Subiectul 1: Noțiunea, obiectul, sarcinile și principiile

Dreptului Penal
1.1 Noțiunea și obiectul dreptului penal
1.2. Sarcinile dreptului penal
1.3. Știința dreptului penal
1.4. Principiile dreptului penal
1.5. Izvoarele dreptului penal

1.1. Noțiunea și obiectul dreptului penal

Drept penal ca ramură a dreptului- totalitatea normelor juridice, stabilite de organele
supreme ale puterii de stat din RM, care reglementează prejudiciabilitatea și pasibilitatea de
pedeapsă a faptelor infracționale, temeiul răspunderii penale, sistemul pedepselor penale,
ordinea și condițiile aplicării lor, precum și liberarea de răspundere și pedeapsă penală.
Structura unitară a Dreptului Penal este alcătuită din: Partea Generală și Partea Specială.
În normele Părții Generale, pe lângă noțiunile de bază ale dreptului penal (infracțiunea și
pedeapsa penală), sunt formulate sarcinile deptului penal, sunt formulate temeiurile
răspunderii penale și liberării de răspundere penală, principiile și limitele acțiunii legii penale în
timp și spațiu, sunt formulate noțiunile de infracțiune și vinovăție, este stabilită vârsta
răspunderii penale, sunt reglementate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, noțiunea
și sistemul pedepsei penale, precum și instituția liberării de pedeapsă penală.
Partea Generală și Partea Specială sunt strâns legate, fapt determinat de scopul comun- și
anume, apărarea persoanei, societății, statului de atentate infracționale.

1.2. Sarcinile dreptului penal

Dreptul penal apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi
integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga
ordine de drept.
Funcțiile dreptului penal:
 Prevenția generală- se realizează prin intermediul stabilirii în legea penală a
interdicțiilor, care rețin persoanele de la comiterea infracțiunlor
 Prevenția specială- se realizează prin aplicarea pedepsei sau a altor măsuri de drept
penal, față de persoanele care deja au încălcat legea
 Funcția de educare.
Politica penală:
1. Reprezintă o parte a politicii generale a statului, care cuprinde ansamblul de măsuri și
mijloace de prevenire și combatere a fenomenului infracțional, precum și ansamblul
 principiilor de elaborare și aplicare a acestor mijloace și măsuri, adoptate la un moment
dat, într-o anumită țară.
2. Ca instrument al politicii penale, dreptul penal dă expresie, prin normele și instituțiile
sale, politicii penale, deci stabilește scopul dreptului penal și determină principiile sale
fundamentale.

1.3. Știința dreptului penal

Știința dreptului penal reprezintă totalitatea ideilor și concepțiilor, a teoriilor și principiilor
despre normele și instituțiile dreptului penal.
Este format din dreptul penal, ca o totalitate de norme și instituții.Știința dreptului penal
cercetează practica judiciară pentru a observa concordanța dintre soluțiile practice cu
principiile exprimate în normele de drept penal.
Știința dreptului penal folosește pentru studio următoarele metode: metoda logică, metoda
istorică, metoda comparativă, experimentul, metoda sociologică, studiul de caz, metoda
statistică ș.a.

1.4. Principiile dreptului penal

Principiul legalității:
a) O faptă nu poate fi considerată infracțiune atâta timp cât prin lege nu este calificată ca
atare.
b) Cuprinde două aspecte:
- legalitatea incriminării- nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere pentru o faptă,
care în momentul săvârșirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracțiune,
- legalitatea pedepsei și a măsurilor ce se pot lua în cazul săvârșirii faptelor prevăzute de
legea penală- persoanei, care a săvârșit o infracțiune trebuie să i se aplice numai
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, și numai în condițiile stabilite de
lege.
Principiul umanismului:
a) Întreagă reglementare juridică are menirea să apere în mod prioritar persoana, ca
valoare supremă a societății, drepturile și libertățile acesteia
b) Art 4 alin.(2) CP ,, Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a
leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante.”
c) Are un sens dublu:
- protecția, pe care dreptul penal trebuie să o asigure persoanei fizice incriminând
faptele ce contravin legii penale,
- constrângerea penală are un caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la
asistență juridică, asistență medicală, demnitatea acestuia, etc.
Principiul democratismului:
a) Toate persoanele sunt egale în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale, precum și de
destinatari ai exigențelor legii penale.
 b) Art.5 CP al RM:
- alin. (1) ,, Persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse
răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naștere sau orice altă situație. ”
- alin.(2) ,, Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată
prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi. ”
Principiul caracterului personal al răspunderii penale:
a) Atât obligația ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât și
răspunderea, ce rezultă din nerespectarea acestei obligații, revin persoanei care a
încălcat respectiva normă penală, și nu alteia, sau unei colectivități.
b) Art.6 alin. (2) CP al RM: ,,Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai
persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea
penală.”
Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale:
a) Acest principiu presupune stabilirea și aplicarea sancțiunilor de drept penal (pedepse,
măsuri de siguranță) în funcție de gradul prejudiciabil al faptei, pericolul social pe care îl
prezintă infractorul, necesitățile de corectare ale acestuia.
b) Art.7 alin. (1) CP al RM: ,,La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele
cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.”
c) Tot în baza acestui principiu se exclude și dubla incriminare a uneia și aceleiași fapte
comise de persoană (art.7 alin. (2) CP al RM): ,,Nimeni nu poate fi supus de două ori
urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă”
d)
1.5. Izvoarele dreptului penal
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt:
 Constituția RM; Tratatele și convențiile internaționale
 Codul penal al RM Art.1 alin. (1) CP al RM: ,,Prezentul cod este unica lege penală a
Republicii Moldova.”
 Hotărârile CSJ cu caracter de recomandare.

Subiectul 2: Legea Penală

2.1. Noțiunea și trăsăturile legii penale
2.2. Categoriile legilor penale. Norme juridice penale
2.3. Aplicarea legii penale în spațiu
2.4. Acțiunea legii penale în timp
2.5. Interpretarea legii penale
 2.1. Noțiunea și trăsăturile legii penale
Legea penală- actul legislativ, care cuprinde norme juridice, ce stabilesc principiile și
dispozițiile generale și speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracțiuni și
pedepsele ce se aplică infractorilor.
Legea penală reprezintă o formă de exprimare a normelor juridice penale, totalitatea cărora o
constituie dreptul penal în ansamblu. Temeiul juridic al legii penale este Constituția RM,
precum și tratatele și convențiile internaționale. Legea penală se aplică doar în cazul săvârșirii
faptelor, care conțin toate semnele unei componențe de infracțiune concrete din Partea
Specială a Codului penal, sau în cazul pregătirii și tentativei de infracțiune.
Importanța și trăsăturile legii penale:

 Asigură apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților ei, a mediului, a proprietății, a

intereselor statului și a societății, precum și a întregii ordine de drept de orice atentat
criminal.
 Este adoptată de către Parlament conform Constituției și actelor internaționale
 Reprezintă mijlocul realizării politicii penale.
 Este unicul izvor de drept penal, întrucât normele penale se conțin doar în Codul penal și
numai aceasta determină prejudiciabilitatea și pasibilitatea de pedeapsă a faptelor.
 Conține temeiul și principiile răspunderii penale, precum și dispozițiile generale ale
dreptului penal.

2.2. Categoriile legilor penale. Norme juridice penale

Legile penale se clasifică:
1. în funcție de întinderea domeniului de reglementare ( sunt generale și speciale ) .
Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale, care cuprind un ansamblu
complet și sistematizat de norme generale și speciale ce conțin majoritatea instituțiilor
de drept penal, atât norme cu valoare de principii, cât și majoritatea normelor
incriminatoare.
Legile penale speciale sunt legi care conțin dispoziții cu caracter penal, derogatorii de la
dreptul penal comun, privind situații deosebite, care necesită o reglementare specială.
Aceste legi conțin norme penale speciale, prin care sunt prevăzute și sancționate ca
infracțiuni unele fapte prejudiciabile, neprevăzute de Codul penal, completând Partea
Specială a Codului penal.
2. în funcție de caracterul legilor ( sunt ordinare și extraordinare).
Legile penale ordinare sunt acele care au fost adoptate în condiții normale de
desfășurare a vieții economico-sociale și a evoluției fenomenului criminalității.
Legile penale extraordinare sunt cele care apar într-o situație extraordinară prin care
trece societatea (de ex. starea de război), aprobarea acestora fiind impusă de
necesitatea unei mai bune apărări a valorilor sociale. Aceste legi penale conțin reguli
derogatorii de la drept penal comun și privesc, fie includerea unor fapte care devin
periculoase în astfel de situații, fie că instituie pedepse mai grave pentru fapte deja
incriminate.
 3. în funcție de durata de aplicare a legii ( permanente și temporare ).
Legile penale permanente nu conțin o perioadă de aplicare determinată. Se aplică chiar
și atunci când în conținutul lor se produc careva modificări. Acestea urmează să fie
abrogate în totalitate dacă nu mai servesc necesităților timpului.
Legile penale temporare conțin o durată de aplicare în timp, prevăzută chiar din
momentul apariției lor, deoarece în cuprinsul acestei legi, de obicei, este stabilit și
momentul ieșirii din vigoare.
Norme juridice penale- reguli de conduită înscrise în legea penală, care reglementează
raporturile juridice de drept penal.
Normele penale generale sunt cuprinse în Partea Generală a Codului penal și sunt de
generală aplicabilitate. Ele stabilesc regulile de aplicare a instituțiilor fundamentale de drept
penal (infracțiunea, răspunderea și pedeapsa penală). Ele se clasifică in norme declarative
(stabilesc principiile fundamentale ale dreptului penal) și norme determinative (stabilesc
formularea insituțiilor fundamentale ale dreptlui penal, sau a unor noțiuni separate).
Normele penale speciale sunt norme de incriminare, care prevăd condițiile în care o anumită
faptă constituie infracțiune și pedeapsa care urmează să fie aplicată. Ele se clasifică în norme de
interdicție, adică prohibitive (ce impun o interdicție, oprind săvârșirea unei anumite fapte,
prevăzute de legea penală, prin amenințarea aplicării sancțiunii penale) și norme de prescripție,
onerative (stabilesc obligația cetățenilor de a săvârși anumite fapte recunoscute social utile.
Dispoziția- partea normei juridice penale, care determină faptele prejudiciabile ce constituie
infracțiune.
 Dispoziția simplă conține doar descrierea faptei (numește infracțiunea) fără dezvăluirea
semnelor și elementelor ei.
 Dispoziția descriptivă descrie desfășurat toate semnele infracțiunii.
 Dispoziția de trimitere este aceea în cadrul căreia legiuitorul face trimtere la un alt
articol (normă) din conținutul Codului penal.
 Dispoziția de blanchetă este aceea în cadrul căreia se face trimitere directă sau
indirectă la alte legi sau acte normative din afara Codului penal.
 Dispoziția combinată cuprinde mai multe tipuri de dispoziții, arătate supra.
Sancțiunea - partea normei juridice penale, care stabilește tipul și mărimea pedepsei penale
pentru infracțiunea comisă.
 Sancțiunea relativ determinată cuprinde limita minimală și maximală a unei pedepse
principale. În cazul în care este prevăzută doar limita maximală, limita minimală va fi
dedusă:
-pentru amendă (pers.fizică)- de la 500 u.c. (art.64 alin.(3) CP)
-pentru amendă (pers.juridică)- de la 1500 u.c. (art.64 alin.(4) CP)
-munca neremunerată în folosul comunității- de la 60 de ore (art.67 alin.(2) CP)
-închisoarea- de la 3 luni (art.70 alin.(2) CP).
 Sancțiunea alternativă conține două și mai multe categorii de pedepse penale
principale, iar instanța de judecată are sarcina de a stabili infractorului doar una dintre
acestea.
  Sancțiunea combinată prevede posibilitatea aplicării pedepsei penale
față de 2 subiecți (persoana fizică și persoana juridică).

