ADP Prezentare - 2022 2023

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE
ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

DUMITRU BORŢUN ■ SILVIA SĂVULESCU
Syllabus. Obiectivele cursului
Acest curs urmăreşte:

- să ofere o sinteză a numeroaselor studii şi cercetări dintr-un domeniu relativ
nou şi extrem de dinamic al ştiinţelor comunicării: analiza discursului;
- să ofere un model integrat al analizei discursului;
- să formeze abilităţi de elaborare a discursului public (politic, managerial,
publicitar) şi de consiliere a organizaţiilor şi persoanelor publice;
- să contribuie la dezvoltarea abilităţilor personale;
-prezentarea principalelor puncte de vedere asupra termenilor “discurs” şi
“analiza discursului”;
- expunere metodică a principalelor concepte ale analizei discursului;
- analiza unor tipuri de discurs public de interes pentru viitorii specialişti în
comunicare: dezbaterea şi discursul publicitar (analiza discursului politic este
inclusă în cursul Analiza limbajului politic);
- sugestii implicite pentru elaborarea discursului public (cunoscând legile
discursului, principiile şi regulile comportamentului discursiv, viitorii specialişti vor
putea să le aplice în elaborarea unor discursuri eficiente din punct de vedere
comunicaţional).
Syllabus. Structura cursului - I
INTRODUCERE
I. ANALIZA PSIHOLINGVISTICĂ
1. CADRUL TEORETIC
1.1. Definiţii: „discursul” şi „analiza discursului”
1.2. Orientări metodologice. Analiza discursului – domeniu inter-disciplinar
1.3. Noţiuni de lingvistică
1.4. Noţiuni ale Analizei discursului. Enunţul şi enunţarea; textul şi contextul
2. ANALIZA LINGVISTICĂ A DISCURSULUI
2.1. Legile discursului
2.2. Tipologia discursurilor; genuri de discurs
2.3. Principalele elemente ale unui discurs
2.4. Universul interior
3. ACTORII DISCURSULUI
3.1. Subiectivitate şi ethos
3.2. Actorii comunicării discursive
3.3. Acţiunile discursive
3.4. Interacţiunea verbală
Syllabus. Structura cursului - II
II. ANALIZA DE CONŢINUT
1. GENEZA ŞI SPECIFICUL ANALIZEI DE CONŢINUT

1.1. Scurt istoric
1.2. Dezvoltarea metodei
1.3. Specificul analizei de conţinut
2. METODA ANALIZEI DE CONTINUT
2.1. Organizarea analizei
2.2. Codarea
2.3. Categorizarea
2.4. Inferenţa (stabilirea concluziilor)
3. TEHNICI DE ANALIZA
3.1. Analiza evaluării
3.2. Analiza enunţării
3.3. Analiza propoziţională a discursului
3.4. Analiza expresiei
3.5. Analiza relaţiilor
Syllabus. Structura cursului - III
III. ANALIZA SEMIOTICĂ
1. NOŢIUNI DE BAZĂ ALE ANALIZEI SEMIOTICE

1.1. Limbă şi limbaj
1.2. Semnificant şi semnificat
1.3. Expresie şi conţinut
1.4. Orientări metodologice
2. FORMELE NARATIVE
2.1. Formele elementare de narativitate
2.2. Programele narative
2.3. Schema narativă canonică
Syllabus. Structura cursului - IV
IV. APLICAŢII
1. DEZBATEREA
1.1. Definiţii şi delimitări. Istoric
1.2. Strategii interacţionale în dezbaterile televizate. Studii de caz
1.3. Dezbaterea electorală la televiziune
1.4. Dezbaterea electorală şi principiul politeţii
1.5. Dezbaterea politică şi maximele conversaţionale ale lui Grice
1.6. Concluzii generale
2. DISCURSUL PUBLICITAR
2.1. Repere istorice
2.2. Funcţiile discursului publicitar
2.3. Textul publicitar
2.4. Procedee folosite în textul publicitar
2.5. Discursul publicitar şi cultivarea limbii române
2.6. Discursul publicitar simbolic
2.7. Scheme de analiză a unor texte publicitare
Syllabus. Structura seminarului
•Seminarul 1. Orientări metodologice în analiza discursului; aplicaţii

•Seminarul 2. Tipologia discursurilor; exerciţii pentru redacarea
diferitelor genuri de discurs
•Seminarul 3. Actorii comunicării discursive; interacţiunea verbală.
Jocuri de rol
•Seminarul 4. Obiectivele analizei de conţinut. Simularea unei
cercetări: organizarea analizei; codarea; categorizarea; stabilirea
concluziilor.
•Seminarul 5. Specificul discursului politic contemporan.
•Seminarul 6. Analiza unor dezbateri televizate din perspectiva
legilor discursului (principiul politeţii şi principiul cooperării)
•Seminarul 7. Aplicaţie pentru analiza enunţurilor evaluative:
discursul unui om politic român
Syllabus. Participarea la examen şi evaluarea
Condiţii de participare la examen
Frecvenţă de minimum 50% (7 prezenţe la curs şi
4 prezenţe la seminar).
Modalităţi de evaluare
Evaluarea se face pe baza tematicii cursului şi
seminarului, astfel:
• prin aplicaţii în cadrul seminarului (30% din nota
finală);
• prin examen scris (test-grilă), examen care
testează competenţele teoretice (40% din nota
finală) şi capacitatea de aplicare a acestora la
situaţii practice (30% din nota finală).
Syllabus. Condiţii de promovare
Pentru nota 5, studentul trebuie să îndeplinească

următoarele cerinţe minime:
- să reproducă definiţii, criterii de clasificare şi
clasificări;
- să facă referiri corecte la autorii invocaţi şi la
lucrările acestora;
- să poziţioneze corect subiectul de pe bilet în
contextul situaţiei de cunoaştere la care se referă,
precum şi în contextul cursului (sa nu confunde
domeniile, capitolele, problemele abordate în curs).
Syllabus. Criterii de evaluare
Nota 10 se acordă studentului care a obţinut la seminar nota

9 sau 10, iar la examen dovedeţte că:
- realizează unitatea cursului (legăturile logice dintre diferite
domenii, capitole, probleme şi soluţii prezentate în curs);
- stăpâneşte cunoştinţele teoretice din literatura
recomandată sau/şi suplimentară astfel încât le poate
aplica fără efort la situaţiile de comunicare indicate în
subiectul de examen;
- manifestă gândire autonomă şi creativă prin dezvoltările pe
care le propune, prin observaţii critice pe marginea
literaturii de specialitate (inclusiv pe marginea cursului),
prin sugerarea unor direcţii de cercetare.
INTRODUCERE
CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ
ŞI CUNOAŞTERE COMUNĂ;
CRITICA SIMŢULUI COMUN
INTRODUCERE
1. RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA COMUNĂ

ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ
(Gaston Bachelard - Le nouvel esprit scientifique, 1934)
Cunoaşterea comună se realizează:
- prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, gândirea

necritică, limbajul natural),
- în cadrul experienţei cotidiene,
- pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care

valoarea supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv
“adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate
https://www.facebook.com/CraiovaRealista/videos/3369854123090508
INTRODUCERE
2. CRITICA SIMŢULUI COMUN
a. Valoarea experienţei
b. Valoarea metodologică
c. Obiectul cunoaşterii
d. Limbajul
e. Psihologia aferentă
INTRODUCERE
Recomandări bibliografice:
1. Vasile Tonoiu, Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui

Gaston Bachelard, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
2. Ivana Markova, Dialogistica şi reprezentările sociale,

Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 198-208
3. Curelaru, Mihai, Reprezentări sociale, Editura Polirom,

Iaşi, 2006, pp. 42-50
INTRODUCERE: Naşterea sensului
în abordarea semiotică a comunicării
.
SENSUL
?!
(negociere)
Emiţător Mesaj Lector
Subiectul poate lectura mesajul in virtutea unor structuri interne:

logice, lingvistice, psihologice, axiologice, simbolice
(= Cultural Loading)
I. ANALIZA PSIHOLINGVISTICĂ (APL)
I. ANALIZA PSIHOLINGVISTICĂ (APL)
1. CADRUL TEORETIC AL ANALIZEI DISCURSULUI
1.1. DEFINIŢII: „DISCURSUL” ŞI „ANALIZA DISCURSULUI”
1.1.1. Conceptul de “discurs”
Discursul poate fi definit ca
ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un

subiect unic (topic, în terminologia anglo-saxonă)[1].
Din perspectivă pragmatică, discursul reprezintă
“o enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, precum şi

intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt” (Benveniste).
[1] Vezi Maingueneau, Dominique, Les termes clés de l’analyse du discours, Seuil, 1996
(Collection MEMO)
I. APL – 1. CADRUL TEORETIC
1.1.2. Conceptul “analiza discursului”
Accepţiunea cea mai largă priveşte analiza discursului drept “analiză a

uzului limbii” (Brown şi Yule)
sau
“Studiul folosirii reale a limbajului de către locutori reali, în situaţii reale”
(Van Dijk)
În spaţiul anglo-saxon, analiza discursului este echivalentă cu analiza

conversaţională,
conversaţională iar discursul este considerat ca activitate interacţională
prin excelenţă.
“Orice discurs este o operă colectivă” (E. A. Schegloff)

D. Maingueneau (1996) propune următoarea definiţie:
“Analiza discursului reprezintă analiza articulării textului şi a locului

social în care acesta se produce” (Dominique Maingueneau).
În viziunea lui Maingueneau, textul reprezintă obiectul de studiu al

lingvisticii textuale,
textuale în timp ce discipline ca sociologia sau etnologia
studiază locul social. Analiza discursului se va situa deci într-o poziţie
transdisciplinară, în care va încerca să armonizeze diverse
perspective.
Textul şi locul social sunt precum părţile recto şi verso ale unei foi de
hârtie: discursul va reprezenta deci un text,
text un loc social şi un mod de
enunţare care le articulează[2].
[2] Exemplu dat de D. Maingueneau 1996 se referă la un jurnal televizat care nu este un text, ci
reprezintă un ansamblu de configurări în care textul este legat de teme,roluri, surse de informaţii.
1.2. ANALIZA DISCURSULUI – DOMENIU INTERDISCIPLINAR;
ORIENTĂRI METODOLOGICE
1.2.1. Analiza discursului – domeniu interdisciplinar

