!
mă voi topi în marea de noapte necuprinsă —
Nu zi că-s dorul tău de veci,
Căci sunt întemnițată în propria-mi suflare, mă crede! însăși primăvara
în propriul meu suflet, în dulcea mea visare, e mai statornică. La foc
în noaptea ce-ncălzește tot Universul meu, din aripa-mi se-alege ceara.
în soarta care zboară spre bunul Dumnezeu.
Don Juan

Nu știu ca mâine ce-o să-mi spui M-ai cucerit, femeie, m-ai răscolit odată
și fug de cele trecătoare, prin setea ta de viață nestinsă, uimitoare.
de-ți spun „adio”, dragul meu, Tu râzi, sărind prin iarbă — o simplă muritoare,
printre tăceri asurzitoare. pășești tăcut sub ceruri — zeiță minunată.
Nu te-nțeleg, femeie! La ora cea târzie

mă dumiresc cu-ncetul perfectă ți-e zidirea?
Ce-a birui în tine, nălțarea sau pieirea?
Te vrei în lume dusă ori poate-n sihăstrie?
Prea bine văd, femeie, că-ți râzi de întrebare, Nu te ascunde-n templu, te-ascunzi așa departe,
cum bolțile deșarte se sfarmă în neștire — vezi, aștrii cei albaștri se sparg sunând tăciunii.
din scutece bolnavă de setea de mărire Pe semne, te-nspăimântă singurătatea lunii,
și zămislită poate de-a fi seducătoare. de-nvoci și zei și umbre să-alunge lungă noapte.
Dar încotro, femeie, mai stai măcar o clipă, Ce faci, aici, umilo cu pleata fumegândă!
la loc să-ți vină mintea de o fi fost vreodată. Nu te clintești chiar dacă se naruie soborul.
Chiar de te-aveam de înger, fără regret, pe dată Îngenunchind supusă, în taina-ți chemi amorul
zvârli în băltoaca lumii strălucitoare-aripă. și pe furiș tot cauți în ciobul de oglindă.
Nici nu-ți aud suflarea, în ochi — doar o scânteie, Statuie-n brânci, madonă pierdută, răvășită
bizarul dor, năucul îți rumenește fața. pe marmura de gheață tot șerpui în neștire.
E-n febră trupu-ți, viul, mâini albe-s ca de gheață — La ce gândești, te-ntreabă, au asta e iubire!
de-o oarbă rătăcire târâtă ești, femeie! Vei fi o jucărie uitată și zvârlită.
pânze-n spumă

Înțelepciunea unde-i și unde ți-e cântarul A fost oare despărțire?

să pui de-o parte trupul, de alta — nemurirea! Sufletul închis îmi tace,
Cu poala ștergi tot colbul și-ți crește-n ochi uimirea ce-i aproape, ce-i departe
că piatra-ncet pulsează precum visa Zidarul. se amestecă, se uită.
Dar în față am o umbră
ce se-apropie cu teamă:
„Pe-ale mele pânze-n spumă
este scris numele tău”.
Mă cufund în iarbă moale, Eu n-am inimă de piatră,

mai înaltă decât omul, dar întoarcere nu este.
beau din ape asfințite Spune-mi, ce te ține-n viață,
și tânjesc la rugul toamnei. omule cu voce spartă?
Însă pacea nu mă află, Vreau să schimb această haină
glasul tău mă urmărește: pe-alta, rece ca zăpada,
„Pe-ale mele pânze-n spumă să dispar, să plec cu norii,
este scris numele tău”. deplângând amar uitarea.
Raza lunii lin se scurge

în odaia amurgită,
unde muzica domină
și visarea și uitarea.
Pe-undeva se plimbă plânsul
și mă-mbată șoapta tristă:
„Pe-ale mele pânze-n spumă
este scris numele tău”.
liturghie ce trist e sufletul…

 
Deșertăciune-n codru pe vânt și tristă ploaie, Ce trist e sufletul... Încet

cad la pământ bănuții în galbenă văpaie, un clopot arămiu mai bate,
și gândurile mele ce țin de-amurg târziu de parcă tainic s-ar ruga:
colindă necuprinsul pe unde Domnu-i viu. „Aceasta, Doamne, nu se poate...”
Căci Altul cine oare încearcă să trezească De parcă ar simți uimit

oftatul sfânt în lumea creștină, strămoșească durerile pâlpâitoare.
cu-o liturghie arsă în clopote sihastre, De parcă mut ar admira
prin care vine-un geamăt al nemuririi noastre. câmpia vieții trecătoare.
Ne înecam fără a vrea pustnic mut