2.3. Aplicarea legii penale în spațiu

Prin aplicarea legii penale se înțelege utilizarea acesteia la realizarea prin constrângere a
ordinii de drept, adică la soluționarea raporturilor de conflict, la folosirea legii penale ca temei
pentru tragerea la răspundere penală și pentru sancționarea infractorului.
Principiile aplicării legii penale în spațiu se clasifică în principiul teritorialității și principiul
personalității.
Principiul teritorialității (art.11 alin.(1) CP) prevede ca toate persoanele, care au săvârșit
infracțiuni pe teritoriul RM urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu Codul
penal al RM. Potrivit art. 120 CP al RM, prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul ţării se
înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele Republicii Moldova, cu
subsolul şi spaţiul ei aerian. Totodată, potrivit art.11 alin. (5) CP, se consideră teritoriul RM și
nava maritimă sau aeriană militară, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova
şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova.
Principiul personalității (art.11 alin. (2) CP) prevede ca cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii
cu domiciliul permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvârşit infracţiuni în afara
teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu Codul penal al RM.
Excepțiile:
1) Atunci când infractorul este cetățean al RM sau apatrid, care domiciliază permanent pe
teritoriul RM, care a comis o infracțiune în străinătate și s-a intors – acesta poate fi
pedepsit penal pe teritoriul RM, pentru infracțiunea comisă în străinătate, dacă nu a fost
pedepsit pe teritoriul statului, unde a comis infracțiunea.
2) Principiul realității. Cetățenii străini și apatrizii care nu domiciliază permanent pe
teritoriul RM și au săvârșit infracțiuni în afara teritoriului țării noastre, poartă
răspundere penală în conformitate cu CP al RM și sunt trași la răspundere penală pe
teritoriul RM, dacă infracțiunile săvârșite sunt îndreptate împotriva intereselor
Republicii Moldova și dacă aceștia nu au fost condamnați în statul strain.
3) Principiul universalității. Cetățenii străini și apatrizii care nu domiciliază permanent pe
teritoriul RM și au săvârșit infracțiuni în afara teritoriului țării noastre, poartă
răspundere penală în conformitate cu CP al RM și sunt trași la răspundere penală pe
teritoriul RM, dacă infracțiunile săvârșite sunt îndreptate împotriva păcii şi securităţii
omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost
condamnaţi în statul străin.
4) Potrivit art.11 alin. (4) CP sub incidența legii penale nu cad infracțiunile săvârșite de
reprezentanții ai statelor străine sau de alte personae care, în conformitate cu tratatele
internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a Republicii Moldova. Persoanele cu
imunitate diplomatică sunt: șeful misiunii diplomatice și membrii familiei acestuia,
diplomații și membrii familiilor acestora, personalul tehnico-administrativ și membrii
 familiilor acestora, precum și personalul de deservire, care nu sunt cetățeni ai statului
acreditat și se bucură de privelegii și imunitate.
5) Principiul neretroactivității legii penale. Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite
până în momentul intrării în vigoare a legii penale sau după momentul abrogării
acesteia.
6) Retroactivitatea legii penale (ca excepție). Situațiile în cadrul cărora o lege penală se
aplică și faptelor trecute, adică anterior punerii în aplicare a ei. Conform art.10 CP al RM,
retroactivitatea legii penale se referă în exclusivitate la acele situații în cadrul cărora
legea penală nouă fie:
o dezincriminează totalmente o infracțiune
o ușurează pedeapsa
o abrogă pedeapsa facultative
o introduce o pedeapsă alternativă, fapt care permite instanței să prronunțe o
pedeapsă penală mai blândă

2.4. Acțiunea legii penale în timp

Art. 8 CP al RM: ,,Caracterul infracțional al faptei și pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de
legea penală în vigoare la săvârșirii faptei. ”
Art. 9 CP al RM : ,,Timpul săvârșirii faptei se consideră timpul când a fost săvârșită acțiunea
(inacțiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
Durata de aplicare a unei legi penale se consideră, intervalul de timp cuprins între momentul
intrării în vigoare și cel al pierderii puterii juridice a legii respective. De regulă o lege intră în
vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, sau la data indicată în
textul legii.

2.5. Interpretarea legii penale

Timpuri de interpretare: după subiect,după volum, după metodă.
Interpretarea legii penale după subiect: legală (dată de către legiuitor și este obligatorie
pentru toți subiecți de drept), judecătorească (dată de către instanța de judecată, este
obligatorie doar pentru cazul concret), doctrinară (dată de către instituțiile de cercetări
științifice, de către teoreticienii dreptului penal).
Interpretarea legii penale în funcție de volum: extensivă (se spune mai mult, decât a
exprimat legea, astfel, se extinde conținutul normei penale), restrictivă (se spune mai puțin,
decât a exprimat legea, se restrânge înțelesul normei penale).
Interpretarea legii penale în funcție de metodă: gramaticală (însușirea conținutului normei
penale cu ajutorul cuvintelor prin care aceasta a fost exprimată. Textul este analizat din punct
de vedere etimologic, sintactic și stilistic), sistematică (elucidarea textului normei penale în
corelație cu alte norme cuprinse în legea penală sau cu alte legi ce fac parte din sistemul
dreptului penal), istorică (însușirea înțelesului normei penale prin studierea condițiilor de ordin
politic, economic, social sau juridic, care au condus la apariția acestei legi).

Subiectul 3: Infracțiunea
3.1. Noțiunea și semnele infracțiunii
3.2. Clasificarea infracțiunilor
3.3. Deosebirea infracțiunii de alte încălcări ale legii

3.1. Noțiunea și semnele infracțiunii

Infracțiunea- fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei
fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil
al unei infracţiuni.
Semnele infracțiunii:
1. gradul prejudiciabil:
- în legea penală sunt cuprinse doar faptele care prezintă un grad de prejudiciabilitate
- prin faptă prejudiciabilă se înțelege orice acțiune sau inacțiune, prin care se lezează una
dintre valorile arătate în art.2 alin.(1) CP al RM și pentru sancționarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse.
- conform art.15 CP al RM, gradul prejudiciabil al infracțiunii se determină conform
semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul
și latura subiectivă.
- astfel, la determinarea gradului prejudiciabil al infracțiunii se va ține cont de modul și
instrumentele săvârșirii faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a fost comisă
faptă, de urmările produse ori care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și
conduita făptuitorului.
2. ilegalitatea penală:
- o faptă, cât de periculoasă nu ar fi, nu va constitui infracțiune, dacă nu este prevăzută
de legea penală
- prin aceasta se recunoaște implicit că fapta comisă prezintă un grad prejudiciabil, care
nu ar putea fi combătut în alt mod, decât prin aplicarea unei sancțiuni penale
- totodată, aceasta reprezintă o garanție pentru cetățeni că ei nu vor fi trași la răspundere
pentru fapte, care în trecut nu au fost incriminate
- întrucât Codul penal atribuie la categoria faptelor ilegale doar acțiunile sau inacțiunile
prejudiciabile, anume ilegalitatea penală reprezintă expresia juridică a gradului
prejudiciabil în legea penală
3. vinovăția:
- acesta este un semn principal nu doar în cadrul infracțiunii, dar și un semn obligatoriu în
cadrul componenței de infracțiune (semn al laturii subiective a infracțiunii)
- conform art. 6 alin.(1) CP al RM, persoana este supusă răspunderii penale și pedepsei
penale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăție
- formele vinovăției sunt reglementate în art.17 și 18 CP al RM.
Astfel, se consideră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție dacă persoana care a
săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conștient, survenirea
acestor urmări.
 - se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi
evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu
a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le
prevadă.
4. pasibilitatea de pedeapsă:
- aceasta este necesară pentru prevenirea și combaterea faptei incriminate, fiind expresia
prejudiciabilității faptei ca trăsătură a infracțiunii
- aceasta se exprimă prin amenințare, adică prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru
săvârșirea faptei prejudiciabile și ilegale
- pot fi considerate infracțiuni doar faptele pentru a căror săvârșire legiuitorul prevede
aplicarea unei pedepse penale
- pasibilitatea de pedeapsă, ca trăsătură a infracțiunii, decurge din conținutul art.1 alin.(2)
CP al RM, potrivit căruia, Codul penal determină faptele ce constituie infracțiuni și
prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
3.2. Clasificarea infracțiunilor
Clasificarea infracțiunilor- împărțirea tuturor infracțiunilor pe categorii în funcție de
caracterul și gradul prejudiciabil al acestora:
Infracțiunile ușoare – infracțiunile comise intenționat sau din imprudență, pentru care legea
penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2
ani inclusiv sau o altă categorie de pedeapsă penală mai blândă.
Infracțiunile mai puțin grave - infracțiunile comise intenționat sau din imprudență, pentru
care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de la 2 până la 5 ani inclusiv.
Infracțiunile grave - infracțiunile comise intenționat sau din imprudență, pentru care legea
penală prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de la 5 până la 12 ani inclusiv.
Infracțiunile deosebit de grave – infracțiunile comise intenționat, pentru care legea penală
prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen ce depășește 12 ani
Infracțiunile excepțional de grave - infracțiunile comise intenționat, pentru care legea penală
prevede detențiunea pe viață.
Importanța clasificării infracțiunilor. Încadrarea faptei în una dintre categoriile de infracțiuni
poate avea drept consecințe juridice stabilirea categoriei penitenciarului în care se va executa
pedeapsa închisorii (art.72 CP al RM), influențează aplicarea condamnării cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei (art.90 CP al RM), a liberării de răspundere penală (art. 53-
60 CP al RM), a liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP al RM), a
înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art.92 CP al RM).

