Cap 2 UE Modificat

Capitolul 2
Instituţiile şi organele
Uniunii Europene
Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune:

un Parlament democratic ales, un Consiliu al Uniunii Europene reprezentând
statele membre la nivelul miniştrilor sau, pentru Consiliul European, la nivelul
şefilor de stat sau de guvern; o Comisie Europeană, apărătoare a tratatelor, având
putere de iniţiativă legislativă şi de execuţie; o Curte de Justiţie care este
judecătorul suprem al Uniunii, o Curte de Conturi ce controlează gestionarea
finanţelor şi, în sfârşit, organe consultative, ce exprimă interesele economice,
sociale şi regionale ale statelor membre.
Relaţiile dintre instituţiile şi organele UE sunt bazate pe parteneriat,
cooperare şi dependenţă mutuală.
Obiectivul acestora este de a elabora politici şi de a adopta decizii eficace
în cadrul democratic oferit de controlul utilizării puterii executive. Ele se străduiesc
să crească bunăstarea socială, economică şi culturală a cetăţenilor, să promoveze
pacea şi dezvoltarea economică, nu numai în ţările Europei, ci şi în întreaga lume.
2.1. Parlamentul European
Ales prin sufragiu universal direct1, începând cu 1979, Parlamentul

European este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi reprezintă
„popoarele statelor reunite în Comunitatea Europeană“.
La ora actuală2, el numără 784 de membri3, repartizaţi după cum
urmează (tabelul nr. 2.1):
1
Pentru o perioadă de cinci ani.
2
Ultima alegere a Parlamentului European a avut loc în iunie 2004. Trebuie spus că interesul
pentru alegerile europene a scăzut constant în ultimii 25 de ani, prezenţa la vot fiind tot mai
redusă de la an la an: de la 63% în 1979 la 45,5% în 2004.
3
Până la 1 ianuarie 2007, Parlamentul număra 732.
34 Instituţii şi politici europene
Tabelul nr. 2.1.

Repartizarea locurilor în Parlamentul European
în perioada 2007-2009
State Locuri State Locuri State Locuri

Germania 99 Portugalia 24 Lituania 13
Regatul Unit 78 Cehia 24 Letonia 9
Franţa 78 Ungaria 24 Slovenia 7
Italia 78 Suedia 18 Luxemburg 6
Spania 54 Austria 18 Estonia 6
Polonia 54 Bulgaria 18 Cipru 6
România 35 Danemarca 14 Malta 5
Olanda 27 Finlanda 14
Belgia 24 Slovacia 14
Grecia 24 Irlanda 13 TOTAL 784
Repartizarea voturilor se face în baza principiului proporţionalităţii

regresive în funcţie de mărimea teritoriului şi de numărul populaţiei, cu un
prag minim de patru membri pentru fiecare stat membru.
2.1.1. Puterile Parlamentului European
De la înfiinţarea sa în 1957, puterile Parlamentului au fost în mod

progresiv întărite şi extinse, în special o dată cu semnarea Actului Unic
European (1986), a Tratatului de la Maastricht (1992), a Tratatului de la
Amsterdam (1997) şi a celui de la Nisa (2003). Începând cu anul 1992,
Parlamentul European participă în mod plenar la procesul de elaborare a
legislaţiei comunitare şi are un rol esenţial, alături de Comisie şi Consiliu, în
gestiunea Uniunii Europene.
Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:

- puterea legislativă;
- puterea bugetară;
- puterea de control asupra Executivului.
A. Puterea legislativă
Procesul legislativ, organizat prin Tratatul de la Roma, prevedea:

Instituţiile şi organele Uniunii Europene 35
– Comisia Europeană propune şi Consiliul Uniunii Europene decide,

după consultarea Parlamentului European. În cazul în care obligaţia de
consultare a Parlamentului nu a fost îndeplinită, o lege comunitară este declarată
nulă.
De atunci însă, rolul Parlamentului European în adoptarea legilor UE a

crescut considerabil4. În momentul de faţă, Parlamentul European îşi împarte,
într-un număr mare de domenii, puterea de decizie cu Consiliul UE.
Puterea legislativă a Parlamentului se exercită după proceduri legisla-

tive, în funcţie de natura propunerii în discuţie:
5
a. Procedura de consultare simplă (o singură lectură)6 – Parlamentul

îşi dă avizul înainte ca o propunere legislativă a Comisiei să fie
adoptată de către Consiliu. Acest aviz este destinat să influenţeze
decizia Consiliului.
b. Procedura de cooperare (două lecturi)7 – Dacă avizul pe care
Parlamentul l-a emis la prima sa lectură nu a fost luat în considerare de
către Consiliu, Parlamentul poate respinge propunerea la o a doua sa
lectură. În acest caz, Consiliul nu poate trece de poziţia Parlamentului
decât prin unanimitate de voturi, care este dificil de realizat. De multe
ori, Consiliul este nevoit să obţină aprobarea Parlamentului pentru a
evita respingerea propunerii respective.
c. Procedura de codecizie (trei lecturi) 8 – Parlamentul împarte puterea
de decizie în mod egal cu Consiliul. Dacă acesta din urmă nu a luat
în considerare poziţia Parlamentului, el poate împiedica adoptarea
propunerii. Dacă Parlamentul respinge propunerea respectivă, ea nu
poate fi adoptată de către Consiliu. În scopul evitării unei astfel de
situaţii, este convocat un Comitet de Conciliere (alcătuit dintre
4
Mai ales, datorită prevederilor Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam.
5
Primele trei proceduri legislative sunt prezentate schematic în Anexa 5.
6
Această procedură se aplică, de exemplu, la fixarea preţurilor agricole.
7
Această procedură se aplică la un număr important de domenii, precum Fondul European de
Dezvoltare Regională, cercetarea, mediul înconjurător, cooperarea şi dezvoltarea.
8
Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea liberă a forţei de muncă,
de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător,
protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate. Această procedură s-a folosit, spre
exemplu, atunci când Parlamentul European a adoptat Directiva „televiziunii fără graniţe“, care
interzicea transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis, de
asemenea, Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea
combustibililor şi a uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micşora
considerabil poluarea atmosferică.
membrii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) pentru a căuta un

compromis înainte de cea de-a treia lectură a Parlamentului. În caz
de dezacord persistent, Parlamentul poate respinge definitiv
propunerea.
d. Procedura avizului de conformitate – Aceasta este indispensabilă în
cazul deciziei de adeziune a noi state membre, în cazul acordurilor de
asociere cu terţe ţări, la încheierea acordurilor internaţionale, în cazul
procedurii electorale uniforme pentru Parlamentul European, pentru
stabilirea misiunilor şi puterilor Băncii Centrale Europene, pentru
iniţierea unui raport de cooperare întărită în domeniile în care deciziile
se supun acestei proceduri etc.
B. Puterea bugetară
 Veniturile Uniunii
Parlamentul European votează în fiecare an bugetul Uniunii. Bugetul
comunitar este alimentat prin patru surse de venituri fiscale care revin de
drept Uniunii Europene:
• maximum 1,27% din Produsul Naţional Brut (PNB) al fiecărui stat
membru (calculat în funcţie de prosperitatea acestuia), care reprezintă
67% din finanţare şi permite asigurarea echilibrului bugetar;
• drepturile de vamă percepute la graniţele externe ale UE, taxele
agricole asupra produselor importate de pe terţe pieţe, precum şi
cotizaţiile pentru zahăr (16% din finanţare);
• 1,4% din încasările din taxa pe valoarea adăugată (TVA) asupra
bunurilor şi serviciilor pe ansamblul Uniunii, care reprezintă aproxi-
mativ 16% din resursele proprii;
• altele (impozite plătite de personalul UE, contribuţii din partea ţărilor
non-UE la anumite programe comunitare, amenzi aplicate firmelor
care încalcă legislaţia privind competiţia sau alte norme etc) – 1% din
finanţare.
Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor contri-
butivă, apreciată prin criterii diverse, precum: nivelul de dezvoltare economică,
numărul de locuitori sau PNB/locuitor.
 Modul de repartiţie a
cheltuielilor europene 9
(a) Aproape o jumătate din bugetul comunitar este consacrată creşterii
durabile (politica privind competitivitatea şi economia bazată pe cunoaştere,
9
Exemplu pentru anul 2008 – 129,1 miliarde de euro
precum şi cea referitoare la ameliorarea coeziunii între regiuni) (44,9%10).

- Axele prioritare au în vedere:
1. Coeziunea: stimularea creşterii economice prin intermediul
investiţiilor regionale:
• sprijinirea regiunilor mai puţin dezvoltate pentru recuperarea
decalajului existent;
• transformarea economiilor locale prin consolidarea
potenţialului regional;
• încurajarea dezvoltării teritoriale pe scară largă, nelimitată de
frontierele administrative, prin cooperarea de o parte şi de
cealaltă a graniţelor naţionale şi regionale, precum şi prin
construirea unei reţele de difuzare a bunelor practici.
2. Competitivitate: mobilizarea potenţialului de inovaţie al
Europei:
• stabilirea de legături în Europa prin intermediul reţelelor de
transport şi energie;
• utilizarea sistemului UE de navigaţie prin satelit: Galileo care
va oferi o gamă largă de informaţii fiabile şi precise pentru uzul
civil (de exemplu, localizarea apelurilor de urgenţă,
supravegherea traficului rutier şi aerian, securizarea
tranzacţiilor făcute prin intermediul dispozitivelor mobile);
• încurajarea cercetării ştiinţifice europene în sectorul sănătăţii.
(b) Aproximativ o treime din bugetul comunitar este consacrată politicii

agricole comune (31,6%). Direcţiile prioritare au în vedere agricultura
orientată spre piaţă şi produsele alimentare de calitate.
(c) 11% din buget se îndreaptă spre dezvoltarea rurală, pescuit şi

protecţia mediului înconjurător11.
(d) Cheltuielile administrative globale ale tuturor instituţiilor euro-

