REALISMUL

Apariţie: Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea,
exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri
ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu
obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.
 Realismul este curentul literar în care se susține crezul că arta este chemată să reflecte
realitatea obiectiv, veridic, fără să o înfrumusețeze. Ca doctrină estetică și modalitate
artistică, realismul s-a născut ca o reacție împotriva romantismului. În literatura română,
creația de tip realist corespunde celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și primei
jumătăți a secolului XX (parțial).
 Realismul literar românesc este inaugurat în proză și dramaturgie de către
scriitori pașoptiști (Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri) și
postpașoptiști (Nicolae Filimon, Bogdan Petriceicu Hașdeu). Acest stil a fost adoptat și folosit
în operele lor de scriitori români precum Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, G.
Călinescu și Marin Preda

Trăsături:
 pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte
care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut produce, în mod
credibil, verosimil;
 prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar intenţia – de a
surprinde epoca în complexitatea ei.
 preferinţa pentru o tematică socială
 prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cărui produs este: de
aceea personajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o condiţie socială
mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de
dramatică şi de complexă.
 crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi având
dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce este
reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul femeia aduterină.
 caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
 preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai fidele a
realităţilor
 cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia vizând
precizia ştiinţifică
 tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile
 preferinţa, la nivel naratologic, penru naraţiunea la persoana a III-a, pentru un narator obiectiv,
impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o viziune naratologică
„din spate” şi focalizarea zero.

Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind de la picturile
lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri „Realismul”. Se regăsesc
principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.
Proza realista:
- Caracterul verosimil, neidealizat al faptelor relatate
- Geneza - reprezentată de fapte reale
- Tematica socială
- Aspectul monografic
- Caracterul de frescă
- Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă de cele
mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
- Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul lui de a avea
un statut social superior
- Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după logica
determinismului social)
- Cronologia faptelor
- Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin crearea de
scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
- Simetria şi caracterul circular al romanului
- Personajul tipic în situaţii tipice
- Deznodământul cert
- Finalul închis/deschis
- Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
- Obiectivitatea naratologică
- Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent

Reprezentanţi:
Nicolaie Filimon, I. Slavici , I. Creangă, C. Negruzzi ,L. Rebreanu.
 Ion Creangă
Ion Creangă (n. 1 martie sau 10 iunie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost
un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion
Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale
autobiografice Amintiri din copilărie.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1
martie 1837.[5] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de
nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[6]
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre.
Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[7]
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din
copilărie.
În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de
dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu
David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă
școala.[6]
În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl
are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l
facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele
de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este
silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de
la Socola.[6]
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul
natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de
sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859). La 19 decembrie 1860 se naște fiul
său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor
pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din
rândurile clerului (10 octombrie1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care
murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de
diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [8] Ca urmare a excluderii din
cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister
contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între
care și un „Abecedar” (1868).
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o
casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se
împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[6] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a
decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în satul său natal Humuleşti, din pricina
unei maşini cu aburi, sunt de cuvinţă unii biografi. Alţii, însă, consideră ziua de 10 iunie drept
data decesului scriitorului. Această ezitare se datorează, probabil, lipsei unui document care să
ateste ziua de înmormântare a lui Creangă.Este înmormântat cimitirul Eternitatea din Iași.
 Opere:

Povești
 Capra cu trei iezi (1875)
 Dănilă Prepeleac (1876)
 Fata babei și fata moșneagului (1877)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)
 Povestea lui Harap-Alb (1877)
 Ivan Turbincă (1878)
 Povestea lui Ionică cel prost (1877)
 Povestea lui Stan-Pățitul (1877)
 Povestea porcului (1876)
 Povestea poveștilor (1877-1878)
 Povestea unui om leneș (1878)
 Punguța cu doi bani (1875)
 Soacra cu trei nurori (1875)
Povestiri
 Acul și barosul (1874)
 Cinci pâini (1883)
 Inul și cămeșa (1874)
 Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)
 Moș Ion Roată și Unirea (1880)
 Păcală (1880)
 Prostia omenească (1874)
 Ursul păcălit de vulpe (1880)

 Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă.
Acestea i-au stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a
frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme
cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care
povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui
Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.