3.3. Deosebirea infracțiunii de alte încălcări ale legii

 Semnul principal care delimitează infracțiunea de la alte încălcări de lege constă în
caracterul ilegal al acestora. Absolut toate infracțiunile sunt prevăzute de Codul penal.
Celelalte abateri sau delicte încalcă normele altor ramuri ale sistemului de drept.
  Consecința comiterii unei infracțiuni este aplicarea celei mai grave pedepse din partea
statului, a pedepsei penale și apariția antecedentelor penale.
 Infracțiunea atentează la astfel de valori sociale și relații sociale asupra cărora alte
încălcări de lege niciodată nu pot atenta, de pildă, viața persoanei, securitatea statului,
etc.

Subiectul 4: Componența infracțiunii

4.1. Noțiunea și importanța componenței infracțiunii.
4.2. Elementele și semnele componenței infracțiunii.
4.3. Infracțiunea și componența infracțiunii. Corelația dintre ele.
4.4. Tipurile componențelor infracțiunii.

4.1. Noțiunea și importanța componenței infracțiunii

Art.51 alin. (1) CP al RM: ,,...componenţa infracţiunii, …, reprezintă temeiul juridic al
răspunderii penale.”
Componența infracțiunii - totalitatea semnelor obiective ți subiective, stabilite de legea
penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept o infracțiune concretă (art.52 alin.(1) CP al RM).
Fapta prejudiciabilă reprezintă ceea ce se petrece în realitatea obiectivă, iar componența
infracțiunii este o noțiune juridică despre aceasta ca infracțiune care se conține în dispoziția
normei penale. Pentru ca o faptă să constituie o infracțiune, ea trebuie să întrunească toate
condițiile și semnele prevăzute în dispoziția incriminatorie. Absența în faptele persoanei măcar
a unui semn al componenței de infracțiune concrete are drept consecință imposibilitatea
tragerii persoanei la răspundere penală. De calificarea justă a faptei, conform
alineatului/punctului respectiv al articolului din Partea Specială a Codului penal, depinde
alegerea, stabilirea de către instanța judecătorească a tipului și termenului pedepsei pentru
infracțiunea săvârșită.
Importanța componenței infracțiunii:

 componența infracțiunii reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale

 este o condiție pentru justă calificare a faptei
 este temeiul stabilirii de către instanța de judecată a tipului și termenului pedepsei
penale
 constituie o garanție a respectării drepturilor și libertăților persoanei, contribuind la
respectarea legalității și ordinii de drept în societate

4.2. Elementele și semnele componenței infracțiunii

Elementele componenței de infracțiune- părți componente ale unui sistem integral, ce
include grupuri de semne care corespund diferitelor laturi ale infracțiunii:

 obiectul infracțiunii– valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care
sunt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracțională
  latura obiectivă a infracțiunii- totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare
privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii
 subiectul infracțiunii – persoana, care săvârșește nemijlocit latura obiectivă a infracțiunii
 latura subiectivă a infracțiunii- atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și
urmările ei, motivul și scopul infracțiunii
Semnele componenței de infracțiune- caracteristica concretă, legislativă a celor mai
importante trăsături/elemente ale infracțiunii. Sunt clasificate în 4 grupuri:
1. care caracterizează obiectul :
- obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor și valorilor sociale ocrotite
prin normele de drept penal
- obiectul juridic generic (de grup) este constituit dintr-un grup de valori sociale de aceeași
natură, ocrotite prin normele de drept penal, care poate fi lezat numai prin anumite
acțiuni (inacțiuni)
- obiectul juridic special (specific) constă în valoarea contra căreia se îndreaptă nemijlocit
acțiunea (inacțiunea) prevăzută de legea penală.
- obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra cărora
s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată
2. care caracterizează latura obiectivă:
- elementul material (fapta prejudiciabilă) este constituită din acțiunea sau inacțiunea
care lezează o valoare apărată de legea penală. Acțiunea constă în săvârșirea a ceea ce
legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă. Inacțiunea constă în abținerea de a
efectua o acțiune pe care legea pretinde să fie comisă, încălcându-se în acest fel o
normă onerativă.
- urmarea prejudiciabilă desemnează rezultatul faptei care trebuie să se producă în
realitatea obiectivă. În funcție de faptul dacă urmarea este prevăzută de norma de
incriminare, infracțiunile se clasifică în:
o materiale- în conținutul cărora legea a prevăzut urmarea
o formale- în conținutul cărora este prevăzută doar fapta, fără includerea urmării
produse.
- legătura cauzală constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între fapta
prejudiciabilă și urmarea pe care aceasta o produce .
- locul, timpul, modul, instrumentele și mijloacele de săvârșire a faptei sunt semnele
facultative, care nu sunt prevăzute în majoritatea dispozițiilor Părții speciale. Acestea,
însă, devin obligatorii pentru calificarea faptei, în cazul în care sunt prevăzute în norma
de incriminare.
3. care caracterizează subiectul:
- subiect general al infracțiunii este persoana fizică, care întrunește cumulativ condițiile
privind vârsta și responsabilitatea.
- vârsta generală a răspunderii penale este de 16 ani (art.21 alin.(1) CP)
Persoana care a depășit vârsta de 14 ani, dar nu a împlinit vârsta de 16 ani este pasibilă
de răspundere penală doar pentru săvârșirea în stare de responsabilitate a
infracțiunilor, prevăzute de art.21 alin.(2) CP al RM.
- responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înțelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a-și manifesta voința și a-și
dirija acțiunile.
 - persoana juridică cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală
pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă aceasta nu a îndeplinit sau a îndeplinit
necorespunzător dispozițiile directe ale legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicții privind
efectuarea unei anumite activități și se constată cel puțin una din circumstanțele
enumerate în art.21 alin. (3) CP al RM
- în cazul unor infracțiuni se cere o calitate specială a subiectului care devine astfel un
semn constitutiv al componenței de infracțiune respective (de ex. art.208 CP al RM).
4. care caracterizează latura subiectivă:
- vinovăția reprezintă atitudinea psihică a persoanei față de fapta prejudiciabilă săvârșită
și urmările prejudiciabile ale acesteia, ce se manifestă sub formă de intenție sau
imprudență.
- motivul infracțiunii- impulsul interior care determină hotărârea infracțională și, implicit,
comiterea infracțiunii.
- scopul infracțiunii – finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie elementul
material al infracțiunii, obiectul propus și reprezentat de făptuitor ca rezultat al faptei
sale.
Semnele componenței infracțiunii sunt: principale (caracterizează toate componențele
infracțiunii, dacă măcar unul dintre aceste semne lipsește în realitatea obiectivă, fapta nu va
putea fi încadrată într-o componență concretă de infracțiune) și facultative ( caracterizează
doar câteva componențe ale infracțiunii, ele sunt arătate suplimentar de legiuitor în cadrul unor
componențe de infracțiune concrete. Acestor semne li se atribuie deja rolul de semn principal
atunci când sunt arătate în dispoziția unei norme penale).

4.3. Infracțiunea și componența infracțiunii. Corelația

dintre ele
Noțiunea de infracțiune prevăzută în art.14 alin. (1) CP al RM și cea a componenței de
infracțiune elaborată de știința dreptului penal și care se conține în art. 52 alin.(1) CP al RM,
sunt strâns legate între ele, deoarece exprimă esența unuia și aceluiași fenomen care este
infracțiunea.
Infracțiunea prezintă o faptă concretă, prejudiciabilă a unei persoane, săvârșită într-un loc
determinat, la o oră fixă, ce se caracterizează și cu alte trăsături individuale ale persoanei.
Componenta infracțiunii este o noțiune juridică prevăzută în dispoziția normei concrete din
Partea Specială a Codului penal, care se referă nu la o infracțiune concretă, ci la o infracțiune de
un anumit tip, gen, prin intermediul descrierii semnelor esențiale ale ei.
Gradul prejudiciabil al infracțiunii este determinat de obiectul atentatului- cu cât obiectul este
mai important, cu atât mai periculoasă/prejudiciabilă este infracțiunea. În calitate de categorie
abstractă, componența infracțiunii există și atunci când în realitatea obiectivă nu a fost
săvârșită nici o faptă, care ar nimeri sub incidența acesteia.

