Cei pierduti si cei gasiti Luca 15 urmăreşte, şi doreşte ca ei să fie mîntuiţi.
El Se bucură nespus de
Mîntuirea unui suflet nu este tranzacţia rece la care suntem
obișnuiți să ne gîndim. Răscumpărarea nu este problemă de
contabilitate divină prin care Dumnezeu tine evidența cu privire la
cine este inclus şi cine este exclus. El plînge pentru cei pierduţi şi se
bucură de un suflet mîntuit.
Durerea Lui este foarte adîncă cu privire la starea de pierzare a
omenirii, şi bucuria Lui este deplină cînd un păcătos se pocăiește.
Domnul Isus a dat o serie de pilde, în Luca 15, care dezvăluie
compasiunea Tatălui ceresc pentru păcătoșii pierduţi și bucuria Lui la
mîntuirea lor.
Împreună, aceste trei pilde ne dau posibilitatea să înţelegem
inima unui Dumnezeu plin de dragoste, care caută sufletele pierdute
şi care „are o îndelungă răbdare... şi dorește ca nici unul să nu piară,
ci toţi să vină la pocăință“ (2 Petru 3:9)
Cadrul descris în Luca 15 este familiar. „Toţi vanmesi si
păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii si cărturarii
ziceau: „Omul acesta primește pe păcătosi si mănîncă cu ei“ (Luca
15:1-2).
Oriunde mergea El, se strîngea o mulţime de oameni in jurul
Lui. Printre aceștia erau şi vameşi, tilhari, hoţi, şarlatani, femei uşoare
şi, în general, oameni care nu făceau nici un efort de a trăi după
standardul Legii iudaice.
După cum am văzut, acest fapt i-a nemulțumit foarte mult pe
farisei. Ei erau atit de preocupaţi de detaliile neesențiale ale Legii,
încit nu aveau timp să se preocupe de păcătoşii a căror situație era
gravă.
Cunoscînd inimile fariseilor, Isus i-a mustrat prin trei pilde
care au pus în contrast atitudinea lor de automulţumire față de propria
lor neprihănire, cu compasiunea Tatălui faţă de cei pierduţi.
Din toate cele trei pilde reiese ideea că Dumnezeu nu rămîne
nepăsător în timp ce oamenii se îndreaptă spre iad. Lui nu-I face
plăcere să-I vadă pe cei răi pierind. Dimpotrivă, El îi iubeşte, îi
răscumpărarea unui singur păcătos pierdut.
Cele o sută de oi
Prima din pilde (Luca 15:4-6) are o temă pastorală: „Care om
dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde una din ele, nu lasă pe
celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz, şi se duce după cea pierdută pînă o
găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi cînd se
întoarce acasă cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: „Bucuraţi-
vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută“.
Expresia „care om dintre voi“ (v. 4) arată că acea comportare
plină de milă pe care o descrie El este de așteptat chiar din partea
celui mai obișnuit păstor. Nici un păstor normal nu poate fi mulțumit
cu nouăzeci şi nouă de oi dintr-o sută. El este gata să le lase pe cele
nouăzeci şi nouă în tarc şi să plece în căutarea oii pierdute. Pentru
mulţi păstori aceasta nu era doar o îndatorire, ci şi o reflectare a
dragostei lor față de oi. Păstorul cunoștea fiecare oaie după nume
(compară loan 10:3).
Cind păstorul din pildă a găsit oaia pierdută, el a purtat-o pe
umeri. Apoi i-a chemat pe prietenii si pe vecinii lui ca sa
sărbătorească întoarcerea oii.
Ideea principală a acestei pilde este bucuria păstorului produsă
de salvarea oii. Învitarea prietenilor pentru a sărbători împreună cu el
arată cat de profundă a fost bucuria lui. Nu putea să se bucure de unul
singur, în inima lui. Bucuria lui se rovărsa; trebuia să o împărtășească
împreună cu alţii.
Ideea pe care vrea să o sublinicze Isus este enunțată în versetul
7: „Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie În cer pentru un singur
păcătos care se pocăiește, decit pentru nouăzeci şi nouă de oameni
neprihăniţi care n-au nevoie de pocăință“, Cu alte cuvinte, cînd se
pocăieşte un păcătos, Dumnezeu declară sărbătoare în ceruri. El este
Păstorul care caută şi dorește să salveze oile pierdute. Dumnezeu
tinjeşte după sufletele celor pierduţi atît de mult, încît merge El Însuși
în căutarea lor. Apoi, cînd oaia rătăcită este adusă înapoi în tarc, cerul
este prea mic ca să cuprindă bucuria Lui. Aceasta reflectă inima lui
Dumnezeu, care este în permanentă căutare a celor pierduţi.