Analiza discursului este o intersecţie a disciplinelor umaniste:
psihanaliză, antropologie, sociologie, istorie, psihologie socială şi
cognitivă etc.
Sociolingvistica şi analiza conversaţională au privilegiat anumite
accente antropologice şi psihologice, pentru a sublinia faptul că
discursul nu poate fi redus la statutul de obiect de studiu în
proprietatea exclusivă a unei discipline (lingvistica textului).
Analiza discursului este studiul acestui “de ce”; de ce este utilizat
limbajul “într-un anumit mod”, într-o anumită situaţie de comunicare?
Genul de discurs depinde de instituţia discursivă, iar scopul său este
definit de dimensiunea instituţională a “vorbirii”.
1.2.2. Orientări metodologice
1.2.2.1. Şcoala franceză de analiză a discursului

Şcoala franceză apare în anii ‘60 şi se caracterizează printr-un discurs critic.
critic
Astfel, afirmaţia potrivit căreia “ideologia şi inconştientul locuiesc incognito în
limbaj şi că trebuie să fie înlăturate (de acolo, n.n.)“ era un reflex al teoriei
alienării într-o epocă dominată de ideologia burgheză.
Şcoala franceză a fost influenţată puternic de psihanaliză şi marxism.
1.2.2.2. Şcoala de la Palo Alto

Este reprezentată de grupul de cercetători care, în anii 1950-1960, au dezvoltat
în SUA “pragmatica [în domeniul] comunicării umane”.
Prin analiza unor paradoxuri care însoţesc comunicarea, studiul lor s-a
concentrat pe “cum pot indivizii să ajungă să întreţină raporturi delirante,
precum şi diferitele viziuni asupra lumii care rezultă din acestea” (Watzlawick).
Pe lângă Bateson, Watzlawick şi Jackson, “noua comunicare” include
cercetători ca Goffman sau Birdwhistell, interesat în special de kinestică
(studiul gestualităţii) şi Hall, preocupat de proxemică (studiul percepţiei spaţiului
şi al folosirii spaţiului de către om).
1.2.2.3. Analiza conversaţională

Conversaţia reprezintă un prototip al interacţiunii verbale
ale cărei forme sunt foarte diferite în funcţie de loc,
loc timp,
timp
parteneri sau scop.
scop
Conversaţia devine obiect de studiu în anii ’60, în SUA,
printr-o abordare descriptivă din perspectivă etno-
sociologică. Obiectivul analizei este de a degaja o
gramatică-lexicon a conversaţiei.
conversaţiei Metodologia constă în:
– a înregistra conversaţiile în contextul lor natural;
– a le transcrie;
– a le analiza, punându-se în evidenţă regularităţile,
regulile etc.
1.2.2.4. Etnografia comunicării
Etnografia comunicării reprezintă un curent al antropologiei
americane, care a pus accent pe eterogenitatea
comunităţilor lingvistice, pe diversitatea extremă a
codurilor care modelează identitatea partenerilor în
interacţiunile verbale.
Gumperz şi Hymes (1964)[3] îşi îndreaptă cercetările spre
observarea şi descrierea cu precizie a mulţimii de
“evenimente de comunicare” surprinse în contextul lor
natural.
natural Vorbirea este considerată un sistem cultural, o
activitate determinată de norme implicite în cadrul căreia
socialul şi verbalul nu se pot separa net.
[3] Gumperz şi Hymes, “The Etnography of Communication”, în American

Anthropologist, 66(6), 2, 1964
1.2.2.5. Etnometodologia
Etnometodologia a apărut în SUA, ca cercetare asupra implicitului social
(Garfinkel)[4]. Obiectul cercetării îl constituie metodele care permit actorilor
sociali să stăpânească actele de comunicare în viaţa de zi cu zi. Studiul
etnometodologic vizează, în special, organizarea activităţii de comunicare
(accesul la cuvânt, introducerea unei teme, deschiderea şi închiderea unei
interacţiuni etc.).
Concepţia lui Goffman se bazează pe faptul că partenerii unei interacţiuni
verbale sunt prinşi într-un fel de dramaturgie,
dramaturgie că viaţa de zi cu zi este o
permanentă punere în scenă.
Modelul lui Goffman este structurat astfel:
– fiecare individ este preocupat în mod constant să-şi definească
identitatea, astfel încât să se facă recunoscut ca membru legitm al societăţii;
– normele care determină comportamentele sunt reactualizate continuu
chiar de către aceste comportamente, astfel încât asistăm la o reconstrucţie
interactivă neîntreruptă a ordinii sociale.
[ 4] H. Garfinkel, Studies in Ethnomethodology, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1967
1.2.2.6. Lexicometria
Lexicometria[5] îşi propune să caracterizeze o formaţiune discursivă prin raportare la alte
formaţiuni discursive care aparţin aceluiaşi câmp discursiv, prin realizarea unei reţele
cuantificabile (informatizate) de relaţii semnificative între unităţile sale.
Abordarea este comparativă, iar rezultatul calculului face obiectul unei interpretări care
plasează ideologic locutorii unui enunţ.
1.2.2.7. Metoda termenilor-cheie

Inspirată din cercetările lingvistului american Harris [6], metoda constă în a selecţiona a
priori câteva cuvinte-cheie, considerate a fi reprezentative pentru o formaţiune discursivă,
iar apoi a construi un corpus cu toate unităţile lingvistice în care apar aceste cuvinte.
Confruntarea termenilor-cheie cu vecinătăţile se face comparativ (de exemplu, se
studiază aceleaşi cuvinte în discursuri de acelaşi tip sau în discursuri concurente).
Metoda se bazează pe postulatul potrivit căruia cuvintele îşi schimbă valoarea în funcţie
de formaţiunile discursive în care apar şi că ideologia unei formaţiuni discursive se poate
condensa în enunţurile în care se află termenii-cheie (= fraze de bază).
[5] vezi J.J. van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas,
1998, Bucureşti, p. 111-147
[6] Z. S. Harris, Discourse analysys, trad fr. în Langages no.13, 1969, p. 8-45.
1.3. NOŢIUNI DE LINGVISTICĂ
1.3.1. Limbă, vorbire şi limbaj

1.3.1.1. Limba
Dintre numeroasele sensuri ale termenului “limbă” ne interesează cel care
desemnează un ansamblu de sisteme legate între ele şi formate din unităţi cum
ar fi sunetele, fonemele, morfemele, lexemele, cuvintele.
Limba intervine ca “mediator între două zone amorfe: pe de o parte, expresia
sonoră şi, pe de altă parte, conţinutul noţional. De aceea, limba este o formă şi
nu o substanţă, o convenţie adoptată de o comunitate umană în care
funcţionează ca sistem de semne şi ca instituţie socială” (E. Coşeriu).
1.3.1.2. Vorbirea
Spre deosebire de limbă, vorbirea are un caracter individual şi variabil,
variabil iar
pentru unii lingvişti (Saussure), vorbirea este echivalentă cu discursul.
1.3.1.3. Limbajul
Din această perspectivă, limbajul reprezintă “instituţia limbii, ca instituţie socială
comună tuturor subiecţilor care o vorbesc, şi a discursului, ca realizare
individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete”.
PA / 20.10.21
1.4. NOŢIUNI FUNDAMENTALE ÎN ANALIZA DISCURSULUI
1.4.1. Competenţa lingvistică

Competenţa gramaticală este aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi
de a produce şi înţelege un număr nelimitat de fraze diferite (Chomsky).
1.4.2. Competenţa comunicaţională

Etnografia comunicării a introdus noţiunea de competenţă comunicaţională:
“să ştii să foloseşti limba într-o manieră adecvată într-un mare număr de
situaţii diferite” (Hymes).
1.4.3. Competenţa discursivă

Temenul competenţă discursivă desemnează aptitudinea unui subiect de a
produce enunţuri adecvate unei formaţiuni discursive determinate (de
exemplu, aptitudinea unui emiţător liberal de a produce enunţuri liberale).
1.4.4. Codul de limbaj
Mecanismul de trecere al limbii în vorbire este numit actualizare (Ch. Bally).
Limbile naturale au calitatea de cod deoarece servesc la elaborarea şi fixarea
formelor de cunoaştere şi utilizează ansamblul semnelor lingvistice, încadrate
într-o schemă de comunicare.
Codul de limbaj nu se elaborează doar într-o limbă considerată omogenă; el se
află într-un raport dinamic cu alte limbi (vii sau moarte) sau cu diversitatea
uneia şi aceleiaşi limbi (dialecte, niveluri ale limbii, discurs specializat etc.).
1.4.5. Actul de limbaj

Actul de limbaj reprezintă utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete.
concrete
După Austin, orice act de limbaj este alcătuit din trei componente: locuţionar,
ilocuţionar, perlocuţionar.
Actul locuţionar este cel prin care se realizează transmiterea unor semnificaţii
lexicale şi gramaticale prin rostirea unui enunţ.
Actul ilocuţionar constă în exprimarea unei anumite intenţii comunicative.
Actul perlocuţionar conţine intenţia de realizare a unui efect asupra
interlocutorului (cum ar fi verbe ca a convinge, a flata, a consola, a linişti etc.).
1.4.6. Semn standard / semn autonim
Semnul standard (surprins în vorbire) se deosebeşte de semnul autonim (luat
în considerare, menţionat, atestat). Utilizarea unui semn lingvistic se poate face
într-o manieră “standard” - pentru a se referi la o entitate extralingvistică (“Am
cumpărat un CD-ROM”) sau pentru a se referi la semnul însuşi (“Nu găsesc
termenul CD-ROM în dicţionar”).
1.4.7. Autonimia
Autonimia reprezintă proprietatea limbajului de a vorbi despre el însuşi.
1.4.8. Dimensiunea relaţională şi politeţea

