UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE ARTE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. ANTONIU ZAMFIR

ABSOLVENT:

SAY UFUK-GENGIS

CRAIOVA

2021
 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE ARTE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ROLUL DE BARITON IN OPERELE LA TRAVIATA ȘI

DON CARLO DE GIUSEPPE VERDI

COORDONATOR ȘTINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. ANTONIU ZAMFIR

ABSOLVENT:

SAY UFUK-GENGIS

Craiova

2021

1
 Cuprins
Introducere………………………………………………………………………….....3

Capitolul 1 Opera si evoluția curentelor muzicale………………….....4

1.1 Evoluția Operei din antichitate până în prezent………………………........4
1.1.1 Barocul muzical…………………………………………………………….....4
1.1.2 Clasicismul muzical……………………………………………………….......8
1.1.3 Romantismul muzical…………………………………………………….......12
1.2 Viața și creația lui Giuseppe Verdi……………………………………………....12
1.2.1 Creațiile lui Giuseppe Verdi............................................................................14
1.3 Trăsăturile romantismului muzical………………………………………….......16
1.3.1 Manifestarea curentului romantic............................................................................17

Capitolul 2 Opera La Traviata…………………………………….........19

2.1 Povestea operei La Traviata…………………………………………………........20

2.2 Analiza muzical-dramaturgică a personajului Giorgio Germont…..................22

Capitolul 3 Opera Don Carlo………………………………………..........26

3.1 Povestea operei Don Carlo……………………………………………………......28

3.2 Analiza muzical-dramaturgică a personajului Rodrigo…………………………33

Concluzii......................................................................................................40

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….41

WEBOGRAFIE…………………………………………………………...42

2
 INTRODUCERE

Dramartugia, misterul și muzica divină, din compozițiile lui Giuseppe Verdi m-au
determinat să-mi aleg această lucrare științifică. Verdi în operele sale a adus din punctul
meu de vedere, adevărul despre problemele reale din viața cotidiană a oamenilor. Când
am început studiul ariilor lui ⹂Giorgio Germont" din opera La Traviata și ⹂ Rodrigo,
Marchizul de Posa" din opera Don Carlo, am rămas surprins să observ că în ciuda
dificultăților muzicale, ritmice pe care le-am întâmpinat, totul pleacă de la cuvânt. Verdi
a ascuns în spatele versurilor din recitative și arii trăirea interioară a personajelor.
Ritmicitatea ne arată de fiecare dată în compozițiile lui caracterul piesei, culoare vocii,
intenția pe care personajul o are. Rorulie de bariton din crețiile lui Verdi sunt pline de
sentiment, de putere vocală, de tensiune, de magie. Faptul că Verdi a ascuns în scriitura
operelor sale indicii care să ajute interpreții de-a lungul aniilor să înțeleagă caracterul
personajelor este uluitor. În sincera mea opinie, Giuseppe Verdi este cel mai mare
compozitor al curentului romantic, naturalețea și dramaturgia muzicală este magnifică și
foarte greu de egalat.

3
 Capitolul 1 Opera și evoluția curentelor muzicale
1.1 Evoluția operei din antichitate până în prezent

Opera este un gen muzical care a prins viață din anul 1639 și continuă până în
zilele noastre, i se mai poate spune și Teatrul Liric, tot Opera poate fi și instituția
unde se desfășoară activitatea artistică. Întreaga acțiune se desfășoară utilizând
predominant muzica și cântul. Opera, teatrul vorbit sau cel dramatic, au la baza
punerii în scenă o mulțime de elemente comune, cum ar fi: scenariul, costumele,
decorurile, interpretarea și mișcarea scenică. Ținând cont de toate aceste asemănări,
interpreții de operă trebuie să ateste calități vocale deosebite care conturează și
conferă genului muzical identitatea sa, pe care o cumoaștem și astăzi. Deoarece
mesajul operei este predominant transmis prin muzică, pe lângă calitațiile vocale
foarte importante ale interpreților, se mai adaugă și un ansamblu de instrumentiști de
acompaniament, care pot varia între un ansamblu mic, spre exemplu un trio, un
cvartet, ori un cvintet pentru ariile antice și preclasice din perioada barocului, până la
o orchestră simfonică completă, referindu-ne la operele din perioada clasică,
romantică și contemporană. Câteodată și în mod special pentru opera franceză,
spectacolele de operă includ si scene de balet.
Opera s-a detașat ca gen muzical și teatral în anul 1600 ca unul dintre produsele
artistice intelectuale ale curentului baroc, dar a atins culmile rafinamentului și a
perfecțiunii în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, reverberând puternic până în
secolul al XX-lea, fiind generată și perpetuată de compozitori germani, austrieci și
italieni. Ca orice alt lucru opera are o istorie, o evoluție. Evoluția genului muzical a
început încă din epoca preistorică, unde muzica era creată de lovirea pietrelor, bețelor,
plus diferite sunete reproduse vocal, pentru oamenii preistorici era un omagiu adus
Zeitățiilor. Cu trecerea anilor a început să se schimbe și ușor, ajunge în perioada
barocă (perioada preclasicismului).Până în această perioada termenul de operă nu
fusese concretizat, urma să fie introdus odată cu barocul muzical care a fost un curent
desfășurat între anii 1600-1730.

1.1.1.Barocul muzical

Barocul este perioada de legătură dintre renaștere și clasicism.Termenul „baroc”

este derivat din cuvântul portughez „barrocco” ce înseamnă „ perlă deformată”,
„Barocul este arta veselă”.1
Cei mai importanți compozitori din perioada barocă sunt: Johann Sebastian Bach,
George Frederic Handel, Antonio Vivaldi, Domenico Scarlatti, Alessandro Scarlatti,
George Philipp Telemann, Arcangelo Corelli, Claudio Monteverdi, Tomaso Albinoni,
Johann Pachelbel, Jean- Philippe Rameau și Henry Purcell. Odată cu compozitorii
1
Barbara, Grizzuti,Harrison,jurnalistă,America.

4
 acestei perioade, opera cantată, oratoriul, concertul și sonata au început să prindă
viață și să-și facă apariția. Tot în perioada barocă a fost introdus si centrul tonal. În
această perioadă compozitorii si interpreții au încercat să folosească ornamente
muzicale mult mai elaborate, au adus modificări în notația muzicală, cât și tehnici noi
de interpretare instrumentală. Muzica barocă a dezvoltat diversitatea, dimensiunea și
complexitatea ansamblurilor instrumentale. O foarte mare parte din conceptele și
termenii muzicali din perioada barocă sunt utilizați și astăzi. Barocul se clasifică în
trei perioade foarte importante:
 Barocul timpuriu (1580-1630)- Camerata Florentina a fost un grup de poeți,
umaniști, muzicieni și intelectuali de la sfârșitul renascentismului florentin, care s-
au adunat sub ajutorul Contelui Giovanni de’ Bradi, pentru a se sfătui și aș
îndruma tendințele de artă dramatică. În ceea ce privește muzica, și-au întemeiat
idealurile pe o prejudecată a dramei muzicale clasice, cel mai des întâlnite în
Grecia antică, care punea foarte mare importanță pe discurs și oratoriu. Așadar au
refuzat să folosească polifonia și muzica instrumentală a contemporanilor și s-au
sfătuit să folosească tehnici muzicale din Grecia antică, precum monodia,
monodia reprezintă momentul când un cântăreț solo este acompaniat de o chitară.
Primul care a pus în practică aceste idei a fost Jacopo Peri compunând “ Dafine”
și “L’Euridice” așa marcând începuturile operei, opera la rândul ei devenind un
catalizator pentru muzica barocă.Teoria muzicală a început să folosească basul
cifrat, care reprezintă importanța dezvoltării armoniei ca fundamentală liniară a
polifoniei. Armonia fiind produsul final al contrapunctului, iar basul cifrat este o
ilustrare a acestor armonii implicate într-o interpretare muzicală. Compozitorii au
devenit foarte preocupați de progresile armonice, așa că au început să folosească
tritonul, care era perceput ca un interval instabil și disonant. Carlo Gesualdo a
acordat atenție armoniei în perioada renascentistă. Îndreptarea armoniei spre
tonalitate și nu către modalitate marchează trecerea de la renascentism la baroc.
Acest lucru a ajutat la concretizarea ideii că acordurile și nu notele pot să confere
o stare de încheiere, aceasta fiind una dintre ideile fundamentale care ne-a condus
la ceea ce noi astăzi numim tonalitate. Claudio Monteverdi a incorporat noi
aspecte compoziționale, acesta a promovat trecerea de la renascentism la baroc, a
mai dezvoltat și două stiluri individuale de a compune, primul fiind polifonia
renascentistă (prima practică) și cea de a doua, care urma să fie și noua technică
barocă de basso continuă (secunda practică). Monteverdi a adus în centrul atenției
noul gen al operei prin operele sale „L’Orfeo” și „L’incoronazie di Popa”.
„Nici o artă nu are o înfăurire așa de mare asupra omului ca muzica”2.
 Barocul mijlociu(1630-1680)- este marcat de apariția genurilor: cantată, oratoriu
si operă în stilul bel-canto din 1630. Acest stil a fost cel mai important
contribuitor la dezvoltarea muzicii baroce, însă mai târziu și din clasicism s-a

2
Arthur, Schopenhauer, filozof,Germania.

5
 generat un concept nou de melodie și armonie, care au adus statutul muzicii la
egalitate cu cel al cuvintelor, care inițial erau considerate prioritare. Monodia,
care era folosită în perioada barocului timpuriu, a fost schimbată cu un nou
concept de melodie mult mai simplă și elaborată mai tot timpul în timpi ternari.
Melodiile urmau să fie concepute din idei simple și cadențat delimitate, uneori
bazate pe forme de dans stilizate, cum ar fi sarabanda. Prin urmare armoniile erau
mult mai simple în comparație cu cele din barocul timpuriu, iar liniile de bas,
acompaniament erau introduse în melodie producând o concordanță
contrapunctuală ce mai târziu a condus la dezvoltarea tehnicii de compoziție cu un
bas inițial care să anticipeze melodia ariei dintr-o lucrare vocală. Inovatorii
importanți ai acestui stil au fost Luigi Rossi și Giacomo Carissimi, aceștia
compunând în special cantate și oratorii și venețianul Francesco Cavali fiind un
compozitor de operă. Cu trecerea timpului au apărut și alți practicanți ai acestui
stil: Antonio Cesti, Giovani Lengrezi și Alessandro Stradella.

 Barocul târziu (1680-1750)- Nu se știe exact anul în care a început barocul

târziu, deoarece se află în dezbatere anul în care s-a încheiat barocul mijlociu,
datele de începere a barocului târziu sunt 1680 și 1720, deoarece nu a fost o
tranziție sincronizată fiindcă stilurile naționale au trecut prin schimbări în ritmuri
diferite și la momente diferite. Italia este considerată ca prima țară care a făcut
trecerea la barocul târziu.
Unul dintre cei mai importanți compozitori al barocului târziu a fost Antonio
Vivaldi, care s-a născut la Veneția în anul 1678, acesta și-a început cariera ca
preot catolic.Tot în aceeași perioadă a primit titlul de „Maestro di violino” la un
orfelinat de fete, pastrând o relație profesională până la sfârșitul vieții. Reputația
lui Vivaldi nu provenea din faptul că lucra la curte sau că avea o orchestra
proprie, ci datorită lucrărilor sale care fuseseră publicate, inclusiv sonata trio,
sonate pentru vioară și numeroase concerte, lucrările sale fiind publicate la
Amsterdam și distribuite în toată Europa. Din păcate muzica sa a fost ignorată
până la începutul secolului al XX-lea, când atunci a trecut printr-o revitalizare
treptată, ajungând ca astăzi Antonio Vivaldi să fie unul dintre cei mai interpretați
și înregistrați compozitori din perioada barocă. Genul de sonată și concert erau
încă în dezvoltare când Vivaldi a adus cele mai importante contribuții. Stabilind
anumite șabloane, cum ar fi planificarea lucrărilor repede-lent-repede și folosirea
de ritornelo pentru părțile rapide. A investigat aceste posibilități prin sute de
lucrări, 550 dintre lucrările lui fiind reprezentate prin concerte. A.Vivaldi a
utilizat și titluri programatice pentru anumite creații, cum ar fi celebrele sale
concerte pentru vioară „ Cele patru anotimpuri”.
George Frederic Handel, s-a născut în Germania în anul 1685, fiind poate unul
dintre cei mai importanți compozitori care era asociat cu patronajul regal. Trei ani