în haosul deșertăciunii, 
iar sufletul e-atras mereu
de dulce ocean al lunii —
Noaptea neagră, nepătrunsă — pustnic mut,
Un foc divin ce-ar încălzi ne stă la geam
cu raza lui pe cei uitați și-amărui de singuratic bate-n el cu galben ram.
de-al lor destin, dar și pe-acei
de soartă blândă răsfățați. În adânc de oceane noaptea-și varsă grea suflare
ce-ncălzește însuși Domnul,
Ce trist e sufletul... Încet până naște noul soare.
un clopot arămiu mai bate, Ea mereu respiră-o taină
de parcă tainic s-ar ruga: ce ne cheamă și ne-nvinge,
„Aceasta, Doamne, nu se poate...” înstelarea ei divină ne-a trecut demult în sânge.
cel de-acelaşi sânge


Noaptea neagră, nepătrunsă — pustnic mut, Cuprinsă de visare, eu mai stau

ne stă la geam cu lampa-aprinsă, luna după nouri,
și-amărui de singuratic bate-n el cu galben ram. și reflectez și nu știu ce mai vreau
și-n sânge simt ciudate, grele doruri.
Ciudate doruri care beau amurg,

spre-a lumina un dulce colț de lume.
Șuvoaie de-amintiri prin mine curg
și tot atâtea stări fără de nume.
pe care lume

Târziu, târziu un clopot sună lin, Visez că peste lume mai ninge ca-n poveste
eu nu pot desluși nimic. Atât și cineva oftează cu gândul dus departe.
că luna iarăși bate arămiu. Eu știu puțin de viață, ce este și nu este,
căci sunt la începuturi de-această lungă carte.
Dar cei de-același sânge nu mai vin...
Mi se oprește-un nod amar în gât — Eu nu știu care perlă în bezne strălucește
pe drumul meu de suflet e pustiu. și care deznădejde cu pași de melc mai trece.
Eu văd doar o minune — furtuna se pornește
și veșnicia dalbă vopsește totu-n rece.
ard flăcări

Pe străzi e frigul iernii, cu salbe sclipitoare, Eu tresar — ard mii de flăcări

amarnic de frumoasă e zarea nesfârșită, peste cartea-mi fumurie
îndepărtata boltă se pierde din vedere. cu grădini de flori sfioase
risipite-n poezie.
Prin viforul zăpezii plutește-o dansatoare,
i-s ochii două lacuri de pulbere cumplită — Cântă îngerii a taină,
c-un braț alungă noaptea, cu celălalt o cere. noaptea-n alte lumi se-ascunde —
cad în somn de vis și iarna
veșniciei mă pătrunde.
mă întrebi

Mă întrebi ce-i cu nădejdea. Mă întrebi ce-i cu nădejdea,

Pe o mare rourată mă întrebi de unde vin
zboară barca purpurie, dispărând ca o săgeată. și te temi că-s umbra serii care trece ca un splin.
Ea se pierde-n galaxie fluturând din albe vele, Te privesc ca pe-o visare necuprinsă și măreață
ca un meteor în noapte, o cometă printre stele. și rostesc ca pentru sine:
„Câtă viață! O, ce viață...”
Mă întrebi ce-i cu nădejdea,
mă întrebi ce-i cu suspinul
ce din piept ne răbufnește dulce-amarnic ca pelinul.
Timpul veșnic ca o moară macină mereu-mereu
totul ce năvalnic curge prin regatul tău și-al meu.
ce zi să fie… şobolanii
 
Ce zi să fie astăzi, ce an și care veac? Ce de-a șobolani pe lume s-au plodit, s-au înmulțit!
Ești viu, rănit de soare, tu, puiule de dac? Ei foșnesc prin gropi cu resturi, mișunând neobosit
Mai ai în suflet plaiul de codri și izvoare printre idealuri stinse, prin speranțe sfârtecate,
ori apa ignoranței cumva balsam îți pare!... semănând un haos negru cu priviri încrâncenate.
Șobolanii vor să-ocupe barca mea arzând de vis

și tot rod, tot rod în lemnu-i prăbușind-o în abis.
Ea abia de se agață greu, cu pânze purpurii
de un val trimis pe apa tremuratei veșnicii.
Nu știu ce-o să fie mâine! dar cine să-nţeleagă

Cred că eu sunt de ne-nvins, 
chiar de uneori prea poate
mă îneacă câte-un plâns
și gândesc că sunt ca stânca Dar cine să-nțeleagă această viață oare
și eu știu că orice-aș da că-i plină de iluzii și-i dulce ca o floare
să nu văd bărci scufundate și trece ca o undă, ca valul în scădere
ce se-aseamănă cu-a mea. cu nostalgii eterne și câte-o mângâiere…
Chiar de-i roasă pân’la găuri barca mea

de a lor fiere,
eu o să-mi cârpesc lăcașul cu un vis
sau cu-o durere.
Ori la fund eu mă voi duce
c-un oftat înăbușit:
„Ce de-a șobolani pe lume
s-au plodit, s-au înmulțit!...”
vis hoinar Ce forță ai în tine, ce puteri,

 ce taină-ascunzi în sângele-ți fierbinte,
de mistui, de-ndrăcești, de pui pe foc
până și lumea ceea prea cuminte!
Tu, vis pribeag, să nu mă-ndemni nicicând
în albiile bunei cuviințe, Dar lumea asta eu n-o înțeleg
cel strălucind în pulberi de lumină de vreme ce mă rupe de la tine.
și trist uimit de-atâtea suferințe. Ea crud mă pradă, dar se bate-n piept
tot declarând că îmi dorește bine.
Bătăile de inimă mă dor
și îmi opresc zadarnice suspine, Dar binele acesta nu-l doresc,
căci gloata ghes îți dă cu vergi de foc, că-i o îngemănare prea deșartă
iar cei miloși aruncă pietre-n tine. de temere, de veghe, de minciuni
ce mă izbește dincolo de soartă.
mai sună…

Dar nu voi da nicicum eu înapoi Mai sună tropăitul de copită,

și nu voi fi deloc șovăitoare — a sfârâit o pasăre în crânguri —
am să te apăr ca pe un copil o cumpănă mereu ne amenință
în zgomotul de stele căzătoare. de a rămâne pe o clipă singuri.
O, vis hoinar, te văd cum suferi greu

și știu că poate-așa e omenește.
Eu voi cerca mereu sa te-ocrotesc
și floarea-soarelui pe răni ți-a crește.
duminica visării

Ca apa curge viața... De ce așa degrabă mai trece viața noastră,

Pe văi pădurea crește, zvâcnind în sus pe-o clipă ca pasărea albastră,
de-asupra, solitară, o stea mai clipocește ca mai apoi să cadă, cu tot cu triste stele
și văd că fără voie încremenesc cu mâna și cu un smoc de pene al bietei păsărele…
întinsă înspre ziua ce-ncheie săptămâna.
Ca apa curge viața
Duminica visării, a patimii, a sorții, și eu îi prind suflarea
fii bună și cu mine cât sună ceasul nopții în care-s contopite nădejdea, disperarea,
alături și aproape, dar totuși pentru altul și-as vrea să știu mai multe,
ce dă de fundul cupei visării cu înaltul. dar nu mai știu nimica
decât că se avântă spre soare păsărica —
cea pasăre-fantasmă pe nume simplu — Soartă,
tot ocolind pădurea ce bea din apă moartă.
în acest secol În acest secol văd că tot mai des

 cad ploi cu grindină și-n miez de vară
mai ninge, dar în două cu speranțe
și se topește frigul de afară
În acest secol pare că nu știu pe loc, în raza soarelui de foc
nimic de aer și de-o să ne-ajungă, ce încă arde ruinat de sine
și trec prin insulița de păduri de-asupra noastră, care mai tăcem,
ce ar fi vrut să aibă viață lungă fără-a privi-n oglinzile bătrâne.
atât de visător și de distrat,
că vântul m-ar fi dus cu tot cu crinul În acest secol pare că muțim
pe alte galaxii, dacă pământul și-atâtea lucruri încă nu sunt spuse,
n-ar gravita în jurul meu, bătrânul. dar se repetă-ntruna cele vechi,
care s-au stins în vremile apuse.
O, timpule, de ce nu mai veghezi

la inimile noastre rătăcite
prin praf de pușcă și iubiri visate
și-un val de deziluzii nesfârșite!
În acest secol simt că eu trăiesc steaua fără nume

atât de zbuciumat că n-am pereche, 
și tot mai greu mai trec peste eșecuri
și peste lumi târzii cu-aripă veche.
Nu mă trăda, visarea mea,
Nu mă gândesc la rău, ci doar la bine eu ce-aș avea mai scump pe lume
când mai rotesc, amețitor, sub aștri decât o stea fără de nume,
bătrânu-mi cuib — pământul fără margini, și te implor — nu mă trăda!
cu tot cu raiul sfinților albaștri.
Cum de nimic nu m-am ferit
pe căi de viață zbuciumate,
mult am iubit și-am pătimit,
și-acum ce s-a ales din toate!
Prin dulcea pulbere de seară O, stea ce-mi naști din nou iluzii,
se zbat a dor și-a mult noroc, nu mă topi, nu mă striga.
ca pânzele subțiri de foc, Ce nume ai te-aș întreba,
simțirile-mi de primăvară. dar frică mi-e de deziluzii.
Nici nu știu de greșesc cumva Pe-un drum de vis mă mișc încet,

al razei drum ce vrea o vamă, prin spații sinilii, alpine —
atunci când merg și merg spre stea să uiți cuvintele-ți rămâne,
și că mă-apropii îmi e teamă. ciudatul suflet de poet.
scad apele