Concepţia despre politeţe dezvoltată de Penelope Brown şi Stephen Levinson
se bazează pe noţiunea de imagine (engl. face), introdusă de Erving Goffman.
O interacţiune este un amestec de:
- acte care ameninţă imaginea - FTA (face threatening acts), cum ar fi:
ameninţarea, ordinul, critica etc., acestea fiind temperate de
- acte de flatare a imaginii - FFA (face flattering acts), care pun în valoare
imaginea partenerului, şi tot ce ţine de manifestarea politeţii.
1.4.9. Textul
Text se foloseşte adesea ca sinonim pentru enunţ, ca suită lingvistică

autonomă, orală sau scrisă, produsă de unul sau mai mulţi emiţători într-o
situaţie de comunicare determinată.
Textul poate fi definit şi din perspectiva proprietăţilor sale care îl deosebesc, în

general, de noţiunile apropiate, enunţ şi discurs. Aceste proprietăţi se referă la:
existenţa unei structuri puternice şi relativa independenţă a textului faţă de
context.
context Inerenţa acestor proprietăţi face posibilă privilegierea termenului text în
sintagme ca text literar,
literar text juridic, text filosofic etc.
Ansamblul de enunţuri care înconjoară un text se numeşte paratext (titlu,

subtitlu, prefaţă, postfaţă, sumar etc.). Paratextul este destinat “să facă prezent
un text, pentru a-i asigura prezenţa în lume, “receptarea sa şi consumarea sa”
(Gérard Genette).
În orice analiză a discursului trebuie făcută o distincţie clară între coerenţă şi

coeziune textuală.
Coerenţa se referă la
un ansamblu de trăsături care asigură unitatea semantică a unui şir de
propoziţii/fraze, astfel încât acestea să formeze o unitate semnificativă.
Coeziunea se referă la
un ansamblu de trăsături care asigură unitatea sintactică a textului prin
marcarea legăturii într-o secvenţă de unităţi lingvistice (propoziţii, fraze).
A analiza coeziunea unui text presupune înţelegerea acestuia ca pe o textură

(Halliday şi Hasan), în care fenomene lingvistice diferite asigură simultan
continuitatea şi progresia textului.
1.4.10. Suprastructura
Termenul de suprastructură desemnează schema care ilustrează
modul în care este compus un text:text “Suprastructurile sunt forme
convenţionale care caracterizează un gen de discurs. Ele ordonează
secvenţele frazei şi le atribuie funcţii specifice” (Van Dijk).
Fiind o schemă textuală, suprastructura priveşte doar organizarea de
suprafaţă a textului, compoziţia sa. Ea oferă o grilă care facilitează atât
producerea, cât şi înţelegerea textelor.
De exemplu, pentru ştirile presei scrise, Van Dijk propune schema
următoare (din care dăm doar partea superioară):
Discursul ştirilor
sumar povestirea ştirii

   
titlu chapeau episod comentarii
1.4.11. Contextul
Analiza discursului pune în relaţie enunţul cu contextul lui.

Hymes consideră că aceştia se referă la: participanţi,
participanţi loc,
loc moment,
moment scop,
scop temă,
temă
gen de discurs,
discurs canal,
canal dialect folosit,
folosit reguli care guvernează înscrierea la
cuvânt etc.
Alţi cercetători includ cunoştinţele participanţilor asupra lumii,
lumii imaginea
reciprocă a participanţilor,
participanţilor interacţiunea dintre aceştia,
aceştia planul de fundal al
societăţii în cadrul căreia este generat discursul etc.
Există totuşi un nucleu asupra cărora există o cvasiunanimitate a opiniilor:
1. Participanţii la discurs;
2. Cadrul spaţio-temporal (cadrul empiric sau cadrul instituţional);
3. Scopul participanţilor la discurs (care depinde de genul de discurs: politic,
religios etc.).
I. APL – 2. LEGILE DISCURSULUI
• Definiţie
Acele reguli ale “schimbului verbal”, variabile din punct de
vedere cultural, pe care fiecare dintre parteneri le respectă
şi, în acelaşi timp, presupune că sunt respectate de către
intelocutor.
• Clasificare
Se clasifică după două criterii:
- criteriul lingvistic;
- criteriul codurilor de comportament.
După criteriul lingvistic:
a) legea informativităţii - a nu vorbi pentru a nu

spune nimic, a nu spune ceea ce interlocutorul
ştie deja;
b) legea exhaustivităţii - a furniza volumul maxim
de informaţie pertinentă ( susceptibilă de a
interesa pe interlocutor în acel moment);
c) legea modalităţii - a fi clar şi concis în formulări.
După criteriul codurilor de comportament

reglate social:
• norme care reglează comportamentul locutorului

faţă de partenerul său (a nu fi agresiv, ironic, a nu
exagera cu lauda, a nu monopoliza discuţia etc.);
• norme care reglează imaginea proprie a locutorului

(a nu fi exagerat de respectuos sau, invers,
extrem de pretenţios etc.).
2.1. Principiul cooperării

• Fiecare participant la un schimb verbal trebuie
să-şi aducă astfel contribuţia, încât să răspundă
aşteptărilor interlocutorului, reglate de finalitatea
schimbului şi de momentul în care acesta are loc.
• Altfel spus, “Contribuţia ta, în cadrul în care ea

are loc, să fie aşa cum se cere de către scopul
convenit sau direcţia discuţiei la care participi, la
momentul în care are loc” (Grice).
2.2. Maximele conversaţionale (H. P. Grice, 1975)
• „Maximele lui Grice” decurg din principiului
cooperării şi descriu mijloacele raţionale care
asigură eficienţa conversaţiei.
conversaţiei
• Ele sunt patru:

a) Maxima cantităţii
b) Maxima calităţii
c) Maxima relevanţei
d) Maxima manierei
2.2. MAXIMELE CONVERSAŢIONALE
a) Maxima cantităţii
Reglementează cantitatea de informaţie furnizată de

fiecare participant la un schimb verbal.
verbal Aceasta trebuie să
se încadreze strict în limitele impuse de obiectivele
schimbului respectiv (să nu fie nici insuficientă, nici
excesivă)
Maxima cantităţii poate fi definită astfel:

- intervenţia ta să fie atât de informativă pe cât e necesar,
- nu face intervenţia ta mai informativă decât este nevoie.
b) Maxima calităţii
Cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este

adevărat.
adevărat Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false
sau pentru care emiţătorul nu are dovezi adecvate.
Maxima cantităţii poate fi definită astfel: Încearcă să faci

astfel încât contribuţia ta să fie una adevărată, adică:
- să nu spui ceea ce crezi că este fals;
- să nu spui ceva despre care nu ai date suficiente şi
adecvate.
c) Maxima relevanţei
Cere ca orice intervenţie într-un schimb verbal să se

coreleze cu celelalte intervenţii şi să fie strict legată de
tema aflată în discuţie.
discuţie
Maxima relevanţei este adesea încălcată prin propoziţii

generalizatoare inutile,
inutile adăugate la ceea ce ar trebui să fie
doar o indicaţie specifică.
d) Maxima manierei
Se referă la modul în care trebuie formulate

intervenţiile în cadrul unui schimb verbal.
Maxima manierei reclamă

- claritate (evitarea obscurităţii expresiei, a
ambiguităţii şi a prolixităţii)
- structurare logică a enunţurilor.
Exemple de exprimare prolixă şi ilogică (1)

1. “Nici nu știți ce sensibilitate am eu în suflet, dar nu știu să mă
exprim. Dacă aș ști, aș vorbi mai frumos decât Liiceanu şi
Pleșu.”
2. “Am citit Manualul războinicului luminii cu două markere. Cu
galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut şi unde m-am
identificat cu eroul cărții, iar cu verde pe cele care nu mi-au
plăcut şi nu le-am citit.”
3. “Mă sperie atracția acestui partid care o are la populație.”
4. “Partidul Noua Generație are o orientare de centru, când la

stânga, când la dreapta, de la caz la caz.”
Exemple de exprimare prolixă şi ilogică (2)
5. “Am promis că pe trădătorul ăsta de Dan Voiculescu o să-l

distrug până când o să-l nenorocesc.
6. "M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut

oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat.“
7. "Meritul pentru titlul câștigat de Steaua e 50% al lui Olăroiu şi

50% al lui Protasov, dar cel mai mare merit e al meu."
8. "Eu în tinerețe eram amfitrion pe oriunde mă duceam."
9. "Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulți parteneri de afaceri.

Oameni serioși, din lumea interlopă."
I. APL – 2. LEGILE DISCURSULUI”
2.2. Maximele conversaționale (Grice)
Exerciţiu: textul de mai jos cumulează 12 greşeli gramaticale,

semantice şi stilistice. Identificaţi-le, explicaţi-le şi corectaţi-le.
“Imaginile care le-aţi urmărit sunt preluate din mass-media

internaţională, care şi-a adus un aport consistent la
dezmembrarea fortuită a acestui stat european. În rândul
oamenilor de la toate nivelele se ştie că vor trebui să lupte,
căci singura soluţie a acestui brav popor este ridicarea
embargoului, altă alternativă nu există; după douăzeci şi
unu de luni de izolare, ţara este sleită şi orice popor dârz,
ca cel sârb, ştie că trebuie să lupte tot la fel, pentru ca aşa
ceva să nu se mai repete”.
Exercițiu: semnalarea şi corectarea greșelilor:
“Imaginile care le-ați urmărit sunt preluate din mass-media

internaţională, care şi-a adus un aport consistent la
dezmembrarea fortuită a acestui stat european. În rândul
oamenilor de la toate nivelele se ştie că vor trebui să lupte,
căci singura soluție a acestui brav popor este ridicarea
embargoului, altă alternativă nu există; după douăzeci şi
unu de luni de izolare, țara este sleită şi orice popor dârz,
ca cel sârb, ştie că trebuie să lupte tot la fel, pentru ca aşa
ceva să nu se mai repete”.
„...oriunde vei vedea îmbrățișarea

binevoitoare a unui limbaj stricat,
acolo va fi cu siguranță şi o
stricăciune a moravurilor. (...)
stricăciunea limbajului, dacă este
răspândită, arată că oamenii de
la care provin cuvintele acestea
sunt decăzuți. Nu te minuna că
tipul acesta de elocință stricată
este îmbrățișat cu încântare nu
doar de publicul cel mai grosolan,
ci şi de mulțimea celor educați;
aceștia se deosebesc între ei prin
veșminte, nu prin judecată.”
Seneca

Fiecare luptă cum poate împotriva

limbii în care se exprimă. Unul
folosește anacolutul, altul pleonasmul.
Unul vorbește „ca şi politician“, altul
evocă filmele „care le-a văzut“. Printre
formele rezistente de dispreț la adresa
limbii se numără însă şi clișeul,
exprimarea șablonardă, platitudinea
fioroasă. (...)
Așa stând lucrurile, Dintre sute de
clișee este rezultatul unei exasperări
care nu mai poate fi ținută sub control.
Radu Paraschivescu adună câteva
zeci de clișee şi le supune
tratamentului ironic.
Humanitas, 2009
I. APL – 2. LEGILE DISCURSULUI ”
Paginile acestea au fost gândite

ca un insectar al proastei
exprimări. De aceea, miza lor este
doar în primă instanță râsul. (...)
După ce se va stinge hohotul, va
trebui să-şi facă apariția
îngrijorarea. Şi asta, în principal,
din două motive. Fiindcă e foarte
greu ca, exprimându-te șleampăt,
să gândești coerent. Şi fiindcă
majoritatea celor antologați aici
sunt persoane publice... Oameni
care, din nefericire, pot fi preluaţi
ca modele de viaţă.
Humanitas, 2016
2.3. PRINCIPIUL POLITEŢII
Cere evitarea actelor ameninţătoare pentru

imagine (Face Threatening Acts - FTA ).
Aceste acte pot ameninţa:
1. imaginea pozitivă a locutorului
2. imaginea negativă a locutorului
3. imaginea pozitivă a interlocutorului
4. imaginea negativă a interlocutorului
Actele care ameninţă imaginea pozitivă a
interlocutorului:
- insultele, acuzaţiile, provocările, criticile,
formulările ironice;
- expresiile unor emoţii violente;
- menţionarea unor subiecte tabù;
- inserarea unor informaţii compromiţătoare pentru
interlocutor şi avantajoase pentru locutor (laude);
- necooperarea manifestă, punctată prin întreruperi
sau prin elemente nonverbale şi paraverbale.
Actele ce ameninţă imaginea negativă a

interlocutorului:
- cererile, ordinele, sugestiile, sfaturile, provocările,
avertismentele, formulările prin care i se
(re)aminteşte să facă ceva;
- ofertele, promisunile, complimentele care
exercită o presiune asupra interlocutorului pentru
a-l determina să ia o anumită atitudine;
- expresiile invidiei, ale admiraţiei (excesive), ale
unor stări emoţionale, afective puternice (ură,
dorinţă, mânie, furie etc.).
Exemple de încălcare a principiului politeţii (1)
• "Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit

de pe orbită“ (Adrian Năstase).
• “Tăriceanu, VIP? Vă spun eu ce VIP e, Very

Important Papagal. Auzi la el, ce tupeu
obraznic!” (George Becali).
• "Eu am înţeles că vorbim despre afaceriştii
adevăraţi. Acest Cocoş este un papagal“
(George Becali).
PA / 27.10.21
I. APL – 3. TIPURI (GENURI) DE DISCURS
3.1.TIPOLOGIA DISCURSURILOR (1)
Tipologiile discursului pot fi împărţite în trei clase:

• tipologii enunţiative;
• tipologii comunicaţionale;
• tipologii situaţionale.
OBSERVAŢII:
– Tipologiile ENUNŢIATIVE se bazează pe relaţia

dintre enunţ şi situaţia de enunţare (cu cei trei
poli: interlocutori, moment şi loc al enunţării).
– Tipologiile SITUAŢIONALE iau drept criteriu
situaţia de enunţare şi se pot baza şi pe alte
fenomene, cum ar fi prezenţa/absenţa mărcilor de
subiectivitate enunţiativă sau eterogenitate.
Unii autori clasifică discursurile pe baza pe noţiunii de

formaţiune discursivă.
Această noţiune este folosită în special de şcoala
franceză de analiză a discursului (A. Petitjean).
• Termenul a fost introdus de M. Foucault (1969) pentru a
desemna totalitatea enunţurilor care se pot raporta la un
sistem unitar de reguli, determinat istoric.
• D. Maingueneau (1996) consideră că prin introducerea
acestei noţiuni, Foucault încerca evitarea termenilor
tradiţionali “teorie”, “ideologie”, “ştiinţă”.
Pêcheux (1990) consideră că orice “formaţiune socială”,

caracterizată prin existenţa unui anumit raport între clasele
sociale, implică existenţa “poziţiilor politice şi ideologice,
care nu sunt fapte ale individului, ci se organizează în
formaţiuni care antrenează raporturi antagoniste, de alianţe
sau de dominare”.
Aceste formaţiuni ideologice includ “una sau mai multe
formaţiuni discursive legate între ele, care determină ceea
ce poate sau trebuie să fie spus (articulate sub forma unei
certe, a unei rugăciuni, a unui pamflet, a unei expuneri, a
unui program politic etc.)”.
Această teză are consecinţe la nivelul semantic, deoarece
presupune “schimbarea sensului cuvintelor” la trecerea de
la o formaţiune discursivă şi/sau ideologică la alta.
Conform celebrei analize a ideologiei burgheze din

Manifestul Partidului Comunist (1969, pp. 50-55), în
formaţiunea ideologică a burgheziei şi în cea a
proletariatului, termeni ca “proprietate”, “libertate”,
“patrie”, “familie”, “educaţie” au sensuri diferite.
Marx şi Engels polemizează cu ideologia concurentă
(anticomunistă) din perspectiva unei ideologii pe
care ei o conştientizează, o declară şi şi-o asumă, iar
nu de pe o presupusă poziţie “obiectivă”, care s-ar
dori universal-valabilă.
Exemplu:
“Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a

ajuns la putere, toate relaţiile feudale,
patriarhale, idilice (...) Ea a făcut din
demnitatea personală o valoare de schimb şi
în locul nenumăratelor libertăţi dobândite şi
chezăşuite de hrisoave, ea a pus unica
libertate, lipsită de scrupule, a comerţului”.
(Marx & Engels, Manifestul Partidului Comunist,

1969, p. 39-40)
Exemplu:
“Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea
femeii – ne strigă în cor întreaga burghezie.
Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de
poducţie. El aude că uneltele de producţie urmează
să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decât
să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe
femei. El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a
desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă
de producţie”.
(Marx & Engels, Manifestul Partidului Comunist, 1969, p. 55)
Folosirea termenului formaţiune discursivă este extrem

de largă şi se aplică:
– pentru conjuncturi istorice (discurs comunist,
discurs al administraţiei, discurs ştiinţific, discurs
al patronatului, discursul sindicatelor etc.);
– pentru poziţionări ideologice marcate;
– pentru discursuri concurente într-un câmp
discursiv (câmp discursiv politic, religios, artistic
sau ştiinţific).
3.1. GENURI DE DISCURS
Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs:

– statutul colocutorilor;
– circumstanţele temporale şi spaţiale ale enunţării;
– suportul şi modul de difuzare (suportul joacă un rol
important în apariţia şi dezvoltarea unui gen: apariţia
microfonului a modificat predica religioasă, telefonul a
modificat definiţia conversaţiei, epopeea este
inseparabilă de recitare etc.);
– temele care pot fi introduse;
– lungimea discursului;
– modul de organizare a discursului etc.
Genul de discurs are o importanţă decisivă în

interpretarea enunţurilor, deoarece acestea nu pot
fi înţelese fără le raporta la un gen discursiv.
“În fenomenul de înţelegere a vorbelor celuilalt, noi

ştim de la început, de la primele cuvinte, presimţim
genul, ghicind volumul (lungimea aproximativă a
unui tot discursiv), structura compoziţională dată,
prevăzând finalul, altfel spus, de la început,
suntem sensibili la întregul discursiv.”
M. Bahtin, Esthétique de la création verbale,
Gallimard, Paris, 1984, p. 285, apud Maingueneau, 1996
3.1.1. Discurs prim, discurs fondator şi discurs raportat (I)
a) Discursul fondator (constitutiv)
• Joacă un rol “fondator” în raport cu altele (unele discursuri sunt pe

rând autoconstitutive şi heteroconstitutive - discursul religios, ştiinţific,
filosofic, juridic, literar etc.
• Se constituie prin tematizarea propriei constituiri (de exemplu,
discursul creştin poate pretinde că este un discurs fondator în raport cu
altele prin instituirea unei legături cu revelaţia).
• Orice discurs fondator este prins într-o reţea de relaţii conflictuale cu
alte discursuri fondatoare şi mobilizează comunităţi discursive specifice,
care generează înscrierea enunţurilor sale într-o memorie colectivă, într-o
tradiţie culturală (ortodocşii şi catolicii, în creştinism; democraţii şi
republicanii, în SUA; cei care se raportează la opera lui I. L. Caragiale
când interpretează realitatea socială, în România etc.).
3.1.1. Discurs prim, discurs fondator şi discurs raportat (II)

Conceptul comunitate discursivă se referă la grupurile sociale care
produc şi “administrează” un anumit tip de discurs (Maingueneau, 1984).
Există o relaţie strânsă între grup şi formaţiunea discursivă asociată, în
sensul că organizarea umană şi discursurile sale sunt inseparabile.
Conceptul se poate aplica în două domenii diferite:
1) La instituţiile care generează enunţuri în mai multe limbi
(cercetare ştiinţifică, organizaţii/întreprinderi multinaţionale etc.).
Este vorba de ansamblul emiţătorilor care au în comun:
- acelaşi tip de discurs (politic, ştiinţific, jurnalistic, PR-ist etc.);
- acelaşi set de norme;
- acelaşi mod de viaţă.
2) La emiţătorii care se plasează în poziţii de concurenţă în cadrul
aceluiaşi câmp discursiv şi care se individualizează prin maniera
diferită de organizare (partide politice, şcoli ştiinţifice etc.).
3.1.1. Discurs prim, discurs fondator şi discurs raportat (III)
b) Discursul prim (iniţial)

