Johann Sebastian Bach

ELEV: MATEESCU ELENA ROXANA

 BACH

Johann Sebastian Bach (pronunțat în germană /joːhan zebastjan bax s-a nascut pe
data de 21 martie 1685, Eisenach şi a decedat la 28iulie 1750, Leipzig) a fost un compozitor
german și organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai mari
muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea
mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică.
S-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach,
era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a
orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit
de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani.
Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf.
Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinație deosebită
pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuți
organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken. În
1703 obține primul post de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja
evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele
compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re
minor".
În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui de
Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și
compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui
Johann Ernst, el însuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus
majoritatea repertoriului de fugi în timpul activității sale în Weimar. Din această perioadă
datează celebra compoziție „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier),
care include 48 preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră, o lucrare
monumentală nu numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi
explorat pentru prima dată întreaga gamă tonală și multitudinea intervalelor muzicale.
În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas
din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de
canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din
Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice
duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe,
ca Patimile după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre
operele acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau
reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin,
partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.
Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din
care numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soții, Bach s-a
recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care - deși cu 17 ani mai
tânără ca el - a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au
arătat o deosebită dotare pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa
Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich
Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.
Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de muzicologul
Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și
sunt numerotate ca atare.
Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor
bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu,
ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).
Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când
aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat
variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă
creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la
perfecțiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai
înalte idei și năzuințe umane.
Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el și-l
instruiește în domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui Johann
Pachelbel, unul dintre renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă
educație, ce contravenea năzuințelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului.
Simțind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților
organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă
la obținerea unei virtuozități de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu
lejeritate a mijloacelor de exprimare.
După cinci ani (1700), se mută la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la
biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanță, deoarece aici
cunoaște în biblioteca școlii creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel
ș.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și
continuator al școlii germane nordice de orgă. De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a
însușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și lirismul acestei muzici de orgă. De la
Böhm preia tradiția prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în
formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru
a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.
Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este
nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, începe să se lovească de
vicisitudinile vieții de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După
câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt
(1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i
erau favorabile evoluției sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât și
nivelul scăzut de profesionalism al coriștilor, pe care trebuia să-i învețe în continuu, nu
puteau contribui la dezvoltarea sa.
În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni și pleacă
pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, își desfășura activitatea
de organist, cântând atât la slujbe, cât și la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni,
el rămâne patru luni, timp în care își însușește procedeele componistice și instrumentale ale
marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, așa
încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătorește cu vara sa, Maria
Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar,
unde activează ca organist și muzician al curții. În anii petrecuți ca muzician la curtea ducală
din Weimar (1708-1717) și apoi la Köthen (1717-1723) și-a îndreptat privirile înspre muzica
de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi și italieni,
transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă și clavir. La Weimar a transcris
concerte pentru orgă (6) și pentru clavir (18) din creația lui Vivaldi, Corelli, Benedetto
Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din
Legrenzi, Albinoni, Corelli).
Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printr-un elev al lui Lully,
prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi
fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea
tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și
recepții somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să
țină chiar un teatru de operă.
În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a
răspândit și la curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a
trecut aceste modalități de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniștilor
francezi a surprins elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodică, înlăturând
ornamentația inutilă sau dăunătoare clarității. Iar din muzica italienilor a preluat
cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.
Din timpul șederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean
Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu
acest organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, încât, în
preziua turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.
La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă
pe măsura cerințelor sale, și-a îndreptat atenția spre muzica instrumentală de cameră. Aici a
scris cele șase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig
de Brandenburg, și o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soția.
După un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de
soprană și aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein,
colecții de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la
biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas
anonim. Aici va cânta și la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în fața organistului Reinecke.
Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variațiuni pe diferite teme, a exclamat cu
entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăiește în
dumneavoastră.”
În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea
obligația de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de
a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai
ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului sau ai bisericilor (el va
dirija și corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au înnegurat
viața genialului muzician. În pofida greutăților și a climatului muzical cu totul impropriu unei
creații de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai
valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile și Missa în si minor.
Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la
curtea căruia funcționa ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o
magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte
ricercare, două canoane și o sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese
au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și
demonstrații de virtuozitate tehnică.
Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească
fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-
suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică,
urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717,
venețianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a
condus viața muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu
știu ce-i durerea”, precum și „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în
stil italian.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 băieți. Fiica cea mai
mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit
importanți muzicieni. organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit
“Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și
al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea său
fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin și Hamburg”, a contribuit la
statornicirea formei de sonată și la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-
1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calitățile sale de organist în acest oraș.
Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano și Londra” a suferit o
influență italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul
preferat al curții regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare
măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..
Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la
începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un
moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu
linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară
constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.
Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se disting:

TOCCATA ŞI FUGA IN RE MINOR;

CONCERTELE BRANDENBURGICE;

ORATORIUL DE CRĂCIUN;

THE WELL-TEMERED CLAVIER;

AVE MARIA ÎN C MAJOR şi multe altele.