Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque)

desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar şi un curent artistic care a

fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat
în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi dar
şi în alte părţi ale lumii si s-a manifestat pana in anii 1750 Barocul a format o punte de
legătură între renaștere și clasicism..

Noţiunea de baroc include şi un anumit stil muzical, care a apărut puţin mai târziu
decât perioada considerată baroc pentru pictură, sculptură şi arhitectură. Johann
Sebastian Bach, Antonio Vivaldi şi Georg Friedrich Handel sunt compozitorii cei mai
de seamă ai stilului muzical baroc.

Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc,
este ornamentaţia bogată, exhausivă, uneori superfluă. Atunci când barocul a lăsat
loc clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut.
Caracteristici ale muzicii barocului
Sintetizarea scriiturii polifonice vocale a Renasterii (in scopul simplificarii tesutului
melodic) conduce catre aparita scriiturii omofone, pe de-o pare, si a tonalitatii
functionale-gravitationale, pe de alta parte. Astfel, muzica barocului a început prin a
fi omofonică, dar a devenit polifonică odată cu apariţia unor compozitori de talia lui
Bach şi Haendel, pastrandu-si caracteristicile tonal-functionale. De fapt, cei doi au
ridicat polifonia muzicii baroce la un nivel de complexitate, armonie şi muzicalitate
nemaiîntâlnite până atunci.

Muzicaclasica.weebly.com
Barocul este divizat în trei perioade importante: timpuriu, mijlociu și târziu. Deși se suprapun în
timp, sunt datate convențional din 1580 până în 1630, din 1630 până în 1680 și din 1680 până în
1730

Barocul timpuriu

Umanistii din Camera Florentina au respins utilizarea polifoniei și muzicii instrumentale a

contemporanilor și au discutat tehnici muzicale din Grecia Antică precum monodia, ce însemna
un cântăreț solo acompaniat de o chitara.[5]] Primele puneri în practică a acestor idei, inclusiv
lucrările Dafne și L'Euridice ale lui Jacopo Peri, au marcat începuturile operei[6] care, la rândul ei,
a devenit un fel de catalizator pentru muzica barocă.[7

Muzica barocului permitea improvizaţii, întrucât adeseori notatia se reducea doar la

prezenta basului cifrat, ca atare, interpreţii realizau adevarate improvizatii pornind
de la reperele sugerate de aceasta scriitura. Dinamica muzicii era "terasată," în
sensul că adesea intensitatea sonoră se schimba neaşteptat. Muzica avea un tempo
relativ constant, iar tonalitatea sa era majoră (considerată a sugera veselie) sau
minoră (considerată a sugera tristeţe). utilizarea tot mai frecventă a basului cifrat reprezintă
importanța dezvoltării armoniei ca bază liniară a polifoniei.[8] Armonia este rezultatul final al
contrapunctului iar basul cifrat este o reprezentare vizuală a acestor armonii implicate adesea
într-o interpretare muzicală.[9] Compozitorii au început să fie tot mai preocupați de progresiile
armonice[10] și au folosit și tritonul, perceput ca un interval instabil,[11] pentru a crea disonanțe.
Prin incorporarea acestor noi aspecte compoziționale, Claudio Monteverdi a promovat și mai
mult trecerea de la renascentism la baroc.

Heinrich Schütz a fost cel mai important compozitor al Barocului timpuriu din afara Italiei.

Barocul mijlociu

Ascensiunea curții centralizate este unul dintre aspectele economice și sociale care au dominat
ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de monarhie absolută Ascensiunea patronajului
bisericii și de stat a dus la creșterea comenzilor pentru muzică publică organizată iar
disponibilitatea tot mai ușoară a instrumentelor muzicale a dus la creșterea cererii pentru muzică
de cameră.[15]