- În sens strict, termenul desemnează textul care
reprezintă o sursă pentru alte discursuri.
- Prin extensie, se vorbeşte de discurs prim
(iniţial) când există un decalaj cronologic şi/sau
calitativ între două discursuri: între o carte şi
recenzia sa, între Biblie şi lucrări de interpretare a
acesteia etc.
3.1.1. Discurs prim, discurs fondator şi discurs raportat (IV)
c) Discursul raportat
Discursul raportat reprezintă modul de a reda într-un discurs vorbele

atribuite unor surse diferite de cea a emiţătorului.
Conceptul are un sens strict şi unul lax:
–clasificarea clasică (vorbire directă, vorbire indirectă şi stil indirect
liber): “Ion spune că eşti bolnav” ;
–prezentarea propriului enunţ ca secund în raport cu un alt discurs,
redată prin ghilimele, italice, trimiterea la alt discurs (“După spusele lui
A…”), şi prin strategii de validare a conţinutului unei aserţiuni (“Vom avea
alegeri anticipate, dacă e să-l credem pe A”) sau a folosirii unui termen
(„Sunt pe tuşă, dacă pot spune aşa / dacă pot să mă exprim astfel”; “Sunt
tufă, cum se zice” etc.).
3.1.2. Discurs direct şi discurs indirect
a) Discursul direct
Conceptul de pune în evidenţă modul de funcţionare al autonimiei: se
folosesc cuvintele citate ale emiţătorului sau raportorul “redă” în întregime
enunţul ca atare.
b) Discursul indirect
Raportorul face apel la propriile cuvinte pentru a cita pe cineva, pentru a
reformula.
Adesea, discursul poate fi marcat de conotaţie autonimică în care se

amestecă folosirea standard şi uzajul autonim. Marcarea conotaţiei se face
prin ghilimele, italice etc. pentru a se arăta comentarea expresiei lingvistice
de care emiţătorul se distanţează. Marcarea grafică subliniază raportarea la
o altă sursă a enunţului.
3.1.3. Discurs închis şi discurs deschis
Discursul închis Discursul deschis
Pentru el există o Pentru acesta există o

coincidenţă calitativă şi diferenţă mare - şi
cantitativă între ansamblul calitativă, şi cantitativă -
emiţătorilor şi cel al între ansamblul emiţătorilor
receptorilor (de exemplu, şi cel al receptorilor (de
discursul ştiinţific în care exemplu, publicaţiile - ziare,
cei ce citesc sunt, de reviste etc. - scrise de un
asemenea, cei ce scriu număr relativ mic şi citite
aceste tipuri de discurs). uneori de un public foarte
extins.
3.1.4. Discursul specializat
Termenul discurs specializat se referă la modul în care este

utilizată limba într-un domeniu de activitate. Astfel, există
- discursul ştiinţific (în sociologie, matematică, fizică etc.),
- discursul tehnic (de ex., în telecomunicaţii, petrochimie etc.),
- discursul profesional (în ramuri precum turismul, ceasornicăria,
jurnalistica etc.).
Unii autori consideră că discursul specializat poate include
şi discursul politic (Maingueneau, 1996).
Discursul specializat este obiectul de studiu al lingvisticii

aplicate. Cercetarea în acest domeniu priveşte în special
lexicul, terminologiile, aspectele formalizate, “ritualizate” ale
discurs.
3.1.5. Metadiscurs, intradiscurs şi interdiscurs (I)
Se poate vorbi despre metadiscurs, intradiscurs şi interdiscurs doar din

perspectiva relaţiilor ce se pot stabili în şi între discursuri.
Aceste concepte caracterizează starea discursului care se află într-un
continuu proces de negociere în cadrul unui spaţiu saturat de cuvintele şi
enunţurile celorlalţi.
Metadiscursul este un fenomen caracteristic atât interacţiunilor verbale
spontane, cât şi discursurilor elaborate fie orale, fie scrise.
Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din două universuri

distincte, unul interior –al intradiscursului şi unul exterior – al
interdiscursului- poate fi făcută doar dintr-o perspectivă teoretică. În
realitate, intradiscursul şi metadiscursul se intersectează cu interdiscursul,
aşa cum se poate vedea în cadrul dialogismului sau al eterogenităţii
constitutive.
3.1.5. Metadiscurs, intradiscurs şi interdiscurs (II)
Metadiscursul Interdiscursul Intradiscurs

Se referă la posibilitatea Desemnează relaţiile Desemnează conceptul
pe care o are locutorul discursului cu ansamblul opus interdiscursului şi
ca în chiar cadrul unităţilor discursive. În se referă la relaţiile ce se
enunţării să comenteze funcţie de tipul dominant stabilesc între
propriul enunţ sau de relaţie interdiscursivă elementele constitutive
discursul partenerului, se pot delimita: ale unui discurs.
pentru a-l confirma sau
a-l reformula. Aceasta se
- discursuri citate,
evaluează singur, se
comentează şi solicită - discursuri anterioare
aprobarea partenerului (de acelaşi gen),
de schimb verbal: - discursuri
- “dacă pot spune aşa…, contemporane
aparţinând unor genuri
- mai degrabă…,
diferite.
- ai să rîzi, dar…
- nu ştiu ce cezi”...
I. APL – 4. UNIVERSUL DISCURSULUI
4.1. PRINCIPALELE ELEMENTE ALE UNUI DISCURS
4.1.1. Câmpul discursiv
Universul discursului poate fi văzut ca un ansamblu de discursuri care

interacţionează. El poate fi decupat în câmpuri discursive, cum ar fi diferite
şcoli filosofice sau curente politice care se confruntă, explicit sau nu, într-o
anumită conjunctură.
Câmpul nu este o structură statică, delimitată ci un ansamblu dinamic care-
şi poate schimba configuraţia. Un câmp nu are o organizare omogenă:
există întotdeauna elemente dominante şi elemente subordonate, poziţii
centrale şi periferice.
Câmpul poate include subcâmpuri, de exemplu, în interiorul unui curent
politic se poate înregistra o confruntare între diferite discursuri care
urmăresc să deţină monopolul legitimităţii enunţiative sau controlul
comunicării. Deoarece este dificil de realizat o investigare exhaustivă a unui
câmp discursiv, analiza discursului urmăreşte cel mai adesea studiul
subcâmpurilor/spaţiilor discursive (care trebuie să conţină cel puţin două
poziţionări discursive între care să existe relaţii puternice.
4.1.2. Practica discursivă
Termenul “practică discursivă” este folosit pentru a se sublinia

faptul că discursul este o formă de acţiune socială.
Pentru Foucault, practica discursivă reprezintă “…un ansamblu de

reguli anonime, istorice, întotdeauna determinate în timpul şi în spaţiul
care au definit, pentru o arie soicală, economică, geografică sau
lingvistică dată, condiţiile de exercitare a funcţiei enunţiative” (Michel
Foucault, Archéologie du savoir, Paris, Gallimard, 1969, p.153).
Unii autori atribuie simultan acestui termen sensul de conţinut, mod

de organizare umană şi reţea specifică de circulaţie a enunţurilor;
“practica discursivă este inseparabilă de comunitatea discursivă care a
produs-o, de modul său de apariţie şi de difuzarea sa” (D.
Maingueneau, 1984, p. 154)
4.1.3. Memoria discursivă
Faptul că o interacţiune verbală se desfăşoară în timp determină

construirea progresivă a unei memorii intertextuale: în fiecare moment
discursul poate trimite la un discurs precedent. Aceasta reprezintă o
proprietate intrinsecă a anumitor tipuri de discursuri (matematic,
filozofic etc.). În acelaşi timp însă, discursul poate fi“copleşit” de
memoria altor discursuri.
Analiza conversaţională recurge la “istorie conversaţională” al cărei
sens s-ar putea reda astfel: fiecare interacţiune nu este de fapt decât
un episod dintr-un sistem mai vast, acela al suitei, şirului de interacţiuni
care au avut deja loc între participanţii la actul comunicaţional.
Se poate considera că anumite discursuri au o relaţie privilegiată
cu memoria. Astfel, discursurile literare, religioase, juridice… sunt
hărăzite a suscita “cuvinte care le reiau, le transformă sau vorbesc
despre ele” (Foucault, Ordinea discursului, 1971, p. 24).
4.1.4. Cunoaşterea enciclopedică
Pentru a înţelegerea unui enunţ trebuie puse în acţiune

două componente:
- competenţa lingvistică;
- cunoaşterea enciclopedică (cunoaşterea lumii
extralingvistice).
În enunţul “Ion a vizitat America”, nu cunoştinţele de

gramatică sau de vocabular ne permit să determinăm la ce
se referă “Ion” şi “America”, ci cunoaşterea enciclopedică.
Cunoştinţele enciclopedice variază de la individ la

individ şi sunt deschise (ele se îmbogăţesc în mod
continuu).
4.1.5. Scriptul
Conceptul e împrumutat din domeniul inteligenţei artificiale şi

introdus în analiza discursului pentru a structura cunoaşterea
enciclopedică.
Interpretarea celor mai multor enunţuri presupune
cunoaşterea şirului de acţiuni stereotipe verbale care se
referă la un domeniu de activitate, care este înţeles dintr-un
anumit punct de vedere. De exemplu, scriptul “a lua avionul”,
din punctul de vedere al călătorului presupune cumpărarea
biletului, deplasarea la aeroport, înregistrarea bagajelor,
verificarea paşaportului etc. Pentru a înţelege un enunţ banal
ca: “Am rămas la aeroport. Îmi expirase viza”, trebuie să ştii
că înainte de a se urca în avion se trece prin filtre ca vama,
check in, se arată paşaporul, se verifică viza, se aplică o
ştampilă pe paşaport etc. (exemplu oferit de D.
Maingueneau, 1996).
4.1.5. Scriptul
Cunoaşterea unui script permite în lectura unui text:

- înţelegerea relaţiilor temporale între diverse acţiuni;
- definirea actorilor;
- definirea obiectelor etc.
Cunoaşterea scriptului mai permite anticiparea unor fenomene şi/sau

umplerea unor lacune ale textului. Pentru aceasta sunt necesare
următoarele operaţii:
- recunoaşterea unui script relevant;
- identificarea acţiunilor indicate într-un text;
- umplerea lacunelor (stabilirea etapelor lipsă).
În ultimii ani au proliferarat numeroase concepte înrudite: schemă, cadru,

scenariu etc. Toate pleacă de la ideea că ipotezele pe care şi le fac
oamenii asupra evenimentelor cu care se confruntă în mod regulat sunt
transformate în stereotipii care se sprijină pe serii de evenimente şi care
sunt stocate şi reactivate în bloc.
4.1.6. Scena şi scenografia
În analiza discursului din spaţiul francofon, noţiunea de scenă se referă la

maniera în care discursul construieşte o reprezentare din propria sa situaţie
de enunţare. D. Maingueneau (1996) trece în revistă principalele orientări:
 Charaudeau (1983, p. 51) vorbeşte despre punerea în scenă (mise en

scène) pentru spaţiul intern al comunicării.
Authier (1982) despre punerea în scenă (mise en scène) a discursului
de vulgarizare ştiinţifică;
Cossuta (1989:14) foloseşte termenul de scenă filosofică pentru
“rezultatul acestei munci de scriere prin care filosoful reprezintă procesul
gândirii în chiar interiorul textului”
Maingueneau (1993:123) vorbeşte despre scenă la nivelul superior al
enunţării, aplicând termenul tipului de discurs: genurile literare, de ex.,
mobilizează Scena literară, genurile ştiinţifice pun în mişcare Scena
ştiinţifică etc.
4.1.7. Paraverbalul (paralingvisticul)
În cadrul fluxului de semne al unei interacţiuni se disting atât materialul

verbal (lingvistic), cât şi materialul paraverbal (paralingvistic):
înălţime a tonului, intensitate articulatorie, pauze, suspine, timbrul
vocii, accentul etc. Domeniul paraverbal şi cel verbal alcătuiesc un
ansamblu care se opune non verbalului (apariţie fizică, atitudine,
distanţă, gesturi, priviri etc.).
Este dificil de realizat o separare netă între verbal şi paraverbal.