pene se ridică la aproximativ 5,8%12 din bugetul comunitar.
10
58 de miliarde de euro
11
Resursele naturale (politica agricolă comună, dezvoltarea rurală, pescuitul şi mediul
înconjurător) au alocat un buget de 55 de miliarde de euro.
12
În bugetul pentru 2008 cheltuielile pentru buna funcţionare a instituţiilor europene se ridică
la 7,3miliarde de euro.
(e) Acţiunile exterioare (dezvoltare durabilă, pace şi securitate în lume)

reprezintă 5,7%13 din cheltuielile Uniunii şi sunt destinate:
• ajutorului umanitar14 utilizat pentru susţinerea populaţiei din diferite
regiuni ale lumii atinse de crize politice sau catastrofe naturale;
• asistenţei tehnice şi financiare a ţărilor candidate şi a celor potenţial
candidate15 în scopul promovării dezvoltării, păcii şi democraţiei şi
pregătirii acestora pentru aderarea la Uniune;
• susţinerii ţărilor vecine din regiunea sud-mediteraneeană, din
Europa de Est şi din Caucazul de Sud16 prin intermediul Noului
Instrument pentru Vecinătate;
• rezolvării problemelor urgente din Kosovo şi Palestina. Astfel, UE
va asigura 285 milioane Euro pentru gesionarea crizelor civile,
punându-se accentul pe Kosovo (165 milioane Euro), pentru
promovarea unei societăţi multietnice şi pentru negocierea de soluţii
în regiunile de conflict. În cadrul noului instrument pentru vecinătate,
un ajutor de 300 de milioane de Euro va permite instituţiilor
palestiniene să amelioreze calitatea serviciilor publice şi să răspundă
nevoilor urgente.
(f) Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie reprezintă 1%17 din

bugetul comunitar. Această axă are în vedere:
• transformarea Europei într-un loc sigur;
• sprijinirea ţărilor UE în gestionarea fluxurilor migratorii;
• protecţia împotriva violenţei şi abuzurilor;
• cunoaşterea ţărilor învecinate18;
13
7,3 miliarde euro
14
2,3 miliarde euro din bugetul comunitar şi 2,9 miliarde euro suplimentare din Fondul
European de Dezvoltare. Aceste sume trebuie utilizate pentru a promova dezvoltarea
economică, socială şi culturală, precum şi pentru democraţie, bună guvernare şi respectarea
drepturilor omului şi a statului de drept.
15
1,4 miliarde euro ca ajutor de preaderare pentru domenii precum: consolidarea şi dezvoltarea
instituţională, armonizarea legislaţiei cu normele UE.
16
1,6 miliarde euro
17
1,3 miliarde euro.
18
Diversitatea culturală tot mai accentuată a societăţii europene a făcut necesar dialogul
intercultural în interiorul şi exteriorul UE. 7 milioane de euro sunt alocaţi pentru anul 2008,
Anul european al dialogului intercultural, pentru a promova dialogul în şcoli, la locurile de
muncă, în centrele de agrement, în instituţiile culturale şi sportive sau în organizaţiile societăţii
civile.
• îmbunătăţirea sănătăţii publice şi a securităţii sanitare, punându-se

accentul pe siguranţa produselor şi a serviciilor comercializate în UE
şi asigurând, în acelaşi timp, un nivel ridicat de protecţie a
consumatorilor printr-o aplicare mai eficientă şi printr-o mai bună
informare;
• explimarea diversităţii culturale în media audiovizuală 19.
Resursele sunt afectate diferitelor fonduri europene:

- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER);
- Fondul Social European (FSE);
- Fondul de Coeziune (FC);
- Fondul European de Solidaritate (FES);
- Noul Instrument pentru Vecinătate (NIV).
 Mecanismul de adoptare şi control al bugetului

• Pe baza unui preproiect de buget prezentat de către Comisie, Consiliul
de Miniştri stabileşte un proiect pe care îl transmite Parlamentului European pentru
o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru Bugete şi fiecare comisie
de specialitate analizează acest proiect de buget şi pregăteşte propuneri de
modificare a lui (pentru cheltuielile obligatorii – preponderent agricole, precum şi
pentru cele care decurg din acordurile internaţionale cu ţările terţe) şi amendamente
(pentru orice alte cheltuieli).
• Parlamentul îşi traduce în buget propriile priorităţi politice şi decide
ce credite afectează diferitelor politici. El este acela care adoptă forma definitivă
a bugetului, pe care semnătura preşedintelui îl învesteşte cu putere executorie.
• După adoptarea bugetului, Parlamentul European, prin Comisia de
Control Bugetar, supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii şi verifică
modul de utilizare a fondurilor în vederea ameliorării, prevenirii şi detectării
fraudelor.
• Parlamentul elaborează în fiecare an o evaluare a execuţiei bugetului
înainte de a aproba conturile şi de a acorda „deresponsabilizarea“ Comisiei pe
baza unui raport anual al Curţii de Conturi.
C. Puterea de control asupra Executivului
19
Programul Media 2007 al UE asigură 104 milioane de euro pentru prezervarea şi consolidarea
diversităţii culturale şi a patrimoniului audiovizual european, făcând mai accesibile creaţiile
audiovizuale în interiorul şi exteriorul UE şi întărind competitivitatea acestui sector.
Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului

activităţilor comunitare.
Această putere se exercită asupra acţiunii Comisiei, Consiliului de
Miniştri, Consiliului European şi asupra organelor de cooperare politică.
Parlamentul, pentru exercitarea puterii sale, poate constitui şi comisii de
anchetatori.
 În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii

Comisiei, Parlamentul:
• Joacă un rol esenţial în procesul de desemnare a preşedintelui şi
membrilor Comisiei. Componenţa Comisiei trebuie să fie aprobată
de către Parlament printr-un vot de învestitură.
• Are dreptul de a cenzura Comisia. Votul „moţiunii de cenzură“ poate
constrânge Comisia să demisioneze.
• Prin membrii săi, poate pune Comisiei întrebări scrise sau orale.
Membrii Parlamentului interoghează în mod regulat comisarii în
timpul „orei de interpelare“ în cursul sesiunilor plenare sau al reuni-
unilor comisiilor parlamentare. Membrii independenţi şi grupurile
politice adresează anual peste 5.000 de întrebări Comisiei.
• Controlul se exercită prin numeroasele rapoarte lunare sau anuale
pe care Comisia trebuie să le supună examinării Parlamentului (de
exemplu, raportul general anual asupra execuţiei bugetare).
În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi

Parlament:
• La începutul mandatului, preşedintele Consiliului îşi expune pro-
priul program în faţa Parlamentului, iar la încheierea mandatului
prezintă o dare de seamă în legătură cu rezultatele atinse.
• Miniştrii pot asista la sesiunile plenare şi pot lua parte la dezbaterile
importante şi la „ora de interpelări“. Pe de altă parte, deputaţii le pot
adresa acestora întrebări scrise sau orale.
 În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi

Parlament:
• La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşedintele
Parlamentului expune poziţiile acestuia asupra principalelor teme
care urmează a fi tratate.
• După reuniune, preşedintele Consiliului European face un raport
Parlamentului.
• Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către Consiliul

European asupra obiectivelor realizate.
2.1.2. Rolurile specifice Parlamentului European
A. Politica externă şi de securitate comună (PESC)
Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70,

era să depăşească un cadru economic şi social stabilit de tratatele comunitare şi să
ajungă la o strategie comună originală a statelor membre în domeniul politicii
externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a încorpora în politica
externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare se extinde, în
principiu, în toate domeniile de politică internaţională care implică interesele
Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire firească a activităţii Comunităţii.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă PESC este reflectată
în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în cadrul Comisiei pentru politică
externă, drepturile omului, securitate comună şi politici de apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul asupra princi-
palelor aspecte de politică externă şi de securitate şi asigură luarea în
considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat
în mod regulat de Preşedinţie şi de Comisia Europeană despre dezvoltarea
strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat
Biroul reprezentantului pentru politică externă şi de securitate comună.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări
Consiliului European. Anual, Parlamentul ţine dezbateri asupra progresului în
implementarea PESC.
B. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în

domenii de interes comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta
împotriva dependenţei de droguri, fraudei şi criminalităţii internaţionale.
Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării
dintre autorităţile juridice şi cele de politică internă ale statelor membre ale
Uniunii. Acesta poate pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în
acest sens. De asemenea, Parlamentul ţine dezbateri anuale asupra progresului
înregistrat în aceste domenii.
C. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală

Europeană (BCE), ca parte a UEM (Uniunii Economice şi Monetare).
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică monetară.
Ea are autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în
folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii
monedei euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene
este contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului
European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care
aceasta îl are în numirea preşedintelui, vicepreşedintelui şi a altor membri ai
Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie să fie
aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi numiţi de către Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport
anual în şedinţa plenară a Parlamentului. În plus, preşedintele Băncii Centrale
şi alţi membri ai Biroului Executiv se prezintă în faţa Comisiei pe probleme
monetare a Parlamentului la intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la
cererea oricăreia dintre părţi. Cel puţin patru asemenea întâlniri trebuie ţinute în
fiecare an.
D. Relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de

dezvoltare şi cooperare ale Uniunii Europene cu, practic, toate ţările în curs de
dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul
Parlamentului şi prin activitatea Adunării Comune AC – UE. Prin procedura
bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru priorităţile majore de
dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zonele rurale, chestiuni referitoare
la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane strămutate şi
susţinerea activităţii organizaţiilor negurvernamentale. Parlamentul acordă, de
asemenea, o mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.
În special prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei
AC – UE care uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane,
ale Insulelor Caraibe şi ale Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat
pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerţ şi dezvoltare economică, pentru
lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor omului şi a principiilor
democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/UE include acum o
„clauză de democraţie“ – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care
se fac vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.
E. Apărarea drepturilor omului
În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru deciziile

referitoare la acceptarea de noi state membre, la acordurile de asociere cu ţările
care nu sunt membre ale Uniunii şi la încheierea de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că, în prezent, Parlamentul are dreptul să ratifice şi are
puterea să respingă acorduri internaţionale. Preocupat de apărarea drepturilor
omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre
ale Uniunii să-şi îmbunătăţească practicile în acest domeniu. Parlamentul nu a ezitat
să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale
Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să
elibereze deţinuţii politici sau să accepte angajamentele internaţionale referitoare la
respectarea drepturilor omului.
F. Impulsionarea politică
Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul

european. Trebuie spus că Parlamentul European este reprezentantul legitim
al cetăţenilor săi. Alegerea prin sufragiu universal conferă Parlamentului
legitimitate. În orice moment, cetăţeanul european, atât în mod individual, cât
şi în grup, poate exercita dreptul său de petiţie şi poate adresa preşedintelui
Parlamentului cereri sau doleanţe în legătură cu problemele care sunt de
competenţa UE.
G. Mediatorul European
Parlamentul numeşte un Mediator European pentru un mandat de cinci

ani care, poate fi reînnoit. Acesta răspunde de investigarea conflictelor care
pot apărea între persoanele fizice sau juridice care îşi au domiciliul sau sediul
într-un stat membru al UE şi autorităţile administrative ale instituţiilor
Comunităţii Europene20. De obicei, Mediatorul European conduce cercetările
în baza reclamaţiilor, dar poate demara cercetări şi din proprie iniţiativă.
Mediatorul investighează:
• cazurile de administrare neproductivă sau incorectă;
20
Instituţiile care pot fi investigate de către Mediatorul European includ, de exemplu, Comisia
Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Agenţia Europeană a
Mediului, Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Sănătatea la Locul de Muncă etc. Curtea
de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, datorită rolului lor juridic, nu cad sub incidenţa
acestei jurisdicţii.
• întârzierile administrative, lipsa de transparenţă sau refuzul accesu-

lui la informaţii;
• relaţiile de muncă dintre instituţiile europene şi agenţiile acestora,
angajarea de personal şi desfăşurarea concursurilor;
• relaţiile contractuale dintre instituţiile europene şi firmele private.
În cazul în care Mediatorul European constată un caz de administrare
defectuoasă, sesizează instituţia, organismul sau agenţia în cauză, care are la
dispoziţie un termen de trei luni pentru a-şi comunica opinia. Mediatorul
European transmite, apoi, un raport Parlamentului şi organizaţiei în cauză.
Persoana care a înaintat plângerea este informată cu privire la rezultatul
anchetelor.
Mediatorul European nu poate investiga plângeri împotriva

autorităţilor naţionale, regionale sau locale, chiar dacă plângerile privesc
chestiuni legate de Uniunea Europeană.
Mediatorul European poate fi destituit de către Curtea de Justiţie, la
cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării
funcţiilor sale sau dacă a comis o faptă gravă.
2.1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

European
Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene, de

la extrema stângă la extrema dreaptă.
În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în
funcţie de grupurile politice de care aparţin. La ora actuală, Parlamentul European
numără opt grupuri politice, la care se adaugă deputaţii independenţi21:
• Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni
(PPE-DE) – 277 membri
• Grupul Socialist (PSE) – 217 membri
• Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)
– 106 membri
• Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Verzi/ALE) – 42
membri
• Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN) - 44 membri
21
În Anexa 6 am prezentat repartizarea deputaţilor după statul membru şi grupul politic de care
aparţin
• Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică

(GUE/NGL) – 41 membri
• Grupul Independenţă şi Democraţie (ID) – 23 membri
• Grupul Identitate, Suveranitate şi Transparenţă (ITS) – 20 membri
• Neafiliaţi
Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor din care provin.

Fiecare dintre ele este reprezentat la Conferinţa Preşedinţilor prin propriul
conducător, care trebuie să prezinte poziţiile grupului său în legătură cu
problemele puse în discuţie.
Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub

direcţia Biroului Parlamentului, 22 compus din:
• un preşedinte;
• 14 vicepreşedinţi;
• cinci chestori, care trebuie consultaţi în legătură cu problemele
administrative şi financiare legate de membrii Parlamentului, precum
şi de statutul acestora.
Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate23.
 Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial

şi în relaţiile internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului, precum
şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor.
 Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele

Parlamentului şi pe preşedinţii grupurilor politice – este responsabilă cu elabo-
rarea agendei şi a ordinii de zi a sesiunilor, precum şi cu fixarea atât a
competenţelor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, cât şi a numărului
membrilor acestora.
22
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului, precum
şi problemele administrative, organizatorice şi de personal.
23
În ceea ce priveşte alegerea unui nou preşedinte al Parlamentului, procedura este
următoarea: pentru a fi ales, un candidat trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor
într-una din cele trei runde de votare. Dacă nici un candidat nu este ales în a treia rundă, va
fi organizată o a patra sesiune de vot, la care participă cei doi candidaţi care au obţinut cel
mai mare număr de voturi în runda a treia. În caz de egalitate, va fi declarat câştigător
candidatul cel mai în vârstă. Trebuie spus că votul europarlamentarilor este secret şi se
folosesc urnele în locul sistemului electronic de votare.
 Pentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului,

deputaţii sunt repartizaţi în 20 de comisii24 permanente25, care acoperă toate
domeniile de activitate ale Uniunii. Alături de aceste comisii, pot funcţiona
subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchetă.
Comisiile parlamentare mixte dezvoltă relaţii cu parlamentele statelor
legate de UE prin acorduri de asociere.
 Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii altor

parlamente şi ai organizaţiilor internaţionale în cadrul delegaţiilor interparla-
mentare.
 Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are

sediul la Luxemburg şi este condus de un secretar general. Acest secretariat
dispune de un personal format din aproximativ 3.500 de funcţionari recrutaţi
prin concurs din toate ţările Uniunii. Pe lângă aceştia, aici îşi desfăşoară
activitatea şi personalul propriu al grupurilor politice şi asistenţii deputaţilor.
24
O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi. Ea are un preşedinte, un birou şi un
secretariat. Se reuneşte o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles, iar dezbaterile sale sunt
publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă
propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Parlamentarii examinează propunerile
Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în
cadrul şedinţelor plenare.
25
Cele 20 de comisii permanente ale Parlamentului sunt:
- Comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate comună şi politică de
apărare;
- Comisia bugetară;
- Comisia pentru controlul bugetar;
- Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţenilor;
- Comisia pentru justiţie şi afaceri interne;
- Comisia economică şi monetară;
- Comisia juridică şi pentru piaţa internă;
- Comisia pentru industrie, comerţ exterior, cercetare şi energie;
- Comisia pentru muncă şi probleme sociale;
- Comisia pentru mediu, sănătate publică şi politica consumatorilor;
- Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
- Comisia pentru pescuit;
- Comisia pentru politică regională;
- Comisia pentru transporturi şi turism;
- Comisia pentru cultură, tineret, educaţie, mass-media şi sport;
- Comisia pentru dezvoltare şi cooperare;
- Comisia pentru probleme constituţionale;
- Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea şanselor;
- Comisia de petiţii;
- Comisia pentru relaţii economice externe.
 Funcţionarea Parlamentului European costă 2,5 euro/an/locuitor

din UE, ceea ce reprezintă circa 1% din bugetul total al Comunităţii.
A. Statutul membrilor Parlamentului
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal

direct, printr-un sistem de reprezentare proporţională – fie pe bază regională,
cum este cazul în Italia, în Regatul Unit şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum se
întâmplă în Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-
un sistem mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în

special dreptul de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi şi votul
secret. În unele state membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia,
participarea la vot este obligatorie.
 Incompatibilităţile şi mandatele duble

Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite
activităţi profesionale sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de
judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei
trebuie să se supună legilor naţionale care restricţionează sau interzic mandatele
duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice

cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, care trăieşte în altă ţară a
Uniunii, poate vota sau candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.
 Un statut comun
Membrii Parlamentului European primesc aceleaşi alocaţii ca parla-
mentari ca şi membrii parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită
de fiecare stat membru şi completată de Parlamentul European cu o sumă care
să acopere cheltuielile membrilor Parlamentului European, apărute ca urmare a
îndeplinirii îndatoririlor lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi
blocate dacă membrii nu participă regulat la şedinţele plenare.
B. Activitatea membrilor Parlamentului European

- Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg o săptămână

pe lună. La acestea se adaugă 6 perioade de sesiune suplimentare pe an la
Bruxelles.
- Reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Bruxelles, două
săptămâni pe lună.
- Ultima săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice.
Activitatea Parlamentului este organizată, în general, pe următoarele

principii:
• comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru
mediu în legătură cu problemele legate de poluare) numeşte un membru
ca „raportor“ pentru a redacta un raport asupra propunerii;
• raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru
dezbatere;
• după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este
cazul, amendat;
• raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la vot.
Parlamentul adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, membrii
Parlamentului European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a
Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice
membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul şedinţelor în plen.
Toate dezbaterile Parlamentului şi ale comisiilor se fac în cele 23 de

limbi oficiale ale UE. În mod similar, toate documentele parlamentare sunt
traduse şi imprimate în cele 23 de limbi.
Şedinţele Parlamentului European sunt deschise presei şi publicului.
De asemenea, sunt disponibile în fiecare zi dări de seamă asupra sesiunilor şi
rapoarte periodice asupra activităţii Parlamentului. Aceste informaţii sunt
comunicate prin Direcţia generală a informaţiilor şi relaţiilor publice a
Parlamentului, cât şi prin intermediul birourilor acestuia din capitalele statelor
membre şi eurocentrale.
2.2. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul

Miniştrilor, nu are echivalent în lume. Reunite în cadrul Consiliului, statele
membre legiferează, fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile

naţionale şi reglementează diferendele ce există între ele sau între ele şi alte
instituţii.
Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii uneori suprana-
ţionale, alteori interguvernamentale.
Acest Consiliu este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la
nivel ministerial care pot angaja responsabilitatea statelor membre din care fac
parte.
Consiliul UE este format din 345 de membri26, repartizaţi după cum
urmează (tabelul nr. 2.2):
Tabelul nr. 2.2.
Pondere a voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene

România 14 Danemarca 7
Olanda 13 Finlanda 7 Malta 3
Ca şi în cazul Parlamentului European, numărul de voturi alocate statelor

membre este direct proporţional cu mărimea teritoriului şi cu numărul
populaţiei.
2.2.1. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are

următoarele atribuţii:
• este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game
largi de probleme comunitare, exercitând această putere legislativă împreună cu
Parlamentul European;
• coordonează politica economică generală a statelor membre;
26
Până la 1 ianuarie 2007, Consiliul UE era format din 321 de membri.
• încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre

aceasta şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;
• împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară
care adoptă bugetul Comunităţii.
În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el:

• adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică
a politicii externe şi de securitate comune,, pe baza orientărilor generale
trasate de către Consiliul European;
• coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile
necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal.
2.2.2. Modul de adoptare a deciziilor
Tratatele prevăd cazurile în care Consiliul statuează cu majoritate

simplă, majoritate calificată sau cu unanimitate.
Tratatul de la Nisa a consacrat principiul conform căruia majoritatea

calificată este regula, iar unanimitatea excepţia.
Astfel, începând cu 2004 şi, ulterior, cu 2007, sistemul de adoptare a
deciziilor în Consiliul de Miniştri prin majoritate calificată a fost modificat.
Protocolul asupra extinderii anexat Tratatului de la Nisa prevede un sistem mai
complex decât cel care a funcţionat până în 2004, respectiv 2007. Obiectivul
iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate calificată
a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care constă, în fapt, în instaurarea unei
triple majorităţi:
- majoritate calificată de voturi27 (73,9% din totalul voturilor);
- o decizie trebuie să întrunească votul favorabil a cel puţin două treimi
din statele membre;
- introducerea unui criteriu demografic; acesta permite să se verifice,
la cererea unui stat membru, dacă majoritatea calificată (voturile „pentru“)
reprezintă 62% din populaţia totală a Uniunii, în caz contrar, decizia supusă
votului neputând fi aprobată28.
27
O decizie trebuie să obţină 255 de voturi din 345.
28
Această clauză oferă Germaniei un statut diferenţiat, dat fiind faptul că ea dispune de cea
mai mare putere de blocaj.
În general, majoritatea calificată se aplică în cazul adoptării actelor cu

caracter legislativ din domeniul comunitar. Domeniile în care s-a trecut de
la unanimitate la majoritate calificată sunt următoarele:
• libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene;
• cooperarea judiciară şi civilă;
• nominalizarea membrilor Comisiei, Curţii de Conturi, Comitetului
Economic şi Social, Comitetului Regiunilor;
• politica industrială;
• cooperarea economică, financiară, tehnică cu ţările terţe;
• aprobarea statutului parlamentarilor;
• statutul partidelor politice la nivel european;
• imigraţie;
• aprobarea regulamentelor de procedură în cadrul Curţii de Justiţie şi
al Tribunalului de Primă Instanţă.
Regula unanimităţii a fost menţinută în legătură cu:

• politica fiscală;
• politica socială;
• problemele privind cultura, sănătatea, educaţia şi formarea profe-
sională;
• domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
• deciziile care implică ratificarea tratatelor de către statele membre
(conform propriilor prevederi constituţionale);
• deciziile de natură instituţională de importanţă esenţială;
• deciziile în domeniile sensibile, precum cele ale politicii externe, de
securitate şi de apărare comună;
• derogările de la reglementările comune fixate prin tratate.
Legislaţia comunitară29 adoptată de către Consiliu sau de către

Parlament şi Consiliu (în cazul procedurii de codecizie) poate lua următoarele
forme:
• Regulamentele sunt reglementări cu aplicabilitate generală,
obligatorii în toate elementele lor şi sunt aplicate în toate statele membre.
• Directivele sunt reglementări-cadru care realizează unificarea statelor
membre în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie atinse, dar care lasă în
29
Actele legislative comune ale UE sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene
în toate limbile oficiale.
competenţa instanţelor naţionale modalitatea (forma) prin care aceste rezultate

trebuie atinse. Ele necesită din partea guvernelor naţionale măsuri de
transpunere în practică a căror adoptare este controlată de către Comisie.
• Deciziile sunt obligatorii în totalitate doar pentru cei cărora le sunt
destinate (particulari, întreprinderi şi state membre privite într-o manieră indi-
viduală).
• Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii, având un caracter
consultativ.
2.2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului UE
 Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi. În

prezent, există nouă tipuri diferite de consilii care acoperă toate domeniile de
activitate ale Uniunii (Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe,
Consiliul Economic şi Financiar (Ecofin), Consiliul privind Justiţia şi Afacerile
Interne, Consiliul privind Angajarea, Politica Socială, Sănătatea şi Protecţia
Consumatorilor, Consiliul privind Competitivitatea (Piaţa Internă, Industria şi
Cercetarea), Consiliul privind Transportul, Telecomunicaţiile şi Energia,
Consiliul privind Agricultura şi Pescuitul, Consiliul pentru Probleme de Mediu,
Consiliul pentru Educaţie, Tineret şi Cultură).
 Consiliul UE este prezidat pe rând de către fiecare stat membru30

pentru o perioadă de şase luni, într-o ordine prestabilită, începând cu Italia şi
terminând cu Grecia. Unul dintre criteriile de stabilire a acestor grupe de lucru a
fost acela al repartiţiei geografice, ţinându-se cont ca cei doi membri ai fiecărei
echipe să fie din zone diferite ale Europei pentru ca interesele tuturor cetăţenilor
europeni să fie cât se poate de fidel urmărite.
Preşedintele Consiliului are rolul de a:
• organiza şi prezida reuniunile;
• face compromisuri acceptabile pentru a găsi soluţii pragmatice
problemelor supuse dezbaterii Consiliului;
30
Preşedinţia UE reprezintă cea mai importantă sarcină pe care o poate avea un stat
membru. Această schimbare permanentă nu este decât o metodă prin care ţărilor din UE li
se oferă şansa de a-şi demonstra capacităţile organizatorice, de a media conflicte care pot
apărea în relaţiile internaţionale şi de a se afirma ca state puternice.
• veghea asupra menţinerii coerenţei şi continuităţii procesului deci-

zional.
 Pregătirea lucrărilor Consiliului este realizată de către „Comitetul

Reprezentanţilor Permanenţi“ care este format din delegaţiile permanente ale
statelor membre la Bruxelles şi din deputaţii lor. Aceştia se reunesc în fiecare
săptămână nu numai pentru a pregăti lucrările Consiliului, ci şi pentru a
supraveghea şi coordona munca celor 250 de comitete şi partide alcătuite din
membrii civili care pregătesc, la nivel tehnic, problemele ce urmează a fi
discutate în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi şi în cadrul
Consiliului.
Consiliul este asistat de un secretariat general care asigură pregă-


tirea şi buna funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile, precum
şi infrastructura administrativă şi materială necesară. El are sediul la
Bruxelles, iar secretarul general este numit de către Consiliu cu unanimitate de
voturi.
 La sfârşitul fiecărei sesiuni a Consiliului sunt elaborate comunicate de

presă care sunt disponibile la cerere şi prin baze de date.
2.3. Consiliul European
Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituţie a

Comunităţilor Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esenţial în toate
domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie „dând un impuls Uniunii
sau definind orientările politice generale“ 31, fie coordonând, arbitrând sau
oferind soluţii în probleme dificile.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai celor 27 de
state membre ale UE şi pe preşedintele Comisiei Europene. El nu trebuie
confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu
Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri).
Lucrările Consiliului European sunt organizate de minimum două ori
pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie). Din anul 2002, în conformitate cu
Tratatul de la Nisa, cel puţin un Consiliu European se ţine la Bruxelles (până
atunci acesta era găzduit de statul membru care asigura preşedinţia lui). După
31
Articolul 4 al Tratatului Uniunii Europene.
extinderea Uniunii din mai 2004, s-a hotărât ca toate întâlnirile Consiliului
European să aibă loc la Bruxelles.
Lucrările Consiliului reprezintă un eveniment important: prezenţa
într-un oraş european a celor douăzeci şi cinci de reprezentanţi învestiţi cu
legitimitate democratică incontestabilă, însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori
apropiaţi, constituie – încă din 1974 (când a avut loc prima reuniune a
Consiliului European) – un eveniment politic aşteptat cu mare interes.
Consiliul European are o serie de sarcini:

• fixarea priorităţilor;
• elaborarea politicii de urmat;
• stimularea dezvoltării;
• reglarea chestiunilor litigioase pe care nu le-a putut rezolva Consiliul de
Miniştri.
şi obligaţii:
• prezentarea unui raport Parlamentului European după fiecare dintre
reuniunile sale;
• elaborarea în fiecare an a unei dări de seamă în legătură cu progresele
înregistrate de UE.
2.4. Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează

personalitatea Uniunii, preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor
cetăţenilor europeni. Comisia Europeană este formată din 27 de membri
(comisari) – câte unul pentru fiecare stat membru.
2.4.1. Rolul şi funcţiile Comisiei Europene
Unul dintre rolurile principale ale Comisiei este asigurarea liberei

circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe întregul
teritoriu al UE. În afară de acest rol, Comisia îndeplineşte trei funcţii principale:
A. Motor al UE – Comisia este cea care elaborează propunerile de

natură legislativă. O dată cu elaborarea propunerilor sale, Comisia încearcă să
ţină cont de interesele statelor membre, precum şi de realităţile economice,
politice, sociale ale momentului. Propunerea Comisiei este înaintată Consiliului

de Miniştri şi Parlamentului, iar cele trei instituţii lucrează împreună pentru
obţinerea unui rezultat satisfăcător.
În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere a acesteia cu
majoritate calificată. În acelaşi timp, aceasta poate accepta şi amendamentele
Parlamentului.
În cazul în care Comisia nu poate garanta ajungerea la un acord în cadrul
Consiliului decât procedând la modificări pe care le consideră inaccesibile, ea
îşi poate retrage propunerea.
B. Apărătoare a tratatelor europene. Ea veghează la aplicarea corectă
a acestor tratate şi a deciziilor adoptate pe baza acestora. În cadrul acestei funcţii
se desprind două aspecte importante:
• Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect
aplicată de către statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi opera-
torilor pieţei unice se bucură de echilibrul care a fost creat.
• Comisia trebuie să controleze modul de acordare a subvenţiilor de
către guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea
de ajutoare de către state în limitele prescrise de dreptul comunitar.
C. Organ executiv al UE. Comisia gestionează politicile europene32
şi negociază acordurile europene comerciale şi de cooperare internaţională.
Tratatul asupra UE din 1992 a extins responsabilitatea Comisiei la noi

domenii, precum: mediu, educaţie, sănătate, protecţia consumatorilor, transport,
cultură, programe de ajutorare şi de dezvoltare a ţărilor în curs de dezvoltare.
De asemenea, Comisia este antrenată în activităţi interguvernamentale
în domeniul politicii externe şi de securitate comună, precum şi în cel al
cooperării judiciare şi al poliţiei.
Cu toate că are drept de iniţiativă, Comisia nu este cea care adoptă
principalele decizii privind politicile şi priorităţile UE. Această responsabilitate
revine Consiliului UE sau Parlamentului European.
2.4.2. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene

32
Din misiunea sa de punere în practică a gestiunii diferitelor politici europene decurg
următoarele sarcini:
• elaborarea textelor de aplicare a diferitelor dispoziţii;
• aplicarea regulilor tratatelor în cazuri particulare;
• gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a fondurilor structurale ce vizează, în principal,
reducerea disparităţilor economice dintre diferitele regiuni ale Uniunii.
Comisia este cea mai mare instituţie a UE. Ea numără aproximativ

25.000 de angajaţi, ceea ce reprezintă dublul personalului ansamblului celorlalte
instituţii.
Cu toate acestea, costurile de funcţionare ale Comisiei reprezintă doar
3,3% din bugetul anual al UE.
• Comisia, ca organ administrativ, este compusă din 17 de direcţii

generale şi din 22 servicii specializate. Fiecare direcţie este condusă de un
director general, al cărui rang este echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul
unui minister. Directorii generali răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor.
• Atunci când vorbim despre Comisie ca organ politic, ne referim la

cei 27 de comisari care o compun. Aceştia au fost membri ai unui parlament
naţional, ai Parlamentului European sau au ocupat funcţii importante în ţările
lor de origine, adesea la nivel ministerial, înainte de a ajunge la Bruxelles.
Mandatul acestora este de cinci ani şi corespunde unei legislaturi a
Parlamentului European.
Comisarii dispun de cabinete proprii alcătuite din şapte funcţionari şi
de un personal de susţinere care îndeplineşte o funcţie de intermediere între
comisari şi direcţiile generale. De asemenea, acest personal de susţinere aduce
la cunoştinţă comisarului problemele pe care trebuie să le rezolve, probleme
care ţin de documentele politicii generale şi de proiectele de propuneri elaborate
de către membrii Comisiei.
 Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.

 Preşedintele Comisiei este ales, cu o majoritate calificată de voturi,
de către şefii de state şi de guverne, reuniţi în cadrul Consiliului European.
Alegerea sa este confirmată de către Parlamentul European. Ceilalţi 26 de
membri ai Comisiei sunt desemnaţi de către guvernele statelor membre în
colaborare cu preşedintele Comisiei. Desemnarea preşedintelui şi a colegilor săi
este supusă aprobării Parlamentului cu ocazia unui vot de învestitură înainte de
intrarea lor în funcţie.
Începând cu noiembrie 2004, o dată cu învestitura noii Comisii, rolul

preşedintelui a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul
organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuţia de a delega responsa-
bilităţi membrilor acesteia, ca şi aceea de a remania Comisia pe parcursul
mandatului său.
De asemenea, preşedintele poate numi, cu aprobarea celorlalţi membri

ai Comisiei, vicepreşedinţii acesteia, care din 2004 sunt în număr de cinci.
 Comisia se reuneşte o dată pe săptămână pentru a adopta propuneri

şi alte decizii necesare, precum şi pentru a finaliza documente de politică
generală.
Problemele curente sunt tratate în cadrul procedurilor simplificate. În
cazuri particulare, Comisia organizează sesiuni speciale unde fiecare punct este
prezentat de către comisarul responsabil cu domeniul respectiv. De îndată ce o
decizie a fost adoptată, ea devine parte integrantă a politicii Comisiei şi
beneficiază de susţinerea fără rezerve a tuturor comisarilor.
2.4.3. Relaţiile Comisiei Europene cu celelalte instituţii
Ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă în structura Uniunii

Europene, Comisia are relaţii privilegiate cu fiecare dintre celelalte instituţii, în
vederea gestionării afacerilor comunitare.
• Ea colaborează cu Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European la
pregătirea actelor legislative comunitare.
• Preşedintele Comisiei participă, alături de şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre, la reuniunile semestriale ale Consiliului European.
• El ia parte, ca reprezentant al UE, la Adunarea Economică anuală a
grupurilor celor şapte ţări cele mai industrializate (G7).
• Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului European, care are
dreptul de a cere demisia acesteia, prin depunerea unei moţiuni de
cenzură sau de neîncredere.
• Funcţiile Comisiei antrenează intervenţia Curţii de Justiţie care se
pronunţă asupra problemelor de drept european.
• Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă
controlului Curţii de Conturi.
• Comisia lucrează în strânsă colaborare cu cele două organe consulta-
tive ale Uniunii, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul
Regiunilor, pe care le consultă în legătură cu proiectele sale de acte
legislative.
2.5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi

Tribunalul de Primă Instanţă
A. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Curtea de Justiţie este autoritatea de aplicare şi interpretare a

dreptului comunitar. Tratatele care stau la baza Uniunii Europene au făcut ca
legislaţia comunitară să primeze asupra celei naţionale. În domeniile în care se
aplică legislaţia comunitară, Curtea de Justiţie de la Luxemburg este Curtea
Supremă a Uniunii Europene. Ea nu are jurisdicţie în domeniile în care nu se
aplică tratatele Comunităţii Europene, ca de exemplu legea penală.
 Rolul Curţii de Justiţie. Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al
Uniunii presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale ce trebuie să se
aplice în situaţia contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei comunitare.
În acest sens, Curtea de Justiţie reprezintă coloana vertebrală a
acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea
interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru, în mod
identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie:
• rezolvă disputele dintre statele membre, dintre Uniune şi statele
membre, dintre instituţiile Uniunii;
• poate constata încălcarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi
revin în virtutea tratatelor;
• exercită atât un control de legalitate a actelor instituţiilor, cât şi unul
privind inactivitatea unor instituţii;
• se pronunţă asupra trimiterilor „prejudiciare“ ale jurisdicţiilor
naţionale, în vederea interpretării sau validării dispoziţiilor de drept
comunitar;
• rezolvă apelurile împotriva Tribunalului de Primă Instanţă.
Curtea de Justiţie numără 27 de judecători şi opt avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de către guvernele statelor membre
de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei
sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă competenţă profesională şi
a căror independenţă este indiscutabilă.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe preşedintele Curţii pentru un
mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii
şi prezidează audierile şi dezbaterile.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale,
prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi inde-
pendenţă, avize referitoare la speţele deduse Curţii. Atribuţiile lor nu trebuie
confundate cu cele ale unui procuror sau ale unei asemenea alte oficialităţi – fiind
vorba, în acest caz, de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii.
Curtea de Justiţie se întruneşte în sesiuni plenare (care implică parti-
ciparea tuturor judecătorilor), în Mari Camere formate din 13 judecători sau în
camere de câte 3-5 judecători. De asemenea, după extinderea din 2004 au fost
create camere juridice specializate pe diverse sectoare.
Curtea funcţionează în plen în cazuri excepţionale. Acestea sunt
stabilite fie prin tratate (de exemplu, când trebuie să se hotărască asupra
excluderii sau retragerii unui membru al Comisiei Europene care nu a reuşit să-
şi îndeplinească îndatoririle), fie de către Curtea de Justiţie. Cvorumul pentru
şedinţele în plen ale Curţii este de 15 membri.
Şedinţele au loc în mari camere când o cere un stat membru sau o
instituţie a Comunităţii care participă la lucrări sau când există cazuri deosebit
de importante sau complexe.
Marea majoritate a cazurilor sunt audiate de camerele formate din
trei sau cinci judecători. Preşedintele unei comisii formate din cinci judecători
este ales pentru trei ani, iar preşedintele unei comisii de trei judecători este ales
pentru un an.
 Există mai multe forme de acţiune ale Curţii de Justiţie. Iată câteva dintre
ele:
• Procedura pentru eşecul de a îndeplini o obligaţie. O asemenea
procedură împuterniceşte Curtea să determine dacă un stat membru şi-a
îndeplinit obligaţiile pe care legea Comunităţii le presupune.
• Procedura de anulare. Un stat membru, Consiliul, Comisia sau, în
anumite circumstanţe, Parlamentul pot cere Curţii să anuleze, parţial sau în
întregime, o măsură legală.
• Procedura pentru eşecul de a acţiona. Este vorba despre absenţa unei
propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului de
Miniştri. Reclamaţi pot fi statele membre, instituţiile UE (Comisia Europeană,
Consiliul UE, Parlamentul European, Curtea Europeană de Conturi, Banca
Centrală Europeană) sau persoanele fizice sau juridice (în cazul în care actul care
nu a fost adoptat ar fi avut efect direct şi individual asupra reclamantului).
• Procedura pentru despăgubiri. Această acţiune, numită şi „în
răspundere“, are loc pentru repararea daunelor efectuate de către organele
sau agenţii instituţiilor comunitare în exerciţiul funcţiunii. Ea poate fi
intentată de către statele membre, în faţa Curţii Europene de Justiţie, şi de
către persoanele fizice sau juridice, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
• Procedura pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra

validităţii unui act comunitar poate fi introdusă de către tribunalele naţionale la
cererea unei părţi.
 În faţa Curţii de Justiţie pot fi aduse două categorii de cauze:
• recursurile directe care pot fi prezentate direct de către Comisie, de
către alte instituţii comunitare sau de către un stat membru. Limba utilizată
în cazul acestei proceduri este aleasă de către reclamant;
• trimiterile prejudiciare care emană de la jurisdicţiile statelor membre
ce au nevoie de o decizie asupra unei chestiuni de drept comunitar în scopul
oferirii unei sentinţe. Limba folosită în cazul acestei proceduri este cea a
jurisdicţiei care face trimiterea.
Acţiunea trebuie adusă în faţa Curţii printr-o cerere scrisă trimisă de
către un avocat. În raportul pentru audiere, judecătorul rezumă întâmplările şi
argumentele celor două părţi. Raportul este făcut public în limba celui care este
audiat. Cazul este dezbătut apoi în audienţă publică. După audienţă, avocatul
general îşi expune părerea în faţa Curţii. El analizează faptele şi aspectele legale
ale cazului şi propune soluţia sa pentru problema respectivă. Apoi, judecătorii
deliberează în Camera de Consiliu, iar hotărârile trebuie să fie motivate. Copiile
textelor acestora sunt disponibile în toate limbile oficiale.
Proceduri scrise
Acţiuni directe şi apeluri Referinţe pentru o judecată preliminară
- Cerere scrisă - Ordin sau hotărâre judecătorească a
- Servicii privind cererea acuzatului curţii naţionale
Publicarea cererii în Jurnalul Oficial - Traducerea cererii pentru o judecare
- Apărarea preliminară în toate limbile Comunităţii
- Răspunsul şi notificarea părţilor implicate, a
- Reacţia la răspunsul părţii acuzatoare statelor membre şi a instituţiilor
comunitare
- Publicarea cererii pentru o hotărâre
preliminară în Jurnalul Oficial
- Observaţii scrise ale părţilor implicate,
ale statelor membre şi instituţiilor
comunitare
Proceduri orale
- Audieri
- Opinia Avocatului General
- Deliberarea Curţii
- Adoptarea unei hotărâri
Figura nr. 2.1. - Procedurile aduse în faţa Curţii de Justiţie (forme de acţiune)
B. Tribunalul de Primă Instanţă
Începând cu 1 septembrie 1989, Curţii de Justiţie i s-a alăturat

Tribunalul de Primă Instanţă, pentru a permite Curţii să se concentreze asupra
principalei sale sarcini, şi anume cea de interpretare uniformă a dreptului
comunitar. Acest tribunal este competent pentru a trata acţiunile introduse de
către particulari şi întreprinderi care contestă legalitatea unor acte
comunitare sau unele decizii ale instituţiilor şi organelor UE. Hotărârile
acestuia pot face obiectul unui recurs în fata Curţii de Justiţie, limitat la chestiuni
de drept.
După extinderea din mai 2004, trimiterile prejudiciare cu caracter

tehnic au fost transferate acestui tribunal.
Tribunalul de Primă Instanţă este format din 27 de judecători numiţi
de către statele membre pentru un mandat de şase ani, reînnoibil.
Tribunalul desemnează preşedintele său dintre judecători. Mandatul
acestuia este de trei ani. Preşedintele nu este asistat de către avocaţii generali,
ca în cazul Curţii de Justiţie.
Tribunalul se poate întâlni în camere alcătuite din trei sau cinci jude-
cători şi, în cazuri excepţionale, dintr-un singur judecător. De asemenea,
Tribunalul se poate întruni în Mari Camere (13 judecători) sau în formaţiune
plenară pentru rezolvarea unor cazuri deosebit de importante.
2.6. Curtea Europeană de Conturi

Denumită de către unii „conştiinţa financiară“ a UE, iar de către alţii
„gardiana“ finanţelor sale, Curtea Europeană de Conturi este organul de
control al tuturor operaţiunilor financiare din bugetul UE.
 Ea are un dublu rol:

– de a îmbunătăţi managementul financiar al UE;
– de a ţine la curent cetăţenii Europei cu privire la modul în care au
fost folosite fondurile publice de către autorităţile responsabile cu gestionarea
lor.
 Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 de membri, numiţi

pentru un mandat de şase ani printr-o decizie adoptată cu majoritatea calificată
de către Consiliului Uniunii, în urma consultării prealabile a Parlamentului
European. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au experienţă în
domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg preşedintele
pentru pe un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit. La Curtea de Conturi îşi
desfăşoară activitatea 550 de profesionişti de înaltă clasă din cele 27 de ţări ale
Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.
După extinderea din mai 2004, în conformitate cu Tratatul de la Nisa,

Curtea de Conturi are posibilitatea să creeze camere interne în scopul adoptării
unor anumite tipuri de rapoarte şi opinii.
Se încearcă, de asemenea, ameliorarea cooperării dintre Curtea de
Conturi şi instituţiile naţionale de audit, prin înfiinţarea unui comitet de
contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.
 Atribuţii. Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul

legalităţii, regularităţii şi bunei gestiuni financiare a veniturilor şi cheltuie-
lilor Uniunii. De asemenea, Curtea de Conturi:
• elaborează un raport anual destinat asistării Consiliului şi
Parlamentului în cadrul procedurii de „deresponsabilizare“ a
Comisiei Europene în privinţa executării bugetului european. Acest
raport cuprinde observaţiile Curţii cu privire la gestiunea financiară a
Comunităţii, precum şi răspunsurile instituţiilor în cauză. Raportul
anual pune în evidenţă domeniile în care sunt de dorit posibile
ameliorări;
• elaborează rapoarte speciale privind domenii particulare ale gestiunii
care sunt publicate (ca şi raportul anual) în Jurnalul Oficial al
Comunităţii Europene;
• emite avize la cererea instituţiilor care au nevoie de conciliere în ceea
ce priveşte anumite aspecte ale gestiunii fondurilor;
• prezintă, din proprie iniţiativă, observaţii asupra unor probleme
financiare;
• pune la dispoziţia Consiliului şi Parlamentului o declaraţie de asigu-
rare privind atât acurateţea conturilor, cât şi legalitatea şi
regularitatea operaţiilor adiacente. Este o declaraţie formală
adresată contribuabililor, prin care aceasta îi asigură că banii lor au
fost utilizaţi în conformitate cu destinaţiile prevăzute.
 Controlul Curţii de Conturi. Orice instituţie sau organ ce

beneficiază de fondurile UE este supus controlului Curţii de Conturi, trebuind
să-i pună la dispoziţie informaţiile şi documentele cerute de către aceasta.
Controlul se extinde şi asupra administraţiilor naţionale, regionale şi locale care
participă la fondurile comunitare, precum şi asupra beneficiarilor de ajutoare
comunitare din interiorul sau exteriorul UE.
Controalele au loc la sediile instituţiilor europene din statele membre sau
din ţările terţe. Ele sunt efectuate înainte de închiderea conturilor exerciţiului
bugetar avut în vedere, în mod paralel cu gestiunea propriu-zisă.
Atunci când Curtea identifică anumite lacune, iregularităţi sau cazuri
potenţiale de fraudă, ea le aduce la cunoştinţă administraţiilor şi organelor
competente pentru ca acestea să acţioneze în consecinţă. Ea semnalează şi
insuficienţele din cadrul sistemelor şi procedurilor susceptibile de a fi fost la
originea problemelor avute în vedere.
În acest fel, Curtea încearcă să promoveze o mai bună utilizare a banilor
contribuabililor, participând astfel la ameliorarea sistemului de gestiune.
2.7. Organele Uniunii Europene
2.7.1. Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social este organismul consultativ european

în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice
şi sociale. El este format din 350 de membri (tabelul nr. 2.3) ce reprezintă
patronatul şi salariaţii – partenerii sociali – sau domenii precum: agricultura,
comerţul, transporturile, artizanatul, protecţia consumatorilor, întreprinderile
mici şi mijlocii, profesiunile liberale, asigurările, cooperaţia sau protecţia
mediului. Membrii Comitetului sunt împărţiţi pe trei grupe de măsuri
echivalente:
• Grupa 1 – Patronat;
• Grupa 2 – Salariaţi;
• Grupa 3 – Activităţi diverse.
Tabelul nr. 2.3.
Componenţa Comitetului Economic şi Social


România 15 Danemarca 9
Olanda 12 Finlanda 9 Malta 5
Rolul acestor reprezentanţi ai societăţii civile este de a realiza o

apropiere cât mai mare a instituţiilor de cetăţeni.
Comitetul Economic şi Social îndeplineşte trei funcţii:

• Emite avize: Comisia sau Consiliul sunt obligate să ceară avizul
Comitetului în privinţa proiectelor legislative. Comitetul poate emite
avize din proprie iniţiativă în orice problemă de interes comunitar.
Discutarea şi pregătirea avizelor se realizează prin intermediul celor
nouă secţii specializate. Avizele sunt adoptate cu majoritatea simplă
în cursul şedinţelor lunare plenare.
• Controlează piaţa unică, atrăgând atenţia asupra disfuncţiona-
lităţilor sale şi încercând să recomande soluţii pertinente instanţelor
UE. În acest sens, Comitetul organizează un forum al „pieţei
interioare“ care reuneşte o reţea de corespondenţi ai statelor membre.
În cadrul acestui forum se trec în revistă dezvoltările de ultimă oră,
dar se semnalează şi aspectele negative care pot determina închiderea
pieţelor sau pot împiedica libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor,
serviciilor şi persoanelor.
• Menţine legăturile cu organismele similare de la nivel interna-
ţional, naţional şi regional. La nivel internaţional, Comitetul colabo-
rează cu:
– Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi a
instituţiilor similare care grupează mai mult de 40 de state;
– Reprezentanţii mediilor economice şi sociale ale statelor din
Africa, Caraibe, Pacific, ale ţărilor Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb, ale Europei Centrale şi de Est, ale Americii
Latine şi ale Statelor Unite.
2.7.2. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este cea mai tânără instituţie a UE şi reuneşte 344

de reprezentanţi33 ai colectivităţilor locale şi regionale şi un număr egal de
membri supleanţi, numiţi pentru patru ani de către Consiliul Uniunii
Europene. Sediul acestui comitet este la Bruxelles. Tratatul de la Nisa a impus
membrilor acestei instituţii să dispună de un mandat electoral din partea unei
colectivităţi regionale sau locale sau să fie răspunzători din punct de vedere
politic în faţa unei adunări alese.
Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se
supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează independent pentru
îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind să realizeze o „punte“ de legătură
între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele UE. Membrii
Comitetului nu funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare, menţin
constant legătura cu cetăţenii.
Comitetul Regiunilor are următoarele funcţii:
• apără principiul subsidiarităţii;
• este organ consultativ. El trebuie consultat în mod obligatoriu în
domenii precum: reţelele transeuropene, sănătatea publică, tineret,
cultură, coeziune economică şi socială;
• emite avize din proprie iniţiativă asupra unor probleme ce vizează
oraşele şi regiunile, precum şi agricultura şi protecţia mediului.
Conducerea CoR este realizată de către:

• un preşedinte care conduce Adunările Plenare şi reprezintă Comitetul
în relaţiile externe;
• un prim-vicepreşedinte34;
33
Repartizarea locurilor în cadrul Comitetului Regiunilor este următoarea:
• Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit - 24
• Polonia, Spania - 21
• România- 15
• Austria, Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Ţările de Jos, Portugalia,
Suedia - 12
• Danemarca, Irlanda, Finlanda, Slovacia, Lituania - 9
• Estonia, Letonia, Slovenia - 7
• Cipru, Luxemburg - 6
• Malta - 5
34
Preşedintele şi prim-vicepreşedintele sunt aleşi de către membrii Comitetului pentru doi ani.
• un vicepreşedinte pentru fiecare stat membru;

• un birou format din 60 de membri35 (numărul de membri alocat
pentru fiecare stat UE reflectă ponderea sa naţională şi politică).
Lucrările Comitetului, sub forma sesiunilor plenare, care au loc de cinci

ori pe an, se sprijină pe o structură alcătuită din şapte comisii permanente:
1. Comisia privind politica de coeziune teritorială;
2. Comisia pentru politică economică şi socială;
3. Comisia pentru dezvoltare durabilă;
4. Comisia pentru cultură, educaţie şi cercetare;
5. Comisia pentru afaceri constituţionale, guvernare europeană şi spaţiul
de libertate, securitate şi justiţie;
6. Comisia pentru relaţii externe şi cooperare descentralizată;
7. Comisia pentru afaceri financiare şi administrative.
2.7.3. Banca Europeană de Investiţii
Instituţie financiară a UE, Banca Europeană de Investiţii a fost creată în

1958 o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, cu scopul de a finanţa
investiţii de susţinere a Uniunii. Ea acordă împrumuturi pe termen lung
pentru finanţarea proiectelor de investiţii ce contribuie atât la dezvoltarea
echilibrată a Uniunii, cât şi la integrarea sa.
Dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară, BEI
reuneşte reprezentanţii statelor ce formează Uniunea şi are sediul la Luxemburg.
Ea reprezintă o sursă de finanţare flexibilă şi eficace, iar prin volumul
împrumuturilor acordate se situează pe prima poziţie în rândul instituţiilor
financiare internaţionale.
Structura BEI cuprinde:
• Consiliul Guvernatorilor, care este format din miniştrii desemnaţi de
fiecare dintre cele 27 de state membre, de regulă miniştrii de finanţe.
Consiliul stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul
anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara UE şi adoptă decizii
35
Cei 60 de membri sunt:
• preşedintele şi prim-vicepreşedintele;
• câte un vicepreşedinte pentru fiecare stat membru;
• cei patru preşedinţi ai grupurilor politice;
• alţi 27 de membri.
cu privire la majorările de capital. De asemenea, numeşte membrii

Consiliului Director, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de
Audit.
• Consiliul Director, care este compus din 28 de directori (unul pentru
fiecare stat membru şi unul desemnat de către Comisia Europeană) şi din
16 membri supleanţi (ceea ce înseamnă că unele dintre aceste poziţii
vor fi împărţite de diferite grupări ale statelor). Mai mult decât atât,
pentru a lărgi experienţa personală a Consiliului Director în anumite
domenii, Consiliul poate coopta maximum şase experţi (trei directori
şi trei membri supleanţi), care pot participa la şedinţele Consiliului în
calitate de consultanţi sau consilieri fără drept de vot. Începând cu 1
mai 2004, deciziile sunt adoptate de o majoritate care constă în cel
puţin o treime din membri cu drept de vot şi care reprezintă cel puţin
50% din capitalul subscris.
• Comitetul de Management, care este un organ executiv colegial,
format din nouă membri (un preşedinte şi opt vicepreşedinţi). El
controlează toate operaţiunile curente, face recomandări directorilor
cu privire la hotărârile pe care urmează să le adopte şi răspunde de
aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în absenţa sa, unul dintre
vicepreşedinţi conduce şedinţele Comitetului.
• Comitetul de Audit care verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii,
pe baza activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi
audit, cât şi de auditorii externi. Comitetul este format din trei membri
şi trei observatori, numiţi pe o perioadă de trei ani.
Împrumuturile acordate în interiorul UE sunt destinate finanţării

proiectelor ce urmăresc unul dintre următoarele obiective:
• dezvoltarea economică a regiunilor mai puţin favorizate;
• ameliorarea reţelelor transeuropene în sectoare precum: transportu-
rile, telecomunicaţiile şi energia;
• atât întărirea competitivităţii internaţionale a industriei şi integrării
sale la scară europeană, cât şi susţinerea întreprinderilor mici şi
mijlocii;
• protecţia mediului şi a cadrului de viaţă, prin promovarea amenajării
urbane şi ocrotirea patrimoniului arhitectural al UE.
Prin proiectele pe care le finanţează, BEI urmăreşte ameliorarea calităţii

vieţii şi consolidarea economiei prin creşterea gradului de ocupare.
Împrumuturile acordate în afara UE sunt destinate finanţării politi-

cilor de cooperare puse în practică de către UE vizavi de ţările care nu fac parte
din Comunitate. La ora actuală, Banca operează în mai mult de 100 de ţări din
întreaga lume:
• pentru susţinerea proiectelor de dezvoltare economică în ţările Europei
Centrale şi de Est, în scopul pregătirii lor pentru aderarea la structurile
UE;
• pentru încurajarea proiectelor transfrontaliere de infrastructură şi de
protecţie a mediului, cât şi pentru dezvoltarea sectorului privat
productiv în ţările din zona mediteraneană;
• atât pentru asigurarea procesului de pace din Orientul Mijlociu, şi
pentru susţinerea programelor de reconstrucţie din aceste zone;
• pentru ajutorarea a 70 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific, semnatare
a Convenţiei de la Lomé;
• pentru finanţarea proiectelor de interes comun în domenii precum:
tehnologii, întreprinderi mixte, protecţia mediului în ţările Asiei şi
Americii Latine.
2.7.4. Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană (BCE) este instituţia responsabilă cu

emiterea şi administrarea monedei unice europene.
Înfiinţată în urma semnării Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie

1992, BCE a apărut efectiv la 1 iunie 1998, când a fost numit Comitetul
Executiv al Băncii (preşedintele şi ceilalţi membri ai Consiliului de
Administraţie).
Obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este menţinerea

stabilităţii preţurilor. De asemenea, Banca sprijină politicile economice
generale ale Comunităţii Europene şi acţionează în concordanţă cu princi-
piile economiei de piaţă deschise.
Banca Centrală Europeană are rol consultativ pentru Comunitatea
Europeană şi pentru autorităţile naţionale, cu privire la problemele de compe-
tenţa sa şi, în special, în legătură cu legislaţia comunitară şi naţională. Banca
Centrală Europeană, cu ajutorul băncilor naţionale, culege informaţiile statistice
necesare de la autorităţile naţionale competente sau direct de la agenţii economici.
Procesul de adoptare a deciziilor în cadrul Eurosistemului este realizat

de organismele decizionale ale Băncii, care sunt:
• Comitetul Executiv (format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi
patru membri);
• Consiliul Guvernatorilor, care reuneşte, de două ori pe lună, membrii
Comitetului Executiv şi guvernatorii BCN din statele membre ale
zonei Euro;
• Consiliul General, care se întruneşte mai rar decât Consiliul
Guvernatorilor şi este format din preşedintele şi vicepreşedintele
BCE şi guvernatorii tuturor BCN ale statelor membre, inclusiv cei de
la BCN din statele care nu participă la UEM.
Capitalul Băncii Centrale Europene este subscris şi deţinut de către

băncile naţionale din sistem. Procentul subscris de fiecare stat este stabilit pe baza
produsului intern brut şi a populaţiei ţării respective. Capitalul întreg a fost vărsat
doar de statele din zona Euro, ţările neparticipante contribuind cu 7% din partea pe
care trebuie să o plătească, restul urmând să fie plătit în momentul în care aceste
state vor fi membre cu drepturi depline ale Eurosistemului.
Rezerva externă se constituie prin contribuţia fiecărui stat care este
stabilită în mod proporţional cu capitalul subscris. Aceasta constă în aur (15%),
dolari americani şi yeni japonezi (85%). Fiecare bancă naţională poate solicita,
atunci când este nevoie, echivalentul în euro al contribuţiei sale.
2.8. Viitorul instituţiilor europene
Tratatul de la Lisabona36, semnat de către statele membre în decembrie

