PARLAMENTUL EUROPEAN

MATERIE: INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

PROFESORI COORDONATORI:

TITULAR CURS: PROF.UNIV.DR. IORDAN BĂRBULESCU

TITULAR SEMINAR: LECT. UNIV. DR. IOANA DODI

STUDENTĂ: ANDRADA CRISTIANNA BUDA-STANCU

FACULTATEA: ȘTIINTE POLITICE – RISE

ANUL II, GRUPA IV

AN UNIVERSITAR: 2019-2020

BUCUREȘTI

SEPTEMBRIE 2020
 Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al Uniunii Europene,
acesta fiind ales direct de către cetățenii Uniunii Europene , odată la 5 ani.1 Acesta a fost
înființat prin tratatele fondatoare ale Comunităților Europene, astfel Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) care avea o Adunare Comună, adunare ce a devenit Adunare
Parlamentară Europeană, după creearea Comunității Economice Europene (CEE) și
Comunității Europene a Energiei Atomice (EuraTom), aceasta devenind comună pentru cele
trei comunități menționate. Începând cu anul 1962 Adunarea Parlamentară Europeană a luat
deumirea de Parlament European. Inițial, scopul Parlamentului era unul consultativ, dar în
urma semnării fiecărui tratat, puterile și importanța Parlamentului au fos extinse.

În prezent, Parlamentul European are 751 de membri din cele 28 de state membre UE.
Prin numărul de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora. Astfel,
Germania are cel mai mare număr de mebri (96), iar Malta pe cel mai mic (6). Având în
vedere retragerea Regatului Unit din UE, programată pentru 29 martie 2019, a trebuit să se
analizeze modul de redistribuire a celor 73 de locuri. În urma unei propuneri prezentate de
Parlament, Consiliul European a adoptat la 28 iunie 2018 o decizie de stabilire a componenței
Parlamentului European după alegerile din 2019. Numărul total de locuri a fost redus de la
751 la 705, cota unora dintre statele membre crescând.2

Structura și compoziția Parlamentului European

Începând cu anul 1976 s-a luat decizia ca membrii Parlamentului European să fie aleși
de către corpul electoral al fiecărui stat prin sufragiu universal, încetându-se astfel desemnarea
membrilor de către parlamentele naționale. Având în vedere faptul că în Tratate sunt
prezentate normele electorale unice, în realitate alegerile se fac diferit, acestea bazându-se pe
legile electorale pe care le are impuse fiecare țară, chiar dacă nu este respectat nici măcar
principul proporționalității, având în vedere că numărul locurilor disponibile în Parlamentul
European nu este în raport direct cu populația.

Organizarea Parlamentului European este reglementată printr-un Regulament Intern,

aceasta fiind bazată pe existența unui Președinte care este ales dintre candidații a diferitor
grupuri politice sau a grupurilor de 10 deputați ce nu sunt înscriși în grupurile politice.
Alegerea președintelui se face prin vot, câștiigătorul fiind cel care are majortate absolută, dacă
nici-un candidat nu are majoritate absolută de voturi în primele trei tururi, în cel de-al patrulea
tur se califică candidații aflați pe primele două locuri, alegerea câștigătorului fiind făcută prin
1
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-parliament_ro
2
https://www.senat.ro/default.aspx?Sel=ED8AD183-FE12-49B0-9781-1705E8167850
majoritate simplă. Responsabilitatea Președintelui este aceea de a răspunde activitățiile
Parlamentului European în fața altor institușii comunitare, se ocupă e relația internațională a
Partidului European, dar și de transparența Rezoluțților Partidului European.

Organul de conducere colectivă al Parlamentului European, organ ce este format din

Președinte, vicepreședinți, chestor și președinții grupurilor politice, este răspunzător de
organizarea adiministrativă și financiară. Reunirea menbriilor Parlamentului European se
realizazaă în funcție de Grupurile Politice din care fac parte și nu în funcție de naționaliatea
pe care aceștia o au, dorindu-se ca în Parlamentul European să se realizeze o dimensiune
comunitară autentică.

Parlamentul European poate avea Comisii parlamentare ce sunt specializate

(agricultură, bugget, transporturi, politică, etc.), comisii care pot să elaboreze Propuneri de
Rezoluții care urmează să fie votate în Plen. Comisile au obligația de a cuprinde memrii
grupurilor politice care să fie în proprția existentă în plen, conducerea fiind alcătuiră din doi
vicepreședinți și de președintele Parlamentului European. Membrii Parlamentului European
au drepturi asemănătoare cu parlamentarii naționali, aceștia benefiicind de imunittae, salariu,
un fond alocat cheltuielior pentru activitatea pe care o desfășoară, exprimarea opinilor în
activitatea parlamentară fără ca acestea să fie criticate, etc.

