Impresionismul în pictură, literatură și muzică

Impresionismul este un curent artistic care își are originile în Franța, unde un grup de
pictori (Camille Pissarro, Paul Cezanne, Claude Monet, Renoir), spre anul 1860, resping temele
oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune asupra lumii sensibile și o tehnică
nouă ce consta în transpunerea pe suport a senzațiilor vizuale fugitive pe care le au în fața
motivului. Termenul își are obârșia de la criticul Louis Leroy, dat în derâdere după titlul
tabloului lui Monet, Impresie, răsărit de soare, în anul 1874. Printre modelele estetice ale
impresioniștilor trebuie citați mai întâi Manet, Gustave Courbet și stampa japoneză, apoi Jean-
Baptiste Corot și pictorii de la Barbizon, în fine Delacroix, Turner, coloriștii venețieni, spanioli
sau flamanzi, dar și Ingres. Ar trebui amintit de asemenea rolul fotografiei, care eliberează
pictura de funcția „realistă”.
Perioada impresionistă este apreciată și, de asemenea, este considerată cea mai atractivă
din punct de vedere artistic din istoria artei moderne. Caracterizarea acestui curent artistic se face
prin încercarea de a reproduce obiectiv și cu acuratețe realitatea vizuală, în funcție de efectele
efemere ale luminii și culorilor. Cadru preferat al impresioniștilor îl reprezintă pictarea naturii. În
momentul când aceștia încep să picteze un tablou, sunt foarte atenți la detalii, ei se folosesc de
legile optice, lumină, culoare, percepția vizuală, totodată își schimbă și modul de amestec al
culorilor. Acestea nu mai sunt combinate pe paletă, ci prin juxtapunerea pe pânză a tușelor cele
mai pure posibil: este vorba în acest caz de un amestec „optic”.
De vreme ce termenul de impresionism se referă în primul rând la o anumită formă de
experiență, fie ea scrisă sau vizuală, se înțelege că raporturile dintre pictori și scriitori sunt
importante deoarece duc la definirea frontierelor generice ale impresionismului literar. Această
interacțiune dintre literatură și pictură a dat naștere la ceva nou, a dat naștere la un nou curent
litera de data aceasta, impresionismul literar.
Anul 1876 este un an esențial în acest sens, întrucât dialectica schimburilor dintre pictori
și scriitori este acum mult mai vizibilă. Este anul în care au apărut două lucrări esențiale în
teoretizarea impresionismului: Edmond Duranty scria despre Edgar Degas că reprezenta idealul
impresionist, iar Stéphane Mallarmé consacra un articol impresionismului lui Edouard Manet.

1
 În literatură, impresionismul se manifest prin exprimarea impresiil fugitive, senzațiile
vagi, nuanțele cele mai fine ale sentimentului, fără să efectueze analize psihologice. Mai rar
întâlnit în literatură, fiind în mare parte echivalent cu simbolismul, impresionismul este ilustrat
de scriitori ca frații Gouncourt, A. France, Pierre Loti, iar la noi, de B. Delavrancea și mai ales de
D. Anghel. Scriitorul impresionist redă semnificația imediată a unor impresii, senzații, trăiri
emotive, este atras de atmosferă, de fluiditatea și inconsistența detaliilor, de efemer.
Încadrându-se în curentul epocii, muzica impresionistă surprinde impresii subiective, prin
diferențieri de amănunt. Compozitorii evită generalizările, imaginile monumentale în care multe
și diferite elemente se contopesc într-un tot închegat. Există mai degrabă o succesiune de
impresii, decât desfășurări sonore dictate de o clară idee directoare, un rafinat simț în cizelarea
detaliilor formei, precum și în dozarea efectelor sonore. Îi găsim rădăcinile încă la Couperin,
Chopin sau Liszt, dar va fi reprezentat în mod special de Debussy și Ravel. Primul compozitor
impresionist a fost E. Satie, dar nu au scăpat de influențe impresioniste compozitori ca Schmitt,
Roussel, Albeniz, R. Vaugham Williams, Prokofiev, Bartok, Kodaly, Enescu, Jora,
Alessandrescu.
Pentru compozitorul impresionist, conturul clar al melodiei, dinamismul armonic, logica
dezvoltărilor și temeinicia construcției sunt improprii sugerării impresiilor evazive. În armonie,
succesiunile de acorduri de septimă, de nonă, armonii modale, rezolvări excepționale, disonanțe
nerezolvate aduc o diluare a organizării tonale, foarte adecvată sugerării vagului. Nu sunt folosite
formele mari și construcțiile ample, ci mai mult genul scurt, potrivit pentru notarea impresiilor.
Alături de imagini ale naturii, menite să sublinieze stări sufletești discrete, schițele
impresioniste evocă imagini din lumea trecutului, a fantasticului sau din realitatea prezentă.
Astfel, imagini din natură ca Grădini sub ploaie, Vântul pe câmpie, Poarta vinului de Debussy
sunt fermecătoare imagini poetice, care sugerează mai mult starea sufletească a contemplatorului
decât peisajul însuși. La fel, Păsări triste, O barcă pe ocean, Valea clopotelor din ciclul Oglinzi
de Ravel.
Compozitorii impresioniști, în frunte cu Debussy și Ravel, au contribuit la configurarea
limbajului muzical modern din prima jumătate a secolului XX.

2
Bibliografie

1. George Pascu, Melania Boțocan, Carte de istorie a muzicii, ed. Vasiliana, Iași, 2012, pp.
490-504.
2. Istoria vizuală a artei, coord. Claude Frontisi, Enciclopedia Rao, București, 2003.
3. Dicționar de termeni literari, editura Academiei R.S.R., București, 1976, pp. 212-213.