Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach (pronunțat în germană /joːhan zebastjan bax/ n. 21/31

martie 1685, Eisenach, Turingia, Sfântul Imperiu Roman – d. 28 iulie 1750, Lipsia, Sfântul Imperiu
Roman) a fost un compozitor german și organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca
unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea
intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică.

Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann
Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu
caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth
Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian
avea numai 9 ani. Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist
la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinație
deosebită pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai
cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam
Reinken. În 1703 obține primul post de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja
evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele
compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re
minor".
În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui
de Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și
compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui Johann
Ernst, el însuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea
repertoriului de fugi în timpul activității sale în Weimar. Din această perioadă datează celebra
compoziție „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii
și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră, o lucrare monumentală nu numai prin
folosirea magistrală a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi explorat pentru prima dată întreaga
gamă tonală și multitudinea intervalelor muzicale.
Din cauza deteriorării raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit să părăsească
Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp,
compune cele 6 concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel „solo”, sonatele și
partitele pentru vioară „solo” și suitele orchestrale.
În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas
din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe
de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând
câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive,
Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei pentru Vinerea
patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării
cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume
de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian
ș.a.
Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care
numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soții, Bach s-a recăsătorit în
1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care - deși cu 17 ani mai tânără ca el - a
avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au arătat o deosebită
dotare pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa Wilhelm Friedemann
Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian
Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.
Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de
muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și
sunt numerotate ca atare.
Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene,
clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia
să se numească” (în germană, Bach=pârâu).
Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația
feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care
se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă creatoare, Bach a configurat
variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecțiune formele plămădite
în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei și năzuințe umane.
S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ținutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscută prin
numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe cu Veit Bach
(cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a
devenit o tradiție, mulți membri îndeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesioniști, fie ca amatori. Tatăl
lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt
copii, dintre care i-au rămas în viață patru, Sebastian fiind mezinul.
Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el și-l instruiește
în domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre
renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă educație, ce contravenea
năzuințelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simțind nevoia unui orizont mai larg,
micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl.
Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obținerea unei virtuozități de scriitură polifonică, atât
de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.
După cinci ani (1700), se mută la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la biserica Sfântul
Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanță, deoarece aici cunoaște în biblioteca școlii
creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ș.a. Tot aici îl are printre îndrumători
pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și continuator al școlii germane nordice de orgă.
De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a însușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și
lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiția prelucrării polifonice a coralelor, pe care o
va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă
spre Hamburg pentru a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.
Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este nevoit să se
angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieții de
muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca
violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle
postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i erau favorabile evoluției sale artistice.
Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât și nivelul scăzut de profesionalism al coriștilor, pe
care trebuia să-i învețe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.
În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni și pleacă pe jos
la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, își desfășura activitatea de organist,
cântând atât la slujbe, cât și la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru
luni, timp în care își însușește procedeele componistice și instrumentale ale marelui organist. Acest
fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, așa încât, după scurt timp, s-a mutat
la Mühlhausen, unde se căsătorește cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici
aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist și muzician al curții. În anii
petrecuți ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) și apoi la Köthen (1717-1723) și-a
îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani
germani, francezi și italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă și clavir. La
Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) și pentru clavir (18) din creația
lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate
în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).
Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printr-un elev al lui Lully, prezent la
curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se
întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în
Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în care
muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să țină chiar un teatru de operă.
În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a răspândit și la
curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a trecut aceste
modalități de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniștilor francezi a surprins
elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentația inutilă sau
dăunătoare clarității. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică
sau prea încărcată de ornamentică.
Din timpul șederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis
Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest
organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua
turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.
La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe
măsura cerințelor sale, și-a îndreptat atenția spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele
șase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg,
și o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soția. După un an, se
recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană și aptitudini
muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein, colecții de mici piese pentru
începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg,
dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta și la orga bisericii Sfânta
Ecaterina, în fața organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variațiuni pe
diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai
trăiește în dumneavoastră.”
În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligația
de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în
fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză
și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului sau ai bisericilor (el va dirija și corul bisericii Sfântul
Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida
greutăților și a climatului muzical cu totul impropriu unei creații de larg orizont, Bach scrie în ultima
perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile
și Missa în si minor.
Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia
funcționa ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda
temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte ricercare, două canoane și o
sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de
Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnică.
Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de
Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice.
Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele de la
Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai
târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda. Cele două
solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu știu ce-i durerea”, precum și „Cantata cafelei”, sunt
mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.
În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu
dispozitiv de oprire a vibrației coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea
execuțiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuși
perfecționase instrumentul, încercând construirea așa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai
mari decât viola da gamba și a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal și maț,
pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârșitul vieții, Bach a încercat să-și tipărească lucrările, luând
personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de
revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârșitul său din anul 1750.
Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 băieți. Fiica cea mai mare, având
o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanți muzicieni.
organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din
întemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și al liedului german. Clavecinistul regelui
Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de
Berlin și Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată și la înnoirea tehnicii pianistice.
Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calitățile sale de
organist în acest oraș. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano și Londra” a
suferit o influență italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul
preferat al curții regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la
crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..
Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la
începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de vârf
al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite
nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a
expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.
Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind
mărturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit în fericirea vieții veșnice, în creația sa nu a
redat omul împăcat, care așteaptă cu seninătate viața de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu
nesfârșitele sale ispite și căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase și înălțătoare, ancorate în
neclintita credința a prezenței divine în viața omului.
Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a
omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” și o
sfârșea cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”.