Compoziția Parlamentului European:

 Grupul Partidului Socialist European;

 Grupul Partidului Popular European;
 Grupul Liberal, Democratic şi Reformist;
 Grupul Verzilor;
 Grupul Europa Democraţiilor;
 Grupul Stângii Unite Europene;
 Grupul Uniunea pentru Europa naţiunilor;
 Grupul Mixt;
 Altele grupuri.

În privinţa Comisiilor, acestea sunt:

 Comisia de Afaceri Externe şi de Securitate;

 Comisia de Buget;
 Comisia Economică şi Monetară;
  Comisia de Mediu, Sănătate şi Consumatori;
 Comisia de Dezvoltare şi Cooperare;
 Comisia de Libertăţi Publice şi Afaceri Interne;
 Comisia Afaceri Constituţionale;
 Comisia de Pescuit.

Având la bază diferendumul dintre Belgia și Olanda, rând pe rând toate statele membre
ale Uniunii Europene (atât cele noi, cât și cele vechi) și-au exprimat dorința pentru
suplimentarea locurilor din Parlamentul European, astfel în legislatura din anii 2004-2009
Parlamentul European având un număr de 732 deputați (maximul de deputați stabilit fiind de
736), locurile fiind repartizate astfel: Germania a primit 99 de locuri; Franța, Italia, Marea
Britanie au primit 78 de locuri fiecare; Spania și Polonia 54 de locuri fiecare; Olanda 27 de
locuri; Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria și Portugalia 24 de locuri fiecare; Suedia 19; Austria
18; Danemarca, Slovacia și Finalnda au primit 14 locuri fiecare; Lituania și Irlandra 13 locuri
fiecare; Letonia 9; Slovenia 7; Estonia, Cipru și Luxemburg câte 6 locuri fiecare, iar Malta a
primit 6 locuri. Având în vedere această oportunitate, România și Bulgaria au primit 35 de
locuri, respectiv 18 în Parlamentul European, astfel fiind adoptată decizia în care se poate
depăși pragul de 736 de locuri în legislatura 2004-2005, condiția ca această decizie să fie pusă
în vigoare fiind aceea ca România și Bulgaria șă acceadă formal în Uniunea Europeană. Pe
baza Tratatului Constituțional, ulterior limita maximă a deputaților din Parlamentul European
a crescut, aceasta ajungând la maxim 750 de deputați.

Dacă la început singurele competențe pe care Parlamentul European le avea erau acelea
de a controla gestiunea Comisiei și de a emite avizele neangajante înainte de a se adopta
diferite norme, după ce procesul de integrare europeană a început să se intensifice,
competențele acestuia au fost în creștere. În ziua de astăzi, Parlamentul European reprezintă
un rol esențial în ceea ce privește procesul de elaborare a normalor comunitare, în procesul de
adoptare a bugetului comunitar, dar și în ceea ce privește resursele ce sunt alocate integrării
(în acest proces nu este inclusă și accederea noilor mebrii).

Competențele normative ale Parlamentului European:

Având în vedere faptul că Actul Unic European a confirmat adoptarea concentrată a

actelor normative de către Comisie, Consiliu și Parlamentul European, rolul Parlamentului s-a
sporit semnificativ. Asfel, Actul Unic European predea faptul că actele normative ce au
caracter general sunt adoptate de către Consiliu care colaborează cu Parlamentu European, în
urma tratatului de la Maastrich sunt consolidate competențele Parlamentului European, acesta
ajungând să aibă aceleași drepturi cu Consiliul în ceea ce privește toate categoriile de acte
normative ce sunt prevăzute în articol. Procedura fiinf următoarea : pe baza propunerii
Comisiei, Consiliul – prin majoritate calificată şi având Avizul PE – o adoptă ca „Poziţie
Comună”; Comisia emite „opinii” asupra sa, iar PE poate aproba implicit sau explicit, Poziţia
Comună; PE poate comunica Consiliului că nu este de acord cu Poziţia Comună, propunând
în acest sens amendamente. Dacă PE doreşte respingerea Poziţiei Comune, Consiliul, prin
intermediul „Comitetului de Conciliere”, pentru a evita respingerea acesteia,poate explica PE
motivele sale; dacă aceste explicaţii sunt convingătoare, PE poate renunţa la respingerea
Poziţiei Comune, propunând doar amendamente. După primirea amendamentelor, în termen
de 3 luni, Consiliul le aprobă şi adoptă actul respectiv prin majoritate calificată. Dacă
amendamentele au primit Aviz negativ din partea Comisiei, Consiliul le poate adopta doar
prin unanimitate.În cazul în care Consiliul nu întruneşte majoritatea calificată sau
unanimitatea, se caută o formulă comună ce ar putea permite aprobarea respectivului act –
Comitetul de Conciliere, Consiliu-PE, Comisia asistând la aceste reuniuni. Dacă în termen de
6 săptămâni se ajunge la un text de compromis şi dacă acesta se aprobă în alte 6 săptămâni de
către Consiliu (prin majoritate calificată) şi PE (prin majoritate absolută), atunci respectivul
act se consideră adoptat. Dacă oricare din aceste instituţii respinge actul sau acesta nu este
votat în cele 6 săptămâni, actul este respins.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam de la 1 mai 1999 s-a simplificat

această procedură, prin relaţia directă dintre PE şi Consiliu, fără medierea Comisiei (dar şi
suprimarea acţiunii unilaterale a Consiliului în cazul persistenţei dezacordului PE-Consiliu şi
după o a doua lectură, Consiliul nemaiputând impune propria decizie).

Competențele bugetare

În sectorul bugetar, competenţele PE au crescut substanţial, dispoziţiile financiare ale

Tratatelor Constitutive stabilind autonomia PE în aprobarea şi executarea propriului buget,
ajungându-se până la respingerea Proiectului de buget elaborat de către Consiliu, în 1975.
Sporirea competenţelor PE a sporit controversele dintre acesta şi Consiliu; PE avea
legitimitate, fiind ales prin vot direct, ceea ce i-a permis respingerea bugetelor din anii 1980 şi
1985. Chiar dacă PE are competenţe din ce în ce mai mari în privinţa bugetului, acestea nu se
compară cu cele ale parlamentelor naţionale. PE nu are competenţe în privinţa resurselor
comunitare, Consiliul fiind cel care aprobă resursele proprii ale Comunităţilor Europene.
 Competențele politice

Controlul politic al PE asupra Comisiei se exercită prin Raportul anual al acesteia.În

urma dezbaterilor, PE poate vota o moţiune de cenzură împotriva Comisiei care, dacă este
aprobată cu 2/3 din voturi poate duce la demiterea sa. Dar PE şi Comisia reprezintă amândouă
„interese comune”, inamicul ar putea fi mai degrabă Consiliul, reprezentant al intereselor
naţionale.Mai mult decât atât, dacă Comisia este demisă sau demisionează, nu PE numeşte
noua Comisie ci guvernele statelor membre. Alte forme de acţiune politică a PE asupra
Consiliului şi a Comisiei sunt cele ale interpelărilor, orale sau scrise, dar efectele acestora sunt
nesemnificative, cu toate că Perlamentul poate adopta Rezoluţii legate de acestea.

Competenţe în privinţa apărării dreptului comunitar

PE controlează dacă Consiliul şi Comisia îşi desfăşoară activitatea pe baza

prevederilor dr.comunitar sau pe criterii politice, putând chiar elabora un „Recurs pentru
inactivitate, omisiune sau lipsă”; mai precis, PE se poate adresa Curţii dacă Comisia sau
Consiliul nu adoptă un act normativ (directivă, regulament) pe care îl consideră important.În
anumite condiţii, PE poate face şi un Recurs în anulare, împotriva unui Regulament al
Consiliului dacă s-a încălcat ordinea juridică comunitară. Competenţele PE în apărarea
dr.comunitar se realizează şi prin dreptul de investigare al Parlamentului, exercitat prin
Comisiile de Anchetă, a căror obiectiv este obţinerea de informaţii în legătură cu aplicarea
dreptului comunitar de către statele membre sau instituţiile comunitare.

Competenţe internaţionale

Se referă la Relaţiile internaţionale, mai precis relaţiile externe ale Comunităţilor

Europene. Astfel, potrivit TCE, acordurile cu terţe ţări sau cu organizaţii internaţionale trebuie
să aibă un Aviz din partea Parlamentului, mai ales în privinţa cooperărilor care implică
bugetul comunitar sau modificarea unui act normativ. Acordurile având caracter comercial nu
reclamă aprobarea PE.

Caracterul supranaţional al Parlamentului European. Depăşirea deficitului

democratic.

Conceptul de "deficit democratic" se referă în principiu la faptul că Uniunea Europeană

nu este suficient de democratică, din pricina modului său complicat de funcţionare nefiind
destul de apropiată de cetăţenii săi. Conform acestei concepţii, instituţiile Uniunii se află sub
patronajul unui organ care are atât putere legislativă, cât şi executivă (Consiliul), precum şi
sub cel al unui alt organ, căruia îi lipseşte o adevărată legitimitate democratică (Comisia) - şi
chiar dacă membrii colegiului sunt numiţi de către statele membre, aceştia trebuie să
primească şi votul Parlamentului European, răspunzând în mod colectiv în faţa Parlamentului.