6
a studiat în Italia, iar apoi în anul 1711 s-a mutat în Londra. Acest oraș a fost baza
sa de operațiuni pentru o carieră profitabilă și lungă în care acesta a compus opere
produse independent și numeroase comenzi pentru nobilime. Handel era într-o
permanentă căutare a formulelor comerciale de operă, apoi au urmat oratorii în
limba engleză. Un compozitor care s-a răspândit foarte repede, Handel obișnuia sa
împrumute și de la alții, alte ori își recicla propriul material. Celebrul oratoriu „
Mesia” a fost o adaptare făcută de acesta iar premiera a avut loc în 1742. În 1759
când George Frederic Handel s-a stins din viață, era unul dintre cei mai cunoscuți
compozitori din Europa, iar muzica sa a fost studiată de către muzicieni în
perioada clasicismului. Datorită ambiților sale puternice, acesta și-a bazat o foarte
mare parte din lucrările sale pe surse melodice, improvizații și contrapunct.
Johan Sebastian Bach, născut în Gisenach în anul 1685, provenea dintr-o
familie de muzicieni, unde a primit o educație foarte importantă de la o vârstă
foarte fragedă, de asemenea s-a considerat că acesta a avut cea mai bună voce de
sopran. În timp Bach a fost considerat o figura foarte importantă a barocului
muzical, fiind mai puțin celebru decât Handel, Johan Sebastian Bach în timpul
vieții sale a fost cunoscut mai degrabă ca fiind un foarte bun pedagog,
administrator și interpret decât ca și compozitor, urmând ca în anul 1723 să
primescă postul cu care a fost asociat pentru tot restul vieții sale, acela de cantator
și director muzical în Leipzig. Având o experiență variată, aceasta i-a permis să
devină cea mai importantă personalitate muzicală a orașului, atât pentru muzica
sacră, străveche, cât și pentru elevii săi. Începându-și mandatul la Leipzig,
compunând câte o cantată pentru fiecare zi de duminică, dar și pentru sărbatoriile
din anul liturgic, a avut ca rezultat cicluri anuale de cantate, aproximativ 200 la
număr. Toate inovațiile muzicale ale lui J.S.Bach au experimentat toate formele
polifonice și omofonice din perioada barocului, acestea fiind lucrări la scară mare
precum: „ Misa în Si minor”, „Oratoriul de Crăciun”, „Patimile după Ioan”,
„Patimile după Matei”. Deținând capacitatea de a țese adevărate pânze armonice,
era un catalog virtual al tuturor modalităților contrapunctuale existente. Lucrările
sale fiind sub forma fulgilor cuplate cu toccate și preludii pentru orgă, precum și
pentru formele de concert din baroc, acestea au devenit fundamentele atât pentru
partea teoretică cât și pentru tehnica de imterpretare. În epocile clasice și
romantice învățăturile lui Bach au devenit evidente când compozitorii au
redescoperit subtilitațiile armonice și melodice din lucrările sale.

1.1.2. Clasicismul muzical

7
 „Muzica reproduce însuși caracterul uman”3

Perioada de tranziție a clasicismului muzical numită și „manierism”, a

început la 1755 și a luat sfârșit în 1775. Caracteristicile stilistice ale clasicismului
muzical sunt: tendința spere simplitate, echilibru, claritate și logică. Unitatea
elementelor stilistice: armonie, ritm, melodie la clasicii Vienezi ( Haydn,
Beethoven și Mozart).
În oratoriile lui Haydn „Creațiunea, Anotimpurile”, dar și în operele lui Mozart
„Răpirea din Serai”, „ Flautul fermecat”, cât și în opera „ Fidelio” și „simfonia a
IX-a” de Beethoven, muzica devine purtătoare a idealurilor umane. De asemenea
acțiunea dramatică bazată pe conflictul dintre dragoste și onoare, idee care a fost
preluată din tragedia clasică „Corneille Racine”, simetria frazei muzicale care se
bazează pe întrebare-răspuns a devenit element caracteristic perioadei clasice.
Dezvoltarea tonalității a înlocuit gândirea polifonică, iar realizarea efectului de
crescendo-decrescendo printr-un aparat orchestral amplificat cu noi instrumente, a
ajutat la realizarea și dezvoltarea planului dramatic. S-au pus bazele unor școli
muzicale: Bologna, Paris, Berlin, Neapole, Salzburg, Dresda, Weimar,
Mannheim, Viena și Londra, menite sa pregătească muzicieni profesioniști, iar tot
odată s-au înființat și asociații muzicale în Leipzig Collegium muzicum și
Gewandhaus iar în Paris Concerts des amatures. Precursorii clasicismului Vienez
au fost la Milano- Sammartini, în Neapole- Jomelli și Paisiello, la Bologna- Padre
Martini, la Weimar- J. Ernest Bach, la Dresda- J.A Hasse, la Salzburg- Leopold
Mozart, la Berlin- Franz Breda, Johann Breda, George Breda și Ph. Em. Bach, la
Mannheim-J, Stamitz, Xaver Richter si Chr, Cannabich, iar la Londra-J.Chr.
Bach.
Opera secolului al XVII-lea – Opera Seria- Reforma operei i se datorează lui
Christoph Willibland Gluck, deoarece muzica sa a întărit expresivitatea textului
și dramatizarea operei, a renunțat la excesele muzicale, a pus la baza dramei
situații interesante, a creat și consolidat legătura dintre recitativ și arie, tot odată a
adus simplitate, naturalețe și adevăr. Ch. W. Gluck a compus peste 100 de opere,
cele mai cunoscute și intrate în repertoriul universal sunt: „ Alcesta” , „Orfeu” și
„Iphigenie în Taurida”.
Apariția Opera Buffa a însemnat democrația operei, originea sa provenind dintr-
un gen de teatru popular din Italia. Compozitorii italieni ai acestui gen sunt: G.B.
Pergolesi (1710-1736), a compus opera „ La serva padrona” ce a avut un conținut
nou, seva și umorul cântului popular.

3
Aristotel, filozof,Grecia.

8
 „Îmi trece prin minte atăta muzică și nu uit niciodată nicio notă; este fără îndoială,
unul dintre cele mai mari haruri pe care mi le-a dat Dumnezeu, această facultate
de a păstra în memorie toate armoniile ce mi-au trecut prin minte”4

Wolfgang Amadeus Mozart, născut în Salzburg la data de 27 ianuarie 1756 și

decedat la Viena pe 5 decembrie 1791, la vârsta de 35 de ani, provenea dintr-o
familie de muzicieni, tatăl său fiind W.A. Lopold, care a fost un compozitor
german, violonist, organist, cu studii filozofice și juridice și tot odată autor al unui
celebru tratat de violonistică. Primul an de turneu este 1762, familia Mozart
concertează la Munchien și Viena, cântând Concertul pentru pian al lui G.Chr.
Wagenseil, având un mare success. Copiii lui Leopold, Ana Maria și W.A. Mozart
concertează la curtea regală și în public cunoscându-i pe compozitorii J.G Eckart
și J.Schobert, care vor influența sonatele pentru clavecin, care se pot cânta cu
acompaniament de vioară, publicate la Paris în anul 1764 „ Sonates pour le
clovenin, qui peuvent se jour avec l’acompagnement de violin”. După șederea la
Paris a plecat în Londra, iar în aprilie 1764 concertează la curtea regală, unde îl
întâlnește pe J. Chr. Bach, această întâlnire având un rol în formarea stilului său.
În 1766, ajuns la Salzburg după trei ani, W. A. Mozart va compune un act din
oratoriul „Die Schaildigkeit des Erstenh Geboten” celelalte două fiind compuse de
A.C.Adlgasser și Michael Haydn, compune oratoriul fiind închis timp de șapte
zile într-o încăpere, deoarece arhiepiscopul credea că tatăl sau Leopold Mozart
este cel care îi compune lucrările, și totodata mai compune o comedie de școală
„ Apollo et Hyacinthus”. Specacolul „La finta semplice” de la Viena din 1767,
care avea loc la curtea împăratului Jhosep al-II-lea este anulat, urmând ca opera să
fie pusă în scenă la Salzburg. În anul 1769 este numit CONCERTMAESTRU la
Salzburg, în decembrie plecă cu tatăl său în Italia-Verona, Mantova, Milano,
urmând să se întâlnească cu N. Piccini și Sanmartini la Milano, studiază la
Bologna cu Padre Martini și cu P. Nardini la Florența, urmând ca la Roma să-i
fascineze pe toți scriind din memorie „Misere” de Allegi, auzită o singură dată la
Capell Sixtină, se întâlnește cu G. Paisiello și Gian Francesco De Majo la Napole.
În 1770 la Milano compune opera „Miritarde, Re di Ponto”, o operă care se va
bucura de un deosebit succes, ce a avut premiera de Crăciun și a fost reprezentată
de 20 de ori. În martie 1771 ajungând la Salzburg, însă pentru puțin timp,
deoarece în toamnă trebuie să ajungă din nou la Milano pentru a reprezenta opera
„Ascanio in Alba”, în aprilie 1772 compune opera „Il songo di Scipione”
(serenada dramatică), într-un singur act pentru instalarea lui Hieronymus von
Collorado, tot în același an pe 24 decembrie participă la premiera operei sale
„Lucio Silla”, ultima operă dintre cele comandate de Italia. În 1773, cu ocazia
unei vizite la Viena, îl cunoaște pe Haydn, fiind influențat de stilul acestuia,

4
Jane Kent, Isabel Munoz, Wolfgang Amadeus Mozart , Didactica Pubilishing House.

9
 compune „Cvartetele Vieneze”, în 1775 la Munchen compune opera-buffa „La
finta Giardiniera” pentru carnaval, aceasta s-a bucurat de un mare și deosebit
succes. La Salzburg montează „Il Re pastore”. Mozart urmează să aibă parte de un
succes modest cu muzica pentru pantomima „Le petits Riens” a lui J.G. Noverre.
În septembrie 1779, ajunge înapoi la Salzburg, ocupând din nou postul de
concertmaestru, având și funcția de organist al curții, în 1781 primește comandă
de la Munchen pentru opera „Ildomeneo”. În iulie 1782 Mozart compune
Singspel-ul „Die Entfuhrng aus dem Serail”, în 1786 compune prima operă fără
sa-i fie comandată, reprezentată la Viena și cu un succes uluitor la Praga intitulată
„Le nozze di Figaro”. Fiind o perioadă fericită din viața lui Mozart datorită
succesului din Praga, acesta compune pentru Praga opera „Don Giovani”. În
aprilie 1787, devine profesorul lui Beethoven pentru o perioadă scurtă și tot în
același an primește titlul compozitorului camerei imperiale. Opera „Cosi fan tutte”
a fost compusă la Viena în anul 1790, în acest an are loc și ultimul turneu artistic.
În 1791 opera „La clemenza di Tito” este compusă pentru încoronarea lui Leopold
al-II-lea, la Praga ca rege al cehilor. E. Schikaneder i-a comandat opera „Die
Zauberflote” pentru Theater auf der Wieden. Ultima lucrare neterminata a lui
Wolfgan Amadeus Mozart este „Requiem”, fiind compus la comanda anonimă a
contelui Walseg, care dorea s-o prezinte ca pe o creație proprie. Mozart moare
doborât de boală, viața epuizantă și o posibilă insuficiență renală. Odată cu
moartea sa, s-a născut și legenda că ucenicul său Salieri l-ar fi ortăvit. Mormântul
lui Mozart nu a fost niciodată găsit deoarece realitatea deloc măgulitoare pentru
Viena este că o cetate a culturii europene, a îngropat unul dintre cele mai mari
genii ale muzicii, într-o groapa comună a săracilor.

„ La perfecțiune ajungem pas cu pas.”5

Ludwig van Beethoven, s-a născut în Germania, în orașul Bonn, la data de 16

decembrie 1770 și a murit la Viena pe 26 martie 1827, la vaâsta de 57 de ani,
considerat unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor. Născându-se
într-o familie de muzicieni, bunicul său fiind contrabasist la Liege și dirijor de
cor, iar tatăl său, Jhoan fiind un tenor, primește susținerea familiei începându-și
studiile la orgă cu G. Van Eeden și la vioară cu G. Rosantori și Tobias Frederich
Pfeiffer. Din anul 1781 decide să-și continue studiile cu organistul Christian
Gottlib Neefe, această decizie îi oferă un progres uimitor, urmând ca în anul 1782
să-l înlocuiască pe acesta, devenind clavecinistul orchestrei. Datorită talentului
său fantastic la vârsta de de 8 ani concertează la Koln, pe data de 26 martie 1778.
Își încheie studiile la școala latină gimnazială în anul 1781 și urmează să fie
autodidact în familia prietenilor săi von Breuning. În martie 1783 apare în revista

5
Jane Kent, Isabel Munoz, Wolfgang Amadeus Mozart , Didactica Pubilishing House.

10
„Magasin der Musik” a lui Neefe și C.F.R. Camer ca „al doilea Mozart” și tot în
același an compune 3 sonate care au fost dedicate prințului elector. Beethoven
fiind ajutat de bunul său prieten Neefe, primește în anul 1787 aprobarea de la
prințul elector de a pleca la Viena să studieze cu Wolfgan Amadeus Mozart, din
păcate după câteva săptămâni acesta este nevoit să renunțe la oportunitatea de a
lucra cu Mozart, deoarece mama sa moare. Perioada ca angajat la
„Nationalteather” îl face să compună 50 de lucrări. Relația de prietenie cu contele
Ferdinand von Waldstin și căluduroasele recomandări ale acestuia adresate
asociației vieneze, îi asigură lui Beethoven o primire călduroasă la Viena, dar și o
bursa care a fost acordată de prințul elector. Centrul creației lui Ludwig van
Beethoven este reprezentată de muzica instrumentală, ce a fost culminația
clasicismului. Înflorirea acestuia începe din 1781, odată ce Mozart se multă de la
Salzburg la Viena și tot odată „Cvartetele op.33”ale lui Haydn, deoarece fixează
noua structură, la care sunt adăugate cele 6 cvartete ale lui Mozart ce au fost
dedicate lui Haydn. Dualismul tematic, lupta contrariilor dusă la nivelul
microstructurii tematice este noutatea muzicii sale instrumentale, cu o expresie
nemaiîntâlnită și cu o varietate dramatică. Toate lucrările lui Beethoven au
cunoscut o îndelungată elaborare în fantezia creatorului, asta explicând și numărul
său relativ mic în comparative cu Mozart, care compune 48 de simfonii și 26 de
cvartete, sau Haydn, care compune 100 de simfonii și 77 de cvartete, iar
Beethoven, compunând doar 9 simfonii și 16 cvartete. Acesta își arată
recunoștința față de contele Ferdinand von Waldstin compunând și dedicându-i
„Sonata Waldstin, Op.53”. După moartea lui Mozart în 1791, acesta își începe
studiile cu Haydn dar și cu J. Schenk. Ducând temele corectate de acesta lui
Haydn. Cu a doua călătorie a lui Haydn la Londra în 1794, Beethoven încheie
lecțiile luate cu el, iar în următoarele 15 luni învață cu Albrechtsberg
contrapunctul, urmând apoi să lucreze și să-și însușească stilul vocal Italian cu
Salieri. Din 1795 problemele de auz ale lui Beethoven se vor acutiza iar în
perioada 1808-1819 este surd complet, ne mai putând concerta, acesta se retrage
în 1808 devenind un însingurat, iar din 1819 poate comunica numai prin scris. Din
toate cele 400 de caiete de convorbiri s-au păstrat doar 140. În anul 1825, începe
să fie măcinat de boli interne iar, în 1827 pe 26 martie Ludwig van Beethoven
este răpus de moarte. Acesta compune o singură opera „Fidelio” în perioada în
care începe să-și piardă auzul, începând în 1804-1805 și terminând-o în anul
1814, când era aproape surd.

1.1.3.Romantismul muzical
11
 „Romantic și clasic prin instinct, m-am străduit să împreunez, în toate lucrările
mele, o formă de echilibru care își are linia ei launtrică bine definită.”6

Romantismul muzical se împarte în 3 perioade, prima perioadă fiind

Romantismul timpuriu, care începe în 1800-1830, fiind reprezentat de
E.T.A.Hoffman care compune opera „Undine“ în 1816 după un scenariu propriu,
o ficțiune care a fost influențată de opera „Flautul fermecat“ compusă de Mozart
și C.M. Von Weber, care compune opera „ Freischutz“ în 1821, care reprezintă
prima operă romantică națională germană, făcând trecerea de la Mozart la
Wagner, deși există text vorbit ca în Singspel, acesta prezintă și elementele
romantice și metodice, cât și cântece și dansuri populare. Franz Schubert compune
18 opere și singspel-uri cu teme austriace. Opera „Fidelio“ de L.von Beethoven,
operă revoluționată după modelul francez, apare prima dată în 1805-1806 sub
numele de „Leonarda“, iar din anul 1814 ca „Fidelio“. Romantismul timpuriu se
încheie în anul 1830 când începe cea de-a doua etapă a romantismului:
Romantismul dezvoltat, care se încheie în 1850. Câteva dintre caracteristicile
romantismului dezvoltat sunt: influența scriitorilor francezi, V.Hugo și
Al.Dumans, R.Wagner compozitor al perioadei operei romantice și Parisul, care
devine centrul operei la începutul secolului al XIX-lea, opera imperială Spontini.
Iar cea de-a treia etapă a romantismului este Romantismul târziu 1850-1890.
Caracteristicile romantismului târziu sunt: dramele muzicale ale lui Wagner,
revoluția de la 1848, operele de maturitate ale lui Verdi, care conviețuiesc estetica
formalistică și expresivă, naturalismul și coloritul national, care ele se vor
transforma în trăsăturile muzicii postromantice. Sfârșitul secolului 1890-1901 este
marcat de G. Pucinni, C.Debusse și R. Strauss.

1.2. Viața și creația lui Giuseppe Verdi

Giuseppe Fortunino Francesco Verdi, născut la data de 9 octombrie 1813, la Le

Roncole, lângă Busseto, Parama și decedat la Milano în 1901, a fost unul dintre cei mai
influenți compozitori ai secolului XIX lea.

„ 5

Eu care în fond nu iubesc niciun efort, lucrez ca un turbat. Singurătatea și studiul: acestea
este viața mea”7

6
George, Enescu, compozitor, Paris.
7
- Verdi – romanul operei,editura muzicală a uniunii compozitorilor din R.P.R. , București, 1964,pagina79.

12
Frecventele vizite la marea bibliotecă din Busseto, de la școala locală au influențat
pregnant educația viitorului compozitorului. Primele lecții de compoziție luate de Verdi,
au fost de la un prosper negustor autohton și mare iubitor de muzică, Antonio Barezzi, ce
a văzut imediat talentul și pasiunea băiatului pentru muzică. Începându-și educația
generală la școala din Busseto și lucrând cu profesorii locali de muzică, învață să cânte la
orgă și chiar dirijând ocazional orchestra din localitate. Barezzi îl convinge pe Verdi să
dea admiterea la conservatorul din Milano (ce astăzi îi poartă numele). Cei de la
conservator îi refuză admiterea tânărului Verdi, din motive că acesta nu ar avea suficient
talent. Mentorul său, Barezzi, nu își pierde încrederea în Verdi și strânge fonduri pentru
a-l putea ajuta la plata unor lecții particulare. La vârsta de douăzeci de ani, Verdi pleacă
la Milano continuându-și studiile, luând lecții de contrapunct și totodată participând la
spectacolele de operă și la concertele de muzică germană. Șederea lui Verdi la Milano a
durat trei ani, fiind una foarte dificilă din cauza greutăților financiare cu care s-a
confruntat. Studiind cu Vicenzo Lavigna, un dirijor de mare renume de la Scala, care l-a
familiarizat cu măreția operei ⹂Don Giovani" de Mozart, G.Verdi și-a dat seama că
experiența milaneză este una puțin benefică, deoarece nimeni nu era interesat într-un mod
real de capacitățile lui muzicale. Respins și disprețuit, acesta se întoarce la Busseto,
devenind profesor de muzică și datorită ajutorului primit de la mentorul său Antonio
Barezzi, Verdi a putut să susțină prima sa reprezentație publică, ce a avut loc la reședința
mentorului său. Îndrăgind din tot sufletul muzica lui Verdi, Barezzi îi propune să devină
profesorul de muzică al fiicei sale, Margherita. Între cei doi tineri se înfiripă o frumoasă
poveste de iubire, urmată de căsătorie. În 1839 la Busetto, Verdi își finalizează prima
operă „Oberto, Conte de San Bonifacio” iar, în noiembrie Scala din Milano ia decizia de
a pune în scenă opera. Verdi se mută cu familia în marele oraș și opera sa se bucură de un
mare succes, ce îl face pe Bartolomeo Merelli, ce avea funcția de impresar al Scalei să-i
ofere lui Verdi un contract pentru încă două lucrări.

„Ador arta... când sunt singur cu notele mele muzicale, inima îmi tresare și ochii îmi
lăcrimează și emoțiile și bucuriile pe care le trăiesc sunt prea mult de îndurat.”8

Bucuria lui Verdi este tulburată de o serie teribilă de tragedii, fiica sa moare prematur în
anul 1838, în 1839 moarte fiul său, iar în 1840 moare soția sa, devastat de evenimentele
petrecute, cea de a doua operă pentru Scala „Un giorno di regno”(Rege pentru o zi), a fost
un eșec iar acesta dorește să renunțe la activitatea de compozitor, însă Marelli refuză
retragerea lui Verdi convingându-l sa scrie „Nabocco”, înmându-i libretul spunând:

„Este superb, magnific, grandios, plin de situații dramatice. Știu că ai renunțat la

compoziție, dar... citește acest manuscris”9

8
Citat clasic, Giuseppe Verdi.
9
Bartolomeo,Merelli, impresar la Scala, Mari compozitori, vol. 2, Ed. Litera.

13
Redactarea operei i-a oferit lui Verdi un nou sens al vieții, însuflețind scena lirică italiană,
într-un moment în care nici un alt compozitor autohton nu mai reușise să satisfacă
așteptările publicului din Peninsulă. Premiera operei a avut loc în martie 1842 și l-a dus
pe Verdi în fruntea listei de compozitori italieni de operă. Criticii susțin ca Verdi nu ar fi
acordat atenția suficientă la aspectul tehnic al compoziției sale, astfel umbrind
rafinamentul său specific și educația sa muzicală. Însuși Giuseppe Verdi la un moment
dat a declarat că „dintre toți compozitorii trecuți și prezenți, eu sunt cel mai învățat”10.
Însă tot el grăbit a adăugat „cred cu toată tăria cele afirmate, dar prin învățătură nu mă
refer la cunoștințe în ale muzicii”.11 Având în vedere toate cele spuse, ar fi incorect să
presupunem că Verdi ar fi minimalizat forța expresivă a orchestrei, sau că nu ar fi reușit
să o utilizeze la capacitatea sa maximă atunci și acolo când se impunea acest lucru.

Din contra, ineditul orchestral și contrapunctul sunt caracteristici incontestabile ale

stilului său componistic, spre exemplu, în cadrul operei „Rigoletto”, corul din culise care,
prin incantarea rapidă a grupului de șase note strâns legate, ilustrează acustic foarte
eficient vuietele primejdioase ale furtunii care se apropie, sau tot în cadrul aceleiași opere
allegro-ul ascendent al coardelor în scena Monterone, care amplifică drama. Inovațiile
aduse de Verdi au fost atât de distincte, încât nici un compozitor nu a îndrăznit să le
utilizeze, astfel respectând până astăzi semnătura verdiană.

1.2.1 Creațiile lui Giuseppe Verdi

Verdi, fiind unul dintre primii compozitori care a insistat cu răbdare în căutarea
elementelor concomitente talentului său special. Colaborarea strânsă cu libertiștii săi și
faptul că era conștient că expresia dramatică reprezenta punctul său forte, a făcut tot
posibilul ca din lucrarea inițială, care stătea la baza libretului, să elimine toate detaliile pe
care Verdi le considera „inutile” și toate personajele „de prisos”, păstrând scenele bogate
în dramă și personajele pline de pasiune. Prima operă compusă de Verdi a fost „Oberto,
Conte de San Boifacio, 1839” și a marcat începutul lungii colaborări dintre Verdi și
editura Giulio Ricordi. A doua opera a fost „Un giorno di regno, 1840”, nu a avut succes
din cauza evenimentelor negative cu care Verdi s-a confruntat în aceea perioadă, însă
capodopera „Nabucco, 1842” a reprezentat primul său triumf, fiind urmat de alte opere
care au devenit extrem de cunoscute „I Lombardi alla Prima Crociata, 1843”, „Ernai
1844” și „Macbeth 1847”. Lucrările scrise dupa anul 1850 au reprezentat numai
capodopere, „Rigoletto 1851”, „La Traviata 1853”, „Aida 1871”și cele două opere
compuse după ce Ricordi i-a făcut cunoștință cu Arrigo Boito, „Otello 1866” și „ Falstaff
1890” numite și operele deplinei maturități ale lui Verdi. Capodopera verdiană
„Rigoletto” a avut premiera la Veneția, în anul 1851 și s-a bucurat de un succes răsunător.
10
Giuseppe, Verdi, compozitor, Italia.
11
Giuseppe, Verdi, compozitor, Italia.

14
Libretul operei este bazat pe piesa lui Victor Hugo, „Le roi s’amuse”. Verdi dă viață
imaginii sale despre conceptul de drama muzicală prin „Rigoletto”, construind forma
unui amalgam de elemente eterogene, surprinzând complexitatea social-culturală, apelând
la amestecul de situații tragi-comice. Propune abordări muzicale variate, pornind de la
cea specifică micilor grupări de muzicanți, precum la melodicitatea italiană, prima scena,
sau „La donna e mobile”, faimosul cvartet „Bella figlia dell’amore”, ajungând la muzica
de cameră, cum ar fi duetul dintre Rigoletto și Sparafucile, declamando-urile puternic-
concise, ce abordearză țesătura registrului acut pentru Monterone și Rigoletto. Opera este
foarte bine integrată din punct de vedere teatral-muzical în comparativ cu lucrările sale
anterioare. Rolul titular din ⹂Rigoletto" reprezintă un adevărat tur de forță pentru orice
bariton. Între anii 1855 și 1867 a urmat adevărata revărsare a operelor verdiene, în
repertoriu numărându-se, „Un ballo in maschera 1859 ”, „La forza del destino ” opera
care a fost comandată de Teatrul Imperial din Snakt Petersburg și pusă în scenă doar în
1862, și versiunea revizuită a operei „ Macbeth 1865”, care este inspirată din piesa
omonimă a lui William Shakespeare. Lucrările care au văzut mai rar lumina scenei au
fost, „ Don Carlo 1867 ” și „ Les vepres siciliennes 1855 ”, ambele fiind comandate de
opera din Paris și jucate în limba franceză inițial, astăzi, aceste două capodopere sunt cel
mai adesea întâlnite pe scenele operelor în versiunea revizuită în limba italiană, iar în
anul 1857 a urmat „Simon Boccanegra”.

„Fiecare operă este însoțită actualmente de o întreagă armată… Ce construiește un

mizerabil ambient de bârfă, care nu adaugă nimic la meritul unei opere, ci doar ascunde
valoarea sa reală. Acest lucru este profund deplorabil! ”12

Este reacația lui Verdi dupa ce premiera operei „Aida” a fost o știre care a
înconjurat lumea în anul 1871. Nici un spectacol teatral de-al acestuia nu a primit atâta
atenție, iar Verdi dezgustat de acest lucru a reacționat prin citatul de mai sus. Grandioasa
opera „Adia” a fost comandată pentru festivitatea de inaugurare a Canalului de Suez din
1869, însă, dacă am da crezare unui important critic anonim al vremii, Verdi refuză
invitația viceregelui (khedivului) Egiptului de a scrie o „odă” pentru noua operă ce avea
sa fie deschisă și dedicată ceremoniilor canalului. În anii 1869-1870, organizatorii îi
adresează din nou o invitație, însă de data aceasta îi sugerează idea de a scrie o operă,
Verdi îi refuză și de această dată, iar în urma avertizărilor că vor apela la serviciile lui
Richard Wagner sau Charles Gounod, Verdi începe să prezinte un interes considerabil,
semnând angajamentul în iunie 1870. Rolul Aidei a fost scris pentru iubita soprană
Teresa Stolz, care a interpretat-o pe Aida în premiera europeana ce a avut loc la Milano în
februarie 1872. De asemenea a fost asociată și cu rolul din Requiem, pe care l-a
interpretat ca soprană solistă în primele și multe din ulterioarele concerte. După moartea
lui Wagner în 1883, Verdi renaște, găsind noi surse de creativitate. Contribuția tânărului
poet și compozitor Arrigo Boita, ce era cu treizeci de ani mai tânăr, avea o foarte
12
Giuseppe, Verdi, compozitor. Italia.

15
puternică influență în creativitatea lirică verdiană. Opera „Otello” este inspirată tot din
dramele Shakespeariene și a avut permiera la Milano în 1877. Cei mai multi dintre critici
consideră că este vorba de cea mai mare operă tragică verdiană, ce surprinde cele mai
frumoase căi prin care muzica își croiește drum prin expresivitatea muzicii. Ultima operă
compusă de Verdi este „Falstaff”, al cărei libret a fost redactat tot de Boito, ce a pornit de
la piesa lui Shakespeare „Nevestele vesele din Windsor”, în traducerea lui Victor Hugo.
Premiera a avut loc la Scala din Milano în 1893 și s-a bucurat de un succes internațional.
Verdi a apelat la orchestră intr-un mod foarte diferit în comparație cu celelalte opere ale
sale, acesta a devenit figura centrală în Falstaff. Metodologia urmată este asemănătoare
celei din Otello, unde comical radiază prin numărul redus de arii și prin dialogurile
efervescente și numeroase. Abordarea curajoasă este absolut uimitoare pentru un
compozitor ajuns la vârsta de optzeci de ani, a cărui carieră s-a focalizat pe tragedie.

1.3. Trăsăturile romantismului muzical

Termenul de romantism desemnează, precum clasicismul, noțiunea estetică și

epoca istorică în evoluția muzicii, artelor și literaturii. Noțiunea estetică a romantismului
derivă din omonimul curent apărut în literatură, întruchipat de Victor Hugo, în prefața
dramei ⹂Cromwell". Romantismul în literatură a însemnat preschimbarea folmelor
clasice, plasticizarea textului și renunțarea la regula celor trei unități, dar și muzicalizarea
textului. Muzica în romantism, preia tiparul formelor definite ale clasicismului,
desemnând poetizare și literaturizarea conținutului muzical. În muzică, romantismul
crează genuri și forme, iar pe cele existente le amplifică la exces sau le limitează,
materialul sonor urmărind dramaturgia sentimentelor, a subiectului literar. Apar genuri
noi, cum ar fi liedul romantic de F. Schubert. Miniatura instrumentală nocturna, balada,
studiul, poemul simfonic, sunt introduse de F. Schubert, Fr. Chopin, R. Schumann și Fr.
Liszt, iar drama muzicală este adusă de operele lui R. Wagner alături de cele tradiționale,
sonata, simfonia, concertul, uvertura, opera. Elementele de limbaj ale romantismului
muzical sunt, melodia și armonia, care cunosc o evoluție de la diatonic la cromatic și
modulații la tonalități îndepărtate și enarmonice. Redescoperirea polifoniei din perioada
barocă, amplificarea orchestrală, prim mărirea numărului de instrumente și introducerea
unor instrumente noi, valențele accentuate ale dinamicii și agogicii, au făcut ca muzica să
devină în istoria artelor cea mai înaltă formă de expresie a valorii umane. Programatismul
romantic aduce primatul sentimentelor în confruntare cu rațiune, iar dramaturgia formei
concentrându-se mai mult spre cuvânt și imagine vizuală, așa marcând începutul epocii
de glorie a muzcii cu program, specifică genului muzical simfonic și instrumental. Genul
favorit al compozitorilor romantici, Brahms, Schumman și Schubert, liedul reprezintă
modalitatea ideală de transpunere muzicală a conținutului poetic. Apogeul a fost atins în

16
creația lui Richard Wagner, care înfăptuiește un sincretism al artelor în drama muzicală.
Romantismul se caracterizează prin ruperea echilibrului formelor clasice, în favoarea
frazei muzicale. Trăsăturile generale ale curentului romantic sunt intensitatea emoțională
a muzicii, îmbinarea, deseori, a muzicii cu literatura, libertatea formei muzicale,
instabilitatea tonală, partitura fiind caracterizată printr-o modulație continuă,
simbolizează neliniștile autorului. Sursele de inspirație au fost: ideea filozofică,
evenimentele istorice, faptele de viață și subiectul literar.

1.2.1 Manifestarea curentului romantic

Romantismul (zis și Perioada romantică), a apărut în Europa pe la sfârșitul secolului

al XVIII-lea, fiind o mișcare artistică literară și intelectuală, atingând apogeul la
începuturile anilor 1800, fiind o reacție înpotriva Revoluției industriale13, normelor
politice și sociale ale Iluminismului14. Perioada romantică a influențat muzica, literatura
și artele vizuale, însă a avut impact și asupra educației, istoriei naturală și istoriografiei.
Manifestarea romantismului în artele vizuale a început cu francezul Eugene Delacroix,
care era considerat un pictor romantic excelent. Capodopera sa ⹂Libertatea conducând
poprul” reîmbină vigoarea și idealul romantic în pictura care este compusă dintr-un
vârtej de forme. E. Delacroix a ales tema dată de revoluționarii de la 1830, ghidați de
spiritul libertății (reprezentați în pictură de o femeie purtând drapelul Franței). Artistul
plasându-se metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși privea evenimentele cu un
anumit detașament (reflectând influența burgheză asupra romantismului). Tabloul de mai
jos fiind unul dintre cele mai cunoscute capodopere romantice create de acesta.

15

13
https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_industrială
14
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism
15
Libertatea conducând poporul, Eugene Delacroix, pictor romantic.

17
Caracteristicile generale ale literaturii romantice sunt: prezența eului liric în textele
literare și subiectivitatea trăirilor, libertatea creației, absența oricăror reguli sau
constrângeri estetice, care erau prezente în clasicism, exprimarea cu prioritate a
sentimentului și sensibilității, teme romantice, precum viața, moartea, iubirea, libertatea,
exotismul, aspirația spre absolut, spre exemplu libertatea deplină sau iubirea perfectă și
cunoașterea totală, întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în special la evul mediu și
goticii, îmbogățirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme. Apar multe opere care
au loc în peisaje, culturi, apar personaje și țări exotice care reflectă dorința de evadare
din viața reală, descoperirea folclorului național și apariția culegerilor de basme,
includerea limbajului popular în literatură și a folclorului național. Literatura română
romantică s-a facut simțită prin intermediul scriitorilor pașoptiști16: Ion Heliade
Rădulescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, etc. Romantismul s-a
manifestat în literatura română în trei perioade.

1.Preromantismul, cunoscut și ca romantism al scriitorilor pasoptiști sau de tip

Biedermeier17

2. Romantismul propriu-zis. (Eminescian sau romantism înalt)

3. Romantismul posteminescian.

⹂De aproape două mii de ani ni se predică sa ne iubim, iar noi ne sfâșiem”18

Influențele curentului persistă mult timp după declicul său în culturile vest-europene,
atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, Considerat ultimul mare
romantic european. Reprezentanții literaturii romantice române au fost: Mihail
Kogăliniceanu, Constantin Neruzzi, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai
Eminescu, Geroge Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski și Barbu Ștefănescu
Delavrancea.

Capitolul 2 Opera La Traviata

La Traviata este o operă în limba italiană, are trei acte și este compusă de
Giuseppe Verdi, pe libretul în limba Italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei
stă romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii. ⹂ Azi-noapte, La Traviata a fost
un eșec. Este vina mea sau a soliștilor? Timpul va hotărî..."19. Sunt cuvintele lui Verdi
16
https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_de_la_1848 .
17
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biedermeier .
18
Mihai Eminescu, poet romanitc, român.
19
https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/07/18/la-traviata-scurt-istoric/

18
după prima reprezentație ce a avut loc la Teatro La Fenice din Viena, în data de 6 martie
1853, fiind un eșec datorat în primul rând interpretării mediocră. La un an distanță în data
de 6 mai 1854, pe scena mică a teatrului San Benedetto, tot la Veneția, opera s-a bucurat
de un adevărat succes. În românia premiera acestei opere a avut loc la Timișoara pe data
de 9 februarie 1855. Povestea Traviatei a fost inspirată de Rose Aplonsine Plessis, care a
fugit de acasă la vârsta de 13 ani. Ajunsă la Paris fără bani, a început să practice
prostituția, ajungând ca la vârsta de 18 ani să devină una dintre cele mai scumpe și
cunoscute curtezane (care în limba italiană se numește ⹂traviata"). Pentru a putea scăpa
de urmărirea familiei, și-a schimbat numele de fată în Marie-Duplessis. În această
perioadă îl cunoaște pe scriitorul Alexandre Dumans-fiul, care se îndrăgostește de ea și
păstrează o strânsă legătură amoroasă, care continuă și după casătoria acesteia, până la
moartea ei prematură în urma unei tuberculoze, la data de 3 februarie 1846, la vârsta de
22 de ani. Sicriul ei, acoperit cu camelii, florile ei preferate, a fost depus în cimitirul
Montmartre. În anul 1848, Alexandre Dumans-fiul, publică romanul ⹂Dama cu camelii",
roman puternic autobiografic, care a servit apoi ca sursă de inspirație pentru libretrul
operei lui Giuseppe Verdi, La Traviata, singura diferență este că în operă personajul
feminin poartă numele de ⹂Violetta Valery". Se spune despre rolul Violetta și este perfect
adevărat, ca necesită o soprană care să posede trei voci... Coloratură pentru actul I, pentru
a putea cânta cu agilitate tot buchetul muzical din registrul acut la muzica de la banchet
care dă și tonul mono-dramatic, frivol-dramatic din finalul acestuia, apoi în actul II
spinto, pentru toată tensiunea duetelor cu Germont și Alfredo, iar în actul III, lirică, în
care Traviata se stinge, în cea mai dureroasă melodramă compusă vreo dată. Doar că o
voce atât de versatilă, cu un ambitus atât de larg nu este suficient, rolul necesită a fi
potențat de sensibilitate, simțul dramei și trăiri care să străbată dincolo de partitură.
Antonie Goléa, spune despre Traviata că ⹂...rafinamentul, diferențierea scriiturii
muzicale, ating culmile ingeniozității și artei. Orice efect exterior este părăsit, de la
preludiu până la aproape întregul act al patrulea, unde delicatele și atenuantele tonuri
coloristice precum și fluiditățile sonore spun atât de bine în ce măsură sufletele,
sentimentele lor profunde și adevărate sunt deasupra împrejurărilor materiale, ale moralei
stupide și înguste ale societății care ucide. Între marile arii și recitative, hotarele sunt din
ce în ce mai șterse: o extraordinară unitate de ton și formă caracterizează întreaga operă
până și în elanurile de iubire din actul doi și în scurtele explozii de mânie și disperare din
actul trei. În genul și stilul ei, opera aceasta este desăvârșită, la fel de desăvârșită ca și
Tristan..."20

2.1 Povestea operei La Traviata

20
Antonie Goléa, Muzica din noaptea timpurilor până în zorile noi, volumul I, versiunea românească și
traducere din limba franceză de I. Igiroșianu, Buc., Editura muzicală, 1987, p. 378.

19
 Acțiunea operei se petrece în Paris și împrejurimile lui, în anul 1850. Opera are
trei acte, iar cel de al doilea act este împărțit în două tablouri. Personajele principale ale
acestei opere sunt:

 Violetta Valery- soprană

 Flora Bervoix, prietena Violettei- mezzo-soprană
 Alfredo Germont, iubitul Violettei-tenor
 Giorgio Germont, tatăl lui Alfredo Germont-bariton
 Gastone, viconte, cunoscut al Violettei și al lui Alfredo-tenor
 Baronul Douphol, administratorul și protectorul Violettei, rivalul lui
Alfredo- bariton
 Marchizul d`Obigny, cunoscut al Violettei-bas
 Annina, camerista șiconfidenta Violettei-soprană
 Giuseppe, cameritul Violettei-tenor
 Societatea de oameni la Violetta și Flora,invitați, servitori- corul

Actul I începe cu petrecerea Violettei din saloanele sale din Paris. Un grup vesel
însuflețit de aristocrați și somnișoare îndatoritoare s-au întâlnit pentru incă o noapte de
petrecere și plăceri, unde ⹂L`amista s`intreccia al diletto" ( Prietenia merge mână-n mână
cu distracția). Nou și puțin dezorientat în acest vârtej de cuvinte și muzica, Alfredo
Germont se lasă prezentat de prietenul său Gastone cu intenția de a o cunosște personal
pe stăpâna casei, fiind o pasiune secretă pentru acesta. Violetta obosită de atâta atenție și
dornică de a dramatiza puțin scena, propune un toast colectiv ⹂Libiamo ne`lieti calici"
( Sa bem din vesele cupe). Petrecerea contină în salonul alăturat cu muzică de vals,
invitații pleacă să danseze, însă un acces de tuse o împiedică pe Violetta să plece la dans,
acesata rămâne pe loc sprijinită de Alfredo. Ecoul muzicii de vals ajunge până în centrul
scenei, servind drept fundal al conversației celor doi. Declarațiile de dragoste ale
bărbatului ⹂Un di, felice, etera, mi balenaste innante" (Într-o zi, fericită, usoară ca un fulg
mi-ai apărut dinaintea ochiilor) se amestecă cu un refuz săgalnic al femeii care nu îi poate
promite decât o prietenie ⹂ Ah, se cio e ver, fuggitemi" ( căci nu-ți pot da decât prietenie).
Prinși din nou în tumultul petrecerii pe care să se termine, cei doi își dau întâlnire pentru
a doua zi. Zorile sosesc, iat Violetta, rămasă singură meditează tulburată la efectul produl
aspura ei de vorbele tânărului Alfredo. Să fi sosit ziua primei ei iubiri adevărate,
momentul ⹂de a fi iubită iubind?". Destinul Violettei este cu totul altul, să-și continue
viața veselă și independența socială de până atunci.

Actul II se împarte în doua tablouri, primul tablou este cu frumoasa poveste de dragoste
dintre Violetta și Alfredo, care trăiesc fericiți, retrași la țară în apropierea Parisului.
Alfredo află de la Annina camerista lor, că Violetta și-a vândut bijuteriile pentru

20
acoperirea cheltuielilor necesare pentru întreținerea conacului. La aflarea aceștei vești
Alfredo plecă în grabă la Paris, să procure bani. În absența sa, apare Giorgio Germont,
tatăl lui Alfredo, care îi cere Violettei să-l părasească pe Alfredo, deoarece logodnicul
fiicei sale nu este de acord cu acestă ⹂legătură imorală". După o grea luptă sufletească,
Violetta hotărăște să renințe la iubirea sa și pleacă la Paris, lăsând o scrisoare prin care
comunică hotărârea de a se întoarce la viața de petreceri. Revenind, Alfredo nu se lasă
convins de rugămințile tatălui său de a se întoarce acasă, în sânul familiei. Găsind pe
masă o invitație de la Flora, plecă în fugă spre Paris, unde știe ca o va găsi pe Violetta,
iubire sufletului lui.

Cel de al doilea tablou își începe desfășurarea acțiunii cu un bal în casa Florei Brevoix.
Printre alți invitați, la masa de joc se află Alfredo. Violetta își face apariția în salon la braț
cu baronul Douphol. Între Alfredo și baron izbucnește o certă, ce tinde spre duel. Violetta
il imploră sa nu-și riște viața. Alfredo este de acord, cu condiția să se întoarcă la el.
Ținându-și promisiunea făcuta luyi Giorgio Germont, Violetta îi mărturisește lui Alfredo
că îl iubește pe Douphol. Alfredo auzind cele spuse de femeia ce îi furase inima, o
jignește într-un acces de furie și este provocat la duel de către baron, ce ne aduce finanul
tablului cu numaru doi și odată cu asta finalul celui de al doile act.

Actul III începutul actului este unul plin de durere, deoarece Violetta este într-o postură
foarte tristă. Parăsită de toți prietenii, ajunsă în pragul mizeriei, Violetta zace pe patul de
suferință. Doar Annina și Doctorul Grenevil, rămași credincioși, cută să-i mai dea curaj.
Pe neașteptate apare Alfredo, care a aflat între timp adevărata cauză a despărțirii lor și s-a
convins de nevinovația Violettei. Din nou, cei doi tineri țes planuri pentru o viață fericită.
Sosește și Giorhio Germont care, prețuind noblețea sufletească a Violettei, este de acord
acum cu căsătoria celor doi. Însă totul este pre târziu..Boala necruțătoare nu iartă și
Violetta se stinge în brațele lui Alfredo, pe care l-a iubit atat de mult. Puterea de care a
dat dovadă Violetta Valery, atunci cand a renunțat la iubire vieții ei, este de apreciat, nu
orice om care iubește este pregatit să renunțe la ce are mai scump pe lume, din teama că
nu este îndeajuns de bună. Iubirea i-a dat putere și tot iubirea i-a adus împreună pe cei doi
înainte ca ea să se stingă. Violetta Valery nu a fost doar o curtezană, a fost o eroină.

2.2 Analiza muzical-dramaturgică a personajului Giorgio Germont

Un prim rol din repertoriul verdian, ce poate fi clasat în categoria rolurilor de

bariton liric, și care poate fi abordat și de către interpreții ce se află la început de carieră,
este ⹂Giorgio Germont", din opera ⹂La Traviata".Tatăl lui Alfredo, Giorgio Germont îi
face o vizită Violettei imediat ce Alfredo pleaca în Paris, și încercă să rupă relația cu fiul
său, de dragul familiei sale.Personajul își face intarea pe o temă scurtă, reprezentată de

21
instrumentele cu coarde în registrul grav, ce exprimă furia pe care acesta o simte când se
gândește la Violetta. Tema muzicală este la unison, ceea ce vrea să dovedească
inflexibilitatea cererilor pe care tatăl lui Alfredo vrea sa le facă iubitei acestuia.
Spunându-i Violettei că logodna fiicei sale avea de suferit de pe urma reputației ei,
Giorgio Germont își îcepe argumentarea prin aria ⹂Pura siccome un angelo", ce are un
tempo cantabil și este în tonalitatea La bemol major. Tatăl lui Alfredo a rămas
impresionat de nobelețea de care a dat dovadă Violetta și de dragostea pe care i-o poartă
fiului său.Tânăra îi spune la rândul ei, că îi este foarte greu să se despartă de Alfredo.
Giorgio o imploră pe femeie să renunțe la relația cu fiul său, de dragul familiei. Ea
acceptă cu multă durere în suflet( Violetta, Germont: ⹂Dite alla giovine si bella e pura"),
luându-și rămas bun de la tată. În semn de recunoștință pentru bunătatea și sacrificiul
tineriei, Giorgio Germont o sărută pe frunte și o lasă suspinând, așa luând final puternicul
duet din Actul 2, scena duetului dintre Violetta și Germont:⹂Madamigella Valery..."
Violetta îi dă lui Annina un bilet destinat Florei, în care îi scrie lui Alfredo un bilet de
rămas bun, acesta intră pe ușă.Când il vede acesta nu își poate controla suspinele și
emoțiile, repetându-i că il iubește necondiționat (Violetta:⹂Amami Alferdo, Amami
quant`io t`ammo"). Înainte să plece la Paris, îi dă servitorului scrisoarea, spre a îmâna-o
lui Alfredo, iar pe măsură ce o citește intră și tatăl acestuia, cu gândul de a-l liniști,
amintindu-i de familia sa din Provenza (Girogi Germont:⹂Di provenza il mar, il suol chi
dal cr ti cancello?"). Alfredo suspectează ca Baronul ar fi în spatele despărțirii sale de
Violetta, decoperind invitația de pe birou, suspiciunile îi sunt întărite. Acesta este hotătât
să se ducă la petrecere și să o confrunte pe Violetta. Tatăl său, Giorgio Germont, încercă
să-l împiedice dar acesta iese pe ușă mult prea repede. Lucrarea are o formă tristrofică cu
concluize. Prima perioadă este dublă, cele două segmente fiind identice:

22
21
Aria lui Giorgio Germont, din opera La Traviata – Di Provenza il mar, il suol chi dal cor ti cancello?

23
A doua perioadă este tot dublă și se împarte în două fraze. La sfârșit, prezintă o lărgire
exterioară de două măsuri.

Introducerea se repetă sub forma unei retranziții de cinci măsuri.

Lucrarea se încheie cu o din două fraze, din care prima reprezentând o cadență liberă.
Este dificilă , mulți interpreți optând să cânte doar unul dintre cele două note acute Fa# de
la începutul frazei.

24
Aria pune probleme pentru vocea de bariton, având o scriitură înaltă, necesită un glas plin
dar capabilsă cânte moale și cu ușurință acestă arie. Interpretul trebuie să fie capabil de o
foarte bună cunoaștere a noțiunii de impostație, pentru a își putea proteja vocea pe
parcursul lucrării. Este o arie cu fraze lungi li necesită un control foarte bun al respirației.
Dificultățile cele mai mari sunt reprezentate de cadența inserată mai sus si de accest
fragmet ce necisită o bună susținere a notei FA din registrul acut.

25
 Capitolul 3 Opera Don Carlo

Don Carlos este o operă grandioasă în cinci acte compusă de Giuseppe Verdi,
scrisă după libretul în limba franceză de Jhoseph Mery și Camille du Locle, bazată pe
piesa dramatică ⹂Don Carlos, Infant von Spania" ( Don Carlos, copilul Spaniei) de
Friedrich Schiller. Opera este interpretată cel mai des în limba italiană, de obicei sub titlul
de Don Carlo. Povestea operei se bazează pe conflicte din viața lui Carlos, printul
Asturias. Capodopera verdiană a fost compusă pentru Théâtre Impérial de l`Opera (Opera
din Paris) și avut premiera la Salle Le Peletier în data de 11 martie 1867. Prima
reprezentație în limba italiană a fost susținută la Covent Garden din Londra în iunie 1867,
iar prima reprezentație a operei în limba italiană în Italia a avut loc la Bologna în luna
octombrie 1867, revizuită din nou de Verdi și distribuită către Napoli în noiembrie-
decembrie 1872. În cele din urmă, au fost pregătite alte două versiuni: prima a fost văzută
la Milano în ianuarie 1884, în care cele patru acte s-au bazat pe un text original francez
care apoi a fost tradus. Acesta este acum cunoscută sub numele de versiunea de la
Milano, în timp ce cea de-a doua, secționată și de compozitor, a devenit versiunea de la
Modena și a fost reprezentată în orașul Modena din Italia în decembrie 1886. În următorii
douăzeci de ani, au fost făcute tăieturi și adăugiri la operă, rezultând o serie de versiuni
desponibile pentru dirijori și regizori. Nicio altă operă verdiană nu există în atât de multe
versiuni. Pe toată durata sa ( inclusiv baletul și tăieturile făcute înainte de prima
reprezentație ), conține aproape patru ore de muzica, mister, poveste și este cea mai lungă
operă compusă de Verdi. După premieră și înainte de părăsirea Parisului, Verdi
autozrizează autoritațile de la Opera din Paris să pună capăt actului 4, scena 2, cu moartea
lui Posa( omițând astfel scena insurecției) dacă au considerat ca este potrivit. Dupa
plecarea sa, aparent au fost făcute și alte tăieturi în timpul specacolelor ramase, care nu
au fost permise de Verdi. În ciuda unei producții grandioase proiectate de artiștii scenei
Charles-Antonie Cambon și Joseph Thierry, Edouard Desplechin și Jean-Baptiste
Lavastre, Auguste-Alfred Rube și Philippe Chaperon, se pare ca a fost o ⹂operă
problemă" pentru Opera din Paris, care a dispărut din repertoriul său dupa anul 1869. La
acea vreme se obișnuia ca majotitatea teatrelor ( altele decât cele din comunitățile
francofone) să interpreteze operele în italiană, iar o traducere italiană a operei Don Carlo
a fost pregătită în toamna anului 1866 de Achille de Lauzieres. La 18 noiembrie 1866,
Verdi i-a scris lui Giovanni Ricordi, oferindu-i editorului din Milano drepturile italiene,
înă insistând aspura faptului ca opera trebuie interpretată în întregime, deoarece va fi
reprezentată pentru prima data la Opera din Paris. Don Carlo este o operă ăîn cinci acte
cu balet, dacă totuși conducerea teatrelor italiene ar dori să o asocieze cu un balet diferit,
aceasta trebuie plasată fie înainte. Fie după opera netăiata, niciodată în mijloc, urmând
obiceiul barbar din zilele noastre. Cu toate acestea, traducerea italiană a fost reprezentata
pentru prima dată nu în Italia, ci la Londra, Royal Opera House , Covent Garden, la 4

26
iunie 1867, unde a fost produsă și condusă de Michael Costa. Din păcate opera nu a fost
reprezentata așa cum Verdi dorea, opera a fost dată într-o formă tăiată și modificată,
primul act fiind eliminat, baletul din actul 3 fiind omis, iar aria lui Carlo ⹂ `Io la cidie el
suo sorriso " fiind inițial în primul act, a fost mutată în actul 3, chiar înainte de terzetto, li
multealte tăieturi. Producția a fost considerată inițial un succes, iar Verdi i-a trimis lui
Costa o notă de felicitare. Mai târziu, când a aflat de modificările făcute, Verdi a fost
foarte iritat, dar versiunea lui Costa a anticipat revizuiri pe care Verdi însuși urma să le
facă câțiva ani mai târziu în 1883-1883. Premiera italiană la 27 octombrie 1867 la Teatro
Comunale di Bologna, condusă de prietenul apropiat lui Verdi, Angelo Mariani, a fost un
⹂succes instant", iar această versiune, deși produsă în absența lui Verdi, a fost mai
completă și a inclus baletul. Pentru premiera de la Roma din 9 februarie1868 la Teatrul
Apollo, poate în mod surprinător , cenzorul papal l-a schimbat pe inchizător într-un Gran
Cancelliere (Marele Cancelar) și pe călugărul/ Îmăratul într-un Solitario (Recluse).
Aceastăversiune a operei a fost interpretată pentru prima dată la Milano la Scala la 25
martie1868 și au urmat producții de prstigiu în majoritatea celorlalte case de operă
italiene, dar nu a devenit un succes popular. Lungimea a fost o problemă specială, iar
spectacolele ulterioare au fost în general foarte reduse. Prima producție de la Napoli din
1871 a fost un eșec incontestabil.În urma specacolului nereușit de la Napole, Verdi fiind
convins să viziteze orașul pentru alte specacole în noiembrie/decembrie 1872 făcând
două revizuiri muzicii și textului . Acestea au fost adăugiri la scena pentru Posa și Regele
din Actul 2 , scena 2( versuri în italiană de Antonio Ghislanzoni) pentru a înlocui o parte
din materialul tăiat anterior. Aceasta este singura porțiune din întreaga operă care a fost
compusă vreodată de verdi pentru un text italian,mai degrabă decât un text francez. În
plus au existat tăieturi în duetul dintre Carlo și Elisabeth în Actul 5. Ideea de a reduce
sfera și amploarea lui Don Carlos a venit inițial la Verdi în 1875, parțial ca urmare a
auzirii rapoartelor sale despre producții, cum ar fi cele ale lui Costa, care eliminase Actul
1 și baletul și introdusese tăieturi în alte părți ale operei. Până în anul 1882, Verdi se afla
la Paris, unde era pregătit să facă schimbări. Acesta era deja familiarizat cu opera lui
Charles- Louis-Etienne Nuitter, care lucrase la tăieturile în franceză ale lui Macbeth, ⹂La
forza del destino" și Aida cu ⹂du locle", iar cei trei au continuat să petreacă nouă luni
pentru revizuiri majore ale textului francez și muzica pentru a crea o versiune în partu
acte. Acesta a omis Actul 1 și baletu, fiin finalizată în martie 1883. O traducere italiană a
textului francez revizuit, reutilizând o mare parte din traducerea originala din 1866 de
Lauzieres, a fost făcută de Angelo Zanardini. Premiera La Scala a versiuni revizuite din
1883 a avut loc la 10 ianuarie 1884 în italiană. Deși Verdi a acceptat necesitatea
înlăturării primului act, se pare că s-a răzgândit și a permis un specacol care a prezentat
primul act ⹂Fontainebleau" împreună cu versiunea revizuită în patru acte. A fost dată la
29 decembrie 1886 la Modena și a devenit cunoscută sub numele de ⹂versiune de la
Modena", care a fost publicată de Ricordi ca ⹂o nouă ediție în cinci acte fără balet".
Performanțele operei ⹂Don carlo" în prima jumatate a secolului al XX-lea au fost rare, dar
în perioada de după cel de-al doile război mondial a fost interpretată in mod regulat, în
27
special în versiunea cu patru acte din 1884, în versiunea Milano, în italiană. După
remarcabila înscenare din 1958 a ⹂versiunii Modena" în cinci acte din 1886 în italiană de
compania The Royal Opera, Covent Garden, în regia lui Luchino Visconti și cu Jon
Vickers în rolul Don Carlo, Tito Gobbi în rolul Posa, Boris Christoff în rolul regelui
Philipe și Gré Browenstijn în rolul Elisabetta, acestă versiune a fost interpretată din ce în
ce mai mult în altă parte și a fost înregistrată, printre alții, de Georg Solti și Carlo Maria
Giulini. Charles Mackerras a dirijat acestă versiune în cinci acte (complectă cu preludiul
original al lui Verdi, scena tăietorilor de lemne și finalul original), într-o traducere în
limba engleză pentru English National Opera la London Coliseum din 1975. Astăzi
tradusă în italiană și prezentată la Milano și cu versuinile Modena, opera a devenit parte a
repertoriului standard.

3.1 Povestea operei Don Carlo

Acțiune operei se desfăsoară în Franța și Spania, iar în jurul anului 1560

se desfăsoară evenimentele ce urmeză să dea viață acestei capodopere verdiană. Opera
este compusă din cinci, respectiv patru acte și șase tablouri. Personajele principale ale
operei sunt:

 Regele Filip al II-lea al Spaniei, personaj istoric real- bas

 Don Carlos, fiul său, infant al Spaniei- tenor
 Rodrigues (Rodrigo), marchiz (mai târziu duce) de Posa, prietenul lui Don
Carlos-bariton
 Elisabeta de Valois, fiica regelui Franței, mai târziu regina Spaniei- soprană
 Prințesa Eboli, damă la curtea Elisabetei- mezzo-soprană
 Marele Inchizator- bas
 Contele de Lerma- tenor
 Teablo, pajul reginei- soprană
 Un călugăr ( împăratul Karl al-V-lea)- bas
 Un vestitor al împărăției- tenor
 O voce din ceruri- sopran
 Curtea nobiliară, doamnele reginei, gărzi, soldați, călugări, inchizători,
deputați din Flandra, popor- cor

Actul I (acest act a fost omis în revizuirea din 1883) acțiunea începe în pădurea
Fontainebleau, din Franța în timpul iernii. Se aude un preludiu și un cor de tăietori de

28
lemneși soțiile lor. Se plâng de viața lor grea, înrăutățită de războiul cu Spania. Elisabeth,
fiica regelui Franței, ajunge cu însoțitori ei. Ea îi asigură pe oameni că căsătoria ei
iminentă cu Don Carlos, prunc și fiul lui Filip al II-lea, regele Spaniei, va pune capăt
războiului și va pleca.( această scenă a fost tăiată înainte de premiera de la Paris și
înlocuită de o scurtă scenă în care Elisabeth traversează scena și dă bani tăietorilor de
lemne, ea iese în scenă fără să cânte). Carlos, ieșind din ascunzătoare, o vede pe Elisabeth
și se îndrăgostește de ea (Aria: ⹂Je l`ai vue"/⹂Io la vidi"). Când ea reapare, inițial se
preface că este membru al delegației contelui de Lerma. Îl întreabă despre Don Carlos, pe
care încă nu îl cunoscuse. În scurt timp, Carlos, își dezvăluie adevărata identitate și
sentimentele sale, iar ea răspunde cu duetul ⹂De quels transports poignants"/⹂Di quale
amor, di quanto ardor". O lovitură de tun înseamnă că pacea a fost declarată între Spania
și Franța. Thibalul apare și îi dă Elisabetei o veste surprinzătoare, că mâna ei va fi cerută
nu de Carlos, ci de tatăl său, Philip. Când Lerma și adepții săi confirmă acest lucru,
Elisabeth este devastată, dar se simte obligată să accepte, pentru a consolida pacea. Ea
pleacă în Spania, lăsându-l pe Carlos la fel de devastat.

Actul II, primul tablou(acest act a fost inclus în revizuirea din 1883), începe la
Mânăstirea Saint-Just (San Juronimo de Yuste) din Spania, scena are loc la scurt timp
după ce regele Filip al II-lea și Elisabeth s-au căsătorit. Călugării se roagă înaintea
mormântului fostului împărat Carol al V-lea (Carlo Quinto). Liderul călugărilor proclamă
că Împăratul a fost mândru, dar a fost umilit de o eroare. Don Carlos intră, neliniștit că
femeia pe care o iubește este acum mama sa vitregă.(În revizuirea din 1883, el cântă o
versiune revizuită a ariei ⹂Je l`ai vue"/⹂Io la vidi", care a fost salvată din primul act omis,
dar cu o muzică diferitâ și un text diferit pentru a reflecta situația actuală. În versiunea cu
patru acte știe deja că nu se poate căsători cu Elisabeth. În original, când cântă aria, el
încă se așteaptă să se căsătorească cu ea). Când Carlos se oprește în lamentarea sa, liderul
călugărilor proclamă că turbulența lumii persistă chiar și în locurile sacre. Nu ne putem
odihni în Rai. Sunetul vocii sale îl înspăimântă pe Carlos, care crede că sună ca al
împăratului Carol al V-lea, Carlos observă în continuare că cplugărul seamană fizic cu
împăratul și își amintește auzirea zvonurilor că fantoma împăratului bântuie Mânastirea.
Dragul prieten al lui Carlos, Rodrique, marchiz de Posa, care tocamai sosise din țara
asuprită a Flandrei, intră. Cei doi se salută cu bucurie ( Aria ⹂J`étais en Flandres").
Rodrique cere ajutorul lui Carlos în numele celor care suferă acolo. Carlos dezvăluie că
își iubește mama vitregă. Posa este mai întâi șocat, dar apoi simpatic, îl incurajează pe
Carlos să părăsească Spania și să meargă în Flandra și să-și uite durerea concentrându-se
pe activitatea politică de acolo. Cei doi bărbați își jură o prietenie eternă prin duetul
⹂Dieu, tu semas dans nos âmes"/⹂Dio, che nell`alma infondere". Regele Philip și noua sa
soșie, împreună cu însoțitorii lor, intră, de asemenea, pentru a face un omagiu
lamormântul lui Carol Al V-lea, în timp ce Don Carlos își plânge dragostea pierdută.

29
Tabloul al doilea își desfăsoară acțiune în grădina de lângă Mânăstirea Saint-Just. Scena
se deschide cu cântecul voalului(⹂Au plais des fées"/⹂Nel giardin del bello" ),al prințesei
Eboli, despre un rege matur care încercă să seducă o frumusețe atrăgătoare voalată, care
se dovedește a fi propria sa soție neglijată.Elisabeth intră în scenă. Posa îi dă o scrisoare
din Franța, care acoperă o notă secretă a lui Don Carlos. La îndemnul său (Aria ⹂L`infan
Carlos, notre espérance"/⹂Carlo ch`e sol il nostro amore"),Elisabeth este de acord să-l
vadă pe fiul său singur. Fără să știe de acesată relație, Eboli, deduce că ea, Eboli, este cea
pe care o iubește Don Carlos. La întâlnirea dintre Elisabeth și Don Carlos, acesta îi spune
Elisabetei că este nenorocit de sentimentele dintre ei doi și îi cere să-i ceară regelui să-l
trimită în Flandra. Ea acceptă promt, provocându-l peCarlos să-și reînoiască decralațiile
de dragoste, pe care le respinge cu eleavie. Don Carlos iese frenetic, strigând că trebuie să
fie sub un blestem. Regele întră și se enervează pentru că Regina este singură și
nesupravegheată. Bănuielile lui îl insultă. El îi ordonă doamnei de așteptare care trebuia
să o asiste, contesa de Armeberg, să se întoarcă în Franța, îndemnând-o pe Elisabeth să
cânte o întristată arie de rămas bun.(Aria ⹂Oh ma chére compagne"/⹂non piangere, mia
compagna"). Regele se apropie de Posa , al cărui caracter și activism este impresionant și
se oferă să-l recompenseze pentru loialitateași serviciul său. Posa îl roagă pe rege să nu
mai asuprească poporul din Flandra. Regele numește idealismullui Posa nerealist și il
avertizează ca Marele Inchizitor îl urmărește. Regele se încredințează lui Posa, spunându-
i că se teme că Carlos are o aventură cu Elisabeth. Posa răspunde că Carlos este nevinovat
și se oferă să o urmărească pe Elisabeth și să fie responsabil pentru comportamentul ei
bun. Regele acceptă cu recunoștință acestă ofertă și îl avertizează din nou pe Posa să se
ferească de Marele Inchizitor. (Acest dialog a fosr revizuit de trei ori de către Giuseppe
Verdi.)