2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza,
în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta,
Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa
şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine
exigenţelor cetăţenilor europeni.
De acum înainte vor exista șapte instituții: Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări aduce
Tratatul de la Lisabona?
36
http://europa.eu/lisbon_treaty
A. Parlamentul European
Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Tratatul

de la Lisabona aduce câteva modificări în ceea ce priveşte această instituţie:
1. Sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în
materie de aprobare a acordurilor internaţionale:
• La nivel legislativ, procedura de codecizie (redenumită procedură
legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta
înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în
aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost implicat
până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală, cooperarea
judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracţiunilor, armonizarea
legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor), cooperarea
poliţienească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica comercială
sau de politica agricolă comună sunt doar câteva exemple în acest sens. În acest
fel, Parlamentul European va interveni în aproape toate dosarele legislative. De
asemenea, Parlamentul îl va desemna pe preşedintele Comisiei Europene şi va
continua să voteze propunerile legislative făcute de Comisie.
• La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine
stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară
aprobarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede că
Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată
distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (de
exemplu, ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această
inovaţie reechilibrează rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului Uniunii.
• Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra
tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspecte care ţin de procedura
legislativă ordinară.
2. Modifică structura Parlamentului [cu începere din următorul

mandat parlamentar (2009–2014)]: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi
751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face
după principiul proporţionalităţii regresive. Altfel spus, deputaţii din ţările cu
cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât
deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat
membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim 96.
 Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor
naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în
acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. O nouă dispoziţie reflectă clar
drepturile şi obligaţiile pe care le au parlamentele naţionale în cadrul Uniunii,
fie că este vorba despre informarea lor, controlul respectării principiului
subsidiarităţii, mecanismele de evaluare în cadrul spațiului de libertate,
securitate şi justiţie sau despre revizuirea tratatelor.
Tratatul de la Lisabona aduce noutăți semnificative în special în ceea ce
priveşte controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui
principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale, Uniunea
nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă decât o
acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional va avea dreptul
să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă cu acest
principiu. Prin urmare, se va institui un mecanism în doi timpi:
• dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu
este conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să își
reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o
modifica sau de a o retrage;
• dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste
preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, va fi
declanşată o procedură specifică. Comisia va trebui să îşi susţină
motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina de a
decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.
B. Consiliul de Miniştri
 Rol
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în
mare măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele
legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie
de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor
economice.
 Modul de adoptare a deciziilor

Consiliul de Miniştri hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia
cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate.
În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu
majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune. De exemplu:
• cultura;
• lupta împotriva schimbărilor climatice;

• securitatea energetică;
• ajutorul umanitar de urgenţă în zonele sensibile de pe glob;
• propunerilor Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi
Politică de Securitate privind implementarea politicilor externe;
• legislaţiei privind securitatea socială a imigranţilor (există totuşi o
clauză care permite unui guvern naţional să ceară vot unanim într-o
reuniune a Consiliului European dacă legislaţia care urmează să fie
adoptată contravine flagrant intereselor sale).
În ceea ce priveşte majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona

stabileşte că aceasta se va baza pe principiul dublei majorităţi. Pentru a fi
adoptate în Consiliul de Miniştri, deciziile trebuie să fie susţinute de 55% din
statele membre (în prezent 15 din 27 de ţări ale UE), reprezentând cel puţin 65%
din populaţia UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un număr foarte mic de state
membre, dintre cele mai populate, să poată bloca adoptarea unei decizii, o
minoritate de blocaj trebuie să fie alcătuită din cel puţin patru state membre. În
caz contrar, se va considera că majoritatea calificată este atinsă chiar dacă nu
este îndeplinit criteriul populaţiei.
Această decizie va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei.
Documentul mai face referire la unele domenii în care doar unii membri
ai Consiliului au dreptul să voteze (de exemplu, zona Euro sau cooperarea
întărită). În aceste cazuri se aplică aceleaşi formule de calculare a voturilor, însă
doar statelor membre care au drept de vot.
Votul în unanimitate se va aplica în continuare pentru:

• politica fiscală;
• unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
• reformele instituţionale fundamentale.
Cel mai important domeniu scos de sub incidenţa unanimităţii este
Justiţia şi afacerile interne. UE va adopta decizii cu majoritate simplă în ceea ce
priveşte domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în materie de
drept penal.
Tratatul a convenit ca noul sistem să intre în vigoare în 2014. În primii

trei ani, până în 2017, un stat membru poate cere ca un act să fie adoptat în
conformitate cu majoritatea calificată, aşa cum este definită în Tratatul de la

Nisa.
Transparenţa acţiunilor
Atât parlamentele naţionale, cât şi cetăţenii vor putea lua la cunoștință
în mod direct deciziile adoptate de membrii Consiliului din fiecare stat membru,
întrucât toate dezbaterile şi deliberările Consiliului în domeniul legislativ vor fi
publice.
C. Consiliul European
Consiliul European, care are misiunea de a impulsiona elaborarea

politicilor, devine, la rândul său, o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi
atribuţii.
De asemenea, a fost creat un nou post, cel de Preşedinte al Consiliului.
Acesta:
• este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi
jumătate;
• va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor şi de
a găsi soluții care să conducă la obţinerea consensului;
• nu poate ocupa alte funcții la nivel naţional.
Consiliul European se va reuni de cel puţin 4 ori pe an şi va fi convocat

de către preşedintele său.
D. Comisia Europeană
Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul

general european.
Tratatul de la Lisabona:
• aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului
rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format
dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre
(adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul membrilor Comisiei va
putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi. Mandatul va
fi de cinci ani. Prin urmare, fiecare stat membru va fi reprezentat în două din
trei Comisii;
• introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru
Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei;
• consolidează rolul preşedintelui Comisiei (acesta îi va putea obliga

pe membrii colegiului să demisioneze).
Cetăţenii europeni dispun deja de o serie de instrumente care le permit

să se informeze şi să ia parte la procesul politic comunitar. Acestora li se va
adăuga, în viitor, iniţiativa cetăţenilor. În virtutea acestui nou drept de
iniţiativă, un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre vor putea
solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domenii care ţin de
competenţa Uniunii.
E. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe

şi Politica de Securitate
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore
ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii
ar trebui să fie ameliorată.
Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune:
• pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă
şi de securitate comună (PESC);
• pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, va prezida și Consiliul „Afacerilor externe”. În plus, va reprezenta
Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu
european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei
şi serviciilor diplomatice naţionale.
Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe deoarece orice politică
în acest domeniu implementată la nivel european va trebui agreată în
unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea o voce mai
puternică pe scena internaţională decât oricare dintre miniştri de externe ai
statelor membre privite individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că
postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte
formularea şi implementarea politicilor lor externe”.
Înaltul Reprezentant va fi Javier Solana, aşa cum au stabilit statele
membre. În această calitate, Javier Solana, acum Secretar General al Consiliului
Uniunii Europene şi Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună, îşi va păstra prestanţa diplomatică oferită de actualul său post, dar va
prelua şi puterile financiare atribuite acum Comisarului pentru Politică Externă,

care coordoneaza bugetul UE pentru actiuni externe.
F. Celelalte instituţii
Dispoziţiile actualelor tratate referitoare la Banca Centrală Europeană

(BCE) şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce
priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare
poliţienească şi în doemniul penal şi introduce câteva modificări procedurale.

Cap 2 UE Modificat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 2 UE Modificat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 2

Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune:

2.1. Parlamentul European

Ales prin sufragiu universal direct1, începând cu 1979, Parlamentul

Tabelul nr. 2.1.

State Locuri State Locuri State Locuri

Repartizarea voturilor se face în baza principiului proporţionalităţii

2.1.1. Puterile Parlamentului European

De la înfiinţarea sa în 1957, puterile Parlamentului au fost în mod

Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:

Procesul legislativ, organizat prin Tratatul de la Roma, prevedea:

– Comisia Europeană propune şi Consiliul Uniunii Europene decide,

De atunci însă, rolul Parlamentului European în adoptarea legilor UE a

Puterea legislativă a Parlamentului se exercită după proceduri legisla-

a. Procedura de consultare simplă (o singură lectură)6 – Parlamentul

membrii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) pentru a căuta un

precum şi cea referitoare la ameliorarea coeziunii între regiuni) (44,9%10).

(b) Aproximativ o treime din bugetul comunitar este consacrată politicii

(c) 11% din buget se îndreaptă spre dezvoltarea rurală, pescuit şi

(d) Cheltuielile administrative globale ale tuturor instituţiilor euro-

(e) Acţiunile exterioare (dezvoltare durabilă, pace şi securitate în lume)

(f) Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie reprezintă 1%17 din

• îmbunătăţirea sănătăţii publice şi a securităţii sanitare, punându-se

Resursele sunt afectate diferitelor fonduri europene:

 Mecanismul de adoptare şi control al bugetului

C. Puterea de control asupra Executivului

Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului

 În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii

În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi

 În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi

• Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către Consiliul

2.1.2. Rolurile specifice Parlamentului European

A. Politica externă şi de securitate comună (PESC)

Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70,

B. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne

Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în

C. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală

D. Relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de

E. Apărarea drepturilor omului

În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru deciziile

Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul

Parlamentul numeşte un Mediator European pentru un mandat de cinci

• întârzierile administrative, lipsa de transparenţă sau refuzul accesu-

Mediatorul European nu poate investiga plângeri împotriva

2.1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene, de

• Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică

Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor din care provin.

Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub

Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate23.

 Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial

 Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele

 Pentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului,

 Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii altor

 Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are

 Funcţionarea Parlamentului European costă 2,5 euro/an/locuitor

A. Statutul membrilor Parlamentului

Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal

Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în

 Incompatibilităţile şi mandatele duble

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice