Parlamentul European

Parlamentul European fost precedat de Adunarea Comună a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO) reglementată prin art.20-25 din Tratatul de la Paris (1951).
Prin rezoluţia din 20 martie 1958 cele 3 instituţii similare din structura celor 3 comunităţi
create prin tratatele de la Paris şi Roma sunt reunite în „Adunarea Parlamentară Europeană”.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a păstrat textul din cele 3 tratate
constitutive, care prevede că în Parlamentul European intră „reprezentanţii popoarelor statelor
reunite în Comunitate”- art.190 (exart.138) TCE.
Încă din momentul înfiinţării sale Adunarea a fost o materializare a obiectivelor
federaliste, fiind puţin necesară în cadrul CECO, dar justificându-se ca „prim pas spre
Federaţia Europeană”. Foarte probabil, păstrarea denumirii „Adunare” ascunde rezerve din
partea unor conducători ai statelor membre faţă de adâncirea integrării prin recunoaşterea
funcţiei „parlamentare” a instituţiei. Neutralitatea acestor denumiri oficiale şi succesive
ascunde o anumită reticenţă a statelor membre în a recunoaşte o dimensiune cu adevărat
parlamentară unui organism care, foarte curând va manifesta o ambiţie contrară, denumindu-
se el însuşi, prin rezoluţiile din 1958 şi 1962, „Adunarea parlamentară europeană” şi apoi
„Parlamentul European”. Deşi a fost introdusă pe această cale, în anul 1962, în terminologia
instituţiilor comunitare, denumirea „Parlamentul European” a fost confirmată oficial, pe plan
juridic, abia prin Actul Unic European, din 1986 (art.3, par.1). De altfel, până în 1970,
instituţia a fost lipsită de atribuţii importante şi privită, în consecinţă, ca lipsită de eficienţă. În
ultimele două decenii însă situaţia s-a schimbat, iar Parlamentul European a cunoscut o
puternică consolidare.
Structură. Organizare
Prin tratatele constitutive s-a stabilit principiul că Adunarea se va forma prin vot
universal direct pe baza unei proceduri unitare în toate statele membre (art.20 tratatul CECO;
art.137 tratatul Comunităţii Economice Europene - CEE; art.107 tratatul Comunităţii
Europene a Energiei Atomice - CEEA). Însă rezervele politice faţă de creşterea autorităţii
instituţiei au prelungit aplicarea regulilor stabilite pentru perioada de tranziţie. În această
primă epocă, care se încheie abia în 1979, membrii Adunării (Parlamentului European) sunt
desemnaţi de parlamentele naţionale dintre membrii lor.
Drept urmare, Adunarea/Parlamentul European nu avea o identitate proprie din cauză
că toţi parlamentarii europeni erau membri ai parlamentelor naţionale. Astfel se explică, în
bună măsură, limitarea atribuţiilor instituţiei europene în această etapă.
Şi din punct de vedere numeric Adunarea/Parlamentul a cunoscut o evoluţie
semnificativă.
- În momentul constituirii, în anul 1952, Adunarea Comună a CECO avea 78 de
membri.
- Adunarea Parlamentară Europeană constituită în 1958 pentru cele trei
comunităţi avea 142 de membri şi Robert Schuman i-a fost preşedinte.
 - În 1973, după aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, Parlamentul
European avea 198 de membri.
- Parlamentul European ales în 1999, care şi-a încheiat activitatea în 2004, a
avut 626 de membri.
- În urma noii extinderi a Uniunii Europene şi alegerilor desfăşurate în iunie
2004, Parlamentul European care şi-a început de curând activitatea are 732 de membri.
Numărul acesta este suma locurilor repartizate fiecărei ţări în raport cu populaţia ei, dar se
urmăreşte totodată şi asigurarea unei reprezentări rezonabile pentru ţările mici. Astfel,
Germania cu circa 82 de milioane de locuitori are dreptul la 99 de deputaţi europeni, iar
Luxemburg cu numai 600.000 de locuitori are 6 deputaţi. De asemenea, Luxemburg cu circa
600.000 de locuitori şi Cipru cu mai puţin de 800.000 au aceeaşi reprezentare ca Estonia care
are o populaţie mai mare decât amândouă împreună – respectiv 6 deputaţi europeni. Pentru
alegerile din iunie 2004 statele membre ale U.E. au avut dreptul să aleagă în Parlamentul
European: Germania – 99 de deputaţi, Franţa, Italia şi Marea Britanie câte 78, Spania şi
Polonia câte 54, Olanda 27, Belgia, Cehia, Grecia, Portugalia şi Ungaria câte 24, Suedia 19,
Austria 18, Danemarca, Finlanda şi Slovacia 14, Irlanda şi Lituania 13, Letonia 9, Slovenia 7,
Cipru, Estonia şi Luxemburg câte 6 şi Malta 5.
În evoluţia instituţiei un rol deosebit a avut “Actul pentru alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European prin vot universal direct” din septembrie 1976, care a deschis calea
alegerilor europene organizate pentru prima dată în iulie 1979. Au urmat alegerile din 14-17
iunie 1984, din 15-18 iunie 1989, din 9-12 iunie 1994, din 11-13 iunie 1999 şi în sfârşit din
10-13 iunie 2004. Chiar dacă au avut, de la început şi până în prezent, mai mică relevanţă
decât alegerile pentru parlamentele naţionale, alegerile europene sunt importante din două
puncte de vedere: întâi pentru că au contribuit la asigurarea legitimităţii proprii şi deci la
creşterea autorităţii Parlamentului European şi apoi pentru că cetăţenii Uniunii Europene au
participat pentru prima dată în mod direct, nemijlocit, la constituirea unei instituţii europene.