Actul 3 de asemenea este împărțit în două tablouri.(Acest act în revizia din

1883, a fost actul doi.) Primul tablou, se deschide cu Regina din Madrid, Elizabeta,
seara în grădina sa, fiind obosită și concentrându-se aspura încoronării regelui de a doua
zi. Pentru a evita divertismetntul planificat pentru seară, acesta își schimbă masca cu
Eboli, presupunând că astfel asbența ei nu va fi observată și pleacă. (Această scenă a fost
omisă din revizuirea din 1883, în premieră, baletul, coregrafiat de Lucien Petipa și
intitulat ⹂La Pérégrina", a avut loc în acest moment.) La miezul nopții, Don Carlos intră,
strigând un bilet care sugerează o întâlnire în grădină, crezând că acesata este Elisabeth,
însă din nefericire pentru el este de fapt Eboli. Eboli, care încă mai credea că Don Carlos
o iubește, intră. Don Carlos o confundă cu Elisabeth pe întuneric și își declară cu pasiune
dragostea. Când vede fața lui Eboli, își dă seama de gresala lui și pleacă de la ea. Eboli le
ghicește secretul celor doi, faptul că acesta se aștepta să fie regina și că cei doi se iubesc.
Ea amenință să-i spună regelui că Elisabetha și Carlos sunt îndragostiți. Carlos, îngrozit,
imploră milă. Posa intră și o avertizează să nu spună nimic, deoarece el este confidentul
regelui. Eboli îi răspunde lovind cu întunecime că este o dușmană formitabilă și
periculoasă, cu o putere despre care Posa nu știe încă. ( Putereaei provenind din aventura

30
pe care o avea cu regele, insă preferă să păstreze acest detaliu pentu ea momentan). Posa
își trage punalul, intenționând să o înjunghie până la moarte, dar reconsideră, o cruță și își
declară încrederea în Domnul. Eboli iese într-o furie răzbunătoare. Posa îl sfătuiește pe
Carlos să îi încredințeze orice documente politice sensibile, potențial incriminatore, pe
care le poate avea, și atunci când Carlos este de acord,își reafirmă prietenia. Cel de al
doilea tablou, se deschide în fața Caterdalei din Valladolid. Se fac pregătiri pentru o
auto-da-fé, parada publică și arderea ereticilor comandanți. În timp ce oamenii
sărbătoresc, călugării îi trag pe cei comandați la stiva. Urmează o procesiune regală, iar
Regele se adresează poporului, promițându-i că îi va proteja cu foc și sabie. Don Carlos
intră cu șase trimiși de la Flamdame, care pledează cu regele pentru libertatea țării lor.
Deși oamenii și curtea sunt simpatici, Regele, sprijinit de călugări , ordonă gărzilor să-i
aresteze pe cei trimiși. Carlos cere ca Regele să îi acorde autoritatea de a guvern Flandra.
Regele refuză disprețuitor. Înfuriat, Carlos își trage sabia împotriva regelui. Regele cere
ajutor, dar paznicii nu îl vor ataca pe Don Carlos. Posa își dă seama că atacarea efectivă a
regelui ar fi dezastuasă pentru Carlos. El pășește înainte și dezactivează șituația luând
sabia lui Carlos de la el. Carlos, uimit, cedează prietenului său fără rezistență. Ușurat și
recunoscător, regele îl ridică pe Posa la rangul de duce. Gărzile îl arestează pe Carlos,
călugării trag focul de lemneși, pe măsură ce flăcările încep să se ridice, se aude o voce
cerească care promite pacea cerească sufletelor condamnate.

Actul 4 este împărțit și el în două tablouri.(Acest act în revizia din 1883, a fost
actul trei). Primul tablou se deschide cu Regele în zori studiind regatul din Madrid.
Singur și suferind de insomie, regele, într-o reverie, se plânge că Elisabeth nu l-a iubit
niciodată, că poziția sa înseamnă ca să fie veșni vigilent și că va domi corect numai când
se află în mormântul său din Escorial.( Aria ⹂Elle ne m`aime pas"/⹂Ella giammai
m`amo"). Marele inchizitor orb, în vârstă de nouăzeci de nai, este anunțat și se prezintă în
locuința regelui. Când Regele întreabă daca Biserica va obiecta împortiva morții
propriului său fiu. Inchizitorul răspunde că Regele va fi în bună companie, Dumezeu și-a
sacrificat propriul fiu. În schimbul sprijinului său, Inchizitorul îi cere Regelui să-l ucidă
pe Posa. Regele refuză la început să-și omoare prietenul, pe care il admiră și îl place. Cu
toate acestea, Marele Inchizitor îli amintește Regelui că Inchiziția poate doborâ orice
rege, el a creat și a distrus alți conducători înainte. Speriat și copleșit, Regele îl roagă pe
Marele Inchizitor să uite de discuția trecută. Acesta din urmă răspunde
⹂Peur-etre"/⹂Forse!"/⹂Poate!" și pleacă. Regele meditează amarnic asupra neputinței sale
de a se opune Bisericii. Elisabeth intră, alarmată de futur aparent al cutiilor ei de bijuterii.
Cu toate acestea, Regele îi arată portretul lui Don Carlos pe care îl are are și o acuză că au
o relație de iubire. Ea își protestează inocența, dar când Regele o amenință,leșină. Ca
răspuns la apelurile sale de ajutor, în cameră intră Eboli și Posa. Lamentele lor de
suspiciune îl determină pe rege să-și dea seama că a greșit când și-a suspectat soția
(⹂Maudit soit le soupcon infâme"/⹂Ah, si maledettp, sospetto fatale").Posa decide să-l
salveze pe Carlos, deși poate însemna propria sa moarte. Eboli simte remușcări pentru că

31
a trădat-o pe Elisabeth,acesta din urmă, recuperându-se, își exprimă disperarea. (Acest
cvartet a fost revizuit de Verdi în 1883. Elisabeth și Eboli sunt lăsate împreună,
momentul duetului ⹂J`ai tout compris", a fost tăiat înainte de premieră). Eboli
mărturisește că ea a fost cea care i-a spus regelui că Elisabeth și Carlos au o aventură,
pentru răzbunarea împortiva lui Carlo, pentru că a respins-o. De asemenea, mărturisește
ca ea însăși este vinovată de ceea ce a acuzat-o pe regină și a devenit amanta regelui.
Elisabeth îi poruncește sa aleagă între exil sau mânăstire. După ce Elisabet iese din scenă,
Eboli, lăsată singură, își blesteamă propria frumusețe și mândrie și se hotărăște sa reăare
totul încerând să-l salveze pe Carlos de Inchiziție dând glas ariei ⹂O don fatal"/⹂O don
fatale". Tabloul al doile, se deschide cu închisoarea li cu Don Carlos închis. Posa ajunge
și îi spune lui Carlos că el, Posa, îl va salva pe Carlos de a fi executat, prmițându-se lui
Posa, sa fie intriminat de documentele sensibile din punct de vedere politic pe care le
obținuse de la Carlos anterior, gând glas primei părți din aria celebră ⹂C`est mon jour
supreme"/⹂Per me giunto e il di supremo". Apare o figură umbroasă, unul dintre asasinii
Marelui Inchizitor și îl împuscă pe Posa în piept. Pe măsură ce moare, Posa îi spun
luiCarlos că Elisabeth il va întâlni la Saint-Just a doua zi. El adaugă că este mulțumit să
moară dacă prietenul său salveză Flandra și stăpâni asupra unei Spanii mai fericite, asa
ilustrându-se cea de a doua arie magnifică⹂Ah, je meurs, l`âme joyeuse"/⹂Io morro, ma
lieto in core". În acel moment, intră Regele, oferindu-i fiului său libertate, asa cum
aranjase cu Posa. Carlos îl respinge pentru că l-a ucis pe Posa. Regele vede că Posa este
mort și strigă întristat. (Duet-Carlos and the King⹂Qui me rendra ce mort?"⹂Chi rende a
me questo`uom". A fost tăiat înainte de premieră și, în urma ei, Verdi a autorizat
eliminarea obțională. Muzica a fost ulterior reutilizată de Verdi pentru Lacrimosa din
Missa da Requiem din 1874). Clopotele sună în timp ce Elisabeth și Eboli intră.
Mulțimea se împinge în închisoare și îl amenință pe rege, cerând eliberarea lui Carlos. În
concluzie, Eboli scapă cu Carlos. Oamenii sunt suficient de curajoși la început în prezența
regelui, dar sunt îngroziți de sosire marelui Inchizitor și ascultă instantaneu porunca lui
furioasă de a se liniști și a aduce un omagiu regelui.După premieră, unele producții au
încheiat acest act după moarte lui Posa. Cu toate acestea, în 1883, Verdi a oferit o
versiune mult mai scurtă a insurecției, deoarece el a simțit că altfel nu ar fi clar modul în
care Eboli și-a îndeplinit promisiunea se a-l salva pe Don Carlos.

Actul 5 (Acest act în revizuirea din 1883, a fost actul patru), ultimul act
deschide scena la Mânăstirea luminata de luna a lui Yuste. Elisabeth îngenunchează în
fața mormântului lui Carol al V-lea. Ea se angajează să-l ajute pe Don Carlos pe drumul
său de a-și îndeplini destinul în Flandra, dar ea însăși tânjește doar după moarte,
interpretând cu multă durere aria ⹂Toi qui sus le néant"/⹂Tu che le venita". Carlos apare și
îi spune că și-a depășit iubirea ce i-o purta, acum o iubește onorabil, așa cum un fiu își
iubește mama. Ei spun un ultim adio, promițând să se întâlnească din noi în Rai, dând
grai duetului⹂Au revoir dans un monde ou la vie est meilleure"/⹂Au lassu ci vedremo in
un mondo migliore".( Acest duet a fost revizuit de două ori de Verdi). Regele și Marele

32
Inchizitor intră, cu mai mulți gardieni înarmați. Regele deduce că Carlos și Elisabeth au
fost iubiți și cere ca amandoi să fie imediat într-un dublu sacrificiu. Inchizitorul comfirmă
că inchiziția își va îndeplini datoria. Urmează un scurt proces symar care confirmă
cupabilitatea presupusă a lui Carlos. (Procesul a fost omis în 1883 și nu are loc pe nicio
înregistare disponibilă comercial, deși a fost efectuat la La Scala în 1978 și înregistrat
video). Carlos, chemându-l pe Dumnezu pentru protecție, își trage sabia pentru a se apăra
împotriva paznicilor. El luptă bine, în ciuda faptului că este depășit, cănd o figură
misterioasă( liderul călugărilor dinscena anterioarăde la mormânt, care este listat aici ca
Actul doi, scena unu, dar este de obicei omis, deci călugărul apare abia la începutul și
chiar la sfârșitul majorității spectacolelor și înregistrărilor), iese brusc din mormântul lui
Calor al V-lea. El îl apucă pe Carlos de umăr și proclamă cu voce tare că turbulența lumii
persistă chiar și în Biserică, nu ne putem odihni decât în Rai. Regele și Inchizitorul
recunosc vocea călugărului, el este tatăl regelui, Carol al V-lea, despre care se credea că
este mort. Toată lumea țipă șocată și uimită, în timp ce călugărul îl târăște pe Don Carlos
în mormânt și închide intrarea, lunâns final grandioasa opera a lui Verdi în cinci acte.

3.2 Analiza muzical-dramaturgică a personajului Rodrigo

Marchizul de Posa, sau Rodrigo, este cel mai bun prieten al lui Don Carlo.
Onoarea, altruismul și curajul, îi conturează trăsăturile. Relația dintre Don Carlo și
Rodrigo este una sinceră, bazată pe sentimente puternice de prietenie. Don Carlo îi
destăinuie lui Rodrigo sentimentele pe care le are față de mama sa, acesta auzid cele
spuse de Don Carlo, îl îndeamnă să plece la Flandra și s-o salveze din condurecea
Ducelui de Alba, așa fiind plecat departe de casă și de Elisabeth sentimentele lui se vor
stinge. Don Carlo acceptă, însă dorește să stabilească o întâlnire cu Elisabeth, rugându-l
pe Rodrigo să-i cominice acest lucru. Marchizul de Posa, pe numele său Rodrigo se duce
în gradina castelului unde o întâlnește pe Elisabeth și pe ptințesa Eboli, cei doi rămân
singuri, Rodrigo îi dă veștile despre mama sa și îi spune că Don Carlo dorește să o vadă.
Întâlnirea celor doi este întreruptă de rege. După mica scenă din gradină Don Carlo și
Posa au o mică discuție, în care Posa(Rodrigo) îi spune tânărului că Alba a fost a fost
numic guvernator în Flandra. Don Carlo ia în considerare planul prietenului său drag de a
salva Flandra și îi spune că o să rezolve acest lucru, cerând audiență la rege(tatăl său),
însă Regele îl refuză spunându-i că este o sarcină prea grea pentru el. Plecând de la rege,
Don Carlo primește o scrisoare și o cheie de la unul dintre pajii regatului, acesta crede că
invitația este făcută de regină, însă odată ajuns la întâlnire, conștientizează ca a făcut o
încurcătura terbibila, deoarece invitația a venit din parte prințesei Eboli. Amorezatul o
imploră să păstreze secretul și își ia tălpășița. Prințesa Eboli împreună cu Ducele de Alba
și Domingo crează o alianță dorind să demaște povestea de amor dintre Don Carlo și

33
Elisabeth. Disperat și spriat, Don Carlo se întâlnește cu bunul său prieten Rodrigo la
mânăstire. Rodrigo îi spune că Ducele de Alba va fi timis în Flandra și îi mai arată o
scrisoare din partea regelui pentru prințesa Eboli. Scrisoarea este ruptă îm bucăți, iar
acesta îi spune lui Posa că dorește s-o vadă pe regină. Cei 3 își pun planul în aplicare,
arătându-i regelui niște scrisori de dragoste dintre Elisabeth și Carlo de pe vremea când
cei doi erau logodiți. Regele cuprin de furie îî spune colonelului Lerma să mărească
numărul garzilor, astfel cei doi să fie demascați. Înainte ca regele să demaște povestea de
dragoste dintre cei doi la îndemnele Ducelui De Alba, acesta dorește să vorbească cu
Marchizul de Posa (Rodrigo). Regele se confesează,știind că Marchizul este un om de
încredere și înțelept și îl roagă să-i spioneze pe cei doi. Rodrigo îl liniștește pe rege,
acceptând propunerea sa și spunându-i că între Elisabeth și Carlo nu este nimic. După
discuția cu regele eroul nostru Rodrigo, merge să-i îmâneze reginei o scrisoare de la Don
Carlo și îi spune acesteia de planul lui Carlo de-a pleca din regat. În acest timp Don Carlo
este avertizat de către Lerma că Rodrigo a devenit protejatul regelui și că acesta i-a făcut
reginei o vizită. Don Calro primește o scrisoare de la regină prin Posa, iar acesta îi cere
toate scrisorile de dragoste dintre cei doi, știind că regele este cu ochii pe cei doi
amorezți. Carlo păstrează o singură scrisosre de la Elisabeth, iar pe restul le rupe cuprins
de paranoia că Posa cel mai bun prieten al său îl spionează pentru tatăl său și toate
cuvintele de întelegere sunt minciuni. Regelui i se aduce la cunpștință că Prințesa Eboli
dorește să o demigreze pe regină și să-i facă rău. Don Carlo crede ca prietenul său
Rodrogo l-a jerfit datorită înaltelor scopuri și anume fericirea umanitații, dorind s-o
avertizeze pe regină de scrisorile compromițătoare. Carlo se întălnește cu Prințesa Elobi,
în timp ce erau împreună, Rodrigo apare și îl arestează pe Don Carlo și o amenință pe
Prințesa Eboli cu moartea ca să patreze sectretul. După ce Eboli îi mărturisește Reginei că
ea a furat scrisorile, Elisabeth se întâlnește cu Posa, iar acesta îi spune că arestarea lui
Don Carlo face parte din planul său de-al salva, chiar dacă trebuie să-și dea viața pentru
acesta și pentru planul lor ca Flandra să scape din ghiarele tiranilor. Momentul ce
urmează îl face pe Rodrigo eroul acestei opere. Rodrigo se duce în închisoare pentru al
salva pe dragul său prieten. Minunata arie de măiestrie începe cu întrun tempo Andante,
muzicaliatea orchestei este ampla și maiestoasă, ceea ce ne indică că urmează un mare

34
sacrificu.

Morte di Rodrigo e sommossa, opera Don Carlo, pag 240, editura G.Ricordi

Dramartugia acestei scene nu constă doar în acompaniament sau în linia melodică, ci în

ritmicitate, deoarece aceasta ne indică, în ciuda faptului că noanțele sunt de piano,iar
scriitura lirică, scena care este una plină de durere. Rodrigo își ia la revedre de la dragul
său prieten prin aria ce urmează deoarece știe că aceasta este ultima lui zi. Frazele sunt
ample, ceea ce reprezintă o adevărata provocare pentru toti bartitonii care interpretează
acest rol. Semnele de crescendo-descrscendo și accentele ne indică grutatea cuvintelor,
șituația dificilă și duresoară în care personajul nostru se află. În masurile de mai jos puțeti
vedea nobilimea și onoarea pe care acest le deține încă de la începutul operei.

35
Morte di Rodrigo e sommossa, opera Don Carlo, pag 243, editura G.Ricordi

36
Textul original: Textil tradus:

Per me giunto é il di supremo, Pentru mine este ziua supremă,

No,mai piu ci rivedrem; nu, nu ne vom mai vedea niciodață;

Ci congiunga Iddio nel ciel, Dumnezeu șă ne alăture în cer,

Ei che premia i suoi fedel`. Cel care îi răsplătește pe cei doi loiali.

Sul tou ciglio ol pianto io miro; Văd lacrimi în ochii tăi;

Lagrimar, lagrimar cosi perché? De ce să plângem acum,de ce?

No, fa cor, no, fa cor, Ia căldura sufletului,

l`estremo spiro lieto é Ultima mea suflare va fi bucuroasă,

a chi morra per te. Căci mor pentru tine.

Finalul primei părți din arie, este unul dificil, deoarece după toate frazele ample, cântate
la o nuanță de piano, vine apogeul ariei, multi interpreți consideră că FA-ul din pasajul de
mai jos este punctul culminat, însă adevăratul punt culminant sunt ultimele două note,
deoarece Rodrigo spune că și-ar da viața pentru el.

Morte di Rodrigo e sommossa, opera Don Carlo, pag 245, editura G.Ricordi.

37
Scena continuă cu un schimb de replici între cei doi. Tema muzicală din parea adoua
ariei, ne indică încă de la începul că ceva tragic o sa se întâmple. Moartea plutind în aer
încă de la primele acordui.

Morte di Rodrigo e sommossa, opera Don Carlo, pag 249, editura G.Ricordi.

Rodrigo, răpus de moarte, îî transimte lui Carlo ca mama sa (stăpâna inimii sale), îl
așteaptă de îndată la Mânăstirea Sain-Just. Deliurul morții îl cuprinde pe Rodrigo, acesta
rugându-l cu ultima suflare pe Don Carlo să salveze Flandra. Frazele muzicale sunt mult
mai ample în această parte a ariei, deși aria este cântată pe o linie continuă a frazei
muzicale, această linie nu vinde din liniștea interioară, ci din tumultul de sentimente și
amitiri, cărora Rodrigo le dă curs în ultimele momente de viață. Din punct de vedere
tehnic, baritonul care interpretează acest rol, trebuie să fie un bariton liric-lejer, deoarece
țesătura este una care pornește din registul mediu către acut. Totodată trebuie să posede și
o tehnică foarte bună a respirației, pentru a construi și conduce frazele muzicale. Durerea
și trăirea ariei, stau la baza lirismului dramaurgic muzical care trebuie foarte bine înteles
de către interpreți. Noroc că Maestrul Giuseppe Verdi, a știut cum să ajute interpreții prin
scriitura sa magnifică. Toate notațile pentru a realiza acest rol se află în partitură. Acesta
a fost modalitate prin care Verdi a comunicat, chiar și după moartea sa cu interpreții.
Finalul ariei pe cât este de grandios, pe atât este de dificil, atât muzical, cât și
dramaturgic. Fragmentul de mai jos ne arată prin scriitura sa că Rodrigo își dă ultima
suflare, după toate frazele lungi și ample, care încep din registul mediu către acut,
urmează adevarata provocare pentru orice bariton care interpretează acest rol, punctul
culminant.

38
 Morte di Rodrigo e sommossa, opera Don Carlo, pag 254, editura G.Ricordi.

Atacul direct în restistul acut pe nota Sol bemol, ne indică untimul suflu al eroului nostru.
Din puctul meu de vedere punctul culminant începe cu jumătatea ultimei măsuri unde
Rodrigo își ia la revedere de la Don Carlo. Cazând jos la pamânt, iar Carlo izbungnind în
lacrimi cade în genunchi lândă trumul camaradului și prietenului său. Rodrigo este un
personaj plin de onoare, fidelitate, faptul că-și scarifică viața pentru prietenul său ne arată
devotamentul și respectul pe care acesta il purta lui Don Carlo. Un adevărat etalon în
interpretarea acestui rol este Dimitri Hvorostovsky, care atestă toate calitățile necesare
pentru realizarea acestui rol magnific. Acesta a avut o tecnică perfecta de belcanto,
inteligența sa muzicala a urmat să uluiască toată lumea.

39
 Concluzii
Muzica a avut o evoluție foarte diversă, pornind din antichitate și ajunând în zilele
de astazi. Evoluția muzicii a durat sute de ani, pentru a avea măiestria pe care o cunoștem
în zilele de azi. Verdi, din punctul meu de vedere a fost și o să rămână cel mai important
compozitor al curentlui romantic. Muzica lui Verdi, a avut la bază situații reale, din viața
cotidiană, operele sale au fost foarte bine conturate. Personajele au primit viață prin
scrierea sa magnifică.Cel mai fascinant lucru la compoziițile sale, este modalitatea prin
care Verdi, a păstrat legătura cu interpreții acestora chiar și după moartea sa. Totul este
legat de cuvânt, toate frazele muzicale sunt atât de complexe ritmic și melodic, încât la
prima vedere te poți speria, însă daca urmezi notațiile lăsate de acesta pe partitură, totul
devine normal și simplu, uni ar spune chiar firesc. Fiecare operă îți trezește mii de
întrebări legate de sensul vieții. Consider că, Verdi a iubit toate vociile de la sopran, la
bas, însă tind să cred că vocea de bariton a fost cea mai privelegiată în compoziitile sale
magnifice, deoarece foarte multe dintre rolurile de bariton sunt o adevărată provocare
pentru toți interpreții ce le abordează. Cand am început să abordez cele două roluri de
bariton, ⹂Giorgio Germont" din opera ⹂La Traviata" și ⹂Rodrigo, Marchizul/ Ducele de
Posa"din opera⹂Don Carlo", am rămas magulit de câtă suferință este ascună în spatele
notelor muzicale. Sunt două roluri foarte grele, am întâmpinat foarte multe dificultăți
deoarece eram timorat de gradul de dificultate al acestora, însă Maestra mea de canto,
soprana Renata Orsolya Vary, m-a învățat să urmăresc scrierile lui Verdi din partitură, m-
a ajutat să înteleg dramaturgia personajelor, mi-a arătat cum toate formulele ritmice sunt
legate de cuvât și cum totul își are firescul său odată ce întelegi cu adevărat ce a vrut
compozitorul să exprime prin înșiruirea notelor muzicale. Aștep cu nerăbdare momentul
în care o să pot debuta în aceste două opere magnifice.

40
 BIBLIOGRAFIE

1. Ioan, Cherata, Baritonul Verdian Analiza stilistică și interpretativă – Editura

Universitaria, Craviova 2013,
2. Ghid de operă, București, Editura Muzicală 1971
3. Constantinescu, Gr., Giuseppe Verdi, Ed. Dicactică și Pedagogică, R.A.,
București 2009
4. Constantinescu, Gr., - Istoria operei în date, București, Conservatorul de Muzică,
1988
5. Constantinescu, Gr., - Splendorile operei, București, Academia de muzică, 1994
6. Ezio, Levi, Stoia poetica di Don Carlo, - Piava : Mattei & C., 1914
7. Folena, Goldin, Daniela La Taviata di Francesco Maria Piave e Giuseppe Verdi,
in Letteratura italiana, Enaudi, Opere, vol. 3
8. Hoffmann, A., Drumul operei de la începuturi pînă la Beethoven, Ed. Muzicală a
Uniunii Compozitorilor din România, București 1960
9. Goléa, Antonie, - Muzica din nopatea timpurilor până în zorile noi, vol. I-II,
București, Editura Muzicală, 1987
10. Gheorghiu, O., Istoria teatrului universal, E.D.P, București, 1963-1966
11. Weefel, Franz, - Vedri, București,Editura Muzicală, 1964
12. Bălan, George, - O istorie a muzicii europene, Ed. Albatros, 1975
13. Banciu, Ecaterina, - Istoria Muzicii, volum de studiu, Editura MediaMusica, Cluj-
Napoca, 2006
14. Banciu, Gabriel, - Gen, opus, formă, Editura MediaMusica, Cluj-Napoca, 2006
15. Stefănescu, Ioana, - O istorie a muzicii universale, Editura Fundației Culturale
Române, București, 1995
16. Timaru, Valentin, - Simfonismul eminescian, Editura Muzicală, București, 1992
17. Țăranu, Cornel, - Elemente de stilistică muzicală (Secolul XX), vol. I,
Conservatorul ⹂G. Dima", Cluj-Napoca, 1981
18. Wellesz, Egon, - The new Oxford History of Music, Oxford Univ. Press, London

41
 WEBOGRAFIE

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Muzica_barocă
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Muzică_clasică
3. https://muzicaclasica.weebly.com
4. http://www.intelepciune.ro/despre/baroc/citate
5. https://booknation.ro/citate-romantice/
6. http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Wolfgang+Amadeus+
7. http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Giuseppe+Verdi
8. https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/06/30/giuseppe-verdi-mari-
compozitori/
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Romantism
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biedermeier
11. https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/Traviata
13. https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/07/18/la-traviata-scurt-istoric/
14. https://en.wikipedia.org/wiki/Don_Carlos

42
43