Își poartă valul, zi de zi, O, viață, alta n-o dorim

în veci a pătimirii mare, decât să fim mereu în toate.
vuind spumos a spulberare — E-un cosmos crud de nedreptate
o, viață, nu ne-mbătrâni! că am putea să-mbătrânim.
Nu-ntoarce ceasul prea grăbit, Ori adă-ne prea blânde vești

căci inima ni se-nfioară — de dor târziu, de plai tomnatic,
ni-e dor mereu de primăvară, dar crede orice singuratic
iar tu o-ndepărtezi voit. și uită să-l îmbătrânești!
copilărie visătorul
 
—Dar unde sună cornul? Peste orbi şi sfinţi şi schimnici

Drumețule, nu știi el e poate cel mai mare.
prin care codri cerbul Fruntea-i naltă, măiestoasă
aleargă-ncrâncenat? prăbuşită e pe-altare.
—O, nu mai sună cornul.
Prin codrii arămii Cum din ochi îi curge duhul,
se furișează umbra neştiind de apă moartă,
de cerb înjunghiat... el e veşnic la-nceputuri
de pruncie şi de soartă.
Îngerii scăpaţi din raiuri Şi îl frige cerul gurii

îl păzesc fără simbrie. ca un foc, ferească sfântul!
El zburând prin bezne tace, cum zdrobeşte şi înalţă
cufundat în sine scrie. în sudoarea-i grea — cuvântul.
Şi c-un suflet plin de patimi El tot cearcă să se rupă,

bate-n boltă înstelată, visător robit de spumă,
îndreptat spre adevăruri din cenuşa risipită
şi spre-un veşnic niciodată. pe un fum străpuns de lună.
În tăceri scăldat ca-n mare, Ori se vrea de glorii multe

el nu ştie și oftează, mângâiat pân’ la uitare —
că se-apropie de ţintă că nu şi-a-nţeles vreodată
ori mai mult se depărtează. umbra mult şovăitoare.
Câte stele-i ard în sânge, O, poetul e nebunul,

câte dulci, nestinse şoapte, minciunosul ce nu minte,
şi cum mint şi cum mai cântă că de unde ia putere
ochii negri plini de noapte! şi de unde ia cuvinte
El trăieşte, pătimeşte De-a cânta până la lacrimi

şi tot merge înainte, câte-n stele şi în lună —
că-napoi nu se mai trage că-a mâncat cu istovire
vremea surdă şi fierbinte. fiere, ură şi minciună.
Stinge-n piept pustiul vuiet, Tot mergând prin spinii sorţii,

frige cu priviri absente el de vis nu se desparte,
şi iubirii fără seamăn rătăcind prin deziluzii
îi înalţă monumente. ca prin secole deșarte.
Tulburat de ne-nţelesuri, şi cântă lăutarul

strigă în cutremurare: 
„O, ce jalnică e lumea
şi ce strălucire are!”
Azi plouă iar. Ceva obişnuit,
Şi apoi își pleacă fruntea în ploaie plopii freamătă şi plâng.
şi se pipăie pe-aripă Tot cântă lăutarul obosit
şi cu visele-i pierdute şi lacrimile pe arcuş se sting.
se-ogoieşte pe o clipă.
În jurul lui mulţimea a-nlemnit,
Şi văzând că noaptea vine cu un surâs târziu, puţin amar,
pe-oceane de uitare, şi vinul se subţie în pahar
mai întârzie să cadă şi cântă lăutarul obosit.
în nesomn şi îndurare.
e primăvară

Mi-e sufletul mai liric, mai smerit, E primăvară-n suflet iar

în miez de toamnă visele se sting. şi inima se înfioară,
În ploaie plopii freamătă şi plâng căci plin de răscolitul jar
şi cântă lăutarul obosit. mă bate-un vânt de-odinioară.
El mă îndeamnă înapoi
spre tinereţea mea uitată,
prin pâlcuri galbene de foi,
prin văi de lacrimă sărată.
Mă pomenesc în prag la ea, totu-i pe vechi

la dragostea-mi aşa duioasă 
ce se-aprindea, ce fremăta
mereu tăcută şi sfioasă.
Totu-i pe vechi, eu mai visez,
Îmi sună-n piept glas de viori mai trec prin patimi aparente,
şi-ntind spre ea mâna mea dreaptă — cu al meu cer tăcut şi mut,
privirile pline cu flori cu marea grea de sentimente.
încet spre mine ea le-ndreaptă.
Totu-i pe vechi, de sus, de sus
Pe-o clipă vântul în suspin cad stelele târzii de ceară —
se domoleşte, nu mai bate — de unde-aveai să ştii plecând
din urma viselor mă ţin că-o galaxie o să moara!
pe căi de toamne neuitate.
casa părintească