Intonaţia, de exemplu, are adesea un rol în organizarea sintactică şi
determină interpretarea (cum ar fi în cazul unui ordin sau al unei
întrebări). De altfel, pentru multe producţii vocale (eh, mmh…) nu se
poate spune cu certitudine dacă avem de-a face cu verbal sau
paraverbal. (Totul depinde de definiţia domeniului verbal – dacă
acceptăm sensul acestuia ca “tot ce se poate transcrie în cuvinte”).
4.2. UNIVERSUL INTERIOR
4.2.1. Preconstructul
Termenul a fost introdus de Pêcheuxse şi referă la o

dimensiune a discursului pe care acesta se sprijină, pe
care o prezintă ca firească şi care se sustrage
aserţiunilor emiţătorului
Preconstructul are o deschidere mult mai largă decât
cea a termenului presupoziţie; el priveşte mai multe
enunţuri anterioare din cadrul aceleiaşi formaţiuni
discursive sau dintr-o formaţiune adversă.
Preconstruct este o noţiune care acoperă “urmele
elementelor discursive anterioare într-un discurs, urme
de care emiţătorul a uitat” (Pêcheux, 1990, p. 43).
Urmelor unor discursuri anterioare li se atribuie un efect de
evidenţă pentru subiect:
- grupuri nominale cu articole hotărâte: „patronatul,
sindicatul, proletariatul ...”;.
- apoziţii: „SUA, care este ţara drepturilor omului,
trebuie să…”
- nominalizări: „scăderea şomajului, dezvoltarea
economiei, cursa înarmărilor” ..
Preconstructul este ceea ce discursul pretinde a purta în el

şi ceea ce aduce la suprafaţă. Unitatea de semnificaţie pe
care el o construieşte plecând de la preconstruct se
foloseşte pentru a desemna orice conţinut admis de către o
colectivitate, caz în care termenul interferează cu termeni
ca: prejudecată, stereotip, topoi, script etc.
4.2.2. Implicitul
Se referă la conţinuturile care nu constituie obiectul
enunţării, dar apar prin conţinuturile explicite. [vezi şi
“presupoziţie”, “inferenţă”, “subînţeles”]
Se disting: implicitul semantic (ataşat materialului
lingvistic) şi implicitul pragmatic (interlocutorul pune în
relaţie enunţul şi contextul său făcând apel la legile nescrise
ale discursului).
Implicitul poate fi codificat în limbă (de ex., în enunţul “Vrei
să închizi uşa?”, unde vrei determină automat interpretarea
întrebării ca o cerere);
Implicitul poate rezulta din context, adică să fie un
subînţeles (Exemplu: afirmaţia cuiva “Este cald” poate fi un
mod de a cere permisiunea de a se dezbrăca).
4.2.3. Presupoziţia
Este una dintre cele două mari forme ale implicitului, şi anume cea
care este înscrisă în structura limbii. În mod tradiţional, presupoziţia se
defineşte cu ajutorul unui test de negaţie:
“O frază p presupune o frază q, dacă q rămâne adevărată atunci când
p este negată. Presupoziţiile lui p reprezintă ansamblul de fraze Q, al
căror adevăr nu poate fi pus în discuţie prin negarea lui p” (Martin,
1976, p. 39).
Exemplu: în enunţul “Ion a încetat să bea” se spune că propoziţia “Ion
bea mai demult” este presupusă, deoarece se poate face o inferenţă în
egală măsură asupra ei plecând de la “Ion nu a încetat să bea”.
La fel, în “Ion a văzut Muzeul Brâncuşi la Hobiţa”, presupoziţia
existenţală “Există un Muzeul Brâncuşi la Hobiţa” se sustrage negaţiei
“Ion nu a văzut Muzeul Brâncuşi la Hobiţa”.
4.2.4. Subînţelesul (I)

Spre deosebire de presupoziţie, subînţelesul reprezintă un conţinut
implicit pragmatic, adică inferenţe scoase din context de către partener
cu ajutorul raţionamentului mai mult sau mai puţin spontan, care se
sprijină pe principiile (legile) discursului care dirijează activitatea
discursivă.
În schimbul verbal următor: A: Vii la discotecă? B: Mama e bolnavă,

răspunsul B încalcă legile discursului care prescriu ca răspunsul să fie
adecvat întrebării. Locutorul A va presupune de aici că B respectă
totuşi această regulă şi că răspunsul său este destinat a livra un
conţinut implicit - de exemplu, că B nu va merge la discotecă fiindcă
trebuie să se ocupe de mama sa. Locutorul A face deci o inferenţă,
mobilizează un subînţeles, în sensul etimologic al termenului. Aceasta
se poate realiza deoarece fiecare dintre parteneri postulează faptul că
celălalt cunoaşte (intuitiv) legile discursului şi ştie că şi partenerul său
le cunoaşte.
4.2.4. Subînţelesul (II)
Subînţelesul are trei caracteristici:

- existenţa sa este legată de un context particular;
- este descifrat graţie procesării mentale a partenerului;
- emiţătorul poate oricând să-l recuze, refugiindu-se în spatelele
sensului literal.
Există şi alte tipuri de subînţeles:
- a lăsă să se înţeleagă;
- a da să se înţeleagă;
- a subînţelege.
(Récanati, 1981, p. 146)
I. APL – 5. “ACTORII” DISCURSULUI
5.1. SUBIECTIVITATE ŞI ETHOS
5.1.1. Subiectivitatea (I)

a) Subiectivitatea în sens larg
În sens larg, subiectivitatea se referă la prezenţa locutorului în

enunţ. Ea e marcată prin indici lingvistici speciali, denumiţi “indicatori
de subiectivitate” (Benveniste).
Printre cei mai importanţi indicatori ai subiectivităţii se numără
ambreiorii. Un ambreior este o unitate lingvistică a cărei valoare
referenţială depinde de mediul spaţio-temporal al ocurenţei sale.
Exemple: “eu” este un ambreior, deoarece referentul său este
identificat cu individul care, la fiecare ocurenţă, în fiecare eveniment
enunţiativ se găseşte în situaţia de a spune “eu“.
Această categorie acoperă în special: persoanele lingvistice (eu-tu);
demonstrativele („această carte”, „acela”); timpurile verbale (trecut,
prezent, viitor).
5.1.1. Subiectivitatea (II)
Subiectivemele
Prezenţa locutorului în enunţ este mai mult sau mai puţin vizibilă.
Există o gradaţie între textele saturate de subiectivitate enunţiativă şi
textele în care prezenţa locutorului tinde să se şteargă. “Urmele”
lingvistice ale acestei subiectivităţi au fost numite de Carla Kerbrat-
Orecchioni subiectiveme (Kerbrat-Orecchioni, 1980, p. 32).
Domeniul ambreiorilor trimite la problema unui punct de reperaj al

expresiilor care se referă la realitatea extralingvistică. Ambreiorii (de
persoană, de timp, de loc) arată că enunţul este reperat prin raportare
la evenimentul care constituie actul de enunţare al subiectului vorbitor.
Se poate face distincţia dintre: reperaje subiective („ieri”,”aici”) şi
reperaje obiective („23 ianuarie 1960, la Bucureşti”).
5.1.1. Subiectivitatea (III)
Kerbrat- Orecchioni (1980:84) împarte ambreiorii în două clase:
Afectivi / Conotativi Evaluativi

- evaluative non axiologice, care
- exprimă simultan atât proprietatea presupun o evaluare în spiritul
unui lucru, fenomen sau a unei unei norme (mare, cald, suplu),
persone, cât şi reacţia emoţională dar nu şi o judecată de valoare;
a emiţătorului (formidabil, nostim,
emoţionant, genial etc.); - evaluative axiologice, care adăugă
aprecierii medii în spirutul
- ansamblul asocierilor afective normei o judecată de valoare
legate de utilizarea contextuală a cu sens pozitiv (frumos) sau
unui cuvânt = conotaţie. negativ (derizoriu).
5.1.1. Subiectivitatea (IV)

a) Subiectivitatea în sens restrâns
În sens restrâns, subiectivitatea se referă numai la acei indici care

introduc în enunţ sentimentele şi atitudinea subiectului vorbitor cu privire
la conţinutul enunţului.
În această accepţie, se disting două tipuri de subiectivitate:
- afectivitatea, ca manifestare în enunţ a sentimentelor locutorului →
judacăţi preferenţiale;
- modalitatea, ca manifestare în enunţ a atitudinii locutorului, a
evaluării realizate delocutir → judacăţi preferenţiale.
Cuvintele “purtătoare” de aprecieri şi preferinţe permit exprimarea
implicită a unor judecăţi de valoare:
- termeni peiorativi („prostălău”, „gogoman”, „prostănac”);
- termeni ameliorativi („inteligent”, „moral”, „credibil”).
5.1.2. Ethos-ul (I)
Noţiunea a fost propusă de Aristotel (Retorica: 1378) şi se referă la

imaginea despre sine pe care o propune implicit oratorul în şi prin
discursul său. La crearea acestei imagini contribuie modul în care
oratorul vorbeşte (intonaţii, gesturi, ţinută). Credibilitatea oratorului nu
se afirmă, ci se arată prin discurs.
Ducrot reformulează această noţiune din perspectivă pragmatică: în
cadrul ethos-ului avem de-a face cu personajul care vorbeşte, şi nu cu
individul considerat independent de actul enunţării sale (Ducrot, 1984,
p. 200) .
Analiza discursului foloseşte noţiunea de ethos în special pentru a
susţine o direcţie de cercetare opusă celei structuraliste. Ethos-ul se
referă la asumarea responsabilităţii discursului de către orator. Jurgen
Habermas îl tratează în strânsă legătură cu conştiinţa morală a
subiectului discursiv (Habermas, 2000, pp. 46-111).
P.A. / 10.11.21
5.1.2. Ethos-ul (II)
Dominique Maingueneau consideră că orice discurs, oral sau scris,

presupune cu necesitate prezenţa ethos-ului, care propune o anumită
imagine a oratorului drept garant al discursului:
- vorbele oratorului fac parte dintr-un sistem global (modul de
mişcare, de a se îmbrăca, de a intra în relaţie cu ceilalţi etc.);
- oratorului i se atribuie un caracter, un ansamblu de trăsături
psihologice (sever, simpatic, arogant, jovial etc.);
- oratorului i se atribuie o corporalitate (un ansamblu de trăsături
fizice şi vestimentare).
Maingueneau consideră că cele două trăsături, caracter şi

corporalitate, sunt inseparabile şi se sprijină pe stereotipuri evaluate
pozitiv sau negativ în cadrul unei colectivităţi în care are loc enunţarea
(Maingueneau,1996, p, 40).
5.1.2. Ethos-ul (III)
Ethos-ul nu poate fi izolat de ceilalţi parametri ai

discursului, logos-ul şi pathos-ul, deoarece
contribuie într-un mod decisiv la legitimarea
acestuia.
Diferenţele între genuri de discurs sau poziţionări
din acelaşi câmp discursiv nu sunt numai o
problemă de conţinut, ci şi una de ethos.
Exemplu: un anumit discurs politic implică un ethos
profesoral, altul implică un ethos elitist sau din
contră, un ethos populist.
5.2. „ACTORII” COMUNICĂRII DISCURSIVE
5.2.1. Subiectul vorbitor, locutorul şi emiţătorul

Oswald Ducrot a introdus distincţia dintre subiect vorbitor, locutor şi
emiţător (Ducrot, 1984:VIII).
Subiectul vorbitor reprezintă o fiinţă empirică, individul care realizează
enunţul din punct de vedere fizic (îl enunţă).
Locutorul este o fiinţă a discursului, instanţa căreia îi revine
responsabilitatea discursului. Astfel, în „discursul direct” subiectul vorbitor
nu ia asupra sa sarcina discursului citat, dar ia în considerare aserţiunea
că cineva a spus cuvintele raportate. De asemenea, în “discursurile-ecou”,
subiectul vorbitor nu este responsabil de enunţul-ecou (A: „Eşti un prost!”;
B: „A, vasăzică sunt un prost!”).
Noţiunea de emiţător acoperă fenomenele de lipsă a responsabilităţii
mai subtile, ca ironia şi negaţia polemică. În ironie, locutorul este
responsabil de “cuvinte”, dar nu şi de “punctele de vedere” pe care le
exprimă enunţul: aceste puncte de vedere ar fi atribuite unui personaj,
“emiţătorul”, adus în scenă de enunţarea ironică.
5.2.2. Coemiţătorul
Termenul a fost introdus de lingvistul A. Culioli, în locul termenului
receptor sau destinatar, pentru a sublinia că cei doi parteneri joacă un rol
activ, iar enunţarea este coenunţare, iar enunţul – o coproducţie.
Astfel, când emiţătorul vorbeşte, coemiţătorul comunică şi el: acesta se
află prins într-un joc în care încearcă să se pună în locul emiţătorului pentru
a-i interpreta corect enunţurile şi a-l influenţa constant prin reacţiile sale.
Pentru înţelegerea acestui mecanism, sunt utili câţiva termeni-cheie:
Regulatorul: “contribuţiile lingvistice ale receptorului care nu provoacă
întreruperea vorbirii locutorului principal” (De Gaulmyn, 1987, P. 204).
Elementele fatice: utilizări ale discursului care au scopul de a menţine
legătura socială: discuţiile despre vreme, salutările, complimente şi alte
acte de captatio benevolentiae (Malinowski, 1923, p. 315). După Jakobson,
ele păstrează “canalul cald” (Jakobson, 1964, pp. 83-125).
Reformulărea: transformarea unei unităţi discursive cu lungime
variabilă (de la cuvânt la text) într-o altă unitate, echivalentă din punctul de
vedere al semnificaţiei. Ea poate fi intradiscursivă sau interdiscursivă.
5.2.3. Polifonia
Termenul a fost introdus de Bahtin (1970) în lucrările despre opera

lui Dostoievski, în care se exprimă mai multe voci, fără ca una să fie
dominantă. Lingvişti îl folosesc pentru a explica acele cazuri în care cel
care produce discursul în mod real (“material”) nu îl are în grija sa, nu
este responsabil pentru discursul produs de el.
Într-un sens mai larg, polifonia este inclusă în unele fenomene de

ordin textual precum pastişa, parodia, proverbul etc. Atunci când se
enunţă un proverb, enunţul său se dă drept garanţie pentru o altă
instanţă – “înţelepciunea populară” –, care este adusă în scenă prin
cuvintele sale şi care participă la discurs indirect, în calitate de membru
al comunităţii lingvistice.
5.2.4. Statutul şi rolul (I)
a) Statutul
Termenul se referă la identitatea partenerilor de discurs. Unii autori

pun în relaţie de opoziţie locul ocupat (patron, angajat etc.) şi
formaţiunile imaginare (imaginea pe care participanţii la discurs şi-o fac
despre propriul loc şi despre locul celuilalt).
(i) Locul: o manieră foarte largă de a desemna rolurile discursive:

“Nu există vorbă care să nu fie emisă de un loc şi care să nu convoace
interlocutorul la un loc corelativ” (Pêcheux, 1969, p. 18).
De aceea, raporturile de locuri nu sunt creaţii libere ale subiectului,
ele sunt instaurate plecându-se de la un sistem de locuri prestabilit.
Dar ele pot fi negociat: dacă subiectul A se poziţionează în rolul de
profesor, e posibil ca B să refuze să intre în rolul de elev
5.2.4. Statutul şi rolul (II)
a) Statutul
(ii) Condiţiile de producere a discursului: desemnează mediul

material şi instituţional al discursului, precum şi reprezentările
imaginare pe care şi le fac partenerii unei interacţiuni cu privire la
identitatea lor şi la referentul discursului lor.
Aceste reprezentări imaginare se formează prin intermediul celor
care au fost deja spuse şi/sau deja înţelese. Pentru unii autori, aceste
reprezentări sunt iluzorii, căci experienţa trăită de subiecţi este
“informată, constituită prin structura ideologiei” care o determinăşi de
care ei nu sunt conştienţi (Pêcheux şi Fuchs (1975, p. 24). Acest lucru
a devenit mult mai evident odată cu apariţia reţelelor de socializare,
unde identitatea participanţilor la interacţiune este rareori recunoscută
corect, iar negoierea ei este aproape imposibilă.
5.2.4. Statutul şi rolul (III)
b) Rolul
Erving Goffman vedea în comunicare o punere în scenă în care
actorii îşi prezintă o imagine a lor, pe care sunt obligaţi să o păstreze
pe tot parcursul interacţiunii verbale (Goffman, 2003).
El defineşte rolul astfel:
“un model prestabilit de acţiune care se dezvoltă în timpul
reprezentării şi care poate fi prezentat sau utilizat şi în alte ocazii”.
În ceea ce priveşte tipologia rolulurilor, se disting:
- roluri propriu-zis discursive, care sunt ocazionale (sfătuitor,
agresor, conciliator, mediator etc.);
- roluri instituţionale, care sunt asociate la diverse genuri de
discurs, şi sunt relativ stabile (tată în cadrul interacţiunii tată-copil;
doctor în interacţiunea cu un pacient; brooker în interacţiunea bursieră
etc.).
Nota bene! Profesiunea oficială nu este obligatorie pentru a asigura
un rol (cel care învaţă pe cineva ceva poate să nu fie profesor).
5.2.4. Statutul şi rolul (IV)
b) Rolul
Charaudeau (1991) distinge următoarele tipuri de rol:

- rolul social (asociază un anumit statut social unei anumite situaţii
de comunicare);
- rolul comunicaţional (de limbaj).
De exemplu, un profesor (statut) are în clasă (situaţie) rolul social de
a-i învăţa pe elevi. Dar acest rol este asociat cu diverse roluri de limbaj
(a explica, a întreba, a sfătui etc.). Rolul comunicaţional poate să
corespundă unor roluri sociale diverse (tatăl şi copilul său, ofiţerul în
timpul unui exerciţiu, un patron faţă de subordonaţii săi pot da ordine).
Participanţii la o interacţiune verbală pot fi mai mulţi decât doi şi rolul
lor în schimbul verbal poate fi variabil.
5.2.5. Supradestinatarul
Conceptul a fost introdus de Mihail Bahtin, cu următorul sens: “vocea
celui care e reprezentantul ideal, cel mai tipic al clasei sociale căreia îi
aparţine locutorul” (Bahtin (1984, p. 295).
Adaptarea conceptului din perspectiva analizei discursului ştiinţific de

către Moirand face referire la “un soi de arhetip al conştiinţei colective al
doemiului ştiinţific căruia îi aparţien autorul sau în care ar dori să aibă
acces” (Moirand, 1988, p. 458).
Rafinarea conceptuală li se datorează lui Peytard şi Moirand, care se

referă la supradestinatar ca la “reprezentarea arhetipului grupului căruia
îi aparţine sau la care aspiră să aparţină”. Această reprezentare
reglează modul în care emiţătorul îşi elaborează discursul (Peytard &
Moirand,1992, p. 458).
P.A. / 17.11.21
3. TEHNICI DE ANALIZĂ
3.1. ANALIZA ENUNŢURILOR EVALUATIVE (EAA)
3.1.1. Masuraera atitudinilor
Analiza aserţiunii evaluative (EAA) a fost pusă la punct în 1956 de Osgood,