4.4. Tipurile componențelor infracțiunii

Componențele infracțiunii se clasifică:
a) în funcție de gradul prejudiciabil al faptei:
 - componența de bază este formată dintr-un minim de semne subiective și obiective,
stabilite de legea penală, care sunt necesare pentru existența unei anumite infracțiuni
(alin.(1) al oricărei componențe de infracțiune).
- componența cu circumstanțe agravante este formată din componența de bază, la care
se adaugă anumite condiții, împrejurări, circumstanțe agravante, care se referă la latura
obiectivă sau subiectivă, la obiectul ori subiectul infracțiunii.
- componența cu circumstanțe deosebit de agravante este acea care stabilește în calitate
de pedeapsă posibilitatea aplicării detențiunii pe viață.
- componența cu circumstanțe atenuante este alcătuită din componența de bază, căreia i
se atașează o împrejurare atenuantă de natură să micșoreze gradul prejudiciabil al
faptei
b) în funcție de modul de descriere:
- componența simplă cuprinde descrierea doar a unei fapte infracționale. În asemenea
componențe de infracțiune toate semnele se manifestă o singură dată.
- componența complexă include descrierea a două sau mai multe fapte infracționale, a
două obiecte la care se atentează sau mai multe urmări prejudiciabile care trebuie
realizate cumulativ. (de ex. art.188 alin.(1) CP al RM).
- componența alternativă prevede în textul de incriminare două sau mai multe modalități
de comitere alternative sau urmări alternative. ( de ex. art. 216 CP al RM).
c) în funcție de specificul structurii:
- componența materială este acea în descrierea căreia legiuitorul arată nu numai fapta
infracțională, dar și urmarea prejudiciabilă în calitate de semn principal al acesteia,
Astfel, urmările sunt incluse în dispoziția normei și devin semne principale ale
componenței respective.
- componența formală este acea în cadrul descrierii căreia legiuitorul arată doar fapta
prejudiciabilă ca semn principal al componenței infracțiunii.
- componența formal- redusă este acea în cadrul căreia caracteristica laturii obiective are
loc prin descrierea semnelor nu numai ale faptei prejudiciabile, dar și a pericolului real
de apariție a urmării prejudiciabile.

Subiectul 5: Temeiul răspunderii penale

5.1. Noțiunea răspunderii penale
5.2. Temeiul răspunderii penale

5.1. Noțiunea răspunderii penale

Răspunderea penală- condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracționale și a
persoanelor care le-au săvârșit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere
prevăzute de lege.
În sens restrâns, prin răspundere penală înțelegem obligația unei persoane de a suporta o
sancțiune penală pentru faptul că a săvârșit o infracțiune
În sens larg, prin răspundere penală se înțelege însuși raportul juridic penal de constrângere,
născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte
 Răspunderea penală presupune cu necesitate existența unei infracțiuni, care reprezintă
elementul ce generează raportul juridic penal. Anume în momentul săvârșirii faptei
infracționale ia naștere răspunderea penală.
Din definiția răspunderii penale am constatat că subiectele acesteia sunt statul și infractorul,
care apar și ca subiecte ale raportului juridic penal. Statul reprezintă subiectul activ, care
exercită constrângerea sa pentru aplicarea și asigurarea realizării sancțiunii juridice, iar
infractorul care este denumit subiect pasiv, trebuie să suporte consecințele faptei penale, adică
aplicarea și executarea pedepsei penale.
Conținutul răspunderii penale este identic cu conţinutul raportului juridic penal de conflict şi
constă în dreptul statului de a aplica pedeapsa şi a dispune executarea ei şi obligaţia
infractorului de a suporta consecinţele faptei sale prevăzute de lege.
Obiectul răspunderii penale este identic cu cel al raportului juridic penal de conflict şi anume
– sancţiunile penale – pedepsele principale, complementare, măsurile de siguranţă.
Prin realizarea obiectului răspunderii penale se urmăreşte corectarea şi reeducarea
condamnaţilor având ca finalitate reîncadrarea lor în societate, asigurarea unei conduite
viitoare conformă cu normele juridice în vigoare.

5.2. Temeiul răspunderii penale

Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită, iar componența
infracțiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.
În sistemul dreptului penal al RM, răspunderea penală nu poate exista decât pentru persoana,
care a săvârșit o faptă ce constituie, în condițiile legii penale, o infracțiune
Răspunderea penală se întemeiază pe vinovăția persoanei respective pentru săvârșirea actului
său de conduită. Astfel, se consideră, că răspunderea penală are un temei obiectiv în fapta
săvârșită și un temei subiectiv în vinovăția făptuitorului.
Răspunderea penală survine pentru toate formele infracțiunii incriminate și sancționate de
legea penală. Se are în vedere atât infracțiunea consumată, cât și cea neconsumată (pregătirea
și tentativa de infracțiune), precum și infracțiunile săvârșite prin participație de către
organizatori, instigatori, autori și complici.

Subiectul 6: Obiectul infracțiunii

6.1. Noțiunea obiectului infracțiunii și importanța lui
6.2. Modalitățile obiectului infracțiunii
6.3. Obiectul material

6.1. Noțiunea obiectului infracțiunii și importanța lui

Obiectul infracțiunii- valorile sociale și relațiile sociale create în jurul acestor valori, ocrotite
de legea penală, care sunt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracțională.
 Nu poate exista o infracțiune, care să nu fie îndreptată efectiv împotriva unei valori sociale,
ocrotite de legea penală.
Simpla credință a unei persoane, că ea prin activitatea sa cauzează daune valorilor sociale,
ocrotite de legea penală, nu este suficientă pentru atribuirea caracterului penal faptei comise.
Obiectul infracțiunii preexistă săvârșirii faptei. Fapta nu lezează norma juridică penală, care
prin incriminarea faptei asigură protecție valorilor sociale, ci aduce atingere valorilor nemijlocit.
Obiectul infracțiunii este cunoscut sub denumirea de obiect social-juridic, dat fiind faptul că
acesta constă din valorile sociale (aspectul social al categoriei de obiect) și valori ce sunt
ocrotite de legea penală (aspectul juridic al obiectului).
Importanța obiectului infracțiunii:
 determină necesitatea incriminării infracțiunii
 prezintă interes pentru determinarea gravității infracțiunii, care este în funcție de
importanța valorii sociale vătămate sau periclitate. Gradul prejudiciabil al faptei diferă
de la o infracțiune la alta în funcție de importanța valorii sociale lezate prin săvârșirea
faptei ilicite concrete
 determină gravitatea pedepsei aplicate pentru fapta incriminată, prin care se va putea
preveni săvârșirea de noi infracțiuni

6.2. Modalitățile obiectului infracțiunii

Obiectul juridic se clasifică în funcție de:
1. în funcție de natura obiectului:
- obiect juridic (este constituit din valoarea socială, împotriva căreia se îndreaptă acțiunea
sau inacțiunea criminală și relațiile sociale corespunzătoare acesteia).
- obiect material (constă în entitatea materială asupra căreia se îndreaptă nemijlocit fapta
infracțională, prin al cărei intermediu se aduce atingere obiectului juridic al infracțiunii).
2. în funcție de ierarhizarea valorilor sociale, care fac obiectul infracțiunii:
- obiectul juridic general (ansamblul relațiilor sociale privitoare la ordinea de drept, adică
privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate de legea penală împotriva infracțiunilor.
Această categorie de obiect juridic este comună pentru toate infracțiunile prevăzute de
legea penală).
- obiectul juridic generic, de grup (desemnează un grup de valori sociale de aceeași
natură, vătămate sau lezate de un grup de infracțiuni, reprezintă acea grupă de valori,
care au ceva comun).
- obiectul juridic special (constă într-o anumită valoare socială și relația cu
privire la aceasta, lezate prin comiterea unei sau a mai multor infracțiuni concrete.
Acesta prezintă importanță pentru determinarea gradului prejudiciabil al infracțiunii,
astfel fiind posibilă calificarea justă a faptei).
3. în funcție de numărul obiectelor asupra cărora atentează infracțiunea:
- obiectul juridic simplu (este acel care constă dintr-o singură valoare socială și relațiile
sociale corespunzătoare acesteia).
- obiectul juridic complex (este alcătuit din două sau mai multe valori sociale, fiecare cu
relațiile sociale aferente. Atunci când printr-o faptă infracțională sunt lezate
 concomitent două sau mai multe valori sociale ocrotite de legea penală, doar cea mai
importantă dintre aceste valori determină grupul (Capitolul Părții Speciale a Codului
Penal) din care face parte infracțiunea respectivă. Astfel, din două obiecte, unul este
principal, iar altul – secundar. Obiectul juridic principal este format din relațiile sociale
referitoare la o anumită valoare socială individuală. Obiectul juridic secundar sau
adiacent reprezintă valoarea socială și relațiile sociale corespunzătoare acesteia,
împotriva cărora se îndreaptă fapta criminală și care sunt apărate prin incriminarea
acțiunii secundare sau adiacente din cadrul unei infracțiuni complexe).
6.3. Obiectul material
Toate infracțiunile presupun existența obiectului juridic, în lipsa căruia incriminarea faptelor
nu este posibilă. Unele infracțiuni presupun pe lângă obiectul juridic și existența unui obiect
material.
Obiectul material este lucrul corporal fizic sau persoana asupra cărora se îndreaptă în mod
direct fapta criminală (de ex. în cazul infracțiunii contra vieții sau sănătății persoanei, obiectul
material este corpul persoanei).
Inexistența obiectului material în cadrul infracțiunii caracterizate printr-un asemenea obiect
are drept urmare inexistența infracțiunii, întrucât prin fapta prejudiciabilă nu este lezat un
obiect social-juridic.
Obiectul material nu trebuie confundat cu obiectele care au servit la săvârșirea infracțiunii fie
în calitate de instrument de comitere, fie în calitate de mijloc
de săvârșire a faptei.

Subiectul 7: Latura obiectivă a infracțiunii

7.1. Noțiunea laturii obiective a infracțiunii
7.2. Fapta (acțiunea/inacțiunea) prejudiciabilă
7.3. Urmarea prejudiciabilă (consecințele criminale)
7.4. Legătura cauzală
7.5. Semnele facultative ale laturii obiective

7.1. Noțiunea laturii obiective a infracțiunii

Latura obiectivă a infracțiunii – totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare
privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii.
Determinarea corectă a laturii obiective a componenței infracțiunii reprezintă o premisă
absolut necesară a temeiului răspunderii penale (art.51 CP al RM).
Procesul calificării infracțiunii începe cu determinarea corespunderii exacte a semnelor laturii
obiective conținute în dispozițiile normelor Părții Speciale a Codului penal cu semnele faptei
prejudiciabile săvârșite.
Semnele laturii obiective a infracțiunii, fiind reglementate deosebit de complex în legea
penală, devin, de cele mai dese ori, criterii de delimitare a componențelor de infracțiune
adiacente, care se deosebesc numai printr-un singur semn ce le caracterizează (de ex., furtul-
art. 186 CP al RM si jaful -187 CP al RM).
Latura obiectivă constituie criteriul de delimitare a comportamentului criminal de cel
necriminal.
În funcție de semnele laturii obiective se stabilește gradul și caracterul prejudiciabil al
infracțiunii, deci sunt luate în seamă și la stabilirea categoriei și a termenului pedepsei pentru
infracțiunea săvârșită.
Latura obiectivă a infracțiunii se clasifică în: fapta prejudiciabilă, urmarea prejudiciabilă,
legătura de cauzalitate, semnele facultative.

7.2. Fapta (acțiunea/inacțiunea) prejudiciabilă

Fapta- actul de conduită al persoanei, manifestat sub forma de acțiune sau inacțiune,
impreună cu rezultatul produs.
Acțiunea - o comportare pozitivă prin care se face ceva de natură să producă o schimbare în
sfera relațiilor sociale.
Inacțiunea – comportamentul pasiv, care înseamnă a nu face ceea ce este ordonat prin lege.
 Cele mai multe infracțiuni sunt săvârțite prin acțiune, care poate să constea dintr-un
singur act sau din mai multe acte, fără ca prin aceasta să-și piardă unitatea infracțională
 Acțiunea diferă în funcție de obiectul infracțiunii spre care este îndreptată, deoarece un
anumit obiect nu poate fi lezat, sub diversele lui aspecte, prin orice acțiune (de ex. viața
nu poate fi lezată prin cuvinte)
 Inacțiunea este legată, de regulă, de o normă, care pune obligația de a face ceva,
obligând destinatarul spre un anumit comportament în scopul apărării unor valori
sociale
 Infracțiunea ce se manifestă sub formă de inacțiune poate fi săvârșită doar
de către persoana, care are obligația legală de a face ceva.
Formele prin care se manifestă acțiunea: prin cuvinte, în forme scrise, prin acte fizice
(materiale).
Tipurile inacțiunii: absolute (făptuitorul în general nu-și execută obligația, de ex. art.313 CP al
RM) și mixte (făptuitorul își execută obligațiile incomplet, de ex. art.226 CP al RM).

7.3. Urmarea prejudiciabilă (consecințele criminale)

Urmarea prejudiciabilă – lezarea obiectului sau crearea unei stări de pericol pentru acesta
prin săvârșirea infracțiunii.
Urmarea prejudiciabilă:

 materială - modificarea suferită de obiectul material, schimbarea efectivă materială,

aceasta clasificându-se în patrimoniale și fizice.
 formală - există în cazul infracțiunilor al căror obiect constă într-o valoare socială
nematerială, au dus la apariția unor daune intereselor persoanei, drepturilor și
 libertăților acestora, precum, la apariția unor daune activității aparatului de stat și
organizațiilor obștești.
Importanța urmărilor prejudiciabile:
1) Devin semne obligatorii ale laturii obiective în toate componențele materiale de
infracțiune.
2) În unele componențe de infracțiune materiale urmările apar ca semne calificante ale
componenței infracțiunii (de ex. art.186 alin. (2) lit.b) CP al RM).
3) Prezența sau absența urmărilor prejudiciabile în cazul în care acestea nu reprezintă
semnul principal sau calificativ al componenței concrete de infracțiune trebuie să fie
luate în seamă de către instanța judecătoarească în procesul individualizării pedepsei
penale.
4) În funcție de faptul dacă urmarea este sau nu prevăzută în componența de infracțiune,
infracțiunile sunt clasificate în infracțiunile materiale (este prevăzută urmarea) și
infracțiunile formale (nu este prevăzută urmarea).
7.4. Legătura cauzală
Cauza este fenomenul care determină apariția unui alt fenomen.
Efectul este fenomenul determinat, rezultatul.
Legătura cauzală trebuie să fie stabilită între acțiunea (inacțiunea) persoanei, prevăzută de
legea penală și săvârșită cu vinovăție, care constituie cauza și urmarea prejudiciabilă, ca efect al
acestei fapte.
O faptă, pentru a constitui cauza unei urmări, trebuie să o preceadă în timp și să o determine.
Fapta trebuie să genereze urmarea prejudiciabilă, în sensul că fără intervenția acesteia, în
anumite condiții concrete, urmarea nu s-ar fi produs.
Trebuie să facem distincție între acțiunea- cauză și acțiunea- condiție.
Acțiunea- condiție – favorizează producerea în realitatea obiectivă a unei urmări. Aceasta
acționează pe lângă acțiunea-cauză, fiind precedentă, concomitentă sau subsecventă cauzei.
Acțiunea-condiție niciodată nu poate genera apariția unei urmări.
Practica judiciară relevă unele teze a căror cunoaștere ar putea facilita rezolvarea
problemei privind stabilirea legăturii de cauzalitate.
În cazul identificării mai multor acțiuni, va trebui să se stabilească care a avut rolul de
contribuții determinante, ce au generat producerea urmării, și care au avut rol de
ajutor, facilitând, contribuind în calitate de condiție favorabilă pentru producerea
rezultatului.
Legătura va exista și atunci când urmarea prejudiciabilă nu s-a produs imediat după
săvârșirea faptei, ci după un interval de timp.
Legătura cauzală va exista chiar și atunci când acțiunea săvârșită de făptuitor a provocat
apariția urmării prejudiciabile în comun cu alte împrejurări preexistente, concomitente
sau ulterioare, dacă fără intervenția acțiunii, consecința nu s-ar
fi produs.
7.5. Semnele facultative ale laturii obiective
 Semnele facultative ale laturii obiective:
a) locul comiterii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor
b) timpul comiterii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor
c) metoda comiterii faptei – totalitatea de procedee și moduri, aplicate de făptuitor în
procesul săvârșirii infracțiunii
d) mijlocul și instrumentul comiterii faptei – obiectele materiale cu ajutorul cărora este
săvârșită fapta prejudiciabilă
Aceste semne ale laturii obiective devin principale atunci,
când sunt indicate într-o dispoziție a normei penale speciale concrete.

Subiectul 8: Subiectul infracțiunii

8.1. Noțiuni generale despre subiectul infracțiunii
8.2. Responsabilitatea, iresponsabilitatea și responsabilitatea redusă
8.3. Vârsta răspunderii penale
8.4. Persoana juridică- subiect al infracțiunii
8.5. Subiectul special al infracțiunii
8.6. Starea de ebrietate și influența ei asupra răspunderii penale a făptuitorului

8.1. Noțiuni generale despre subiectul infracțiunii

Art.21 alin.(1) - ,,Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile care, în
momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 (14) ani.
Subiectul infracțiunii- persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală și care, în
baza faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru aceasta categorie de subiect,
este pasibilă de răspundere penală.
Semnele generale ale subiectului general al infracțiunii: caracterul fizic, vârsta,
responsabilitatea.

8.2. Responsabilitatea, iresponsabilitatea și responsabilitatea redusă

Responsabilitatea- unul dintre semnele principale ale subiectului.
Art. 22 CP al RM.
Responsabilitatea- starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
Responsabilitatea este capacitatea individului de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei
sale în scopul de a se abține de la săvârșirea acesteia.
Este necesar ca persoana să fie responsabilă în momentul săvârșirii faptei.
 Responsabilitatea este premisa vinovăției, respectiv și a tragerii persoanei la răspundere și
pedeapsă penală.
Fapta comisă cu responsabilitate este caracterizată prin criteriile:
a) juridic (psihologic) – capacitatea persoanei de a înțelege caracterul faptei și
posibilitatea de a conduce acțiunile sau inacțiunile sale
b) medical – lipsa bolilor psihice, dezvoltarea psihică normală.
Iresponsabilitatea- situația în cadrul căreia în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile,
persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze
din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a unei alte stări
patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi
aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de Codul penal.
Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care a comis fapta fiind responsabilă, dar
înainte de pronunțarea sentinței s-a îmbolnăvit de o boală psihică (a devenit iresponsabilă).
Dacă făptuitorul comite infracțiunea fiind responsabil, rămâne responsabil până și la
momentul pronunțării sentinței, iar în momentul executării pedepsei se îmbolnăvește de o
boală psihică, în acest caz, persoana este internată într-o instituție medicală specială cu statut
de închisoare și dacă se însănătoșește, revine pentru executarea pedepsei rămase neexecutate.
Iresponsabilitatea include:
 criteriul juridic (factorul intelectiv și factorul volitiv)
 criteriul medical (boală psihică sau tulburările temporare ale activității psihice).
Responsabilitatea redusă- situația în cadrul căreia persoana a săvârşit o infracţiune ca urmare
a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza
căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea
dirija pe deplin.
În acest caz, persoana care a săvârșit infracțiunea este pasibilă de responsabilitate penală
redusă.
Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de
tulburarea psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală.
În conformitate cu prevederile art. 76 alin.(1) lit. d) săvârșirea faptei
de către o persoană cu responsabilitate redusă reprezintă o circumstanță atenuantă.

8.3. Vârsta răspunderii penale

Tipuri de vârste din punct de vedere social-biologic: biologică, social-psihologică, medicală,
calendaristică.
Vârsta generală a răspunderii penale, stabilită expres în dispoziția art.21 alin.(1) CP al RM,
este de 16 ani.
Exepții de la regula generală:
 a. Vârsta răspunderii penale este de 14 ani, în exclusivitate doar pntru infracțiunile
prevăzute de art.21 alin. (2) CP al RM.
b. Vârsta răspunderii penale este de 18 ani, pentru infracțiunile prevăzute de art. 208, 208²
și 209 CP al RM, iar prin interpretarea legii penale și pentru alte infracțiuni, de pildă
infracțiunile în domeniul justiției, cele militare, etc.
o Este important în cazul tragerii la răspundere penală a unui minor de a stabili exact
vârsta acestuia – anul, luna, data nașterii. Conform Hotărârii Plenului CSJ a RM nr.37 din
12.11.1997 ,,se consideră că o persoana a atins o vârstă anumită nu în ziua nașterii, ci
începând
cu ziua următoare”.
o Săvârșirea infracțiunii de către un minor se consideră săvârșită cu circumstanțe
atenuante (art.76 alin.(1) lit.b CP al RM).
o Față de minorii, care nu au atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din
maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvârşită, reduse la
jumătate.
o Față de persoanele care au atins vârsta de 18 ani, dar nu au atins vârsta de 21 de ani,
care au săvârşit infracţiunea la vârsta de la 18 până la 21 de ani, maximul pedepsei cu
închisoare se reduce cu o treime.
o La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu
poate depăşi 20 de ani pentru persoanele care au atins vârsta de 18 ani, dar nu au atins
vârsta de 21 de ani, şi 12 ani şi 6 luni pentru minori, iar în caz de cumul de sentinţe - 25
de ani pentru persoanele care au atins vârsta de 18 ani, dar nu au atins vârsta de 21 de
ani, şi 15 ani pentru minori.
o Minorii își execută pedeapsa cu închisoare în penitenciarul pentru minori
o La stabilirea stării de recidivă nu se ține cont de antecedentele penale pentru
infracțiunile săvârșite în timpul minoratului.
o Față de minori nu poate fi aplicată detențiunea pe viață.
o Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor care nu au
atins vârsta de 16 ani.
8.4. Persoana juridică- subiect al infracțiunii
O persoană juridică, cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală
pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă aceasta nu a îndeplinit sau a îndeplinit
necorespunzător dispozițiile directe ale legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicții privind
efectuarea unei anumite activități și se constată cel puțin una din următoarele circumstanțe:
a) fapta a fost săvârșită în interesul persoanei juridice respective de către o persoană fizică
împuternicită cu funcții de conducere, care a acționat independent sau ca parte a unui organ al
persoanei juridice;
b) fapta a fost admisă sau autorizată, sau aprobată, sau utilizată de către persoana
împuternicită cu funcții de conducere;
c) fapta a fost săvârșită datorită lipsei de supraveghere și control din partea persoanei
împuternicite cu funcții de conducere.
 O persoană fizică se consideră împuternicită cu funcții de conducere dacă are cel puțin una
din următoarele funcții:

 de reprezentare a persoanei juridice;

 de luare a deciziilor în numele persoanei juridice;
 de exercitare a controlului în cadrul persoanei juridice.

8.5. Subiectul special al infracțiunii

Subiectul special- acea persoană, care pe lângă semnele subiectului general este caracterizată
cumulativ în momentul săvârșirii faptei printr-o anumită calitate prevăzută nemijlocit în norma
juridică penală:
 după situația juridico-statală (cetățean al RM, cetățean străin, apatrid)
 după situația demografică (femeie, persoană care a împlinit 18 ani)
 după legătura de rudenie (părinte, membru de familie)
 după obligațiile de serviciu (medic, judecător, etc.).

8.6. Starea de ebrietate și influența ei asupra răspunderii penale a

făptuitorului
Art. 24 alin. (1) CP al RM: ,,Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate,
produsă de alcool sau de alte substanţe, nu este liberată de răspundere penală. Aceasta se
bazează pe faptul că:
 Lipsește criteriul medical al iresponsabilității
 Lipsește criteriul psihologic al iresponsabilității.
Starea de ebietate- starea de dereglare psihofuncţională a organismului survenită în urma
consumului de alcool, droguri și/sau alte substanțe cu efecte similare.
Starea de ebrietate poate fi:
1. Fiziologică - nu exclude răspunderea penală, deoarece nu conține caracterul medical al
iresponsabilității, această stare survine treptat prin consumul conștient de băuturi
alcoolice
2. Patologică - reprezintă o tulburare psihică temporară, este recunoscută în calitate de
criteriu medical al iresponsabilității, Aceasta duce la excluderea răspunderii penale.
Grade de ebrietate alcoolică Conform Codului Penal al RM:
- minim ( concentraţia de alcool în sânge de la 0,3 până la 0,5 gr/l sau concentraţia
vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,15 până la 0,3 mg/l)
- avansat ( concentrația de alcool în sânge de la 0,5 gr/l și mai mult sau concentrația
vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,3 mg/l și mai mult.
Subiectul 9: Latura subiectivă a infracțiunii
9.1. Noțiunea laturii subiective a infracțiunii
9.2. Vinovăția și formele acesteia
9.3. Motivul și scopul infracțiunii
9.4. Vinovăția dublă
9.5. Eroarea și influența ei asupra răspunderii penale a făptuitorului

9.1. Noțiunea laturii subiective a infracțiunii

Poziția psihică, care însoțește fapta (elementul intelectiv și volitiv) acordă un anumit conținut
vinovăției și formelor sale.
Atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și urmările ei împreună cu motivul și scopul
infracțiunii formează latura subiectivă a infracțiunii.
Vinovăția, fiind semnul obligatoriu al componenței de infracțiune, demostrează poziția
negativă a celui vinovat.
Este necesar să constatăm, că infractorul a avut reprezentarea faptelor și urmărilor lor,
precum și atitudinea volitivă față de acestea.
Importanța laturii subiective:
1. Delimitează comportamentul criminal de cel noncriminal.
2. Determină temeiului răspunderii penale.
3. Determină calificarea infracțiunilor.
4. Delimitează componențele de infracțiune omogene.
5. Apreciază caracterul prejudiciabil al faptei și infractorului.
6. Criteriul aplicării răspunderii și pedepsei penale echitabile.
9.2. Vinovăția și formele acesteia
Vinovăția- atitudinea psihică (conștientă și volitivă) a făptuitorului față de fapta prejudiciabilă
săvârșită și urmările ei.
Formele de manifestare a vinovăției:

 Intenția - se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a

săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea
acestor urmări. Intenția directă- făptuitorul își dădea seamă de caracterul prejudiciabil
al faptei, a prevăzut survenirea urmării (elementul intelectiv) și a dorit apariția acestor
urmări (elementul volitiv). Intenția indirectă - făptuitorul își dădea seama de caracterul
prejudiciabil al faptei, prevedea urmările (elementul intelectiv), și cu toate că nu le
dorea, conștient admitea apariția acestora, manifestând o atitudine indiferentă față de
apariția lor (elementul volitiv).
 Imprudența - se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana
care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,
a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi
evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu
a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. Încredere exagerată- făptuitorul a prevăzut posibilitatea apariției urmărilor
prejudiciabile(elementul intelectiv), dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi
 evitate(elementul volitiv). Neglijența penală- făptuitorul nu conștientiza caracterul
prejudiciabil al faptei sale, nu prevedea posibilitatea apariției urmărilor prejudiciabile
(elementul intelectiv), deși putea și trebuia să le prevadă(elementul volitiv).
Deosebirile între intenția directă și indirectă.
 Intenția directă prevede inevitabilitatea apariției urmărilor prejudiciabile, iar intenția
indirectă- inevitabilitatea posibilității apariției urmărilor.
 În cazul intenției directe există dorința conștientă de a produce urmările prejudiciabile,
iar în cazul intenției indirecte- admiterea conștientă a apariției urmărilor prejudiciabile.
 Infracțiunile comise cu intenție directă sunt cu un grad mai sporit de prejudiciabilitate.
Importanța formelor vinovăției:
a. Reprezintă hotarul subiectiv ce delimitează comportamentul criminal de cel necriminal .
b. Determină calificarea infracțiunii în componențele de infracțiuni, care se aseamănă
după latura obiectivă, dar se deosebesc după forma vinovăției.
c. Reprezintă unul din criteriile individualizării răspunderii și pedepsei penale
d. Forma vinovăției împreună cu caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii constituie
temeiul legal al clasificării infracțiunilor.
e. Determină condițiile executării pedepsei penale.
Alte forme ale intenției:

 Simplă-calificată
 Determinată-nedeterminată
 Inițială-supravenită
 Spontană-premeditată
 Unică-complexă
Semnele caracteristice neglijenței penale:
1. negativ
 lipsa conștientizării caracterului prejudiciabil al faptei
 lipsa prevederii urmărilor prejudiciabile.
2. pozitiv
 subiectul trebuia și putea să prevadă apariția urmărilor prejudiciabile. Acest fapt se
stabilește cu ajutorul criteriului obiectiv (obligația) și criteriului subiectiv (posibilitatea
reală să prevadă posibilitatea apariției urmărilor).
În cazul în care lipsesc criteriul negativ sau pozitiv, suntem în prezența cazului fortuit (art.20
CP al RM).

9.3. Motivul și scopul infracțiunii

Motivul și scopul infracțiunii – elementele psihice, care împreună cu vinovăția formează
latura subiectivă a infracțiunii.
Motivul – fenomenul reflectat în conștiința omului, care îl determină să comită infracțiunea.
Scopul – reprezentarea urmărilor spre a căror realizare tinde persoana.
 În cadrul infracțiunilor comise din imprudență, motivul și scopul nu este inclus, acestea sunt
semne caracteristice doar infracțiunilor intenționate.
De obicei motivul și scopul sunt arătate în Partea Specială a Codului penal.
Motivul și scopul prezintă importanță, dacă sunt incluse în componența infracțiunii concrete
ca o condiție de tragere la răspundere penală, astfel devenind semne obligatorii ale
componenței date de infracțiune.
Totodată, motivul și scopul pot schimba calificarea faptei, deoarece în prezența acestora se
poate forma componența aceleiași infracțiuni, dar cu circumstanțe calificante (de ex. art.164
alin.(2) lit.f) CP al RM).
Dacă motivul și scopul nu sunt arătate în dispoziția componenței de bază a
infracțiunii și nu reprezintă semne calificante, acestea pot constitui circumstanțe atenuante sau
agravante.
Acestea pot prezenta circumstanțe excepționale ale cauzei.