Totu-i pe vechi , o, neschimbat La iarbă verde poate cu ani nu mai ieşim,

e cerul ars de soare rece. obişnuiţi cu-o viaţă de griji mărunte plină.
Zilele fug, copiii cresc, Dar vine-un val nostalgic de dor şi de lumină
ca mâine chiar mă vor întrece. şi iar simţim minunea că ardem şi trăim.
Ca mâine... astăzi eu iubesc Toamna ne-aruncă-n suflet sămânţa să-ncolţească

şi-a mea-i visarea cea de seară. şi iar ne sapă setea de apă de izvor
Mai stai, durând în veci de veci, şi iar simţim în sânge străvechi, uitat fior
tu, dulce, blândă primăvară! şi iarăşi batem drumul la casa părintească.
sădeşte-un pom

Ni-e aerul de țară fierbinte, de lumină, Sădeşte-un pom să crească undeva,

dogoarea purpurie de soare ne-a răpus, sădeşte-l azi şi nu lăsa pe mâine
iar sufletul mai cheamă toţi anii ce s-au dus că zilele sunt mici şi prea puţine —
şi lung se zbate-arcuşul în pătimaşă mână. să laşi ceva frumos în urma ta.
Ne-am strâns din nou acasă din lume, de departe Iubeşte mult pământul înflorit,
duios ca să ne prindem în cercul horei vechi. iubeşte-l azi şi nu lăsa pe mâine,
Cerceii mari şi roşii ne tremură-n urechi, că mâine el departe va rămâne
la trup suntem o scripcă, în grea seninătate. ca să-l iubeşti la-ntoarcere-nzecit.
viaţa nu gândeşte

Să treci pe unde nimeni n-a trecut, Tu eşti acela care-mi baţi la uşă,
dar fă-o azi şi n-o lăsa pe mâine. îți simt o vagă strângere de mână.
Cu zbateri ca de foc de-aripi divine Sunt scoică care tinde spre lumină,
te va chema tărâmul neştiut. sunând între pereții de cenuşă.
Străbate calea îndemnat de stea, Te-aştept demult cu ochii la răscruce,

trăieşte azi şi nu lăsa pe mâine. dar mi s-a-ntins în cale pânza ceţii.
Pe mulţi urmaşi ridică-i lângă tine, Prin pacea dulce a eternităţii
eşti veşnic dacă-i laşi în urma ta. ca pe un orb de mână mă vei duce.
Voi fi copil nesăbuit din fire, Vom rătăci buimaci, ca prinşi de-arsură,
voi fi copilul dornic de minune. pe unde cresc, sălbatici, trandafirii —
În mine-i uriaş nesaţ de lume e-o-ntoarcere inconştientă-a firii,
şi nesfârşită sete de iubire. de-un farmec dureros către natură.
Vom colinda cu paşi înceţi colina Şi vor cădea de sus ciudate ploi,
ce ne îmbie cu solare luturi, se va ascunde-o pasăre vânată.
ne vor ţâşni de sub picioare fluturi Ah, viaţa nu gândeşte niciodată
sărbătorind în cercuri mari lumina. atâta de frumos cum ştim doar noi!
întotdeauna lumină Şi dac-ar fi să fie s-o iei de la-nceput

 şi-ai preţui mai multe în viaţa dulce-a ta,
e că-i târzie clipa când înţelegi ceva
din greu noian de zile prin care ai trecut.
Şi dacă eşti cu gândul departe undeva,
lăsând lumini şi umbre să-ţi joace lung pe faţă, Apleacă-te spre ape — oglindă pentru nori
e că există clipa, sunând a foc şi gheaţă ce trec în repezi stoluri ca nişte zburătoare.
ce-ţi dă o veşnicie prin nesfârşirea sa. Întârzie cu ochiul pe tot ce este floare
că sufletul mai crede în rare sărbători
Şi dacă-ţi arde trupul de parc-ar fi un rug
şi dintre zi şi noapte ai dibuit tăişul De-a respira alături de calde rădăcini
e că-i amară clipa ce-ngălbenind frunzişul ce viaţă-au dat luminii şi aştrilor cereşti
aminte îţi aduce că anii tăi se duc. şi casei noastre sfinte atât de pământeşti
şi pruncilor din leagăn de nemurire plini.
Nu te grăbi să judeci puţinul ce ţi-e dat — aş vrea să-aud