Saporta si Nunnally. Ea are drept scop măsurarea atitudinilor locutorului
faţă de obiectele sau subiectele despre care vorbeşte.
Tehnica se bazează pe cunoştinte de psihologie socială referitoare la

atitudini. Din punct de vedere psihosociologic, atitudinea este o
predispoziţie a subiectului, relativ stabilă şi organizată, de a se manifesta
printr-o opinie (la nivel verbal) sau o acţiune (la nivel comportamental), în
privinţa unor obiecte (persoane, idei, evenimente, lucruri, etc.), intr-o
maniera dirijata.
Oamenii dau valori diferite lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor, care devin,
astfel, obiecte ale evaluării.
Ei exprimă aceste evaluări prin intermediul judecatilor de valoare.
3.1.1. Atitudinea
O atitudine este un nucleu, o matrice, adesea inconştientă, care generază
un ansamblu de luări de poziţie,
poziţie de calificative şi enunţuri de evaluare.
evaluare
O atitudine are două dimensiuni:
–Direcţia = sensul atitudinii, potrivit unui cuplu bipolar: pozitiv/negativ,

amical/ostil, optimist/pesimist, bun/rău etc.
Uneori, între cei doi poli există stări intermediare: fie neutralitatea, fie
ambivalenţa (amestecul de “pro” şi “contra” este firesc din punct de
vedere psihologic: uneori ne simţim confuzi şi nehotărâţi).
–Intensitatea = forţa sau gradul convingerii exprimate: o adeziune
poate fi lipsită de entuziasm sau pasionată, o opoziăie - lejeră sau
vehementă etc.
Testul Osgood
Dacă avem îndoieli cu privire la termenul “pace”, îl

plasăm in urmatoarele enunţuri:
– “eroul oferă pacea”;
– “sceleratul oferă pacea” .
Primul caz pare mai congruent (aşteptat, normal) decât

al doilea, deci “pacea” va fi evaluată în direcţia “bine”.
3.1.2. Normalizarea enunţului
Obiectul atitudinii / conector verbal / material evaluativ
Ceea ce se poate pune în una dintre următoarele forme:

• AO1 / c / cm (unde cm este “termen cu semnificaţie comună”)
• AO1 /c / AO2 (unde AO2 este un al doilea obiect-al-atitudinii, cu
rolul de ţintă a lui AO1).
Exemple:
a) UNIUNEA SOVIETICĂ / este / agresivă;
ION / este / îndrăgostit
b) UNIUNEA SOVIETICĂ / ameninţă / SUA;
ION / nu o iubeşte / pe MARIA
3.1.3. Notarea conectorilor

Acestia pot fi asociativi (atunci cand verbul leaga agentul
de complementul sau) sau disociativi (cand verbul
separa agentul de complementul sau).
O intensitate mare (+3 sau –3) este indicata prin folosirea
verbelor “a fi” sau “a avea” pentru anumite verbe la
timpul prezent, prin prezenta adverbelor de genul
“absolut”, “definitiv”, care intaresc actiunea verbelor.
O intensitate medie (+2 sau –2) este marcata de verbele
care indica iminenta, partialul, probabilul, cresterea (ex:
“va incerca sa …“) si prin moduri temporale altele decat
prezentul.
O intensitate scazuta (+1 sau –1) se caracterizeaza printr-o
relatie ipotetica sau prin prezenta adverbelor de tipul
“uşor”, “ocazional”.
3.1.4. Notarea calificatorilor

Osgood consideră că există o dificultate în a coda
favorabili sau nefavorabili termenii evaluativi cu
semnificatie comuna pe o scara în şapte puncte,
ale cărei niveluri pozitive sau negative
corespund cu “foarte”, “destul de” şi “puţin”.
De exemplu, putem nota “foarte cinstit” cu +3,
“interesant” cu +1 si “atroce” cu –3. Însă cum
considerăm “burghez” în enunţul “este o familie
burgheză”? Direcţia este pozitivă sau negativă ?
3.1.5. Notarea obiectelor atitudinii

Se calculeaza prin multiplicarea si adunarea
notelor acordate conectorilor si calificatorilor,
pentru obiectul atitudinii din fiecare enunţ.
Codorul colecteaza pentru acelaşi AO valorile
tuturor asertiunilor despre el. Obţinem rezultatul
mediu pentru acest AO şi împărţim totalul de la
coloana produsului (c x cm) la numărul
termenilor înregistraţi.
În cazul exemplificat vom obţine: -28:(3x6) = -1,56.
3.1.6. APLICAŢIE - 1
. ATITUDINII
OBIECTUL
(AO)
Conector Valoarea Termeni cu
semnificaţie
Valoarea Produs
verbal (“c”) lui “c” comună (“cm”) lui “cm” (“c” x “cm”)
1. CONDUCĂTORII sunt +3 nemiloşi -3 -9
SOVIETICI
2. CONDUCĂTORII sunt +3 atei -3 -9

SOVIETICI
3. CONDUCĂTORII sunt +3 despoţi -3 -9

SOVIETICI
4. CONDUCĂTORII au urmărit în +2 scopuri malefice -3 -6

SOVIETICI
trecut
5. CONDUCĂTORII acum ar putea fi +1 unele măsuri +2 +2
SOVIETICI de acord cu menite să
destindă viaţa
internaţională
6. CONDUCĂTORII ar putea dori +1 să renunţe la +3 +3
SOVIETICI proiectele
agresive
TOTAL - 28
.
.
. GRADUL DE FAVORABILITATE / NEFAVORABILITATE

FAVORABIL
Dacă dorim să comparăm
+3
rezultatele de la AO diferite,
AO 1împartim totalul (-28) la 3N
+2 (unde N = numărul temelor,
iar 3 = amplitudinea scalei).
Obţinem: -28 : (3 x 6) = -1,56.
+1 Rezultatul (-1,56) va fi comparat
AO 2cu cu rezultatele obţinute
0 în mod similar pentru alte AO-uri
AO 3(a se vedea figura de faţă).
-1
CONDUCĂTORII SOVIETICI (-1,56)
-2
AO n
-3 -28 : (3 x 6) = -1,56
NEFAVORABIL
Măsuraţi atitudinea exprimată de Toader Paleologu în enunţurile evaluative din următorul text:
„Crin Antonescu are toate datele zilelor noastre: agresivitatea, lipsa de politeţe, de substanţă
şi de educaţie. Ce ar mai căuta un Ionel Brătianu într-o lume dominată de asemenea
personaje?! Promovarea lui la funcţia de preşedinte al PNL este cea mai bună ilustrare a
spuselor mele: lumea e întoarsă pe dos şi carierele politice se fac pe baza unei veritabile
contraselecţii."
OBIECTUL Conector Valoarea Termeni cu Valoarea Produs
ATITUDINII (AO) semnificaţie
1. Antonescu
2. Antonescu
3. Antonescu
4. Antonescu
5. Antonescu
TOTAL
Măsuraţi atitudinea exprimată de Toader Paleologu în enunţurile evaluative din următorul text:
„Crin Antonescu are toate datele zilelor noastre: agresivitatea, lipsa de politeţe, de substanţă
şi de educaţie. Ce ar mai căuta un Ionel Brătianu într-o lume dominată de asemenea
personaje?! Promovarea lui la funcţia de preşedinte al PNL este cea mai bună ilustrare a
spuselor mele: lumea e întoarsă pe dos şi carierele politice se fac pe baza unei veritabile
contraselecţii."
OBIECTUL Conector Valoarea Termeni cu Valoarea Produs
ATITUDINII (AO) semnificaţie
1. Antonescu +3 agresiv -3 -9
este
2. Antonescu -3 politicos -3 -9
nu este
3. Antonescu -3 substanţă +3 -9
nu are
4. Antonescu nu are -3 educaţie +3 -9
5. Antonescu -2 Să fie lider politic +3 -6

nu merită
TOTAL - 42:15=-2,8

ADP Prezentare - 2022 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ADP Prezentare - 2022 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Acest curs urmăreşte:

II. ANALIZA DE CONŢINUT

1. GENEZA ŞI SPECIFICUL ANALIZEI DE CONŢINUT

III. ANALIZA SEMIOTICĂ

1. NOŢIUNI DE BAZĂ ALE ANALIZEI SEMIOTICE

•Seminarul 1. Orientări metodologice în analiza discursului; aplicaţii

Pentru nota 5, studentul trebuie să îndeplinească

Nota 10 se acordă studentului care a obţinut la seminar nota

1. RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA COMUNĂ

Cunoaşterea comună se realizează:

- prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, gândirea

- în cadrul experienţei cotidiene,

- pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care

2. CRITICA SIMŢULUI COMUN

1. Vasile Tonoiu, Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui

2. Ivana Markova, Dialogistica şi reprezentările sociale,

3. Curelaru, Mihai, Reprezentări sociale, Editura Polirom,

Emiţător Mesaj Lector

Subiectul poate lectura mesajul in virtutea unor structuri interne:

1.1.1. Conceptul de “discurs”

Discursul poate fi definit ca

ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un

Din perspectivă pragmatică, discursul reprezintă

“o enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, precum şi

Accepţiunea cea mai largă priveşte analiza discursului drept “analiză a

În spaţiul anglo-saxon, analiza discursului este echivalentă cu analiza

“Orice discurs este o operă colectivă” (E. A. Schegloff)

“Analiza discursului reprezintă analiza articulării textului şi a locului

În viziunea lui Maingueneau, textul reprezintă obiectul de studiu al

1.2.1. Analiza discursului – domeniu interdisciplinar

1.2.2.1. Şcoala franceză de analiză a discursului

1.2.2.2. Şcoala de la Palo Alto

1.2.2.3. Analiza conversaţională

[3] Gumperz şi Hymes, “The Etnography of Communication”, în American

1.2.2.7. Metoda termenilor-cheie

1.3.1. Limbă, vorbire şi limbaj

1.4.1. Competenţa lingvistică

1.4.2. Competenţa comunicaţională

1.4.3. Competenţa discursivă

1.4.5. Actul de limbaj

1.4.8. Dimensiunea relaţională şi politeţea

Text se foloseşte adesea ca sinonim pentru enunţ, ca suită lingvistică

Textul poate fi definit şi din perspectiva proprietăţilor sale care îl deosebesc, în

Ansamblul de enunţuri care înconjoară un text se numeşte paratext (titlu,

În orice analiză a discursului trebuie făcută o distincţie clară între coerenţă şi

A analiza coeziunea unui text presupune înţelegerea acestuia ca pe o textură

sumar povestirea ştirii

Analiza discursului pune în relaţie enunţul cu contextul lui.

a) legea informativităţii - a nu vorbi pentru a nu

După criteriul codurilor de comportament

• norme care reglează comportamentul locutorului

• norme care reglează imaginea proprie a locutorului

2.1. Principiul cooperării

• Altfel spus, “Contribuţia ta, în cadrul în care ea

• Ele sunt patru:

Reglementează cantitatea de informaţie furnizată de

Maxima cantităţii poate fi definită astfel:

Cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este

Maxima cantităţii poate fi definită astfel: Încearcă să faci

Cere ca orice intervenţie într-un schimb verbal să se