Funcţionare
Funcţionarea Parlamentului European este reglementată în Regulamentul său interior.
Consiliul European de la Edinburgh (1992) a decis că sediul Parlamentului European este la
Strasbourg, fapt confirmat printr-un Protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. Totuşi,
lucrările Parlamentului European se desfăşoară, în practică, în cele trei centre ale Uniunii:
Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg, ceea ce nu contravine Hotărârii din 1992.
Parlamentul se întruneşte în sesiuni anuale care încep în a doua zi de marţi din luna
martie. În cadrul sesiunii anuale Parlamentul European se reuneşte în „perioade de sesiuni”
sau „şedinţe plenare” săptămânale. Într-un an au loc 12 „şedinţe plenare” în fiecare lună în
afară de august şi una suplimentară în octombrie, când se face prima lectură a proiectului de
buget. „Şedinţele plenare” se desfăşoară într-o săptămână pe lună, de luni până vineri. Ele au
loc la Strasbourg. De regulă, în fiecare an se mai desfăşoară patru-şase mini-plenare sau
şedinţe suplimentare pe durata a două jumătăţi de zi, de la prima zi la prânz până a doua zi la
prânz. Aceste mini-plenare au loc la Bruxelles.
 Tot la Bruxelles se întrunesc comisiile parlamentare, care lucrează două săptămâni pe
lună; în felul acesta se asigură legătura Parlamentului cu Consiliul UE şi Comisia care îşi au
sediul în capitala Belgiei. În cea de-a patra săptămână din lună parlamentarii europeni
lucrează în cadrul grupurilor politice. În sfârşit, circa 3000 din cei 4000 de funcţionari din
cadrul Secretariatului General al Parlamentului îşi au sediul la Luxemburg.
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în mod public, spre deosebire de
Consiliul UE şi de Comisie.
Atribuţii
Până în 1970, atribuţiile Parlamentului European erau limitate la dreptul de control şi
la dezbaterea problemelor Comunităţii Europene. Îi lipseau chiar prerogativele caracteristice
pentru parlamentele naţionale: votarea bugetului şi atribuţiile legislative. După această dată
Parlamentul European a cunoscut o remarcabilă consolidare, iar prerogativele sale sau extinse.
În prezent, atribuţiile sale sunt, în esenţă, trei: 1) puterea bugetară; 2) controlul politic;
3) atribuţii legislative.
- Puterea bugetară a Parlamentului European a fost instituită prin Tratatul
de la Luxemburg din 1970, care-i asigură dreptul de a modifica proiectul de buget
propus de Consiliu şi dreptul de a dispune cu privire la cheltuielile „neobligatorii”.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975, puterea bugetară a Parlamentului a fost
întărită prin dreptul de a respinge proiectul de buget şi dreptul de a da sau nu Comisiei
descărcarea privind execuţia bugetară. Şi în prezent Parlamentul European păstrează
prerogative importante pentru aprobarea capitolului cheltuieli „neobligatorii” din
bugetul UE, care reprezintă circa o treime din acesta şi cuprinde fonduri importante:
cheltuieli de personal, mediu, transport, cercetare, energie, Fondul Regional de
Dezvoltare, Fondul Special European.
- Controlul politic a fost şi el extins faţă de prevederile tratatelor
constitutive. Parlamentul European îşi exercită dreptul de control atât asupra activităţii
Comisiei, cât şi asupra Consiliului UE şi chiar asupra Consiliului European, în grade şi
modalităţi diferite. Cele trei instituţii au obligaţia de a prezenta Parlamentului rapoarte
de activitate care sunt analizate şi dezbătute de parlamentari. Totodată, deputaţii din
Parlamentul European au dreptul de a pune întrebări cu privire la activitatea celorlalte
instituţii europene sub forma: interpelărilor scrise, interpelărilor orale fără dezbateri
sau interpelărilor orale cu dezbateri. Tratatul de la Maastricht i-a oferit Parlamentului
noi instrumente de control prin dreptul de a rezolva petiţiile care-i sunt adresate de
cetăţeni şi prin instituirea mediatorului (OMBUDSMAN), numit de Parlament, care
primeşte şi rezolvă plângerile privind încălcarea unor drepturi de către instituţiile
comunitare (cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă).
Controlul Parlamentului este mai strict asupra Comisiei pentru că el are dreptul să
voteze investirea acesteia şi dreptul de a o demite în bloc printr-o moţiune de cenzură.
- Atribuţiile în domeniul legislativ au contribuit foarte mult la creşterea
rolului Parlamentului şi l-au transformat în colegislator în multe domenii, alături de
 Comisie (care are dreptul de iniţiativă) şi Consiliul UE, care păstrează dreptul de
decizie.
Parlamentul European participă acum la procesul legislativ în mai multe forme:
consultare (obligatorie sau facultativă), cooperare, codecizie şi avizul conform.
Procedura consultării obligatorii a fost prevăzută încă de la Tratatul de la Roma
(1957), însă ea oferă posibilităţi reduse de intervenţie a Parlamentului European în procesul
legislativ.
Este drept că în lipsa consultării Parlamentului actul este nul, dar în mod practic
rezervele Parlamentului (amendamente, respingerea unui text) nu împiedică Consiliul UE să
adopte o normă juridică.
În schimb, în cadrul procedurii cooperării (două lecturi) introdusă prin Actul Unic
European şi în cadrul procedurii codeciziei (trei lecturi) introduse prin Tratatul de la
Maastricht şi extinsă la alte domenii prin Tratatul de la Amsterdam, Parlamentul European
devine o componentă importantă a procesului legislativ din cadrul Uniunii Europene.