9.4. Vinovăția dublă

Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care,
conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia
făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut
urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă
persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată.
Temeiul legal al vinovăției duble reprezintă o singură componență de infracțiune, în care
sunt unite două infracțiuni, unde prima este intenționată, iar a două imprudentă, care pot
exista independent, dar care în comun formează o infracțiune calitativ nouă cu un conținut
subiectiv spImprudentă în cadrul infracțiunilor cu vinovăție dublă poate fi doar atitudinea
făptuitorului față de consecințele calificante.
Imprudentă în cadrul infracțiunilor cu vinovăție dublă poate fi doar atitudinea făptuitorului
față de consecințele calificante.
Două forme de vinovăție pot exista doar în cadrul componențelor de infracțiune calificante.
Infracțiunile cu două forme de vinovăție, în general, sunt atribuite la categoria infracțiunilor
intenționate, fapt determinat de forma intenționată a vinovăției în componența de bază a
infracțiunii.

9.5. Eroarea și influența ei asupra răspunderii penale a făptuitorului

Eroarea- reprezentarea greșită de către făptuitor a realității din momentul săvârșirii faptei,
reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității
obiective, fie a unor dispoziții legale.
Eroarea de drept:
  constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a prevederilor legii penale. Făptuitorul
admite o eroare cu privire la caracterul legal sau ilegal al faptei, în sensul că nu cunoaște
dacă fapta comisă este sau nu incriminată de lege.
 făptuitorul are reprezentarea clară a tuturor împrejurărilor faptei sale, fiind în eroare cu
privire la aspectul juridico-penal al acesteia, neștiind dacă fapta este incriminată de
legea penală.
 astfel de eroare nu liberează persoana de răspundere penală, deoarece necunoașterea
legii penale nu reprezintă un temei al liberării persoanei de răspundere, ci dimpotrivă,
cinoașterea acesteia este o obligație a tuturor persoanelor aflate pe teritoriul Republicii
Moldova.
Tipurile erorii de drept:
a) atribuirea faptei la categoria infracțiunilor, în realitate, însă, legea nereglementând- o ca
atare. În asemenea caz fapta nu atentează asupra valorilor sociale protejate de Codul
penal, deci nu este caracterizată cu un grad prejudiciabil, ceea ce duce la inexistența
infracțiunii și, respectiv, la excluderea răspunderii penale.
b) aprecierea greșită a faptei săvârșite ca fiind lipsită de pericol social, în realitate aceasta
reprezentând o infracțiune. O astfel de eroare nu exclude răspunderea penală a
persoanei.
c) reprezentarea greșită a făptuitorului despre urmările juridice ale infracțiunii săvârșite,
despre calificarea acesteia, despre tipul și mărimea pedepsei. Această apreciere greșită
nu influențează forma vinovăției și nu exclude răspunderea penală.
Eroarea de fapt- necunoașterea sau cunoașterea greșită a împrejurprilor în care a fost
săvârșită fapta.
Tipurile erorii de fapt:
1. eroarea în obiectul infracțiunii:
 subiectul infracțiunii crede că atentează la un obiect, însă în realitate, din eroare,
atentează la un alt obiect juridic generic ocrotit de lege. În acest caz, fapta se va califica
ținând cont de intenția subiectului – tentativă la infracțiunea pe care a dorit să o comită
făptuitorul
 necunoașterea circumstanțelor, care schimbă aprecierea socială și de drept a obiectului
infracțiunii. Dacă subiectul nu cunoaște existența acestor circumstanțe, dar ele există în
realitate, infracțiunea va fi calificată ca fiind săvârșită fără circumstanțe agravante.
Atunci când subiectul are o presupunere greșită, privind existența circumstanțelor
agravante, în realitate ele fiind absente, fapta va fi calificată ca tentativă de infracțiune
în prezența circumstanțelor agravante
 eroarea în obiectul atentatului și persoana victimei nu influențează forma vinovăției,
calificarea faptei și răspunderea penală
2. eroarea în caracterul acțiunii/inacțiunii săvârșite:
 persoana apreciază greșit fapta săvârșită ca fiind prejudiciabilă, în realitate însă aceasta
neconstituind o infracțiune. Această formă a erorii nu influențează forma vinovăției,
infracțiunea rămâne a fi calificată ca intenționată. Răspunderea penală va surveni
pentru tentativă de infracțiune.
  persoana apreciază greșit fapta ca fiind legală, în realitate aceasta însă constituie o
infracțiune. Această modalitate a erorii exclude intenția infracțională, înlăturând
răspunderea penală pentru o infracțiune intenționată.
3. eroarea în urmările infracționale:
 calitativă - prevederea unor urmări care de fapt nu au survenit. Această eroare nu
exclude răspunderea penală, fapta fiind calificată corespunzător intenției făptuitorului.
Neprevedera unor urmări, care de fapt au survenit. Această eroare exclude răspunderea
penală pentru provocarea intenționată a urmărilor survenite de fapt, fapta fiind
calificată ca fiind săvârșită din imprudență.
 cantitativă - reprezentarea greșită a făptuitotului privind gradul de prejudiciabilitate a
urmărilor. În acest caz făptuitorul va purta răspundere potrivit orientării intenției sale
infracționale.
4. eroarea în raportul de cauzalitate:
 înțelegerea greșită a legăturii între faptă și urmările ei prejudiciabile. Dacă în urma
faptei comise survine urmarea care a fost prevăzută inițial de subiect – eroarea admisă
nu va influența forma vinovăției.
 acest tip de eroare exlude intenția, dar rezultă răspunderea pentru provocarea din
imprudență a urmărilor, numai dacă se va constata, că subiectul a admis posibilitatea și
a avut obligația să prevadă parcurgerea reală a raportului cauzal.
 dacă urmarea prevăzută intenționat apare în realitatea obiectivă, dar nu reprezintă
rezultatul acelor acțiuni pe care infractorul dorea să le săvârșească pentru atingerea
scopului urmărit – eroarea atrage o altă calificare a faptei.
5. eroarea în circumstanțele agravante:
 făptuitorul crede că circumstanțele care agravează răspunderea nu există, însă în
realitatea obiectivă acestea sunt prezente. În astfel de caz, persoana va răspunde penal
în baza componenței infracțiunii de bază, fără circumstanțele agravante respective.
 făptuitorul crede eronat că sunt prezente careva circumstanțe, care agravează
răspunderea acestuia, acestea lipsind în realitate. Astfel, făptuitorul va răspunde penal
pentru tentativă la infracțiunea cuprinsă de intenția acestuia (cu circumstanțe
agravante).
Subiectul 10: Formele infracțiunii intenționate
10.1. Etapele de desfășurare a infracțiunii intenționate
10.2. Noțiuni generale despre formele infracțiunii intenționate în raport cu etapele de
desfășurare
10.3. Pregătirea de infracțiune
10.4. Tentativa de infracțiune
10.5. Infracțiunea consumată
10.6.Infracțiunea - fapt epuizat

10.1. Etapele de desfășurare a infracțiunii intenționate

 Etapele de desfășurare a infracțiunii intenționate sunt acele faze pe care le parcurge
activitatea infracțională din momentul conceperii sale până în momentul producerii urmărilor
prejudiciabile.
Etapele desfășurării activității infracționale sunt prezente doar în cadrul infracțiunilor
intenționate, de aceea, etapa nu este altceva decât nivelul realizării intenției infracționale de
către vinovat.
Etapele se clasifică în două perioade:

 perioada externă – cuprinde toate acțiunile și actele efectuate în vederea realizării

hotărârii de a săvârși infracțiunea, constituind deci aspectul exterior al comportării ilicite
a persoanei:
 etapa actelor preparatorii – etapa în care se trece de la adoptarea hotărârii infracționale
la executarea ei prin acte care numai pregătesc, din punct de vedere moral și material,
săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea propriu-zisă
a acesteia
 etapa actelor de executare – etapa în desfășurarea activității infracționale, care se
caracterizează prin săvârșirea actelor de natură să realizeze însăși acțiunea ce constituie
elementul material al infracțiunii
 etapa urmărilor prejudiciabile – producerea rezultatului necesar pentru realizarea laturii
obiective a infracțiunii și dorite de făptuitor, deci întrunirea în fapta concretă a
cerințelor normei de incriminare
 perioada internă – intervalul în care în conștiința făptuitorului au loc procese psihice,
care caracterizează atitudinea psihică față de săvârșirea faptei și urmările acesteia.

10.2. Noțiuni generale despre formele infracțiunii intenționate în

raport cu etapele de desfășurare
Formele infracțiunii- formele pe care infracțiunea le poate îmbrăca în ceea ce privește latura
sa obiectivă în raport cu etapele de desfășurare a activității infracționale.
Formele infracțiunii: pregătirea de infracțiune, tentativa de infracțiune, infracțiunea
consumată, infracțiunea fapt epuizat.
Fiecare etapă în desfășurarea infracțiunii intenționate va determina în mod corespunător o
formă a infracțiunii, care va reprezenta o variantă a aceleiași fapte penale.

10.3. Pregătirea de infracțiune

Pregătirea de infracțiune- toate actele prin care se pregătește săvârșirea acțiunii- elementul
material al infracțiunii.
Actul de pregătire nu poate să constituie un început de executare a infracțiunii proiectate,
deoarece în cazul acesta ar urma să vorbim deja despre o tentativă, care este o formă mai
avansată a materializării. Actul de pregătire trebuie să fie de așa natură, încât prin el să nu se
înceapă actul de executare prevăzut în actul constitutiv al infracțiunii proiectate, acesta nu
numai să nu lezeze obiectul infracțiunii proiectate, dar nici să nu-l pună în pericol.
 Actele de pregătire pot fi concepute doar dacă realizarea hotărârii infracționale durează o
anumită perioadă de timp.
Actele de pregătire a infracțiunii:
 materiale - crearea condițiilor materiale favorabile, care ușurează săvârșirea infracțiunii
(de ex. procurarea instrumentelor și mijloacelor cu care va fi comisă infracțiunea).
 Morale - constă în: culegerea informației despre presupusa victimă, obținerea datelor ce
privesc obiectul material asupra căruia se va atenta ulterior, etc.
 organizatorice - au menirea de a recruta complici, de a realiza înțelegeri între mai multe
persoane în vederea săvârșirii în comun a infracțiunii sau, uneori, crearea de grupuri cu
un număr mai mare de persoane.