Cei zece arginti
Pilda a doua (Luca 15:8-10) scoate în evidenta aceeaşi idee,
folosindu-se de o altă ilustrație: „Care femeie care are zece arginti și
pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, și nu caută cu
băgare de seamă, pînă cînd il găseşte? După ce l-a găsit, cheamă pe
prietenele şi vecinele ei, şi zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci
am găsit argintul pe care il pierdusem“.
Femeia aceasta a pierdut unul din cei zece arginti. Ea a aprins
o lampă, şi-a măturat casa, şi a căutat pînă a găsit argintul pierdut.
Cind l-a găsit bucuria ei a fost la fel da mare ca și cea a păstorului. Ca
și păstorul, ea a chemat un grup de prietene şi vecine pentru ca sa se
bucure impreună cu ea. Nu putea ascunde vegelia din inima ei.
Această pildă scoate în evidenţă aceeasi idee ca și cea
dinaintea ei: „tot asa vă spun că este bucurie înainlea îngerijor lui
Dumnezeu pentru un singur păcaton care se pocaieste“ (v. 10).
Observaţi că versetul 10 spune: „bucurie înaintea îngerilor“.
Nu spune că, de fapt, îngerii se bucură. A cui bucurie este aceasta?
Este bucuria Trinitâţii divine, existente înaintea îngerilor sfinți.
Cei doi fii
Cea mai magnifică dintre cele trei pilde din Luca 15 incepe în
versetul 11 şi continuă pînă la versetul 32, Pilda fiului risipitor este
probabil cea mai cunoscută dintre toate pildele.
Deși această pildă este mult mai detaliată decît celelalte două,
ea se referă, de fapt, la acelaşi lucru. Tatăl iubitor este Dumnezeu,
care Se bucură să vadă venirea unui fiu care era pierdut.
Această primă jumătate a pildei se ocupă de comportarea
vrednică de dispreţ a fiului mai tînăr. Cererea părţii sale de moștenire
era echivalentă cu exprimarea dorinţei lui ca tatăl său să moară. Este
remarcabil că tatăl nu i-a refuzat cererea și nu l-a pedepsit pe fiu; şi
că a fost binevoitor, şi le-a dat ambilor fii partea lor de avere (v. 12).
Acesta era un tată iubitor. Deşi inima lui s-a frînt la auzul cererii
fiului său, el i-a dat ce a cerut. Probabil că se temea totuși, că băiatul
impulsiv o va risipi.
Tocmai aşa s-a întîmplat. Fiul a plecat într-o ţară depăr țată, a
risipit banii trăind extravagant, şi a ajuns atît de sărac, încît trebuia să
păzească porcii pentru a-și cîștigă existența. Era o existenţă precară.
El era atît de flămând încît dorea să mănînce mîncarea cu care se
hrăneau porcii: În pragul înfometării, ajuns să mănînce mîncarea
porcilot departe de casa tatălui său, şi-a venit, în final, în fire.
Este demn de remarcat că ceea ce l-a făcut să-și vină ulterior în
fire a fost disperarea faţă de situaţia lui dificilă. Disperarea, în sine,
nu însemna pocăință, însă ea a dus la o pocăință profundă. El a
început să sesizeze nevoia lui personală. Apoi a recunoscut că a
greșit. Uitîndu-se dincolo de tatăl lui pământesc, pe care îl jignise, la
Tatăl ceresc, a cărui Lege o încălcase, el a recunoscut de bunăvoie
vinovăția lui înaintea lui Dumnezeu (v. 18). S-a decis să-și ceară
iertare şi să suporte consecinţele. Plănuindu-şi atent pocăinţa, a
repetat ceea ce avea să spună o dată ce va ajunge acasă. Va mărturisi
că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tatălui său, şi îi va
cere tatălui său să-l considere ca pe unul dintre slujitorii lui (v. 19).
Fiul risipitor, care iniţial a solicitat să i se dea moştenirea în
avans, era acum gata să-l slujească pe tatăl lui ca un rob. În el s-a
petrecut o schimbare totală. În conduita lui se vedea o predare
necondiționată, o completă renunțare la eul său şi o absolută supunere
față de tatăl său. Aceasta este esenţa credinţei mîntuitoare.
