Sunteți pe pagina 1din 3

ARGUMENTE PENTRU STUDIEREA LIMBII LATINE

- limba romanilor antici

- numele ei derivă de la numele unei regiuni centrale din Peninsula


Italică numită Latium

- face parte din familia limbilor iatalice

1.În 1863, ca introducere la primul său Anuariu, Titu Maiorescu publică o disertaţie
intitulată„Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiunei morale studiul fundamental
în gimnaziu”. Este unul din primele texte maioresciene, reeditat o singură dată, în volumul al
doilea de Opere de la Editura Minerva din 1984. Maiorescu se referă mai întâi la argumentele
adversarilor opiniei despre utilitatea studiului latinei în gimnaziu. Ele sunt, fireşte, în număr
de trei: autorii latini sunt traduşi în limbile moderne; autorii moderni corespund mai
bine standardelor noastre; latina e o limbă moartă. Respinge apoi contraargumentele
„amicilor neadevăraţi” ai latinei, adică acelea nevalabile: traducerea nu ţine niciodată cu
adevărat loc de original; clasicii sunt neîntrecuţi de moderni; toţi marii autori moderni
aveau cultură clasică. Nici acum Maiorescu nu îşi face cunoscute argumentele sale în
sprijinul studiului latinei în gimnaziu, simţindu-se obligat să le combată mai întâi pe acestea
din urmă, conform regulii hegeliene a tezei, antitezei şi sintezei: şcolarii nu ştiu niciodată
destul de bine latineşte ca să se dispenseze de traduceri; compararea clasicilor cu modernii e
lipsită de sens; nu e adevărat că toţi modernii au avut cultură clasică. Să remarcăm claritatea
demonstraţiei. Părerea lui Maiorescu este că motivul principal pentru care latina nu poate lipsi
din gimnaziu se află în altă parte decât acolo unde a fost de obicei căutat, nu pe tărâmul limbii
sau literaturii, ci pe „tărâmul moralei” şi el „stă în legătură cu principiul întregii educaţiuni”.
Dacă e aşa, atunci trebuie să ne punem, afirmă criticul, în ordine, următoarele trei (hegeliene)
întrebări: ce scop are educaţia? ce importanţă are, în general, în educaţie studiul? şi de ce
tocmai studiul latinei este esenţial în educaţie? Maiorescu răspunde pe rând: rezumând
opiniile marilor pedagogi ca Locke, Rousseau sau Pestalozzi, el afirmă că „scopul educaţiei
constă în nimicirea mărginirii egoistice a individului şi supunerea lui sub raţiunea lucrurilor
spre a-l face independent şi întărit în contra pasiunilor sale proprii şi influenţelor exterioare”;
studiul (teoretic) în şcoală reprezintă un „complement al educaţiei în familie”, el ridicând la
universalitate experienţa individuală şi dând cazului particular legea generală; în fine, scopul
studiului, „precum e cunoscut şi admis în toată lumea civilizată, este cultivarea inteligenţei în
genere iar nu înzestrarea ei cu specialităţi ”. Maiorescu enumeră grijuliu şi alte obiecte de
studiu, spre a ne convinge de această exclusivitate. Naturalele, fizica sau chimia au doar
utilitate practică. Matematica are un domeniu limitat şi abstract. Limbile moderne nu au
caracter normativ, de model. Gramatica elină este foarte deosebită de a limbilor moderne şi, în
plus, extrem de dificilă, tot aşa cum vocabularul este variabil de la unul la altul dintre cele
patru dialecte de bază din peninsulă. În ce priveşte istoria, ea se ocupă de cazuri particulare şi
nu cunoaşte legea. Rămâne latina. Înainte de orice, limba şi literatura latină se supun cel mai
bine „principiului obiectivităţii”. Scrie Maiorescu: „De aici provine impresiunea de repaus şi
de mărime pe care ne-o produce antichitatea…; de aici provine diferinţa că, pe când în
scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ, cu mărginirea sa egoistică, în
operele clasicităţii, în Tucidide, în Cezar, în Salustie, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim
însăşi istoria, în epopeele lui Homer şi în cântecele rustice ale lui Virgilie, nu vedem pe poet,
ci chiar întâmplările şi realitatea poetică”.

2. În următoarele cazuri, pledez, totuşi, pentru accentuarea originară latinească, fără a


pierde din vedere că unele dintre neologismele pe care le citez au etimologie multiplă:

ácvilă, nu acvílă (cf. lat. áquila),

crepúscul, nu crepuscúl (cf. lat. crepúsculum),

fáctor, nu factór (cf. lat. fáctor-oris),

fúrie, nu furíe (cf. lat. fúria),

lectícă, nu léctică (cf. lat. lectíca < lectus („pat”),

legítim, nu legitím (cf. lat. legítimus),

marítim, nu maritím (cf. lat. marítimus),

matúr, nu mátur (cf. lat. matúrus, it. matúro),


minúscul, nu minuscúl (cf. lat. minúsculus),

oficínă, nu ofícină (cf. lat. officína, fr. officine),

páuper, nu paupér ca în DOOM, s.v. (cf. lat. páuper, -eris),

penúrie, dar şi penuríe (cf. lat. penúria, dar şi fr. pénurie),

precáut, nu precaút (cf. lat. praecáutus),

proláps, nu prólaps (cf. lat. prolápsus, dar şi fr. prolapsus),

sevér, nu séver (cf. lat. sevérus şi fr. sévère),

subúrbie, nu suburbíe (cf. lat. subúrbium, -ii),6)

tedéum (scurtare din Te Déum laudamus)7), nu tedeúm,

únic, nu uníc (cf. lat. únicus),

véctor şi vectór (singurul admis în DOOM, p. 642, col. 2),

víctimă, nu victímă (cf. lat. víctima, -ae),

vúltur, nu vultúr (cf. lat. vúltur, -ris) şi multe altele.

Printre neologismele care ar putea să completeze această listă se numără şi subst.

áfin, în loc de afín „rudă”, iar (ca adjectiv), „înrudit (genetic sau prin alianţă)” < lat.

affínis „vecin, învecinat”.