Astăzi încă se vorbeşte despre insuficienţa competenţelor PE sau despre “deficit

democratic”. Această problemă se punea cu atât mai mult la început când prin Tratate se
stabilea ca obiectiv al Adunării Parlamentare doar acela de „a fi consultată de către instituţiile
cu competenţă normativă“. Cu toate limitele sale, prin crearea Adunării (Parlamentare) se
intuia voinţa redactorilor Tratatelor de a crea „embrionul“ a ceea ce putea deveni, în timp, o
instituţie asemănătoare parlamentelor naţionale. În fapt, Adunarea Parlamentară, comună
celor trei organizaţii regionale internaţionale (Comunităţile Europene), era un for de dezbatere
în care se întâlneau persoane alese de către parlamentele naţionale și nu de către corpul
electoral al statelor membre.

Este adevărat că, în redactarea Tratatelor constitutive se prevăzuse posibilitatea ca

Adunarea să fie aleasă direct de către electorii din statele membre, ceea ce făcea ca, dintr-un
început, Comunităţile Europene să nu fie o simplă organizaţie internaţională. Se „anunţa“,
astfel, intenţia de a „merge mai departe“ de o „simplă organizaţie internaţională“ prin
stabilirea unor obiective, structuri şi competenţe diferite.

Cu timpul, Adunarea Europeană şi-a adăugat competenţe, chiar dacă insuficiente pentru
a reprezenta eficace popoarele comunitare. Creşterea competenţelor (normative şi bugetare)
poate fi apreciată ca, exprimând progresivitatea integrării europene, cadrul competenţial al PE
putând fi înţeles ca un autentic „barometru“ al procesului de integrare, pe ansamblul său.

Actul Unic European a constituit ocazia regularizării unor sectoare comunitare

realizându-se, cu acest prilej, adevărata concertare a Comisiei, Consiliului și PE în vederea
adoptării de acte normative. Aceasta a făcut ca rolul PE să crească, chiar dacă continuă să fie
Consiliul cel care are „ultimul cuvânt“.

O dată cu intrarea în vigoare a AUE, se prevedea adoptarea, de către Consiliu, a actelor

normative de caracter general „în cooperare cu PE“, ceea ce însemna recunoașterea rolului
acestuia în adoptarea unor astfel de acte normative. Chiar dacă era vorba doar despre
competenţe legate de aceste articole, putem vorbi despre un progres. Acesta era confirmat şi
prin faptul că respectivele acte normative se refereau la piaţa internă afectând deci nucleul
integrării.
 După cum se poate vedea, deşi PE continua să nu adopte acte normative de caracter
general, faptul că existau sectoare în care Consiliul le adopta împreună cu PE făcea ca
importanţa acestuia să crească.

PE a repurtat un adevărat succes în privinţa reformei procedurii de codecizie care a fost

extinsă. Astfel extinderea procedurii de co-decizie a fost substanţială atât privinţa unor teme
mai vechi (libera circulaţie, securitate, rezidenţă, servicii, transporturi, politica socială,
formare profesională, Fondul Social European şi Fondul European de dezvoltare regională),
dar şi a unora mai noi( muncă, cooperare vamală, egalitate de şanse, transparenţa deciziilor).
Aceste procese au fost importante neputându-se ignora că, în unele sectoare PE continua să nu
aibă atribuţii ceea ce se putea interpreta şi ca o absenţă a controlului democratic în sectoare
precum politica agricolă şi de pescuit, politica comercială, UEM. În acest sens se putea
interpreta şi absenţa PE din dezbaterile şi deciziile referitoare la domeniile comunitarizate ale
celui de al treilea pilier precum: azilul, migraţia, cooperare juridică şi administrativă, etc.

Atât prin Tratatul de la Amsterdam, cât şi prin Tratatul de la Nisa s-a încercat să se
remedieze deficitul democratic - extinzând de exemplu rolul Parlamentului European şi
hotărând ca Parlamentele statelor membre să fie informate în mod sistematic. Mai mult, în
tratatul de la Amsterdam s-a subliniat faptul că: "acest tratat reprezintă un nou nivel în
realizarea unei uniuni cât mai strânse între popoarele Europei, în care toate deciziile sunt luate
într-un mod cât mai transparent şi pe cât se poate apropiat de cetăţeni."
 WEBGRAFIE:

1. http://www.cdep.ro/afaceri_europene/afeur/2009/fi_444.pdf
2. https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-parliament_ro
3. https://www.bibliobihor.ro/eu/fckeditor/userfiles/File/Parlamentul%20European
%20Pe%20Scurt.pdf
4. https://www.senat.ro/default.aspx?Sel=ED8AD183-FE12-49B0-9781-1705E8167850
5. http://www.dreptonline.ro/resurse/parlamentul_european.php
6. http://www.ugb.ro/Juridica/Issue5RO/
3_Competentele_Parlamentului_European.Codrina_Levai_RO.pdf
7. https://www.qreferat.com/referate/stiinte-politice/PARLAMENTUL-
EUROPEAN537.php