După ce s-a hotărît să meargă la tatăl lui, a acţionat conform
hotărîrii sale (v. 20). Spre deosebire de unii care spun că vor face
ceva, însă nu fac niciodată nimic, fiul risipitor s-a sculat şi s-a dus la
tatăl. Pocăinţa lui a fost o întoarcere completă. A devenit sărac în
duhul lui. Și-a plîns păcatul.
Pe cînd fiul era încă departe de casă, tatăl său l-a văzut și a
alergat în întîmpinarea lui. Cum de l-a recunoscut tatăl atît de repede?
Poate că ieşise să-l caute, urmărind de la distanţă să vadă dacă nu
cumva se întoarce acasă fiul pierdut. Iată, din nou, tabloul Tatălui
ceresc în căutare.
Cînd un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la Dumnezeu, el
constată că Dumnezeu este deja în căutarea lui, gata să-i iasă în
întîmpinare. Chiar înainte de a ajunge aproape de Dumnezeu, el dar este de datoria lor să se recunoască pierduţi.
descoperă că Dumnezeu este primul care i-a ieșit în întîmpinare cu Adesea păcătoşii cei mai flagranţi, nereligioşi şi respingători
braţele deschise. înțeleg mai rapid decăderea lor decît cei împotmoliți în religiozitatea
Fiul risipitor n-a mai apucat să-şi rostească acele cuvinte din și neprihănirea lor. Acești oameni farisei nu pot să tolereze iertarea
discurs prin care îl ruga pe tatăl să-l primească ca pe unul dintre păcătoşilor, în special a acelora care comit păcate flagrante. Ei nu
slujitorii lui. înţeleg pocăința.
În loc să pedepsească un fiu rătăcit, tatăl său a dat ordin să se Primul fiu din pildă și-a văzut păcatul, a simţit durerea tatălui
pregătească un banchet pentru a sărbători întoarcerea lui. Uitase deja său, s-a pocăit, s-a umilit, a primit iertarea și a intrat în bucuria tatălui
nebunia comisă de fiul lui. Problema importantă nu mai era acum său. Al doilea fiu a fost ostil, nu s-a pocăit, nu a sesizat răceala de
moștenirea risipită și viaţa trăită uşuratic. Ceea ce conta acum era moarte din inima lui. El și-a pierdut dreptul lui de a se bucura
faptul că fiul lui pierdut fusese găsit. împreună cu tatăl său. El era tot atit de pierdut ca şi fratele său mai
Toate aceste trei pilde au un subiect comun: cineva care a tînăr, însă nu şi-a dat seama de lucrul acesta.
căutat şi a găsit ceea ce fusese pierdut, şi s-a bucurat din această Dumnezeu îi caută pe cei pierduţi. Cei care-şi recunosc Păcatul
cauză. În fiecare caz, Cel care caută este Dumnezeu care Se bucură de și renunţă la el ÎI vor vedea cum aleargă spre ei cu braţele Sale
mîntuirea celor păcătoşi. deschise.
Aici însă, pilda fiului risipitor ia o întorsătură urată, cînd facem
cunoştinţă cu fiul invidios (Luca 15:25-32):
Sa ne amintim că şi fiul cel mai mare și-a primit moştenirea (v.
12). În loc să şi-o risipească, el a stat acasă, slujindu-și tatăl. De fapt,
era la lucru, pe ogor, cînd s-a întors fiul risipitor. Cînd a auzit muzică
şi rîsete, el i-a cerut unuia din servitori să-i explice ce se întîmplă.
Acest fiu mai mare era furios că tatăl lui sărbătorește întoarcerea
fratelui său rătăcit. Fiul invidios nici nu voia să intre în casă, căci nu
avea de gînd să măniînce cu un păcătos. Lui ii lipsea cu desăvârșire
compasiunea tatălui său. El juca rolul fariseului. Din punct de
vedere comportarea acestui fiu pare mai ușor de acceptat decât
depravarea fratelui său, însă, în ultimă instanţă, ea este la fel de
revoltătoare. Fiul mai mare nu simţea o dragoste adevărată pentru
tatăl său, căci altfel i-ar fi împărtășit bucuria. În toți aceşti ani el L-a
slujit pe tatăl lui în mod mecanic; din datorie. Principala lui
preocupare era ceea ce poate să obțină pentru el însuşi (v. 29). El nu a
înţeles de loc inima tatălui său.
Și el era un fiu pierdut. Iar tatăl l-a căutat şi pe el (v. 28).
Domnul îi caută întotdeauna pe cei pierduţi ca să-i mîntuiască,