Formele pregătirii de infracțiune (art. 26 CP al RM) :

1. înțelegerea prealabilă de a săvârși infracțiunea
2. procurarea mijloacelor și instrumentelor necesare pentru săvârșirea infracțiunii
3. fabricarea mijloacelor și instrumentelor necesare pentru săvârșirea infracțiunii
4. adaptarea mijloacelor și instrumentelor procurate pentru săvârșirea infracțiunii
5. crearea intenționată, pe altă cale, de condiții pentru săvârșirea infracțiunii.

10.4. Tentativa de infracțiune

Tentativa de infracțiune- acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre
săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a
produs efectul.
Semne caracteristice:

 semne obiective
- acțiunea (inacțiunea) făptuitorului este îndreptată nemijlocit spre comiterea unei
infracțiuni concrete
- acțiunea (inacțiunea) a cărei executare a fost întreruptă nu și-a produs efectul
- producerea efectului infracțiunii este împiedicată de cauze independente de voința
făptuitorului
 semnul subiectiv
- tentativa este posibilă doar în cazul unor infracțiuni intenționate, comise doar cu
intenție directă.
Formele tentativei de infracțiune:
 după principiul realizării sau nerealizării tuturor faptelor infracționale
- neterminată (întreruptă)- executarea faptei a fost împiedicată să se desfășoare până la
capăt din cauze independente de voința făptuitorului.
- terminată (fără efect) - sunt săvârșite toatele acțiunile pe care persoana le-a considerat
necesare și care în realitate au fost necesare pentru săvârșirea infracțiunii, dar, din
cauze independente de voința făptuitorului, rezultatul dorit nu s-a produs.
 după natura cauzelor care determină împiedicarea consumării
 - tentativa la un obiect nul - persoana atentează asupra valorii ocrotite de legea penală,
care există în realitate, dar acțiunile comise nu creează pericol real și nu pot pricinui
vreo daună din cauza erorii făptuitorului.
- tentativa cu instrumente sau mijloace nule - subiectul folosește instrumente sau
mijloace inapte, după calitățile lor fizice, obiective, să provoace survenirea rezultatului
dorit (mijloace insuficiente și mijloace defectuoase).

10.5. Infracțiunea consumată

Infracțiunea este consumată atunci când activitatea infracțională a dus până la producerea
rezultatului infracțional urmărit și prezintă toate condițiile cerute de lege pentru existența
infracțiunii.
Infracțiunea este consumată, dacă:
 urmarea prejudiciabilă survenită este prevăzută de lege
 anume această urmare a fost scopul activității infracționale al subiectului infracțiunii.
Momentul consumării infracțiunii:
 infracțiunea materială – consumarea are loc în momentul producerii urmării
 infracțiunea formală – consumarea are loc în momentul în carea luat sfârșit executarea
acțiunii prejudiciabile
 infracțiunea formal-redusă – consumarea are loc în momentul în care apare pericolul
provocării unei daune valorii sociale ocrotite de legea penală.
10.6.Infracțiunea - fapt epuizat
Infracțiunea este consumată atunci când după momnetul consumării faptei apar urmări noi,
fie prin amplificarea rezultatului produs inițial, fie prin continuarea activității infracționale.
Infracțiunea continuă se caracterizează prin continuitatea în timp a elementului material
(acțiunii/inacțiunii), precum și a urmării prejudiciabile, până la data intervenției făptuitorului
sau a altei persoane, care o curmă.
Astfel elementele constitutive ale infracțiunii se prelungesc în continuare, până la încetarea
activității infracționale sau datorită survenirii unor evenimente, care împiedică această
activitate.
Infracțiunea prelungită este compusă dintr-un șir de acțiuniin fracționale asemănătoare,
îndreptate spre un scop unic și care constituie în totalitatea lor o infracțiune unică. Această
categorie de infracțiune se consumă în momentul săvârșirii celui de-al doilea act din
componența activității infracționale.
În cazul dat, fapta ia sfârșit odată cu comiterea ultimei acțiuni/inacțiuni și producerea
urmărilor ei, când infracțiunea prelungită se epuizează.

Subiectul 11: Unitatea și pluralitatea de infracțiune

11.1. Noțiuni generale
11.2. Infracțiunea unică. Modalități
11.3. Pluralitatea de infracțiuni

11.1. Noțiuni generale

Unitatea de infracțiuni există atunci când în activitatea desfășurată de o persoană se
identifică conținutul unei singure componențe de infracțiune.
Pluralitatea de infracțiuni există atunci când în activitatea prejudiciabilă a persoanei
identificăm conținuturile a două sau mai multor componențe de infracțiune.
Comun pentru aceste cazuri este săvârșirea infracțiunilor de către o singură persoană.
Pluralitatea de infracțiuni nu include cazul săvârșirii unei noi infracțiuni de către o persoană,
dacă a expirat termenul de prescripție de tragere la răspundere penală pentru infracțiunea
anterioară, fie termenul de prescripție de executare a sentinței de condamnare în cazul când
persoana a fost amnistiată sau grațiată, fie când există piedici procesuale pentru intentarea
cauzei penale în privința uneia sau mai multor fapte săvârșite de o persoană.
Persoana, care a săvârșit mai multe infracțiuni va răspunde penal pentru toate infracțiunile
săvârșite.

11.2. Infracțiunea unică. Modalități

Infracțiunea unică (art.28 CP al RM)- acțiune/inacțiune sau un sistem de acțiuni (inacțiuni)
care se califică conform dispoziției unei singure norme a legii penale.
Infracțiunea unică:

 unitatea naturală - are la bază unitatea acțiunii/inacțiunii, care constituie elementul

material al infracțiunii, în același timp ea produce un singur rezultat, iar sub aspect
subiectiv, forma de vinovăție este de asemenea unică.
Unitatea naturală se clasifică în:
- infracțiunea simplă - latura obiectivă este compusă dintr- o singură acțiune/inacțiune,
fie dintr-o activitate unică, care produce rezultatul ce corespunde componenței de
infracțiune în cauză
- infracțiunea continuă- se caracterizează prin săvârșirea neîntreruptă, timp
nedeterminat, a activității infracționale. Latura obiectivă se caracterizează prin
continuitate în timp , până ce făptuitorul însuși sau altă perosană nu o va înceta.
 unitatea legală - are la bază voința legiuitorului de a reuni în cadrul unei singure
infracțiuni mai multe fapte, care în caz contrar, ar constitui infracțiuni de sine stătătoare
care ar forma o pluralitate. Unitatea legală se clasifică în:
- infracțiunea prelungită - se consideră fapta săvârșită cu intenție unică , caracterizată
prin două sau mai multe acțiuni infracționale identice, comise cu un singir scop,
alcătuind în ansamblu o infracțiune.
- infracțiunea compleexă - infracțiune complexă constă din îmbinarea a două sau mai
multe fapte penale, care luate izolat, constituie componențe de infracțiuni de sine
stătătoare Acest tip de infracțiune se caracterizează prin absorbția de către legiuitor a
uneia sau a unor fapte difierite care reprezintă, fiecare în parte, conținutul unei anumite
infracțiuni.
 - infracțiunea deobicei - infracțiunea de obicei este acea formă de unitate legală care se
săvârșește prin repetarea unei fapte de un număr de ori, care să denote obișnuința,
obiceiul sau îndeletnicirea (de ex.art.214 CP al RM). Dacă din săvârșirea faptei sau a
faptelor nu rezultă obișnuința sau îndeletnicirea, fapta nu constituie infracțiunea de
obicei.

11.3. Pluralitatea de infracțiuni

Pluralitatea de infracțiuni- situația în care persoana săvârșește concomitent sau succcesiv
câteva infracțiuni până a fi trasă la răspundere penală, fie săvârșește din nou o infracțiune după
condamnarea pentru o infracțiune anterioară, dacă cel puțin pentru una sau două dintre ele nu
sunt stinse sau ridicate consecințele juridice penale și nu sunt piedici procesuale pentru
intentarea cauzei penale.
Trăsăturile de bază ale pluralității de infracțiuni:
o Săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe infracțiuni
o Prezența cosecințelor juridice penale nestinse sau neridicate cel puțin referitor la două
infracțiuni.
Pluralitatea de infracțiuni:
a) concursul de infracțiuni - săvârșirea de către o persoană a două sau mai multor
infracțiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele și dacă
nu a expirat termenul de prescripție de tragere la răspundere penală. Concursul de
infracțiuni este:
- real (există atunci, când persoana prin două sau mai multe acțiuni/inacțiuni, săvârșește
două sau mai multe fapte infracționale, art.33 alin(3) CP al RM)
- ideal (există atunci, când persoana săvârșește o acțiune/ inacțiune, care întrunește
elemente a mai multor infracțiuni, art.33 alin(4) CP al RM).
b) recidiva - săvârșirea unei infracțiuni intenționate de către o persoană care are
antecedente penale pentru o infracțiune intenționată comisă anterior, dacă la
momentul săvârșirii acestei fapte persoana a atins vârsta de 18 ani. Recidiva este:
- periculoasă ( există atunci, când persoana anterior condamnată pentru o infracţiune
intenţionată gravă sau deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune
gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă)
- deosebit de periculoasă (există atunci, când persoana anterior condamnată pentru o
infracţiune excepţional de gravă a săvârşit din nou o infracţiune gravă, deosebit de gravă
sau excepţional de gravă).
La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:
1. pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului
2. pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă
3. pentru infracţiunile pentru care condamnarea a fost cu amânarea executării pedepsei şi
dacă aceasta nu a fost anulată şi persoana nu a fost trimisă să execute pedeapsa cu
închisoare
4. pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform Codului penal
5. stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112
6. dacă persoana a fost condamnată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.