Barocul mijlociu din Italia este marcat de ascensiunea genurilor cantată, oratoriu și operă în stilul
bel-canto din 1630. Monodia din perioada barocului timpuriu a fost înlocuită de un stil melodic
mult mai simplu și mai elaborat, de regulă în ritm ternar. Aceste melodii erau construite din idei
simple și cadențat delimitate adesea bazate pe forme de dans stilizate precum sarabanda sau
courante. De asemenea, și armoniile erau mai simple decât în barocul timpuriu iar liniile bas de
acompaniament erau mai integrate în melodie, producând o echivalență contrapunctuală. Cei
mai importanți inovatori ai acestui stil au fost Luigi Rossi și Giacomo Carissimi, care erau în
primul rând compozitori de cantate și oratorii și venețianul Francesco Cavalli, care era în primul
rând un compozitor de opere. Mai târziu, alți practicanți ai acestui stil au fost Antonio Cesti,
Giovanni Legrenzi și Alessandro Stradella.[16]
Compozitori care au activat in aceasta perioada: Jean-Bapiste Lully
cel mai important compozitor de opere pentru
, Arcangelo Corelli (
rege) Printre elevii săi s-au numărat Antonio Vivaldi, care mai târziu a compus sute
(
de lucrări bazate pe principiile de sonată trio și concert ale lui Corelli.[18]), Henry Purcell peste 800 de
lucrări. De asemenea, a fost unul dintre primii compozitori importanți pentru claviatură), Dieterich
Buxtehude (Lucrările sale erau fie în construcție liberă, mergând adesea pe improvizații, fie
secțiuni contrapunctuale rigide. Această procedură a influențat mai târziu numeroși compozitori,
cum ar fi Bach, care au dus contrastul dintre secțiunile libere și stricte la noi culmi.)

Barocul târziu
Principalul criteriu de tranziție este abordarea totală tonalității ca principiu structural. Acest aspect a fost
evident în lucrările lui Jean-Philippe Rameau, care l-a înlocuit pe Lully drept cel mai important compozitor
de operă francez. În același timp, prin lucrările lui Johann Fux, stilul renascentist al polifoniei a devenit
bază pentru studiul compoziției.[20] Combinația dintre contrapunctul modal și logica tonală a cadențelor
creau impresia că există două stiluri de compoziție - compoziția omofonă dominată de considerații
verticale și polifonia dominată de imitație și considerații contrapunctuale.

Antonio Vivaldi a fost unul dintre cei mai importanți reprezentați ai barocului târziu. ]n aceste două
genuri, sonată și concert, care erau încă în dezvoltare, Vivaldi a adus cele mai importante contribuții. A
scris sute de lucrări - 550 dintre lucrările sale sunt reprezentate de concerte. A utilizat și titluri
programatice pentru diferite lucrări, cum ar fi celebrele sale concerte pentru vioară Cele patru
anotimpuri.

Poate cel mai important compozitor asociat cu patronajul regal a fost Georg Friedrich Händel. Un
compozitor prolific, Händel împrumuta de la alții și își recicla adesea propriul material. Era cunoscut și
pentru adaptarea unor piese precum celebrul oratoriu Mesia pentru cântăreții și muzicienii disponibili.

Johann Sebastian Bach a ajuns, în timp, să fie considerat o figură importantă a barocului muzical. Bach a
compus și lucrări la scară mare precum Patimile după Ioan, Patimile după Matei, Oratoriul de Crăciun și
Misa în Si minor. Inovațiile muzicale ale lui Bach au experimentat cu toate formele omofonice și
polifonice din perioada barocului. Era un catalog virtual al tuturor modalităților contrapunctuale existente
și era capabil să țese adevărate pânze de armonie. Prin urmare, lucrările sale sub forma fugilor cuplate cu
preludii și toccate pentru orgă, precum și formele de concert din baroc, au devenit fundamentale atât
pentru tehnica de interpretare cât și pentru cea teoretică. Învățăturile lui Bach au devenit evidente în
epocile clasice și romantice când compozitorii au redescoperit subtilitățile armonice și melodice din
lucrările sale.

Georg Philipp Telemann a fost cel mai cunoscut compozitor instrumental al vremurilor sale
precum și unul dintre cei mai prolifici compozitori din toate timpurile. A compus două cicluri
complete de cantate pentru slujba de duminică dar și oratorii sacre. Telemann a fondat și o
publicație periodică care se ocupa de publicarea compozițiilor noi, în special compozițiile sale
proprii. Această promovare a muzicii l-au făcut un compozitor de renume internațional. O parte
dintre cele mai bune lucrări ale sale datează din anii 1750 și 1760. Printre aceste lucrări se
numără Der Tod Jesu ("Moartea lui Iisus", 1755), Die Donner-Ode ("Odă Tunetului", 1756), Die
Auferstehung und Himmelfahrt Jesu ("Învierea și Înălțarea lui Iisus", 1760) și Der Tag des
Gerichts ("Ziua Judecății", 1762).