nespus de uriașă e partea ta de soare. 
Salută-amărăciunea uşor mângâietoare
ce te aşteaptă dulce la geamul înserat.
Iar cade seara. Bufniţele plâng,
Tu vei simţi izvorul nestinsei tinereţi, oftează noaptea neagră ca năpasta.
te vei topi în ierburi, vei fi un zvon de-aripe Un rod de floare naşte-n orice zi,
căci orişice suflare, căci fiecare clipă dar oare ce-nțeleg din viața asta?
e-o dulce prelungire a altor mii de vieţi.
Aşa a fost pe când eram copil
Ce galbenă lumină mereu spre noi a mers, cu mintea crudă ca o primăvară
ce tânăr este valul încărunţit de spume. şi-aşa rămase, chiar de-a întomnat
Triumfă veşnicia a tot ce este lume, şi m-a vrăjit în pieptu-mi o vioară.
triumfă legătura-ntre noi şi Univers.
Dante

Aş vrea să-aud pe cineva zicând Ochii ard, sângele cântă, marea nopţii se frământă,
că-a înţeles ceva din viaţa asta. vântul trist se zbate-n preajma unui grav, prea grav poet.
Dar cade seara şi atât aud — E-o savoare de cerneală, iar vigoarea e astrală,
cum vine noaptea neagră ca năpasta. peste ţăndări de lumină ne-aplecăm încet-încet.
Mă auzi! Îmi place versul care-ncape Universul,

lasă-mă, te rog, poete, lângă-al tău albastru vis.
Ce te costă dar, poete, cel cu visele profete,
doi copii flămânzi şi liberi să se plimbe-n Paradis!
Lux nocturn, noapte fierbinte, şiruri de portaluri sfinte — Simt că tot mai greu mi-e pasul, ticăie în taină ceasul,
văd că e cuprins de pace trupu-atât de adorat. cât mai stau cu faţa-n flăcări pe sub aştrii rătăciţi.
Ochii ard, sângele cântă, marea nopţii se frământă, Ochii ard, sângele cântă, marea nopţii se frământă,
starea e primordială, spiritul — înflăcărat. alte vremi mă înconjoară cu-ai săi îngeri istoviţi.
Simt că timpul mă apasă, tu, iubitul meu, mă lasă Corbul apărut hoţeşte ce uimit mai croncăneşte,
ca să cuget pe-ndelete, să-mi torc gândul fir cu fir. somnul paşnic, singuratic picură uitare-n piept.
Undeva mai sună clipa târâindu-şi greu aripa, Ochii ard, sângele cântă, marea nopţii se frământă,
cenuşie şi albastră, apa curge fără şir. Vântul trist se zbate-n preajma unui grav, prea grav poet.
un spart ulcior

Din spart ulcior se scurge viaţa ca o apă O, cât de nestatornic e neamul omenesc,
şi sufletu-mi tresare că cineva îl sapă, voind pe rând ba raiul, ba iadul pământesc,
şi amărui zâmbeşte, şoptind ca pentru sine: şi ce-i lipsit de minte atunci când dă din coate,
„Această soartă, Doamne, deloc nu-i pentru mine”. chiar răul nostru propriu cerşindu-l peste poate!
Iar Domnul Cel din Ceruri încearcă a-i răspunde La ce servește oare o viaţă nesfârşită
prin înserări albastre căzute din neunde, că e o amăgeală, căci este umilită
prin purpuriul dulce, vag fulgerat prin stele — aici, în reci, umbroase exiluri pământeşti,
la gândurile mele prin gândurile mele. unde mai uiţi cu-ncetul de-aripile cereşti.
Ulcioru-i spart şi-n bezna cea neagră-neagră-a lui

domneşte Niciodată cu ochii amărui.
cuprins vivaldi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
te chem.... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
Ştiu că undeva... . . . . . . . . . . . . . . . . 3 dar este. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
să prețuim poetul. . . . . . . . . . . . . . . 5 soledad . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
firicel de apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
În lumea mea e-o taină. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
dar eu aleg. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
cartea vieţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 mi-e dor de lacrimi . . . . . . . . . . . . 66
mi-e frig. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 povara lanţurilor . . . . . . . . . . . . . . 68
două stele. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 suntem blajini. . . . . . . . . . . . . . . . . 71
se zbate valul. . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 lună plină. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
magie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26 iată-mă, Doamne. . . . . . . . . . . . . . 77
când visez . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29 dincolo de orizont . . . . . . . . . . . . . 81
mit uitat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 ajung la mal. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
nu ştiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 sub galbeni aştri. . . . . . . . . . . . . . . 85
opreşte omul care pleacă. . . . . . . . 36 s-a dus şi dorul. . . . . . . . . . . . . . . . 87
tot plouă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39 mă tem, fetiţa mea . . . . . . . . . . . . . 89
câine vagabond. . . . . . . . . . . . . . . . 43 veni din greu. . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
suflarea nopţii. . . . . . . . . . . . . . . . . 46 doar uitarea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
tu poţi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 Nostalgii
o boarede mister. . . . . . . . . . . . . . . 97
un vals la lumânări. . . . . . . . . . . . . 99 senină noapte . . . . . . . . . . . . . . . . 147
eu plec . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 fără-a şti… . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
ce suflet… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103 nour de seară. . . . . . . . . . . . . . . . . 153
întoarce-mi sufletul, iubite . . . . . 106 nu te-am uitat. . . . . . . . . . . . . . . . 155
pe valea plângerii . . . . . . . . . . . . . 109 mi-e sângele. . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
îmi pare rău. . . . . . . . . . . . . . . . . . 112 ritual. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
departe eşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 cândva…. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
printre tăceri . . . . . . . . . . . . . . . . 117 la ce, suflete, gândeşti. . . . . . . . . . 164
nocturnă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119 mai visezi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167
mi-e inima…. . . . . . . . . . . . . . . . . 121 nu vreau. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
tânără apa asta a fost . . . . . . . . . . 123 îmi place viaţa. . . . . . . . . . . . . . . . 171
de ce te-ai supărat. . . . . . . . . . . . . 125 dar este…. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
transparenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 ruguri de petale. . . . . . . . . . . . . . . 174
şi tu ai inimă, pădure. . . . . . . . . . 129 ce duh astral . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
alege viaţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131 şi tu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
în lumea mea . . . . . . . . . . . . . . . . 137 fără ecouri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
tresar. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140 orice ţi-aş spune. . . . . . . . . . . . . . 184
frumos eşti, dorule. . . . . . . . . . . . 186 Miraje

peste ani. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
fior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191 oraşul niciodată . . . . . . . . . . . . . . 227
de ce anume tu . . . . . . . . . . . . . . 192 prin mine. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
nu te caut. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194 femeie fatală . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
pe un tărâm. . . . . . . . . . . . . . . . . . 197 vântul toamnei . . . . . . . . . . . . . . . 233
înger din ceruri. . . . . . . . . . . . . . . 199 viaţa — aşa cum este . . . . . . . . . . 235
şi ne privim în ochi . . . . . . . . . . . 202 aş vrea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236
afară-i întuneric . . . . . . . . . . . . . . 206 undeva acum ninge . . . . . . . . . . . 238
eu nu ascult. . . . . . . . . . . . . . . . . . 207 stau şi cuget. . . . . . . . . . . . . . . . . . 240
din nou. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 a fost poetul . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
în şoaptă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211 eu nu sunt înger . . . . . . . . . . . . . . 244
nu cunosc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212 zâmbeşte trist, ironic. . . . . . . . . . 247
tu nu eşti partea mea. . . . . . . . . . 216 curge viaţa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
ieri a fost o zi frumoasă. . . . . . . . 219 eu sunt întemniţată . . . . . . . . . . . 251
mielule blând. . . . . . . . . . . . . . . . . 221 nimic nu-i veşnic . . . . . . . . . . . . . 253
de aş uita . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222 Don Juan. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255
pânze-n spumă. . . . . . . . . . . . . . . 259 şi cântă lăutarul . . . . . . . . . . . . . . 299

liturghie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262 totu-i pe vechi . . . . . . . . . . . . . . . 303
ce trist e sufletul…. . . . . . . . . . . . 263 casa părintească . . . . . . . . . . . . . . 305
pustnic mut. . . . . . . . . . . . . . . . . . 265 sădeşte-un pom . . . . . . . . . . . . . . 307
cel de-acelaşi sânge. . . . . . . . . . . . 267 viaţa nu gândeşte . . . . . . . . . . . . . 309
pe care lume . . . . . . . . . . . . . . . . . 269 întotdeauna lumină . . . . . . . . . . . 312
ard flăcări. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271 aş vrea să-aud. . . . . . . . . . . . . . . . 315
mă întrebi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 272 Dante. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 317
ce zi să fie…. . . . . . . . . . . . . . . . . . 274 un spart ulcior. . . . . . . . . . . . . . . . 320
şobolanii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275
dar cine să-nţeleagă. . . . . . . . . . . 277
vis hoinar. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 278
mai sună… . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281
duminica visării . . . . . . . . . . . . . . 282
în acest secol . . . . . . . . . . . . . . . . 284
steaua fără nume. . . . . . . . . . . . . . 287
scad apele. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 290
copilărie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292
visătorul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 293

Senina Noapte

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Senina Noapte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lora Rucan

binecuvântată insulă, îl văd parcă aievea cu prezenţa-i neschim- să prețuim poetul

El nu-şi arată tânga, De-i va ajunge pâine

E o topită taină, Chiar dacă varsă lacrimi,

Ce zi va fi aceea, Dar cine-n astă lume,

Bătrân copil — poetul, Şi-abia atunci poetul,

Iar când soseşte clipa

Ruslan Roșca. „Ceruri sentimentale”

În stins ecou, de veșnic grai,

De viu neant, de fumuriu

Să nu-mi citiți din ea un rând, Adun singurătăți de lup

Și fac păcate fără-a vrea, De ochii lumii nu știu eu

Mi-e frig și simt că-ntruna doare Cândva odată, se prea poate,

E galben mut în viscolire, Dar astăzi tot ce nu e doare

Tu oare simți, tu oare știi În veacuri clipele se strâng

Ne țintuiesc priviri de lup,

Nimic nu aș putea schimba, Al Providenței tainic mers

Eu nu sunt îngerul ceresc, Privind la boltă, eu tânjesc,

Se zbate valul, plânge-un dor Și arde-n noi adânc, smerit

De ce la lacrimi am ajuns Dar Tu ce verși în Univers

Pe zări tuna și fulgera, Și-atâția plopi fără de soț

Privea țiganca-n palma mea Privea țiganca-n palma mea

Pe zări tuna și fulgera, Și pe albe foi ce zboară pe zări,

Când pe mii de bolți aștrii ard din greu Ce vreau nu știu,

Ce plâng eu tac, ce sper, ca-n vise, nu ştiu

Pe-acolo m-a prins nostalgia, Și mult am deplâns omenirea

Pe-acolo am stins o uitare Și nu știu de-ar vrea ca să schimbe

Prin rai am pierdut al meu înger,

opreşte omul care pleacă

Oprește omul care pleacă, Cu-ncetul frigul îl doboară,

Opreşte omul care pleacă Ne luminează-un singur soare,

Să-l încălzești la focul vetrei, Tot plouă la capătul lumii,

Suflarea lui înfierbântată Și-alungă speranța de-acolo,

Și-alungă lumina de-acolo, Și spală-mă, ploaie, de-oftaturi

Pe-aici n-a plouat de milenii O, rău nicidecum n-o să-mi pară,

Noianul de galbene frunze Eu simt că-s cumplit obosită,

Și sufletu-mi veșnic ofta-va Ce ochi deștepți ai, câine vagabond,

Ne-ncrezător din coadă-abia de dai,

Eu nu sunt făcătorul de minuni, Dar poate toate baltă le lăsăm,

Mă lăfăiesc în bine-ai fi crezând, Și vom cădea răpuși de cald amurg,

suflarea nopţii Arome dulci le mână vântul

vivaldi Senzația-i de-o clipă doar,

Ca o scoică-n mări de vis, O să-ți spun de viața mea

Vino, nu mai zăbovi, Ce să fac cu lira mea,

Chiar și-acum când te invit Dar este-o inerție-n tot,

Valuri violete curg Cu mâna-ntinsă dă de vid

El se întreabă ce o fi, Soledad, fetiță tristă,

Ore-n șir stai nemișcată

Zbori, de parc-ai fi visare, Soledad, fetiță tristă

Dar de unde îți luaseși Trece-vor sărate zile,

Marea dorului se varsă,

Cubolta, Botna, Ceaga mea, Eu vin pe malul răzmuiat

Aș presupune că albești Cubolta, Botna, Ceaga mea,

Cum trece viața mă întrebi — Cum trece viața mă întrebi —

Și-a cerului ce e pierdut Apoi veni-va focul mut,

Cum trece viața nici nu știu, Ce pașnic și neîmblânzit

Tu vrei ca eu măcar în gând Cu ei mai bună eu mă simt,

Dar eu aleg desiș păgân Dar tu zâmbești știind că eu,

mi-e dor de lacrimi

Mi-e dor de lacrimi. Că lacrimi n-am și plâng atât de rar

Ca soarele, îmi ard grădina mea,

Când întunericul mă sapă Și simt cum în adâncul nopții

Mă ghemuiesc în jilțul galben, Și caut sens în ce se-ntâmplă,

Mocnește lampa mea de masă, Suntem blajini distrați sentimentali